Treceți la conținutul principal

Evadarea, Viorel Ilișoi

De un an de zile mă tot chitesc să fug de aici. De câte ori am încercat, am dat greș. Dar până la urmă tot o tulesc eu, nu se poate altfel! N-o să fac și clasa a treia la cămin. Acum stau la izolare, plin de râie, și tocmesc planuri de fugă.
Am fost tare bucuros când mama mi-a spus că mă dă la casa de copii. Abia așteptam să plec, mi se părea că nu mai trece odată vara. Dusul ca dusul, dar bucuria mea cea mare era să mă întorc. Îi și auzeam pe băieți:
– Vai, ce departe ai fost! Spune-ne și nouă cum este departe!
Nimeni n-a mai ajuns atât de departe ca mine: până la Trușești! Cel puțin de pe strada mea. Mă și vedeam foindu-mă țanțoș pe la porțile băieților, să le fac în ciudă. Uite-așa, cu mâna în buzunarul de la spate. Numai eu aveam pantaloni cu buzunar la spate. Mi i-a cumpărat mama ca să-i îmbrac toamna, când mă va duce la cămin. Dar eu am plâns și mi i-a dat să-i port. Însă cu grijă, să nu-i rup. Toată vara nici nu m-am jucat, doar am purtat pantalonii.
Când am plecat spre cămin, tropăiam în autobuz, mi se părea că merge prea încet. În sat nu m-am tras decât cu căruța și de câteva ori cu tractorul. Atunci copacii nu o luau așa la goană. Adică nici nu se urneau. Dacă mergi pe o șosea fără copaci, crezi că nici nu mergi.
Am luat câteva caiete de la frații mei și le-am cusut unul de altul. Mi-am făcut un caiet gros ca să scriu toate satele prin care voi trece. Să nu uit vreunul, ca să povestesc frumos toate aventurile la întoarcere. Am scris Albești, Mășcăteni… și gata, ne-am dat jos. Mama mi-a zis că acolo e Trușeștiul. M-am uitat în jur. Era așa de frumos! Dar prea aproape. Și am început să plâng. Toată vara le-am spus băieților că Trușeștiul e peste mări și țări. Ne adunam în coliba din salcâmi și mă lăudam că voi merge la cămin, la Trușești.
– Este mai departe de Albești? – m-a întrebat Neculai odată.
– Mai departe!
– Mai departe de Albești? – s-a mirat Ștefănel. Pe la Paris?
– Și mai! Este pe la Dorohoi! Trebuie să mergi cu cursa, cu trenul, cu vaporul și cu racheta.
Băieții mă ascultau cu gura căscată. Ne miram împreună, mămăică-mamă!, cât de departe pot fi unele sate. Și acum, poftim, Trușeștiul era după Albești și Mășcăteni! Nici n-am apucat să scot din pungă mâncarea pregătită pentru drum. Când ne-am dat jos în Trușești, turtele mai erau calde. Am vrut multe, ca să nu rămân fără provizii pe drum.
Lângă unde am coborât noi era o bancă și ne-am pus pe ea și am mâncat. Noi n-avem bancă de asta în sat. Era bine pe bancă. M-am lăsat pe spate și am stat așa ca să se uite lumea la mine cum stăteam eu. Și să spună:
– Ia te uită ce băiat, cum șade el pe bancă, parcă este om mare!
Pe urmă ne-am dus la cofetărie. Mama mi-a cumpărat o prăjitură și o sticlă de suc. Eu am începu să râd că ce farfurie mică are la cofetărie. Mama mi-a zis că așa sunt farfuriile la oraș, că nu e frumos să mănânci prăjituri din castron. Prăjitura mi-a plăcut foarte tare. N-am mai mâncat niciodată așa de dulce. Acasă, mama ne dădea un castron cu zahăr când eram cuminți. Întingeam cu mămăligă rece și mâncam. E tare bună mămăliga rece cu zahăr. Dar prăjitura e și mai și!
După prăjitură, ne-am dus să îmi cumpere culori și toată cartea despre băiatul care fuge de acasă cu negrul Jim. Ei fug cu pluta pe fluviu și au multe aventuri cu emoții mari. Nu știam cum se cheamă cartea și nici de cine a fost scrisă pentru că acasă am găsit numai o bucățică subțire. Habar n-am cum a ajuns la noi, că noi nu ținem cărți acasă. Tot ce e de hârtie e folosit la aprins focul și la șters sticlele de lampă. Când am găsit bucățica, am citit-o pe ascuns în salcâmi, la colibă. Mi-a plăcut foarte mult cât am citit. În rest, am citit toate cărțile de școală de la frați, chiar și cărți de-a opta. În afară de algebră, chimie, și ce alte nebunii mai învață ei. Pe astea numai tata le știe.
Eu am învățat de la frații mai mari să citesc și să socotesc. De pe la patru ani. Toate cărticelele de la grădiniță le-am citit într-o săptămână. Pe urmă am luat cărți pentru copii mici de la domnișoara învățătoare Crăciun Ana. Ea stătea în gazdă la Bârsan. În fiecare dimineață îi duceam sticla de lapte, că avea abonament la noi. Îi duceam și cartea, când o terminam, și îmi dădea alta în loc. Unele cărți le citeam foarte repede fiindcă aveau numai poze. Le luam dimineața și la amiază le duceam înapoi. Domnișoara m-a lăudat. A zis că eu citesc mai repede decât poate vaca să facă lapte. Am păzit bine toate cărțile de la dânsa, nicio filă n-a ajuns pe foc. Într-antâia, domnișoara Crăciun Ana  a fost învățătoarea mea. Nu m-a bătut la cap cu “Ana are mere”. Cu mine a avut mult de muncit doar la caligrafie și la cumințenie. De câte ori m-a bătut cu linia la palmă, nu m-am supărat niciodată pe ea, decât puțin. Nici nu dădea chiar așa tare… Când am terminat clasa întâia, ea a plecat de tot din sat. N-am găsit pe nimeni să-mi spună ce carte este aceea cu băiatul și cu omul negru.
Mama mi-a promis de acasă că îmi cumpără toată cartea. Când spune ea ceva, păi face. Și dacă nu face, mă rog mult de ea și tot face. Numai la spălat, când o rog să nu mă spele, nu merge. Mă bagă în balie și mă freacă cu soponul peste tot. Și doare, că dă peste bube, peste julituri. Am multe, ea nu le știe pe toate. Ea zice că sunt juchit de pe curul dracului și plesnește pielea pe mine de obraznic ce sunt. Eu nu sunt obraznic, dar îmi  place să fug de acasă cu zilele, să umblu teleleu peste tot, să stau pe la stână, pe la herghelie, pe la iazuri, la pădure. Mai bine de dormit e la stână la moș Ion, că mă învelește cu cojocul. Are stâna departe, la pădurea Vartan. Este pe un deal, deasupra iazului. Când scoți dimineața capul din cojoc, nu știi care e iazul și care e cerul. Și pe unde mă duc, tot mă julesc. Așa am eu noroc la julituri. Mama mi-a zis că la cămin o să mă băiesc cu apă care curge de sus, dintr-o sită. Cică e ca ploaia, numai că e caldă. Curge de sus și nu se face glod, că pe jos este ciment. Că așa e la oraș. Și că o să am sopon moale ca untura și parfumat ca trandafirii. N-am crezut că există așa ceva. Dar ea, când s-a dus odată la tata la spital, mi-a adus de la oraș un soponel chiar așa de fin și de parfumat. Era învelit într-o hârtie frumoasă, cu o fată tot frumoasă, desenată. O am și acum, hârtia. Am îndreptat-o frumos și o țin între foile de la caietul meu de aventuri. Când îl deschid ca să scriu cum este aici, la cămin, caietul miroase frumos și îmi aduce aminte de mama și de tata.
Complexul comercial din Trușești. La etaj,  librăria (actualmente desființată)Tanti de la magazinul de cărți mi-a dat culori foarte frumoase.
– Mai  vreau și cartea asta întreagă! – i-am spus cam ca o poruncă.
A răsfoit oleacă filele și m-a întrebat cum se cheamă cartea. I-am spus că nu știu ce titlu are, dar ea trebuie să știe. Am încercat să îi dau propoziții ajutătoare:
– Este cartea cu băiatul Hucleberi și cu negrul Jim, care fug cu pluta pe fluviul Misipipi ca să nu-l prindă oamenii pe Jim să îl facă sclav.
A zis că nu știe despre ce carte este vorba.
– Tanti, lasă-mă pe mine oleacă să caut cartea în raft, că eu, dacă citesc numai două rânduri, gata, știu care este.
S-a supărat și mi-a spus că sunt neobrăzat. Dar nu e așa, eu sunt foarte obrăzat. S-a supărat și mama. M-a tras de mână afară, n-a mai zis nimic. Când mama e supărată, eu tac și o țin tare de mână ca să-i treacă. Dacă mă strânge în brațe și mă pupă, îi trece mai repede. Lasă, că iese el tata din spital și am să-i spun ce a făcut tanti de la magazinul pe care scrie librărie. Tata este cel mai puternic om din sat. El când a prins odată scroafa de urechi, i-a sucit capul și a pus-o jos. Pe urmă a încălecat-o și i-a făcut o injecție după ureche. Nimeni din sat nu mai are tată care face injecții! Așa. Și când o s-o ia tata de urechi pe tanti de la librărie, o să-i pară dumneaei rău că m-a făcut neobrăzat și s-a supărat mama. Nici injecție n-o să-i trebuiască!
Acum mi-e tare dor și de tata. Seara, când mă bag în pat, mă rog la Doamne-Doamne să se facă bine. În gând mă rog. Și fac cruce cu limba în gură. Nu e bine să ne rugăm cu vorbe, în genunchi, că ne bate. În anul ăsta de când sunt aici m-am învățat să nu spun ce gânduri am. Gura e ca o gaură prin care se uită ei în capul meu și văd tot ce e acolo. De aceea o țin mai mult închisă. Dacă trebuie să răspund, spun pe dos. Zic că nu mă închin niciodată, dar mă închin. Că nu mi-e dor de acasă, dar mi-e dor. Și într-o zi tot voi reuși să fug de aici. O să mă ascund undeva și nu mă vor găsi. Știu toate bortele din toate dealurile, ca șarpele. Toate ascunzătorile. Tovarășa mă întreabă:
– Unde e mai bine: aici sau acasă?
Și eu îi răspund imediat, îi calc pe coadă ultimul cuvânt:
­– Cel mai bine și mai bine este aici, la cămin!
– Pentru că Partidul… – îmi suflă ea să spun mai departe; iar eu turui până la capăt, cât pot de tare, stând drept ca soldatul când ne jucăm noi de-a soldații :
– Pentru că Partidul și personal tovarășul secretar general Nicolae Ceaușescu ne asigură condiții minunate de viață și de învățătură.
Am învățat greu acest răspuns. La început nu am înțeles de ce tovarășul Nicolae Ceaușescu se îngrijește personal de mine. Cum face asta? A auzit el de mine? Mă cunoaște? Nu a venit niciodată să mă vadă. Îl văd eu pe dumnealui în fiecare seară la televizor. Nenea Bășinuță – așa îl poreclim noi pe supraveghetor – ne adună pe toți în dormitorul mare și ne pune să ne uităm la telejurnal. În fiecare seară. Încet-încet, am ajuns să îl iubesc și eu pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, așa cum îl iubește toată țara. De aceea îi spunem “iubitul nostru conducător”. Tovarășa m-a învățat că el este ca un tată pentru toți copiii patriei noastre, care este cea mai frumoasă patrie și o iubim. Eu îl iubesc pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu fruntea lui arzând ca o văpaie. Dar nu-l iubesc ca pe tata. Ca pe fratele lui tata. Îl iubesc ca pe moș Miron. I-am scris chiar o poezie tovarășului secretar general ca să îi arăt stima și mândria. Tovarășa a mai schimbat niște cuvinte la poezia mea, a bătut-o la mașină și a pus-o la gazeta de perete. A fost cel mai frumos moment până acum din viața mea la cămin. În fiecare dimineață mă opresc la gazetă și îmi citesc poezia. Sunt foarte mândru că am scris-o ca un poet. Aștept de multe luni de zile să vină mama pe la mine să i-o arăt și ei. Dar nu mai vine. I-am trimis poezia într-o scrisoare, n-am primit răspuns. Nu știu ce se întâmplă acasă. Băieții mai vechi spun că toate scrisorile sunt citite întâi de educatori. Și dacă e o veste rea, ei rup scrisoarea și nici nu îți spun că ai primit-o. Trebuie să fug mai repede de aici. Îl iubesc pe tovarășul secretar general și le mulțumesc frumos lui și Partidului pentru condițiile minunate de trai și de învățătură, dar mie îmi place mai mult acasă. Pot să-l iubesc și de acasă. O ceapă cu mămăligă rece dacă mănânc, e mai bună, că e de la mama.
