Treceți la conținutul principal

Dragostea mea

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravmir.ru
*
De ce vorbim despre iubire, dar cuvintele rămân doar niște sunete goale? De ce chiar și în Biserică oamenii sunt indiferenți unul față de altul? Se poate rezolva oare această problemă?
La începutul renașterii Bisericii, în multe-multe predici se vorbea despre modul în care s-a banalizat cuvântul "iubire". A fost criticată lumea seculară, păcătoasă. Iar aceasta pentru că atunci ”dragoste” erau numite nu numai relațiile din cadrul celulei societății, ci și sentimentele pentru patria sovietică, precum și tot ceea ce se nimerea. Prostituatele își iubeau clienții, cetățenii de rând iubeau hainele din Turcia, iubeau odihna în hoteluri sau primele produse fast-food. Iubeau batoanele "Mars" și "Snickers" și sucul la plic "Yupi" (trebuia doar să adăuge apă).

Dar cât de multă iubire era în seriale: nefericită, pierdută, pasională, sortită pieirii și așa mai departe. S-au înecat toate aceste iubiri: nu, nu iubirea, ci înțelesul său; a fost uzat acest cuvânt și transformat într-o jucărie sunătoare pentru proști. Dar în Biserică atunci totul era diferit:  dragostea avea un cu totul alt sens, era Taină și intimitate. Exista.
Dar s-a dovedit că uzarea "Iubirii" nu s-a făcut numai prin cântecele pop. Au trecut 10-20 de ani și în Biserică cuvântul "iubire" a devenit la fel de răsunător ca și în afara ei. E adevărat, sună altfel. Și totuși... Acum, acum se vorbește atât de mult despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, încât se pare că în aceste cuvinte e o pustietate rece și uriașă. Și cel mai important: ca răspuns la această iubire se așteaptă o mulțime de lucruri: dragostea ta, ascultarea, smerenia, răbdarea, blândețea, și... numai clișee.

Ce se află în spatele acestor cuvinte? Privind frecvența de utilizare în predicile bisericești, cuvintele acestea s-au uzat ca tălpile unor pantofi purtați vreme îndelungată: gaură după gaură, degetele ies în afară. Dacă întrebați atotștiutorul "Yandex" (cel mai mare motor de căutare din Rusia ), combinația de cuvinte "iubire răbdare smerenie biserică" ​​se găsește pe Internet de 326000 de ori. "Dragostea și Biserica Ortodoxă" are 3 milioane de răspunsuri. "Dragostea și Ortodoxia" - 8 milioane.
Am încercat să umplem pustietatea universală prin cuvinte. Ne-am gândit că trebuie să-i vorbim, dar s-a dovedit că goliciunea nu se umple prin cuvinte. În general. Dimpotrivă, cuvintele rostite necugetat, cuvintele studiate și spuse doar pentru că "așa trebuie" generează pustietatea. Iar astăzi nu este pustiu numai în sărbătorea zgomotoasă a vieții de la televizoare, ci și în curtea bisericii. Un gol metafizic.
Spovedanie. Mulțime de oameni. O femeie obosită îi spune preotului aproape cu disperare: "Sunt foarte obosită. Nu mai am putere să trăiesc." El, acoperind-o cu epitrahilul, îi spune sentențios: "Asta este trufia ta. Trebuie să te smerești și atunci o să vrei să trăiești." Poate că din punct de vedere dogmatic, are dreptate. Dar, din alt punct de vedere, puțin probabil.
Dragostea verticală... Dar cea orizontală? Mai există? Sau în general nu avem nevoie de ea?

Am de multe ori sentimentul că în mintea multora - și a preoților, și a mirenilor – există un fel de gramofon, care inserează datele necesare la momentul potrivit: "nu, nu te întrista, Dumnezeu te pedepsește acum", "din cauza păcatelor noastre", "se întâmplă din cauza mândriei tale", "trebuie să te smerești", "Domnul te pune la încercare"... Lista o poate continua oricine care e în Biserică de mai mulți ani de zile.
S-a format un adevărat strat de "argou ortodox". Da, acesta este cu siguranță înțeles într-un alt mod, diferit de argoul hoților, dar servește în mare parte unor obiective asemănătoare: etichetarea personală ca membru al unui anumit grup social. Și ascunderea unor anumite informații. Noi ne ascundem atât de bine adevăratele noastre sentimente, dintre pornirile bune, desigur, temându-ne de păcătoșenia și de necuviința lor, astfel încât sentimentele deja nu mai rămân. Rămâne plăcuța dinlăuntru: "Roagă-te, postește, răbdă, smerește-te, iubește..." – un adevărat clișeu.

Să ne imaginăm viața într-o familie. În care se iubesc cu toții unul pe altul. Toți sunt aproape, trăiesc unul pentru altul: "Uită-te, ia aminte" – îl amenință tatăl pe fiul său cu note proaste, desprinzându-se de TV. Își face griji pentru el, vrea ca fiul să fie mai deștept. "Să nu care cumva să-ți treacă prin minte să bați iar drumurile cu Petru" – strigă mama zgomotos, văzându-și fiica pe stradă cu un băiat care nu-i place mamei. Își face griji pentru fiica ei. Cine se poate opune? Spuneți că în această familie nu există dragoste? În zadar... Numai că nu toată lumea își dorește să trăiască într-o asemenea dragoste.
Noi nu ne mai săturăm de această "grijă strictă" și de ocrotire. Dar, în general, nu avem nevoie de cuvinte despre dragoste, pentru că prețul lor nu face nici două parale. Să luăm din nou o situație ipotetică: seara, acasă, întreaga familie se adună la masă și, în loc de obișnuitele discuții despre ziua care se încheie, toată lumea începe să vorbească cu prețiozitate despre dragoste.

