Treceți la conținutul principal

Despre pretenții

Am tot căutat moment potrivit, gând potrivit, cuvânt potrivit, dar până când s-or potrivi toate, am zis să mă mulţumesc cu ce am sau cu ce n-am… n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungând frântă de oboseală la sfârşitul zilei. Dar sunt câteva cuvinte, care nu mă lasă în pace. Se vor spuse. Ca să scap de ele, trebuie să le scriu :)
Am înţeles de curând, aşa din senin, de parcă m-ar fi fulgerat ceva, că lucru caraghios mai sunt pretenţiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretenţia. Am văzut că viaţa mea a concrescut cumva, şi-a tras seva şi a dat energie pretenţiilor… de tot soiul… adresate oricui… multora… mie însămi. Pretenţii faţă de oricine şi chiar orice: că de ce e cald, de ce e frig, de ce plouă, de ce ninge, dar, totuşi prea mult soare… s.a.m.d.
Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am înţeles. S-a întâmplat asta în ziua în care am ajuns la concluzia că cea mai mare, cea mai sofisticată, cea mai dătătoare de bătăi de cap este pretenţia mea faţă de Dumnezeu. Eu cred în Dumnezeu, dar să nu credeţi că am făcut ceva pentru asta. Pur şi simplu, într-o zi m-am trezit crezând… e o poveste mai lungă şi n-aş vrea să mă abat de la tema principală: pretenţia. Aşadar, în ziua în care m-am trezit crezând, n-am avut nici o îndoială, dar nici una, că Dumnezeu există şi că este Persoană. Atunci am trăit tot ceea ce mai târziu am citit prin cărţi: Dumnezeu şi Persoană în acelas timp… dar timpul a trecut şi lianele pretenţiilor au împânzit credinţa mea. Acestea două se autoexclud: cu cât mai mari pretenţiile, cu atât mai mică credinţa şi invers. La un moment dat chiar cred că poţi să-ţi pierzi credinţa, având multe, prea multe pretenţii.
Ştii, eu aveam pretenţia să cred în Dumnezeu cel adevărat… nu de dragul credinţei, şi nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iartă-mă, de dragul meu. Adică, ştiţi, eu nu-mi permit să greşesc:)…eu nu vreau să mă fac de râs cu o credinţă îndoielnică… şi precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, aşteptam minuni şi chiar aş fi vrut să vină Dumnezeu la mine în carne şi oase şi să-mi spună: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevărat” şi poate chiar să-mi semneze undeva, să facem un proces verbal, dacă se poate, ca dovadă să fie dovadă. Şi pe urmă, dacă cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “în ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal şi-i închid gura… :) tablou de nota 10 :))))
Doamne, ce bine că la Tine nu e ca la oameni!
Eu am răscolit pe toate părţile înţelepciunea acestei lumi, atât cât am fost în stare. Am încercat tot ce s-a putut încerca, atât cât m-a dus mintea. Şi am ajuns la concluzia că înţelepciunea acestei lumi mă va face să înnebunesc. Şi chiar m-am simţit nebună şi cred c-am fost… nebună! Am simţit suflul rece al morţii în această nebunie, abisul negru al unui gol fără de margini…
Dar, Doamne, şi a crede în Tine pare o nebunie! Mintea mea, aşa cum e construită acum, nu va fi niciodată de acord sută la sută să creadă într-un Dumnezeu, care este o sfântă Treime, şi care Unul din această Treime s-a întrupat dintr-o Fecioară, şi s-a născut într-o oarecare zi, şi în altă zi a fost răstignit, şi pe urmă El a înviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va întreba, va pune la îndoială, fiindcă mintea mea vrea dovezi, vrea să controleze, vrea să fie neapărat câştigătoare. Vrea coroniţe şi note de zece! Astăzi aleg să nu mai cred în mintea mea… fiindcă m-a dus odată în faţa morţii!
Aleg, asumandu-mi că pare o nebunie, să cred în Dumnezeu, aşa cum mă învaţă Biserica. De ce? Simplu… aici am simţit că sunt vie! Eu vreau să trăiesc! Dar acum, adio coroniţe şi note de zece, căci credinţa pare a fi o coroană de spini pentru “înţeleapta” de mine, cea de altă dată…
Mulţumesc Ţie, Doamne!
Maria
***

Mulțumesc, Maria mea!

Acum a venit ceasul în care toate ale tale devin daruri. Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseală când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte!

Mulțumesc mult că ne-ai împărtășiţ din revelația aceasta.

Cu dragoste şi rugăciune,
Maica Siluana

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.