Lecțiile Titanicului

Pe 15 aprilie 1912 s-a produs unul dintre evenimentele simbolice ale
secolului XX: scufundarea Titanicului. În ciuda celei mai avansate tehnici
pe care a cunoscut-o omenirea până atunci, acest secol va fi cel mai
plin de vieţi secerate înainte de vreme: în războaiele mondiale, sub dictaturi
comuniste şi naziste, prin crima avorturilor.
Majoritatea lecţiilor Titanicului sunt Aşa nu! Trufia, luxul peste măsură,
care sminteşte inima omului, laşitatea, încrederea în sine, amintesc
de cele întâmplate în vechime la turnul Babilonului. Sunt însă şi
 lecţii de responsabilitate, de dragoste, de jertfă pentru aproapele, 
sintetizate în inscripţia pusă la monumentul ofiţerului James Moody: 
„Mai mare dragoste ca aceasta nu este, decât să-şi pună cineva viaţa
 pentru aproapele său” (Ioan 5, 13).
La 100 de ani de la tragedie, lecţiile nu au fost însuşite. Titanicul este în
 continuare un brand al succesului, al omului autonom care cucereşte
universul: se organizează călătorii aniversare, se oficiază căsătorii
subacvatice pe puntea vasului. Nici vederea epavei, prezentată în documentare
 sau reportaje nu are mai multă putere să spună oamenilor: Așa nu!, atestând
încă o dată cuvântul spus bogatului celui nemilostiv preocupat de soarta fraţilor
 săi: nici dacă ar învia cineva din morţi nu ar crede, dacă nu cred ceea li s-a 
spus deja prin prooroci.
Și nu este vorba numai de moarte, căci mândria nu duce doar la pierderea
 vieţii biologice; mitul omului invincibil şi autonom continuă să îndepărteze
 omul de veşnicie, de dragoste, de adâncurile sufletului său. Să luăm aminte
la cuvintele semnalului de ajutor trimis de pe Titanic pentru prima dată
 în istoria maritimă britanică: S.O.S. – Save our souls – Salvaţi sufletele noastre.

1907
Bruce Ismay, preşedintele companiei White Star, şi Lordul Pirrie,
 preşedintele şantierului naval Harland and Wolff Shipbuilders, se  hotărăsc
 să construiască un transatlantic care să depăşească prin mărime,
 dar mai ales prin lux, tot ceea ce se construise până atunci.

1911, 31 martie
Titanicul este lansat la apă. Avea 269 de metri lungime, 9 punţi şi încorpora
 cea mai înaltă tehnologie a momentului. Vasul era, la data respectivă, cel mai
 mare obiect manevrabil construit vreodată de mâna omului. Era considerat 
apogeul siguranţei: fundul vasului avea pereţi dubli, iar deasupra 16
compartimente impermeabile, despărţite prin uşi etanşe. Vasul fusese proiectat
să plutească cu oricare două din compartimente inundate şi, cum nimeni nu-şi 
putea imagina ceva mai rău decât o coliziune la încheietura a două compartimente, revista Shipbuilder răspândise ideea că vasul era „de nescufundat”.
Amenajările erau de un lux exorbitant, îndeosebi pentru pasagerii de la clasa I:
un Café Parisien, o piscină, o sală de gimnastică, băi turceşti, un teren de
squash, 4 restaurante de lux, apartamente amenajate în diferite stiluri de
 epocă, decoraţiuni în esenţe rare de lemn, 2 orchestre, 5 piane mari, o
punte de promenadă, sute de stewardeze şi stewarzi.
Totul era foarte bine luminat, vasul având aspectul unui mic oraş. „Nu va mai
exista un altul ca el” spunea mai târziu unul dintre brutarii Titanicului. Un bilet
putea ajunge până la 4.350 de dolari – bani care reprezentau salariul
telegrafistului  de pe Titanic, H. Bride, pe 18 ani.

1912, 10 aprilie
Cu 2.223 de persoane la bord, nava pleacă din Southampton, Anglia, în prima
 sa călătorie peste oceanul Atlantic. Între pasageri se numărau
magnaţi, politicieni de renume, scriitori, actori şi multe celebrităţi ale epocii.
Doamna Albert Caldwell, la urcarea pe puntea vasului, întreabă pe unul dintre
 membrii echipajului: „Chiar nu se poate scufunda?” „Da, doamnă – i se
răspunde. Dumnezeu Însuşi nu poate scufunda acest vas!”

1912, 14-15 aprilie
19:20 Titanicul este avertizat prin radio de pericolul aisbergurilor.

21:15 Până la această oră sunt primite cinci avertizări, toate despre aisberguri;
 sunt însă ignorate, iar nava merge în continuare cu viteză aproape maximă
 (22 1/2 noduri - 41,6 km/h). Ultimul avertisment arată poziţia exactă a
câmpului de aisberguri.

22:30 Nava Californian, situată la 10 mile distanță de Titanic, este blocată de gheaţă.

23:00 Telegrafistul Cyril F. Evans de pe Californian, trimite omologului de pe
 Titanic, John George Phillips, cel de-al şaselea mesaj de avertisment. Dar
 acesta, absorbit întreaga zi de încercarea de a trimite şi recepţiona mesaje de
 felicitare ale pasagerilor, pe care le schimbau cu cei de pe uscat, abia reuşise să
aibă o legătură cu Cape Race. Primind mesajul de pe Californian, Phillips
 răspunde: „Taci, taci! Sunt ocupat... !”