De exemplu, așa: "Oh, cât de mult te iubesc, dragul meu fiu, draga mea fiică, dragul meu soț, draga mea soție! Îți voi fi fidel până la mormânt și voi face orice de dragul tău, voi atinge stelele de pe cer și voi muta munții, te voi proteja până la ultima picătură de sânge, sunt pregătit să mor pentru tine. Și trebuie să mă iubești și tu pe mine, pentru că te iubesc atât de mult, încât trebuie să poți să mori pentru mine, pentru că ne-am căsătorit, iar voi sunteți copiii noștri și sunteți botezați și de aceea iubirea noastră este mare și minunată".
Frumoase cuvinte, nu? Dar dacă sunt spuse în fiecare zi, atunci în curând membrii unei asemenea familii fie vor merge împreună la o clinică psihiatrică, fie vor înceta să mai stea împreună la masă. Pentru că în afară de grijă, de dragostea continuă și de cuvintele mari și frumoase, avem nevoie de un spațiu al iubirii, avem nevoie de o atmosferă de iubire.

Ce înseamnă aceasta? Potrivit psihologului pediatru Nigel Latta, autor al minunatelor cărți "Înainte ca adolescenții să te scoată din minți", "Creșterea adolescenților" și altele: "e ușor să-ți iubești copiii, dar e greu să ajungi la această bucurie. Cei mai mulți copii cred că părinții lor îi iubesc, chiar dacă aceștia îi pedepsesc sau nu le acordă atenție. Copiii subînțeleg și cred singuri că trebuie să fie iubiți. Dar nu același lucru se poate spune despre sentimentul de simpatie.
Majoritatea copiilor pe care i-am întâlnit simțeau că celor din jur nu prea le place de ei. Mulți dintre ei chiar erau convinși că părinții se poartă cu ei cu ostilitate. Cauza este faptul că majoritatea părinților pe care i-am văzut se străduiau din greu să se poarte cu copiii lor cu simpatie. Când apelau la mine, se simțeau atât de decăzuți moral încât abia se abțineau să se exprime. "Îl iubesc, dar nu pot să-l suport" - aceste cuvinte le aud tot timpul.

Copiii au nevoie să simtă că părinții lor îi tratează cu simpatie. Dragostea este un sentiment automat. Nu iubesc dintr-un motiv anume, ci pur și simplu, pentru că vreau, iar nu pentru că trebuie. Simpatia este atunci când ești interesat să ai o relație cu cealaltă persoană, atunci când îți face plăcere să stai cu ea. Simpatia, precum și tonul general al relațiilor dintre membrii unei familii pot fi judecate după prezența în casă a unui spirit de joacă și de veselie.
Naturalețea și atmosfera de joacă sunt un fel de lubrifiant al vieții de familie, fără de care roțile și pinioanele se vor învârti cu anevoie. Când văd că între membrii unei familii sunt relații aspre, tensionate, imediat încep să mă îngrijorez. Dacă disciplina și ordinea în casă sunt în primul rând o marcă a respectului pentru ceilalți, atunci simpatia în diferitele sale grade nu poate exista fără spiritul ludic. Poți să iubești și în cea mai proastă stare de spirit, în timp ce pentru simpatie și spiritul ludic este nevoie măcar de un pic de veselie. "

De bună seamă, atmosfera de dragoste este o parte inseparabilă a triadei: respect reciproc - iubire - simpatie. Fără aceste trei elemente, este greu să simți dragostea. Dragostea este ca o casă caldă și primitoare în care vrei să vii din nou și din nou, unde stați cu toții împreună pe canapea, fericiți, tot înșirând verzi și uscate, râzând și spunând glume naive (dar și înțelepte), întâmpinând pe cei ce vin de la lucru sau de la școală cu bucurie – nu prin istericul: "oh, cine a mai venit la noi?!", și imediat îmbrățișându-l, dar nu cu brațele, ci cu inima ta caldă. Ne lipsește această căldură și nu ne este foarte clar unde este ea produsă. Pentru că ne lipsește nu numai acasă, ci și în Biserică, unde cuvintele despre dragoste sunt fixate la baza credinței noastre, unde răsună foarte adesea, unde se săvârșește taina iubirii.

Venim la biserică și nu ne interesează pe unul de altul. Preotul este obosit, enoriașii sunt în rugăciune (sau cu gândurile lor), spovedanie, slujbă. Nu simpatizăm unul cu altul. Nu ne pasă. Nu întotdeauna și nu peste tot, dar în general... Da, cu toții suntem infirmi, cu toții suntem mizeri, de multe ori nu știm ce e dragostea omenească, să nu mai vorbim de cea dumnezeiască.
Ce-i de făcut? Atmosfera de iubire poate apărea numai acolo unde există un sentiment real. Nu poate fi simulată. Nu poate fi planificată prin nicio directivă, ori prin strângere de fonduri, ori predici, prelegeri sau articole neîntrerupte. Putem doar să constatăm că aproape nu există.
Oare este aceasta suficient pentru a schimba ceva? Cred că da. E primul pas. Iar pentru al doilea: să cerem fiecăruia dintre noi toți, credincioșii, să rostim mai puțin cuvântul "dragoste" doar așa, într-o doară.
Să-l rostim numai când trebuie și e necesar.
Și să ni-l amintim numai atunci când în inimă pâlpâie ceva cu adevărat.
Măcar un pic...

(Anna Galperina)
 

Comentarii

simona simona a spus…
Copiii nu ne iarta "limbajul de lemn" si ar fi bine sa-i ascultam in razvratirea lor sincera....

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.