vineri, 31 mai 2013

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă


Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.
            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.
           
            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…
 
            PĂCATUL
           
Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.
            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.
            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.
Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.
Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.
Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.
            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.
La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.
            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.
            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.
            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.
 
            BOALA, SUFERINŢA
 
Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.
 
De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.
Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.
            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.
Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

joi, 30 mai 2013

Sfântul care a învins patima fumatului

arhim. Mihail Daniliuc 

 În anul 1987, Organizația Mondială a Sănătății a declarat ziua de 31 mai drept „Ziua Mondială fără Tutun”, decizie menită să avertizeze omenirea în privinţa pericolului reprezentat de tutun, atât pentru fumători, cât și pentru cei din preajma lor. Deși am pășit în secolul XXI, când medicina a evoluat uimitor, se pare că nu a reușit să combată nici pe departe efectele devastatoare ale țigării asupra organismului uman. Potrivit cercetărilor, pe plan mondial, fumatul reprezintă cea de-a doua cauză de deces care ar putea fi prevenită, dar, din păcate, o vedem grav neglijată. Statisticile demonstrează că numărul victimelor nefirescului obicei îl depăşeşte pe cel al ucişilor de către drogurile ilegale, accidentele rutiere, violenţe ori HIV, luaţi la un loc. Organizația Mondiala a Sănătății estimează că, anual, 5 milioane de persoane mor din cauza bolilor asociate tutunului. Previziunile se arată la fel de îngrijorătoare: în absența unor măsuri urgente, nicotina va curma vieţile unui miliard de oameni în cursul acestui secol.
 „Deh, știri de presă!” vor zice unii. Alții le vor citi, probabil, cu aceeași indiferență cu care își aprind o țigară, contribuind generos la sfârșitul lor abrupt. Am întâlnit undeva o mărturisire emoționantă a unui părinte: nu există nici un păcat omenesc rămas nebiruit de sfinții odrăsliți în Biserica lui Hristos; purtători de trup, ca noi toți, ispitiți de tentațiile lumeşti, îngenuncheaţi uneori de neputințele fizice sau de ale cugetului, au căzut pradă unor astfel de scăderi, dar, prin căință, cu necurmată rugăciune, s-au ridicat, învingând ispitele și s-au făcut locuitori Cereștilor locașuri. „Bine, bine, ce legătură are asta cu fumatul?” se vor întreba unii. Ei bine, aş vrea să profităm de amintita ocazie, unindu-ne vocile ca să pledăm împotriva nimicitorului tabiet, și să ne rugăm Domnului să-i întărească pe cei stăpâniţi de el, spre a se izbăvi. Aduc în sprijinul celor ce se căznesc, dar nu reușesc să părăsească tutunul, o mărturie emoționantă despre un sfânt care a fumat. Da, a fumat și, în notițele sale, pe lângă multe povețe duhovnicești, ne-a transmis zbuciumate gânduri, frământări, trăiri, amare concluzii despre lupta purtată cu viciul. Nu le-a cules de la terțe persoane, ci le-a scris din proprie experiență, căci, în anii tinereții, patima fumatului l-a subjugat de nenumărate ori, deși era preot. Lacrima pocăinței, sinceritatea mărturisirii și recunoașterea micimii L-au îndurat pe Părintele Ceresc, Care S-a milostivit spre robul Său, eliberându-l din mrejele ucigătoarei deprinderi. Sfântul Ioan din Kronstadt, proslăvit în Biserica Rusă, dar tot mai cunoscut și în spiritualitatea românească, căci la el ne referim, în cartea Calea pocăinței lăuntrice, jurnal duhovnicesc needitat, ne-a lăsat consemnat impresii, neîmpliniri, profunde suferințe, dar și nespuse bucurii duhovnicești în lupta cu păcatul. Am ales din scrierea menționată câteva pasaje cuprinzând chibzuințe referitoare la fumat, la efectele sale nocive asupra trupului și sufletului celui robit de fatalul capriciu. „Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are nici un rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?

Sunt frământări și gânduri uluitoare. Un părinte ispitit din când în când de acest viciu distrugător a ajuns prietenul lui Hristos. Nu i-a venit ușor: mereu s-a rugat, plângând cu amar, pentru ca Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute să-şi înfrângă păcatul. Iată câteva mărturii din mântuitoarea sa pocăință: „am venit la Biserică, căzând cu inima frântă în fața Sfintei Mese, am plâns și m-am tânguit. Cum pot să slujesc în fiecare zi vrăjmașului și nu Domnului meu cu toată sârguința? Doamne, ajută-mă să mă izbăvesc din toate relele căci sunt om rău, plin de atâtea păcate, netrebnic, necurat și întinat.” Smerenia adâncă și stăruința în rugăciune l-au salvat pe părintele Ioan din ghearele nefastei lui dependenţe.

Aș îndrăzni să-i îndemn pe semenii noștri ce cunosc aceeaşi neputință să înalțe rugăciuni la Sfântul Ioan de Kronstadt, căci vor primi grabnic ajutor de la cel care, în decursul vieții sale pământești, s-a luptat și a biruit. Despre războiul cu patimile el însuși spunea: „Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne căim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocăim de îndată lăsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământări, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi”.

 Să încheiem puţinele noastre rânduri prilejuite de Ziua Internațională împotriva Tutunului reflectând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Co.6, 12). Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan din Kronstadt, să ajute pe toți cei robiți de nicotină să simtă cu adevărat că „țigara este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe”.

via Interregnum.ro

luni, 20 mai 2013

Conferința ”Percepţia binelui şi a răului", Maica Siluana

Percepția binelui și a răului,conferința sunținută de Maica Siluana la invitația ASCOR București (18 aprilie 2013)