23:10 Al treilea ofiţer, Groves, de pe Californian, observă la orizont luminile
Titanicului, care se îndrepta spre vest.

23:30 Ofițerul Groves anunţă pe Căpitanul Stanley Lord. Acesta ordonă
contactarea Titanicului prin Morse.
Telegrafistul Evans de pe Californian închide aparatul de recepţie, programul
său fiind terminat.

23:40 Titanicul loveşte un aisberg. Sistemele de siguranţă sunt activate
şi ușile compartimentelor etanșe sunt coborâte. Căpitanul Edward Smith
cheamă pe proiectantul vasului, Thomas Andrews, pentru a aprecia daunele.
Luminile Titanicului nu se mai văd de pe Californian. Ofițerul Groves presupune
 că luminile transatlanticului au fost stinse pentru a încuraja pasagerii să
meargă la cabine. În realitate nava, după ce a lovit aisbergul, s-a întors brusc
 la 90 de grade.

00:05 Pe Titanic se constată că impactul lateral provocase spargerea primelor
 cinci compartimente etanşe. Deoarece nava putea pluti cel mult cu primele
 patru compartimente inundate, proiectantul vasului a dat verdictul: „Din
 acest moment, indiferent de ceea ce vom face, se va scufunda. E făcută din fier...!

00:15 Phillips trimite în eter codul „CQD” – semnalul internaţional pentru
situaţii de urgenţă.

00:25 La 58 de mile depărtare de Titanic, vasul Carpathia navighează
spre sud. Operatorul vasului, Harold Thomas Cottam, primește următorul mesaj
de pe Titanic: „Veniţi repede! Ne-am izbit de un aisberg. Poziţie 41.46 N 50.14 W”.
Căpitanul Carpathiei ordonă schimbarea rutei și pornirea spre Titanic. Se fac
 pregătiri pentru preluarea naufragiaților. În trei ore şi jumătate nava ajunge
 la locul dezastrului, după ce lansează periodic rachete luminoase de semnalizare.

00:45 Este lansată prima rachetă de semnalizare de pe Titanic. Aceasta este
observată de pe Californian, dar mesajul ei nu este înțeles.
Deoarece compania White Star fusese de părere că prea multe bărci de salvare
 ar fi diminuat priveliştea de pe vas, numărul bărcilor a fost redus de la 64,
 câte erau prevăzute iniţial, la 20, în care puteau intra doar 1.178 de persoane
din cele 2.207 care se aflau la bordul Titanicului.
Principiul de ocupare a bărcilor a fost „femeile şi copiii primii”. Teoria că vasul
era de nescufundat a făcut ca primele bărci să plece pe jumătate goale:
De ce să schimbăm punţile iluminate ale Titanicului cu câteva ore de întuneric,
 în bărci? Suntem mai în siguranţă aici, decât în acea barcă micuţă!”.
Domnişoara Evans, aflată lângă ultima barcă, renunţă să urce şi cedează
locul ei doamnei Brown: „Plecaţi dumneavoastră întâi; aveţi copii care vă
aşteaptă acasă”. Doamna Straus refuză să-şi părăsească soţul: „Am trăit împreună
atât de mulţi ani. Unde mergi tu, acolo merg şi eu!”. Atât Miss Evans cât şi soţii
Straus au murit în acea noapte.
Al şaselea ofiţer al Titanicului, James Moody, a refuzat să
 plece cu una din bărci, cedând comanda bărcii nr. 14
ofiţerului Lowe, deși legile nescrise ale marinei îl avantajau
pe el, fiind mai tânăr. Rămas pe vas, Moody a ajutat în 
continuare la încărcarea și coborârea bărcilor, până la 
ultima. Și pentru ofițerul Moody noaptea aceea a fost ultima
din viața lui.

A existat însă și o situație diferită. Daniel Buckley, pasager de la
 clasa a treia, și-a salvat viața cu prețul onoarei, deghizându-se în femeie.
După ce a plecat şi ultima barcă, pe punte orchestra încă mai cânta. Din mulţimea
 de oameni care aştepta, câţiva se rugau împreună cu preotul catolic Thomas Byles.
În cele din urmă Titanicul ajunge la o înclinaţie de 90°. Nava se rupe în două
 și se scufundă rapid.
Doamna J. J. Brown, din barca nr. 6, îl imploră pe timonierul Hitchens să se
întoarcă la locul naufragiului şi să salveze alte vieţi. Hitchens refuză, deşi mai
 bine de jumătate din barca sa era goală. În bărci, puţini voiau să se întoarcă:
 „De ce, noi toţi, să ne pierdem vieţile într-o încercare fără sens de a salva pe 
ceilalţi de pe vas ?” Doar o singură barcă, comandată de ofiţerul Lowe, s-a 
întors la locul unde oamenii se zbăteau în apa îngheţată, dar era prea târziu. Au
 găsit în viaţă doar patru naufragiaţi, dintre care unul a murit curând.

Au murit în acea noapte 1.517 oameni.
Cei 706 supravieţuitori au fost recuperaţi
de vasul Carpathia.
Pe salvatori i-a frapat tăcerea cu
 care supravieţuitorii urcau la bordul 
Carpathiei. Nimeni nu spunea un cuvânt–
 se întâmplase  ceva peste puterea
 lor de înţelegere.

Monah Alexie C.

 Sursa: putna.ro

Comentarii

Mariana a spus…
Impresionant...
Ramona a spus…
M-au trecut fiorii când am citit prima dată. E cutremurător.

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului