miercuri, 20 martie 2013

Povestea unei întâlniri neobișnuite

"Empty Cradle" by CoryMarchand
Fusese, din nou, o predică bună. Reuşisem să-i captivez pe cei din sală, iar acum, la sfârşit, veneau să-mi strângă mâna şi să-mi mulţumească pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se înghesuiau în faţa mea, vorbind toţi în acelaşi timp, urându-mi binecuvântările Domnului şi viaţă lungă. Pastorul şi asistenţii săi stăteau deoparte, aşteptând să mă eliberez pentru a ne putea lua la revedere. 
Atunci l-am văzut întâia oară. Stătea puţin în spatele celor ce se îmbulzeau să ajungă la mine şi mă privea fix, cu o figură imobilă. În agitaţia de acolo, el era… altfel. Dădeam mâna în continuare cu fraţii şi surorile, dar simţeam privirea lui fixă asupra-mi şi asta mă intriga. Privirea mea era atrasă într-acolo, către ochii lui. 
La început, am crezut că e un sărman din stradă, venit în biserică pentru a cere ajutor pentru vreo problemă. Printre răspunsurile politicoase pe care le împărţeam celor care dădeau mâna cu mine, gândurile au început să-mi urmeze privirea şi să se îndrepte asupra lui. 
Avea în jur de 20 de ani. Cu un chip abătut şi murdar, stătea acolo nemişcat şi părea să aştepte şi el să termin cu cei din faţa mea. Scrutându-l din cap până-n picioare, am observat hainele de pe el – murdare şi pline de sânge. “Doamne, omul ăsta a suferit un accident! O fi venit din stradă pentru ajutor!” Postura lui rigidă şi chipul imobil nu păreau însă să sugereze vreo situaţia de urgenţă. 
 Ceea ce mi se părea însă cel mai bizar era însă faptul că cei din biserică nu păreau să-l vadă. Exuberanţi şi ocupaţi cu salutări în stânga şi-n dreapta, credincioşii chiar nu îl vedeau pe acest tânăr ce părea să aibă nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea să îi vorbească. De fapt, eu eram singurul care îl vedea. Când mulţimea din faţa mea s-a împrăştiat şi sala adunării s-a golit, până să se îndrepte pastorul către mine, am făcut câţiva paşi către tânărul cu pricina, salutându-l şi întrebându-l dacă îl pot ajuta cu ceva. 
“Buna ziua”, îmi răspunse el ezitând. “Eu sunt… fiul dumneavoastră.” 
Am rămas nemişcat, crezând că nu aud bine. Întâi de toate, eu nu eram căsătorit. Apoi, tânărul acesta era doar cu vreo zece ani mai tânăr decât mine şi acest simplu fapt făcea imposibil ca el să fie copilul meu. Văzând uimirea de pe chipul meu, tânărul continuă.
 “Ştiu, am să vă explic. M-am născut… într-un fel… acum cinci ani. Nu ştiu dacă v-o mai amintiţi pe Manuela…” 
 Manuela… O iubire de-o vară, acum câţi ani? Cinci oare? Parcă trecuse un veac de atunci. O relaţie de la începutul carierei mele de predicator, o relaţie terminată brusc, pe fondul neînţelegerilor dintre noi şi a deciziei ei de a pleca într-un alt oraş cu serviciul. 
“Ea nu v-a spus, a gândit că este doar problema ei… Era însărcinată.”
Mi-am amintit brusc stările şi indispoziţiile ei din ultimele noastre săptămâni. Mă gândisem atunci că dacă era o sarcină la mijloc, mi-ar fi spus. 
 “A luat hotărârea să dea afară copilul. În două zile, după o internare de-o noapte într-o clinică, problema era rezolvată”, continuă tânărul din faţa mea, pe care îl ascultam ca şi cum toată lumea din jur, biserica şi ceilalţi, nu mai existau. Ca şi cum eram numai noi doi în lume şi fiecare era singurul reper al celuilalt. 
“Aşa am ajuns într-o tăviţă de metal. După o procedură de jumătate de ceas şi după mai multe intrări ale forcepsului. La sfârşit, după ce medicul a aşezat unele lângă altele bucăţelele pentru a fi sigur că nu mai rămăsese nimic înăuntru, o asistentă a luat tăviţa, s-a dus la ieşirea din spate a clinicii şi a golit-o într-un tomberon. Nu înţelegeam ce se petrecea. Simţeam numai ace în tot trupul meu de patru centimetri, în toate părţile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de câteva ori tăviţa de marginea tomberonului, după care s-a întors în clinică. 
 Pe scările din faţa uşii stătea un înger obosit. După cum mi-a spus mai târziu, treaba lui era să stea acolo toată ziua ca să-i culeagă pe cei aruncaţi la tomberon şi să-i ducă înaintea lui Dumnezeu. După ce asistenta a închis uşa în urma ei, îngerul s-a ridicat încet şi a început să mă adune în palmă. 
O nesfârşită tristeţe i se citea pe chipu-i tăcut, iar anii de când făcea aceasta nu o uşuraseră cu nimic. El m-a dus înaintea lui Hristos. Stăteam în picioare în faţa Lui, iar El se uita la mine cu ochi în lacrimi. Te vei întoarce şi te vei duce la el, mi-a spus. 
Acum, am venit. Am venit să-ţi spun, ca să ştii.” 
Am simţit că fiecare părticică din trupul meu se topeşte sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele îmi tremurau, respiraţia parcă mi se oprise şi ochii mei erau pierduţi în ochii lui. Şi, în acest timp, pastorul adunării şi consilierii săi mă felicitau pentru predică şi dădeau mâna cu mine. Pe tânărul din faţa mea, în haine pătate de sânge, numai eu îl vedeam. Viaţa mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am întrerupt Masterul în Teologie şi a trebuit să-mi caut o altă ocupaţie. Nu mai puteam predica în timp ce în faţa mea, din băncile fiecărei adunări, copilul meu în haine de sânge mă privea nemişcat. 
Îl văd în orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, când ajung acasă şi merg la culcare, stă pe un scaun într-un colţ al camerei şi mă priveşte cu ochi trişti şi muţi. Acolo este şi acum. 

Bogdan Mateciuc, 18 octombrie 2009
Trimiteți un comentariu