Despre pretenții

Am tot căutat moment potrivit, gând potrivit, cuvânt potrivit, dar până când s-or potrivi toate, am zis să mă mulţumesc cu ce am sau cu ce n-am… n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungând frântă de oboseală la sfârşitul zilei. Dar sunt câteva cuvinte, care nu mă lasă în pace. Se vor spuse. Ca să scap de ele, trebuie să le scriu :)
Am înţeles de curând, aşa din senin, de parcă m-ar fi fulgerat ceva, că lucru caraghios mai sunt pretenţiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretenţia. Am văzut că viaţa mea a concrescut cumva, şi-a tras seva şi a dat energie pretenţiilor… de tot soiul… adresate oricui… multora… mie însămi. Pretenţii faţă de oricine şi chiar orice: că de ce e cald, de ce e frig, de ce plouă, de ce ninge, dar, totuşi prea mult soare… s.a.m.d.
Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am înţeles. S-a întâmplat asta în ziua în care am ajuns la concluzia că cea mai mare, cea mai sofisticată, cea mai dătătoare de bătăi de cap este pretenţia mea faţă de Dumnezeu. Eu cred în Dumnezeu, dar să nu credeţi că am făcut ceva pentru asta. Pur şi simplu, într-o zi m-am trezit crezând… e o poveste mai lungă şi n-aş vrea să mă abat de la tema principală: pretenţia. Aşadar, în ziua în care m-am trezit crezând, n-am avut nici o îndoială, dar nici una, că Dumnezeu există şi că este Persoană. Atunci am trăit tot ceea ce mai târziu am citit prin cărţi: Dumnezeu şi Persoană în acelas timp… dar timpul a trecut şi lianele pretenţiilor au împânzit credinţa mea. Acestea două se autoexclud: cu cât mai mari pretenţiile, cu atât mai mică credinţa şi invers. La un moment dat chiar cred că poţi să-ţi pierzi credinţa, având multe, prea multe pretenţii.
Ştii, eu aveam pretenţia să cred în Dumnezeu cel adevărat… nu de dragul credinţei, şi nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iartă-mă, de dragul meu. Adică, ştiţi, eu nu-mi permit să greşesc:)…eu nu vreau să mă fac de râs cu o credinţă îndoielnică… şi precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, aşteptam minuni şi chiar aş fi vrut să vină Dumnezeu la mine în carne şi oase şi să-mi spună: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevărat” şi poate chiar să-mi semneze undeva, să facem un proces verbal, dacă se poate, ca dovadă să fie dovadă. Şi pe urmă, dacă cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “în ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal şi-i închid gura… :) tablou de nota 10 :))))
Doamne, ce bine că la Tine nu e ca la oameni!
Eu am răscolit pe toate părţile înţelepciunea acestei lumi, atât cât am fost în stare. Am încercat tot ce s-a putut încerca, atât cât m-a dus mintea. Şi am ajuns la concluzia că înţelepciunea acestei lumi mă va face să înnebunesc. Şi chiar m-am simţit nebună şi cred c-am fost… nebună! Am simţit suflul rece al morţii în această nebunie, abisul negru al unui gol fără de margini…
Dar, Doamne, şi a crede în Tine pare o nebunie! Mintea mea, aşa cum e construită acum, nu va fi niciodată de acord sută la sută să creadă într-un Dumnezeu, care este o sfântă Treime, şi care Unul din această Treime s-a întrupat dintr-o Fecioară, şi s-a născut într-o oarecare zi, şi în altă zi a fost răstignit, şi pe urmă El a înviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va întreba, va pune la îndoială, fiindcă mintea mea vrea dovezi, vrea să controleze, vrea să fie neapărat câştigătoare. Vrea coroniţe şi note de zece! Astăzi aleg să nu mai cred în mintea mea… fiindcă m-a dus odată în faţa morţii!
Aleg, asumandu-mi că pare o nebunie, să cred în Dumnezeu, aşa cum mă învaţă Biserica. De ce? Simplu… aici am simţit că sunt vie! Eu vreau să trăiesc! Dar acum, adio coroniţe şi note de zece, căci credinţa pare a fi o coroană de spini pentru “înţeleapta” de mine, cea de altă dată…
Mulţumesc Ţie, Doamne!
Maria
***

Mulțumesc, Maria mea!

Acum a venit ceasul în care toate ale tale devin daruri. Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseală când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte!

Mulțumesc mult că ne-ai împărtășiţ din revelația aceasta.

Cu dragoste şi rugăciune,
Maica Siluana

luni, 13 mai 2013

Să nu-L căutăm pe Domnul ca pe un mort!

Sursa


Ramona Bădescu: Măicuță, astăzi, aș dori să vorbim despre femeile mironosițe, atât din perspectiva Sfintei Scripturi, cât și a omului de astăzi. Aș începe prin a observa că, spre deosebire de efuziunile noastre de simpatie spontană, îngerii mai degrabă le mustră pe femeile mironosițe decât le laudă: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, că a treia zi urma să învieze.“. Este într-adevăr o mustrare, sau mai degrabă o nedumerire?
Maica Siluana: Da, este o mustrare. Și Mântuitorul îi mustră pe ucenicii Săi, cărora atâta le vorbise parcă în zadar despre Înviere, numindu-i „puțin credincioșilor“. Nu-i mustră însă pentru ce i-am mustra noi, că de ce au fugit și s-au încuiat, ci-i mustră pentru că n-au putut să creadă. Dar e o mustrare caldă, părintească, plină de înțelegere, pentru că Dumnezeu știe că omul, fără Duhul lui Dumnezeu în el, nu poate să cuprindă asemenea adevăruri, nu poate să le ducă. Mustrându-i voiește să le arate asta, să-i ajute să conștientizeze această neputință și să dorescă Duhul Sfânt. Și îngerul le mustră pe femeile moronosițe pentru că de la ele așteapta cumva mai mult. Ele înfruntaseră frica, văzuseră piatra pe mormânt... Femeile au altă fire, ele și astăzi sunt mai curajoase în fața durerii. Nu-și pun mâinile la ochi, nu fug, ci se duc să ajute, să aline, să îngrijească… În fața morții, ele plâng, jelesc, dar se apropie de cel adormit, îl spală, îl îmbracă, îl îngrijesc, îl pregătesc… Bărbații, dacă nu sunt obligați prin profesia lor sau rânduți de vreo ascultare, preferă să iasă afară. Prin firea lor, prin felul în care și-au educat firea, ei au tendința de a fugi de contactul direct cu suferința, cu moartea și, în felul acesta, mai greu sesizează aspectul ei dătător de viață. Or, femeia care moare, pur și simplu, când naște, ea este mai pregătită să vegheze și să conducă viața care se naște. Chiar în propriul suflet.
Da, îngerul le mustră pe femeile mironosițe, dar tot pedagogic, tot cu scopul ca noi să devenim conștienți de neputința noastră, de neputința omului lipsit de Duhul Sfânt, de a accepta un adevăr revelat în locul celui simțit, perceput cu simțurile și prelucrat cu mintea noastră căzută. Este de mare trebuință să devenim conștienți de această boală a minții noastre pe care ar trebui s-o numim minciună. Minciuna nu este lucrarea minții prin care spunem altceva decât ceea ce gândim sau credem. Asta e o minciună de copil neștiutor și fricos. Minciuna este ceea ce vedem, percepem și credem fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt în noi! Mintea omului minte! Mintea noastră căzută minte! Nu ne spune adevărul, nu ne arată adevărul, că nici nu poate pentru că nu poate primi Adevărul în ea. Noi nu cuprindem cu mintea căzută realitatea așa cum este ea. Cuprindem o imagine…

R.B.: Ce ne convine, poate, ce e mai frumos…
M.S.: Nu neapărat! Uneori nici nu ne convine, dar nu putem altfel… Această masă, ca obiect al acestei lumi este aici, dar în capul meu eu am o imagine: această masă, și e o imagine palidă. Eu văd ceea ce cred eu că este o masă, masa mea…

R.B.: Și are ceva special, o încărcătură subiectivă…
M.S.: Dar, dacă eu aș avea mintea totală, eu aș vedea în această masă pe Dumnezeu Care a făcut copacul din care e făcută masa, tâmplarii care au făcut-o, pe cel care mi-a dăruit-o, apoi pe măicuța care mi-a adus această față de masă tocmai din Asia Mică, de la locurile unde a fost Sfântul Vasile cel Mare, și pe cele care au țesut-o, au bordat-o… Și toate acestea n-ar mai fi imaginea unor obiecte care-mi plac sau nu-mi plac, care-mi trebuie sau nu-mi trebuie, ci ceea ce sunt, de fapt, semne ale iubirii și slujirii reciproce... Acest obiect înseamnă mult mai mult decât văd. Acest eveniment înseamnă mult mai mult decât percep eu. Or, îngerul urmărește tocmai să mă lumineze asupra acestui aspect al neputinței mele ca să-mi dau seama că sunt bolnavă și să nu mai refuz însănătoșirea. Să mă hotărăsc să cred ce-mi spune Dumnezeu, nu ce percep sau cred eu, pentru că simțurile mele sunt bolnave… E ca și când eu aș mirosi o floare când am nasul înfundat și aș spune: „Florile astea nu miros! Le smulg!“, în loc să știu că am nasul înfundat, că o să-mi treacă – pentru asta trebuie să fac tratament – și că apoi mă voi bucura de mirosul lor. Or, Mântuitorul cât a stat cu ucenicii, și cu ucenicii bărbați și cu ucenicele femei, tot timpul le-a dat această învățătură și această putere: nu vă încredeți în mintea voastră, ci primiți mintea Mea, primiți mintea dumnezeiască, nu vă încredeți în fericirea voastră, că fericit e a avea, Eu vă spun că mai fericit e a da, Eu vă spun: fericit cel ce plânge… Veniți la Mine, primiți-Mă pe Mine! De aceea ne ceartă. Dacă tu crezi că Eu sunt Dumnezeu, de ce nu faci ce ți-ar fi de folos? De ce nu faci ce spun Eu ca să ajungi să simți cu simțurile Mele, să ai mintea Mea în tine, să nu te mai folosești de biata ta minte care te minte și pe urmă să plângi că ești amărât…

Sursa
R.B.: Dar, până la urmă, ele s-au dus la mormânt din evlavie sau pur și simplu s-au dus să îndeplinească un ritual…
M.S.: Nu, maică, s-au dus din dragoste, s-au dus din evlavie. Ele Îl iubeau mult pe Mântuitorul, pe Învățătorul lor, ele Îi simțiseră dumnezeirea, pentru că unele dintre ele fuseseră vindecate de boli, de posesiuni demonice… Ele L-au slujit, cu mâinile și cu averea lor, L-au urmat din Galileea și au fost ucenicele Lui...

R.B.: Rezultă din textul evanghelic acest lucru…
M.S.: Da! L-au urmat din dragoste, Evanghelia ne arată dragostea lor. Ele Îl iubeau așa cum Îl iubeau și ucenicii. Sfântul Petru Îl iubea foarte mult. Ei, sigur că s-a speriat și el acolo de o slujnicuță care a făcut urât la el, dar altminteri, ai văzut că a avut curajul să-i taie urechea lui Malhus, nu era chiar așa fricos (Sfinte Petru, iartă-mi ironia, despre mine vorbesc!), dar a îngăduit Dumnezeu să i se vadă întreaga slăbiciune tocmai ca să facem diferența dintre omul firesc, fără Dumnezeu, cu firea căzută, și omul, așa cum l-a făcut Dumnezeu și cum a venit să-l repare, că acesta e cuvântul, prin Întrupare și Înviere, ca să nu ne mai încredem în simțurile noastre, în dorințele noastre, în impulsurile noastre, să pricepem odată că sunt bolnave, că avem nevoie de doctor și că El este Doctorul. Și ne-a adus și doctoria…
Da, L-au urmat din dragoste. Și încă ce dragoste! Din dragoste și-au biruit frica, frica aceea care îi făcea pe Apostoli să stea încuiați. Au biruit-o, au plecat pe întuneric, au plecat la mormânt, au plecat să facă ce trebuia făcut din iubire și datorie. Chiar dacă o făceau dintr-o datorie religioasă, una e datoria și alta e a o face când ești împiedicat. Cine îți dă curajul acesta? Numai dragostea. Îndrăzneala aceasta de a înfrunta un pericol.

R.B.: Ce pericol era atunci?
M.S.: Păi puteau să fie omorâte, alungate, bătute, mormântul era păzit de soldați. Pe urmă, s-au dus dintr-o dragoste și o încredere de care numai femeia e în stare. Vine câte unul și spune: da“ cum poți să crezi așa ceva? Dragostea unei mame, a unei soții, a unei femei e numită de multe ori oarbă și este. Iată, acestea știau precis că n-au cum să ridice piatra de pe mormânt, că se și întrebau: „Cine o să ne ridice nouă piatra?“. Că și de ar fi trecut de soldați, doar nu era să-i roage pe ei să le ridice piatra, când erau acolo s-o păzească! Dar tot s-au dus. Dacă rămâneau acasă și ziceau: „Dar nu are cine să ne ridice piatra, doar n-o să ne ridice soldații piatra!“… Dar ele s-au dus în ciuda oricărei rațiuni omenești. Aceasta este specific feminin, această încredere într-o înțelegere și o cuprindere mai adâncă decât cea rațională. Rațiunea spune clar că n-ai cum să ridici…

R.B.: Pentru că este foarte grea piatra.
M.S.: Da; și nici nu ziceau: „Lasă că rezolvăm noi…“, nu-și negau neputința și nici nu o ignorau, dar mergeau. Mai mult, Sfânta Maria Magdalena, văzând că nu mai este în mormânt, a întrebat: „Unde este? Unde L-ați pus, că-L iau eu.“. Îl lua ea, Îl lua ea în brațe și-L ducea. Cum Îl lua? Și unde L-ar fi dus? Iată „mintea de femeie“ lipsită de logica rațiunii omenești căzute...

R.B.: De fapt, această lipsă de rațiune este aparentă, pentru că atunci când te lași cu totul în voia Domnului ești mai rațional decât atunci când îți faci socoteli și raționamente…
M.S.: Exact. Pentru că noi prin gândire înțelegem numai rațiunea care folosește concepte și judecăți, gândirea lui „dacă – atunci“… Dacă un corp e de greutatea cutare, atunci poate fi ridicat de o persoană cu forța cutare. Altfel nu se poate. Or, acesta este doar un aspect al realității, aspectul fizic, aspectul matematic, aspectul exterior. Dar realitatea întreagă cuprinde, la celălalt capăt al obiectului, gândul lui Dumnezeu. În relația dintre mine și obiect este și Dumnezeu prezent. Nu există, de fapt, obiecte în sine. Realitatea Îl cuprinde pe Dumnezeu, lumea creată de El și omul pentru care a fost creată. În relația dintre mine și semenii mei este Dumnezeu prezent și ceva mult mai adânc decât ceea ce se vede.

R.B.: Așadar, până la urmă a crede înseamnă a crede chiar și în imposibil.
M.S.: Păi tocmai asta este credința. Când crezi doar ce este posibil după mintea ta, nu crezi în Dumnezeu, ci în mintea ta, în imaginile din capul tău… Și vei trăi această „realitate“ iluzorie și tot tu te vei simți dezamăgit și te vei supăra…

R.B.: Este o iluzie sau o evidență fizică...
M.S.: Exact, nu e credință. Ori credința este o putere de cunoaștere cu care cunoaștem ceea ce nu se vede, ceea ce nu pare posibil. Da, eu cred. De ce cred? Pentru că mi-a spus Dumnezeu și eu am încredere în El, cred în El. Înțelegeți? Pentru că mi-a spus Dumnezeu. Pentru că eu, în adâncul meu am această convingere, o simt cu simțul meu duhovnicesc lăuntric. Și mironosițele, în ciuda faptului că-L căutau ca pe un mort, ele pricepuseră cumva și simțiseră mai mult decât ucenicii, prin intuiția aceasta specific feminină, că se va întâmpla ceva imposibil.

Sursa
R.B.: Tocmai de aceea s-au și dus, deși știau că nu aveau cum să ridice piatra de pe mormânt.
M.S.: Exact, exact. Deși rațiunea spunea: e mort, trebuie să-l ungem, credința, dincolo de toate acestea, le mâna. Bărbații ar avea mult folos dacă ar asculta, nu de femeie, că femeia trebuie să asculte de bărbat, știu că nu-ți place, dar…

R.B.: Asta este…
M.S.: … da, bărbatul ar face bine să asculte de intuiția feminină, să ia în calcul, cum se spune, ce spune femeia: „Măi, femeia asta simte ceva, ia să văd…“. Poate să verifice și rațional, dar să nu zică: „Ei… prostii de-ale femeilor!“.

R.B.: De altfel, în foarte multe căsnicii armonioase, bărbații recunosc că de multe ori ascultă de intuiția femeii.
M.S.: Ascultă pentru că o aude; o aude și ține cont de ea și n-o consideră ca pe o dictare sau dictatură. Femeia aude și ascultă mai adânc decât bărbatul și ființa umană și pe Dumnezeu. Pentru că ea are altă relație cu viața, ea nu aude numai cuvintele, nu aude numai raționamentele, ci aude chiar viața. O femeie poate să audă când te doare ceva, aude durerea, aude frica, aude neliniștea, aude bucuria, aude îndemnul lui Dumnezeu: „Du-te și fă asta!“.

R.B.: Acesta este un dar de la Dumnezeu, nu este neapărat un merit, nu?
M.S.: Nu este nici un merit, desigur, este darul lui Dumnezeu, așa cum bărbatul e dăruit cu mai multă putere trupească, de unde și mai mult curaj pentru a înfrunta pericole exterioare...

R.B.: Și poate aici e și paradoxul: deși bărbații sunt înzestrați cu mai mult curaj, în această situație femeile mironosițe au dat dovadă de mai mult curaj și au fost primele cărora Mântuitorul li S-a arătat. Totuși, Apostolii nu au crezut, când li s-a vestit.
M.S.: Da, așa este, și ele au fost trimise. Poate a fost și o lucrare a lui Dumnezeu ca să vindece odată această despărțire între bărbat și femeie prin niște calități care aprțin mai mult educației și mentalaității… Da, curajul, ca virtute, nu este o calitate specific bărbătească, ci este o virtute a omului, bărbat și femeie. Și sunt femei pe care cântările bisericești le numesc întocmai cu Apostolii. Slăbiciunea femeii este o slăbiciune trupească, este o slăbiciune fiziologică, este o gingășie și nu slăbiciunea de a înfrunta un risc, un pericol. Aici mai degrabă bărbatul zice: „să nu riscăm“…

R.B.: Da, curajul este, de fapt, o virtute creștină pe care trebuie s-o regăsim atât la bărbatul creștin cât și la femeia creștină.
M.S.: Curajul e virtute creștină când e altoit de harul lui Dumnezeu, acea putere în plus, care e puterea dumnezeiască, singura care transformă curajul-îndrăzneală în curaj-virtute. Fără curaj, omul trage înapoi în fața unui pericol, pentru că firea spune: o să te doară, o să-ți fie frică, o să mori… Și harul lui Dumnezeu spune: dar eu nu m-am născut ca să nu-mi fie frică, nu m-am născut ca să nu mor, ci m-am născut ca să fiu fericit, ca să fiu ca Dumnezeu, și dacă prin moarte voi fi fericit, iată, mor.

R.B.: Ne rupe frica de Dumnezeu?
M.S.: Da, frica bolnăvicioasă, ca patimă, ne rupe de Dumnezeu. Dar mila lui Dumnezeu e mai mare decât neputința noastră și ne iese în întâmpinare și ne spune: „Nu te teme, crede numai. De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?“.

R.B.: De fapt foarte des în Sfânta Evanghelie găsim acest îndemn: „Nu vă temeți!“, „Îndrăzniți!“…
M.S.: Da, pentru că Dumnezeu știe neputința firii omenești.

R.B.: Că e șovăielnică…
M.S.: Da. Din clipa în care omul s-a desprins de relația cu Dumnezeu și harul lui Dumnezeu n-a mai intrat în el. Harul este o putere, o energie dumnezeiască, necreată, care intră în puterea omului, în duhul omului, care e putere sufletească și o alimentează, o dublează, devenind duhovnicească… Și tot ce lucrează omul cu această putere nu mai este omenește, ci omenesc-dumneeiește. Omul nu mai simte, nu mai miroase, nu mai gustă, nu mai gândește doar omenește, nu mai are impulsuri doar omenești, totul se ridică la un nivel dumnezeiesc. În clipa în care omul a căzut, puterile lui s-au îmbolnăvit. A simțit numai omenește, de fapt dobitocește, pentru că omul fusese creat cu suflare divină în el. Așa, toate puterile și simțirile lui au căzut și decăzut și ele. De exemplu: frica. Ea, la început, era trăită de om ca o vibrație de adorare în fața măreției lui Dumnezeu, Care venea în Grădina Raiului, în răcoarea serii și te înfiorai în fața măreției și frumuseții și iubirii Lui. În același timp, Dumnezeu pusese frica în om și ca să sesizeze, prin această tresărire lăuntrică, orice pericol. Îi era necesară pentru că îngerul căzut, invidios pe fericirea omului, uneltea răutăți ca să-l piardă și pe el. Omul avea trebuință să simtă acest pericol și să se înfioare în fața lui și acest fior să-i aducă un plus de știință și de putință pentru a se apăra. Frica nu e decât un rezervor de energie cu care noi putem să fugim sau putem să ne batem cu lupul, nu?

R.B.: Depinde…

M.S.: Depinde de situație și de fiecare. Prin cădere însă a apărut frica de moarte, ca slăbiciune, frica omului de a-și pierde viața. Și avea dreptate, pentru că viața lui nu mai era alimentată de viață dumnezeiască. Și atunci frica aceasta a devenit afect și Dumnezeu știe cum e frica aceasta, Dumnezeu mă cunoaște pe dinăuntru, știe în ce hal a ajuns firea mea. Aceste neputințe ale omului: foamea, setea, oboseala, frica de moarte, toate acestea sunt numite afecte și sunt neputințe ale firii bolnave, căzute, pe care le-a luat și Mântuitorul când S-a întrupat. Și le știa dinăuntru. Și El S-a cutremurat în fața morții, și El a flămânzit, a obosit și a dormit, dar, care e deosebirea? Că nu a căzut în păcat din cauza lor. N-a făcut nici un păcat. Nouă, când ne e frică, suntem gata să facem mulțime de păcate din cauza ei. „Păi, ce era să fac, dacă mi-a fost frică? Am dat eu prima, decât să…, am furat, pentru că muream de foame…“ Înțelegeți? Aceste neputințe ne împing spre păcat. Ne trebuie o mare putere. Acum, asta e puterea noastră, să acceptăm mai degrabă să murim de foame decât să furăm. Mai degrabă să fim omorâți, decât să omorâm, mai degrabă să fim loviți, decât să lovim. De ce? Ca să iubim, ca să ne mântuim, să ieșim din cercul acesta: eu te omor pe tine, copiii tăi îi omoară pe copiii mei, copiii copiilor mei îi omoară pe copiii copiilor tăi… Iată rodul fricii: acest lanț al răutății și al distrugerii care duce în iad. Un iad pe pământ și dincolo de pământ.

R.B.: Să revenim la femeile mironosițe. Așadar, ele au fost curajoase, au fost evlavioase, au fost primele cărora li S-a arătat Mântuitorul înviat. Ce alte calități mai au?
M.S.: Au fost apostolii Apostolilor. Ce înseamnă apostol? Cel care e trimis, trimisul care să ducă vestea. Or, primul apostol, după înviere, a fost o femeie. Le-a trimis pe femei, a trimis-o pe Maria să le spună ucenicilor Săi că a înviat! Ea este apostolul Apostolulilor. Femeia are ceva de spus, Dumnezeu îi grăiește femeii ceva ce bărbatul ar trebui să asculte pentru că nu știe. Primul apostol al urmașilor Apostolilor este o femeie. Primul om care îl vestește pe copil că Dumnezeu este, este mama, care îi face semnul crucii, care îi pune iconița la pătuț, care îl duce în brațe la biserică. Sigur, pe la 2-3 ani îl mai ia și tati să se mândrească cu el acolo… dar la început mamele…

R.B.: Îl formează.
M.S.: Ea este primul apostol. Ea îi spune: există Dumnezeu și tu ești copilul Lui, nu ești numai al meu.

R.B.: Așa este, mulți copii, când îi întrebi „de unde știi?“, zic: „de la mama“.
M.S.: De la mama, de la bunica, de la mamaia, deci de la o femeie. Apoi vin apostolii, ucenicii, care-l investesc, îl ung, îl așează în ascultarea și în rânduiala lui în Biserică, pentru că asta e lucrarea bărbatului, să zicem, iconom, administrator al Sfintelor Taine. Așa sunt numiți Apostolii și urmașii lor. Dar vestirea: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu este Viață, Dumnezeu Se mănâncă, Dumnezeu Se pupă, Dumnezeu doarme cu noi, este adusă, propovăuită de apostolul femeie. Ea e trimisă să-i spună. Și dacă pruncul a avut o mamă care l-a pus în legătură cu Dumnezu prin Biserică încă din prima săptămână de sarcină, și-i cântă și se roagă, acela din pântec va fi apostol cu adevărat, fie că este mitropolit, sau episcop, sau preot, sau operator de televiziune, sau zugrav, el poate să fie apostolul lui Hristos, el poate să fie vestitorul veștii celei noi: Dumnezeu face din noi sfinți.

R.B.: Este femeia mironosiță femeia ideală?
M.S.: Nu există femeie ideală. Idealul e o minciună, este o lozincă sugerată de diavol. Noi suntem nefericiți de cele mai multe ori pentru că avem un ideal. Cine își alege un ideal…

R.B.: Așa se zice: toți tindem spre un ideal.
M.S.: Suntem imaturi.

R.B.: Suntem bolnavi de idealuri?
M.S.: Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt și mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supărați că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înțelegeți? Și ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…“ – ești un om mort dacă ai principii! Principiile tale sunt pușcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credință, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut așa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac așa, Doamne, dacă așa zici Tu…“. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale rațiunii noastre înțepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

sâmbătă, 11 mai 2013

Domnul și Dumnezeul lui Toma

Zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale.
Ceilalţi ucenici văzuseră urmele cuielor şi coasta lui Iisus. Deci n-aveau motiv să mai spună cuvinte ca ale lui Toma, chiar dacă nici ei nu ajunseseră la credinţa neclintită.
Titlul de „Domnul” în mod articulat se dă în Noul Testament şi, după aceea, în primele secole creştine, numai lui Hristos. El înseamnă Stăpânul suprem, calitatea de Dumnezeu unic. Văzându-L înviat cu adevărat, Toma Îl recunoaşte ca Dumnezeu unic. Domnul, în mod articulat, este Cel ce stăpâneşte peste toate şi nu e stăpânit de nimic. Acesta este Dumnezeul unic. Numai ca Stăpân al tuturor, deci şi ca Dumnezeul tuturor, Hristos n-a putut fi stăpânit de moarte.
Dar zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale. În general, orice om e în căutarea absolutului, al fundamentului care e independent de toate. Nu ne mulţumim cu relaţia cu cele dependente, care nu ne pot da din ele viaţa fără sfârşit, nu ne pot da totul. Trebuie să fie Cineva care poate da un sens persoanelor umane şi lucrurilor din lume legate de om, socotindu-le în legătură cu El, ca factor absolut independent.
În Hristos ni s-a arătat acest fundament, ni s-a făcut accesibil. Spunând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,Toma declară că a găsit pentru sine absolutul, fundamentul suprem al vieţii sale. Hristos ne-a arătat prin înviere că poate da viaţă şi materiei slabe, şi, prin trupul Său, Dumnezeu e unit cu toţi oamenii. El a unit trupul cu Viaţa în Sine.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 2214 la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pp.809-810)

Un mod de a mărturisi credința în ziua de azi

” Trebuie să fim super-conservatori în păstrarea credinței ortodoxe și super-moderni în răspândirea ei.” Sf. Nicolae Velimirovici

 
Modern missioner: father Gabriel Vuckovic
Se poate așa ceva? Se poate. :)
 Starețului mănăstirii Lepavina, arhimandritul Gabriel Vuckovic, (Biserica ortodoxă sârbă),  împlinește cu prisosință sfatul Sf. Nicolae Velimirovici (pe care l-am găsit pe siteul mănăstirii despre care am amintit).
În 1961, pe când avea 16 ani, a întrat în mănăstire, la 20 de ani a depus voturile monahale, a trăit în câteva mănăstiri din Serbia, și timp de 13 ani a stat în Muntele Athos.
Astăzi are o mulțime de fii duhovnicești răspândiți pe întreg pământul. Prin metodele moderne de comunicare, poartă discuții cu tineri din întreaga lume, și aceste conversații au fost publicate în prima și a doua sa carte cu titlul ”Conversații duhovnicești”.  Le oferă sfaturi, dar nu le impune nimic, căci fiecare om e liber să-ți urmeze conștiința. Tinerii apelează la ajutorul său pentru aceleași probleme specifice vârstei (sau care se află în situații asemănătoare.)

” I found the guide in words of spiritual fathers of our church, who advised monks to leave their hermitages and caves, to come out, to help and to guide people - those who are weak in faith not to give up, and those who are strong to be even stronger,” explains Archimandrite Gabriel his transformation from Athonite monk, who used to practice the silence, into well known cyber clergy.  – Some have accepted me with approval and good wishes, some with astonishment, but some with ridicule.  Serious people mostly showed surprise, and those who ridiculed, I think, were little envious.

Abbot of the monastery Lepavina has 12,500 friends on the “Facebook”
Vă las să citiți în voie mai multe, aici: The most famous monk on the Facebook

Pe mine m-a dus cu gândul la Sf. Simoen cel nebun pentru Hristos (desigur, păstrând proporțiile) care după  ce s-a nevoit în pustie 40 de ani s-a dus în cetatea Emesei unde pe mulți i-a adus la credință...
Cred că o să recitesc Nebunul. :)

marți, 7 mai 2013

Evadarea, Viorel Ilișoi

De un an de zile mă tot chitesc să fug de aici. De câte ori am încercat, am dat greș. Dar până la urmă tot o tulesc eu, nu se poate altfel! N-o să fac și clasa a treia la cămin. Acum stau la izolare, plin de râie, și tocmesc planuri de fugă.
Am fost tare bucuros când mama mi-a spus că mă dă la casa de copii. Abia așteptam să plec, mi se părea că nu mai trece odată vara. Dusul ca dusul, dar bucuria mea cea mare era să mă întorc. Îi și auzeam pe băieți:
– Vai, ce departe ai fost! Spune-ne și nouă cum este departe!
Nimeni n-a mai ajuns atât de departe ca mine: până la Trușești! Cel puțin de pe strada mea. Mă și vedeam foindu-mă țanțoș pe la porțile băieților, să le fac în ciudă. Uite-așa, cu mâna în buzunarul de la spate. Numai eu aveam pantaloni cu buzunar la spate. Mi i-a cumpărat mama ca să-i îmbrac toamna, când mă va duce la cămin. Dar eu am plâns și mi i-a dat să-i port. Însă cu grijă, să nu-i rup. Toată vara nici nu m-am jucat, doar am purtat pantalonii.
Când am plecat spre cămin, tropăiam în autobuz, mi se părea că merge prea încet. În sat nu m-am tras decât cu căruța și de câteva ori cu tractorul. Atunci copacii nu o luau așa la goană. Adică nici nu se urneau. Dacă mergi pe o șosea fără copaci, crezi că nici nu mergi.
Am luat câteva caiete de la frații mei și le-am cusut unul de altul. Mi-am făcut un caiet gros ca să scriu toate satele prin care voi trece. Să nu uit vreunul, ca să povestesc frumos toate aventurile la întoarcere. Am scris Albești, Mășcăteni… și gata, ne-am dat jos. Mama mi-a zis că acolo e Trușeștiul. M-am uitat în jur. Era așa de frumos! Dar prea aproape. Și am început să plâng. Toată vara le-am spus băieților că Trușeștiul e peste mări și țări. Ne adunam în coliba din salcâmi și mă lăudam că voi merge la cămin, la Trușești.
– Este mai departe de Albești? – m-a întrebat Neculai odată.
– Mai departe!
– Mai departe de Albești? – s-a mirat Ștefănel. Pe la Paris?
– Și mai! Este pe la Dorohoi! Trebuie să mergi cu cursa, cu trenul, cu vaporul și cu racheta.
Băieții mă ascultau cu gura căscată. Ne miram împreună, mămăică-mamă!, cât de departe pot fi unele sate. Și acum, poftim, Trușeștiul era după Albești și Mășcăteni! Nici n-am apucat să scot din pungă mâncarea pregătită pentru drum. Când ne-am dat jos în Trușești, turtele mai erau calde. Am vrut multe, ca să nu rămân fără provizii pe drum.
Lângă unde am coborât noi era o bancă și ne-am pus pe ea și am mâncat. Noi n-avem bancă de asta în sat. Era bine pe bancă. M-am lăsat pe spate și am stat așa ca să se uite lumea la mine cum stăteam eu. Și să spună:
– Ia te uită ce băiat, cum șade el pe bancă, parcă este om mare!
Pe urmă ne-am dus la cofetărie. Mama mi-a cumpărat o prăjitură și o sticlă de suc. Eu am începu să râd că ce farfurie mică are la cofetărie. Mama mi-a zis că așa sunt farfuriile la oraș, că nu e frumos să mănânci prăjituri din castron. Prăjitura mi-a plăcut foarte tare. N-am mai mâncat niciodată așa de dulce. Acasă, mama ne dădea un castron cu zahăr când eram cuminți. Întingeam cu mămăligă rece și mâncam. E tare bună mămăliga rece cu zahăr. Dar prăjitura e și mai și!
După prăjitură, ne-am dus să îmi cumpere culori și toată cartea despre băiatul care fuge de acasă cu negrul Jim. Ei fug cu pluta pe fluviu și au multe aventuri cu emoții mari. Nu știam cum se cheamă cartea și nici de cine a fost scrisă pentru că acasă am găsit numai o bucățică subțire. Habar n-am cum a ajuns la noi, că noi nu ținem cărți acasă. Tot ce e de hârtie e folosit la aprins focul și la șters sticlele de lampă. Când am găsit bucățica, am citit-o pe ascuns în salcâmi, la colibă. Mi-a plăcut foarte mult cât am citit. În rest, am citit toate cărțile de școală de la frați, chiar și cărți de-a opta. În afară de algebră, chimie, și ce alte nebunii mai învață ei. Pe astea numai tata le știe.
Eu am învățat de la frații mai mari să citesc și să socotesc. De pe la patru ani. Toate cărticelele de la grădiniță le-am citit într-o săptămână. Pe urmă am luat cărți pentru copii mici de la domnișoara învățătoare Crăciun Ana. Ea stătea în gazdă la Bârsan. În fiecare dimineață îi duceam sticla de lapte, că avea abonament la noi. Îi duceam și cartea, când o terminam, și îmi dădea alta în loc. Unele cărți le citeam foarte repede fiindcă aveau numai poze. Le luam dimineața și la amiază le duceam înapoi. Domnișoara m-a lăudat. A zis că eu citesc mai repede decât poate vaca să facă lapte. Am păzit bine toate cărțile de la dânsa, nicio filă n-a ajuns pe foc. Într-antâia, domnișoara Crăciun Ana  a fost învățătoarea mea. Nu m-a bătut la cap cu “Ana are mere”. Cu mine a avut mult de muncit doar la caligrafie și la cumințenie. De câte ori m-a bătut cu linia la palmă, nu m-am supărat niciodată pe ea, decât puțin. Nici nu dădea chiar așa tare… Când am terminat clasa întâia, ea a plecat de tot din sat. N-am găsit pe nimeni să-mi spună ce carte este aceea cu băiatul și cu omul negru.
Mama mi-a promis de acasă că îmi cumpără toată cartea. Când spune ea ceva, păi face. Și dacă nu face, mă rog mult de ea și tot face. Numai la spălat, când o rog să nu mă spele, nu merge. Mă bagă în balie și mă freacă cu soponul peste tot. Și doare, că dă peste bube, peste julituri. Am multe, ea nu le știe pe toate. Ea zice că sunt juchit de pe curul dracului și plesnește pielea pe mine de obraznic ce sunt. Eu nu sunt obraznic, dar îmi  place să fug de acasă cu zilele, să umblu teleleu peste tot, să stau pe la stână, pe la herghelie, pe la iazuri, la pădure. Mai bine de dormit e la stână la moș Ion, că mă învelește cu cojocul. Are stâna departe, la pădurea Vartan. Este pe un deal, deasupra iazului. Când scoți dimineața capul din cojoc, nu știi care e iazul și care e cerul. Și pe unde mă duc, tot mă julesc. Așa am eu noroc la julituri. Mama mi-a zis că la cămin o să mă băiesc cu apă care curge de sus, dintr-o sită. Cică e ca ploaia, numai că e caldă. Curge de sus și nu se face glod, că pe jos este ciment. Că așa e la oraș. Și că o să am sopon moale ca untura și parfumat ca trandafirii. N-am crezut că există așa ceva. Dar ea, când s-a dus odată la tata la spital, mi-a adus de la oraș un soponel chiar așa de fin și de parfumat. Era învelit într-o hârtie frumoasă, cu o fată tot frumoasă, desenată. O am și acum, hârtia. Am îndreptat-o frumos și o țin între foile de la caietul meu de aventuri. Când îl deschid ca să scriu cum este aici, la cămin, caietul miroase frumos și îmi aduce aminte de mama și de tata.
Complexul comercial din Trușești. La etaj,  librăria (actualmente desființată)Tanti de la magazinul de cărți mi-a dat culori foarte frumoase.
– Mai  vreau și cartea asta întreagă! – i-am spus cam ca o poruncă.
A răsfoit oleacă filele și m-a întrebat cum se cheamă cartea. I-am spus că nu știu ce titlu are, dar ea trebuie să știe. Am încercat să îi dau propoziții ajutătoare:
– Este cartea cu băiatul Hucleberi și cu negrul Jim, care fug cu pluta pe fluviul Misipipi ca să nu-l prindă oamenii pe Jim să îl facă sclav.
A zis că nu știe despre ce carte este vorba.
– Tanti, lasă-mă pe mine oleacă să caut cartea în raft, că eu, dacă citesc numai două rânduri, gata, știu care este.
S-a supărat și mi-a spus că sunt neobrăzat. Dar nu e așa, eu sunt foarte obrăzat. S-a supărat și mama. M-a tras de mână afară, n-a mai zis nimic. Când mama e supărată, eu tac și o țin tare de mână ca să-i treacă. Dacă mă strânge în brațe și mă pupă, îi trece mai repede. Lasă, că iese el tata din spital și am să-i spun ce a făcut tanti de la magazinul pe care scrie librărie. Tata este cel mai puternic om din sat. El când a prins odată scroafa de urechi, i-a sucit capul și a pus-o jos. Pe urmă a încălecat-o și i-a făcut o injecție după ureche. Nimeni din sat nu mai are tată care face injecții! Așa. Și când o s-o ia tata de urechi pe tanti de la librărie, o să-i pară dumneaei rău că m-a făcut neobrăzat și s-a supărat mama. Nici injecție n-o să-i trebuiască!
Acum mi-e tare dor și de tata. Seara, când mă bag în pat, mă rog la Doamne-Doamne să se facă bine. În gând mă rog. Și fac cruce cu limba în gură. Nu e bine să ne rugăm cu vorbe, în genunchi, că ne bate. În anul ăsta de când sunt aici m-am învățat să nu spun ce gânduri am. Gura e ca o gaură prin care se uită ei în capul meu și văd tot ce e acolo. De aceea o țin mai mult închisă. Dacă trebuie să răspund, spun pe dos. Zic că nu mă închin niciodată, dar mă închin. Că nu mi-e dor de acasă, dar mi-e dor. Și într-o zi tot voi reuși să fug de aici. O să mă ascund undeva și nu mă vor găsi. Știu toate bortele din toate dealurile, ca șarpele. Toate ascunzătorile. Tovarășa mă întreabă:
– Unde e mai bine: aici sau acasă?
Și eu îi răspund imediat, îi calc pe coadă ultimul cuvânt:
­– Cel mai bine și mai bine este aici, la cămin!
– Pentru că Partidul… – îmi suflă ea să spun mai departe; iar eu turui până la capăt, cât pot de tare, stând drept ca soldatul când ne jucăm noi de-a soldații :
– Pentru că Partidul și personal tovarășul secretar general Nicolae Ceaușescu ne asigură condiții minunate de viață și de învățătură.
Am învățat greu acest răspuns. La început nu am înțeles de ce tovarășul Nicolae Ceaușescu se îngrijește personal de mine. Cum face asta? A auzit el de mine? Mă cunoaște? Nu a venit niciodată să mă vadă. Îl văd eu pe dumnealui în fiecare seară la televizor. Nenea Bășinuță – așa îl poreclim noi pe supraveghetor – ne adună pe toți în dormitorul mare și ne pune să ne uităm la telejurnal. În fiecare seară. Încet-încet, am ajuns să îl iubesc și eu pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, așa cum îl iubește toată țara. De aceea îi spunem “iubitul nostru conducător”. Tovarășa m-a învățat că el este ca un tată pentru toți copiii patriei noastre, care este cea mai frumoasă patrie și o iubim. Eu îl iubesc pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu fruntea lui arzând ca o văpaie. Dar nu-l iubesc ca pe tata. Ca pe fratele lui tata. Îl iubesc ca pe moș Miron. I-am scris chiar o poezie tovarășului secretar general ca să îi arăt stima și mândria. Tovarășa a mai schimbat niște cuvinte la poezia mea, a bătut-o la mașină și a pus-o la gazeta de perete. A fost cel mai frumos moment până acum din viața mea la cămin. În fiecare dimineață mă opresc la gazetă și îmi citesc poezia. Sunt foarte mândru că am scris-o ca un poet. Aștept de multe luni de zile să vină mama pe la mine să i-o arăt și ei. Dar nu mai vine. I-am trimis poezia într-o scrisoare, n-am primit răspuns. Nu știu ce se întâmplă acasă. Băieții mai vechi spun că toate scrisorile sunt citite întâi de educatori. Și dacă e o veste rea, ei rup scrisoarea și nici nu îți spun că ai primit-o. Trebuie să fug mai repede de aici. Îl iubesc pe tovarășul secretar general și le mulțumesc frumos lui și Partidului pentru condițiile minunate de trai și de învățătură, dar mie îmi place mai mult acasă. Pot să-l iubesc și de acasă. O ceapă cu mămăligă rece dacă mănânc, e mai bună, că e de la mama.
Căminul e peste drum de librărie. Mi l-a arătat mama. Ce tare m-am bucurat că are etaj! Mi-a plăcut tare mult să merg pe scări la librărie și mai voiam. Nu am mai mers niciodată pe scări până atunci. La noi în sat nu este nicio casă cu etaj. Dacă vrei să mergi pe scări, n-ai unde. Sunt numai din alea mici, până la prag, la câteva case. Și scări de lemn ca să te urci în pod. Când am ieșit cu mama, am tras-o de mână, i-am zis să mă ducă mai repede la cămin că vreau să merg pe scări. Dar ea a zis că e prea devreme și că mergem să îmi arate școala unde o să învăț eu.
– Dar e o școală cu etaj?
– Ai să vezi ce școală înaltă o să ai!
M-am bucurat că urmează să învăț la o școală înaltă și o să ajung un om important. Așa mi-a spus învățătoarea.
Am luat-o pe șosea în sus. Îmi târam tălpile tenișilor pe asfalt ca să mă gâdile la tălpi. Mă bucuram că nu voi mai avea glod. Glodul este cel mai urât lucru de pe fața pământului. Glodul și zilele când afară plouă, iar mama spală rufe în casă. Fierbe apă în niște căzănele pe plită. Pune balia pe pat și spală. În casă e ud ca afară. Noi stăm în genunchi, pe pat, cu nasurile lipite de geam. Nu se vede nimic, de ploaie. Ne uităm așa… În casă nu se vede de aburi. Dacă mă bate cineva și eu nu vreau să plâng, nu plâng. Dar când e glod și nu pot ieși afară, plâng și fără bătaie și nu mă pot opri.
O  mașină mică a trecut pe lângă noi. Am urmărit-o cum se tot duce la deal nechezând și dând din coada ei de fum. La noi în sat nu trec mașini decât o dată sau de două ori într-o vară, când vine tovarășul inginer la tata. Când eram mai mic, mă ascundeam sub pat când venea mașina. Din clasa întâia am început să nu mă mai tem. Acum văd în fiecare zi două, trei mașini. Trușeștiul este o comună măreață, cu șosea, trec mașini pe aici.
– Școala mea este mai înaltă decât nucul de la fântână? – am întrebat-o pe mama când mașina a dispărut după deal.
– Mai înaltă și decât librăria, ai să vezi. Clădiri mai înalte decât școala ta nu mai există decât la oraș.
– De ce nu mă dai la căminul de la oraș?
– Pentru că la oraș este cămin pentru fete. Acolo le duc pe Marcela, pe Mariana, pe Camelia și pe Lili.
– Dar eu învăț mai bine decât ele! Du-mă pe mine la oraș! Doar eu sunt primul matale băiat după atâtea fete!
– Nu, pe tine te dau aici pentru că ești mai aproape de casă și pot veni mai des la tine.
Dacă e să fiu mai aproape de mama, nu-mi trebuie oraș. Orașul e plin de golani, iar oamenii mari fumează și vorbesc urât. Și ce dacă aici nu-i oraș, dacă-i ca la oraș? Avem șosea fără glod, cinematograf, școală cu etaj, robinet, televizor.
– Uite școala! – mi-a arătat mama cu mâna spre vârful dealului. Acolo a fost Tribunalul când Trușeștiul era raion. Pe urmă au făcut Trușeștiul comună și în Tribunal au făcut școală. Poate ai să înveți chiar în clasa în care ne-am judecat noi cu Păsărel, când ne-a furat scroafa. Nu erai tu pe-atunci…
Inima a început să-mi bată mai tare. Școala semăna cu un castel. Era tot așa de înaltă și avea turnuri exact ca un castel. Am alergat înainte și am intrat în curte. Vacanța nu se terminase, nu era nimeni pe-acolo. Școala era chiar la marginea satului. De acolo începeau niște vii întinse pe toate dealurile, cât vedeam cu ochii. M-am lipit cu fața de perete. Era cald. Am întins brațele. Am stat așa, cu școala în brațe, până a ajuns și mama.
Când m-am întors cu fața spre sat, am încremenit. Trușeștiul se vedea în vale ca o mână de grăunțe zvârlite într-un castron. Și prin mijlocul satului trecea o apă mare cum n-am mai văzut niciodată. Chiar de la distanța aceea, tot era mai lată decât pârâul nostru de pe bahnă. Mai lată și decât
Corogea, din Valea Saratei. Și lungăăă!… Un capăt era într-o parte de cer și alt capăt era în cealaltă parte. Se târa ca șarpele în luncă. Apa dispărea din loc în loc pe după sălcii sau prin lanuri de păpușoi, dar reapărea și sclipea în soare ca o oglindă de lampă. Un pod uriaș stătea crăcăcant cu un picior pe un mal și cu un picior pe alt mal.
– Mama! Mama! Ce pârâu e acolo, jos?
– Este râul Jijia, măi, băiete, cucuiete. Am trecut cu cursa peste el când am ieșit din Albești.
– N-am văzut. Când am ieșit din Albești, am scris Albești în caiet. Poate atunci am trecut. Și nu se rupe podul când trece cursa așa de grea?
– Nu se rupe, că e de beton. Ține și o sută de mașini.
– Oamenii care fac poduri se numesc podari! Eu știu, că am citit o poveste cu podari. Vrei să ți-o spun? Erau niște oameni care stăteau pe un mal și niște oameni care stăteau pe celălalt mal. Tot voiau să treacă apa, dar nu puteau, că era adâncă și curgea ca nebuna. Se vedeau, dar nu se puteau întâlni. De aceea toți erau foarte supărați. Un băiat mare, care îi plăcea lui de o fată de pe malul celălalt, s-a apucat într-o zi să facă un pod de lemn. Tot făcea, tot făcea, apa îl strica. S-a chinuit toată viața să facă podul și nu a putut. A murit cu tristețe. Dar oamenii care l-au ajutat și au învățat de la el oleacă de meserie au continuat să lucreze la pod. Dar tot degeaba. Abia nepoții lor au putut să facă podul. Le-a trebuit atât de mult să învețe cum se face! Bucuria a fost foarte mare când oamenii de pe cele două maluri s-au întâlnit. S-au strâns în brațe, s-au pupat, au făcut petreceri cu bucate alese și cu vin. Au zis că dacă e așa de bine să fie împreună, să mai facă un pod, că de-acum știau cum se face. Așa că au mai făcut unul mai la vale. Pe urmă încă unul alături. Și tot așa. După mulți, mulți ani de zile, podurile erau multe, multe, lipite unul de altul. Oamenii treceau unii la alții când voiau. Dar, ce să vezi, de-acum erau înapoi triști, cum erau atunci când nu exista niciun pod. Ghici de ce!
Mama s-a uitat cu drag la mine. A zâmbit încurcată.
– Nu știu. Spune tu, căposule!
– Pentru că acum aveau ei numai poduri, dar nu mai aveau râul! – aproape că am strigat.
Știam răspunsul din carte. Mama mi-a spus că s-ar putea să mai însemne ceva. Atunci nu am înțeles prea bine ce a vrut să spună, dar acum știu. A zis că de multe ori oamenii uită ce bine e să fie împreună. Omul o bate pe femeie, frații se sfădesc, vecinii fură unul de la altul. Câteodată e bine să fie și ceva care îi desparte pe oameni. Așa ei știu să prețuiască mai mult apropierea, că li se face dor.
– De-acum, a mai zis ea, eu plec, tu rămâi la cămin. Jijia este ca apa din poveste, care ne desparte. Când o s-o vedem, o să vrem să trecem peste ea ca să ne întâlnim. O să vin la tine, ai să vezi. Duminica. Și o să te iau acasă în vacanțe.
A întors capul și s-a făcut că-și potrivește baticul. Baticul ei cel frumos. Dar ea s-a ascuns de mine că îi venea să plângă. I-am simțit lacrima pe față când m-a strâns la piept
și m-a pupat tot, tot, tot, și pe mâini m-a pupat. Mi-a spus la ureche că și dacă s-ar îngropa Jijia sub poduri, tot o să-i fie dor de mine. Și m-a ținut așa în brațe până am simțit eu că i-a trecut plânsul. Atunci m-a luat de mână și am înconjurat împreună școala. În tăcere. Parcă înconjuram biserica la slujba de dinaintea Paștelui. Pe urmă ne-am întors în centru, la cămin.

Sursa: Evadarea (1) http://blog.activewatch.ro/diverse/16910/

duminică, 5 mai 2013

Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!

De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urma ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plată.
Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi.
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi.
Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.
Să nu se plangă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
 Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
 Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii.
 Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
 Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
 Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut.
 Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur

vineri, 3 mai 2013

Fii împreună cu Hristos în Patimi și nu împotriva Lui!

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mana ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.
Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ți că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi iţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi intru El.
Oare cu cat mai dulce va fi învierea cu El şi intru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
 Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El iţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre  suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 23-25)