Căminul e peste drum de librărie. Mi l-a arătat mama. Ce tare m-am bucurat că are etaj! Mi-a plăcut tare mult să merg pe scări la librărie și mai voiam. Nu am mai mers niciodată pe scări până atunci. La noi în sat nu este nicio casă cu etaj. Dacă vrei să mergi pe scări, n-ai unde. Sunt numai din alea mici, până la prag, la câteva case. Și scări de lemn ca să te urci în pod. Când am ieșit cu mama, am tras-o de mână, i-am zis să mă ducă mai repede la cămin că vreau să merg pe scări. Dar ea a zis că e prea devreme și că mergem să îmi arate școala unde o să învăț eu.
– Dar e o școală cu etaj?
– Ai să vezi ce școală înaltă o să ai!
M-am bucurat că urmează să învăț la o școală înaltă și o să ajung un om important. Așa mi-a spus învățătoarea.
Am luat-o pe șosea în sus. Îmi târam tălpile tenișilor pe asfalt ca să mă gâdile la tălpi. Mă bucuram că nu voi mai avea glod. Glodul este cel mai urât lucru de pe fața pământului. Glodul și zilele când afară plouă, iar mama spală rufe în casă. Fierbe apă în niște căzănele pe plită. Pune balia pe pat și spală. În casă e ud ca afară. Noi stăm în genunchi, pe pat, cu nasurile lipite de geam. Nu se vede nimic, de ploaie. Ne uităm așa… În casă nu se vede de aburi. Dacă mă bate cineva și eu nu vreau să plâng, nu plâng. Dar când e glod și nu pot ieși afară, plâng și fără bătaie și nu mă pot opri.
O  mașină mică a trecut pe lângă noi. Am urmărit-o cum se tot duce la deal nechezând și dând din coada ei de fum. La noi în sat nu trec mașini decât o dată sau de două ori într-o vară, când vine tovarășul inginer la tata. Când eram mai mic, mă ascundeam sub pat când venea mașina. Din clasa întâia am început să nu mă mai tem. Acum văd în fiecare zi două, trei mașini. Trușeștiul este o comună măreață, cu șosea, trec mașini pe aici.
– Școala mea este mai înaltă decât nucul de la fântână? – am întrebat-o pe mama când mașina a dispărut după deal.
– Mai înaltă și decât librăria, ai să vezi. Clădiri mai înalte decât școala ta nu mai există decât la oraș.
– De ce nu mă dai la căminul de la oraș?
– Pentru că la oraș este cămin pentru fete. Acolo le duc pe Marcela, pe Mariana, pe Camelia și pe Lili.
– Dar eu învăț mai bine decât ele! Du-mă pe mine la oraș! Doar eu sunt primul matale băiat după atâtea fete!
– Nu, pe tine te dau aici pentru că ești mai aproape de casă și pot veni mai des la tine.
Dacă e să fiu mai aproape de mama, nu-mi trebuie oraș. Orașul e plin de golani, iar oamenii mari fumează și vorbesc urât. Și ce dacă aici nu-i oraș, dacă-i ca la oraș? Avem șosea fără glod, cinematograf, școală cu etaj, robinet, televizor.
– Uite școala! – mi-a arătat mama cu mâna spre vârful dealului. Acolo a fost Tribunalul când Trușeștiul era raion. Pe urmă au făcut Trușeștiul comună și în Tribunal au făcut școală. Poate ai să înveți chiar în clasa în care ne-am judecat noi cu Păsărel, când ne-a furat scroafa. Nu erai tu pe-atunci…
Inima a început să-mi bată mai tare. Școala semăna cu un castel. Era tot așa de înaltă și avea turnuri exact ca un castel. Am alergat înainte și am intrat în curte. Vacanța nu se terminase, nu era nimeni pe-acolo. Școala era chiar la marginea satului. De acolo începeau niște vii întinse pe toate dealurile, cât vedeam cu ochii. M-am lipit cu fața de perete. Era cald. Am întins brațele. Am stat așa, cu școala în brațe, până a ajuns și mama.
Când m-am întors cu fața spre sat, am încremenit. Trușeștiul se vedea în vale ca o mână de grăunțe zvârlite într-un castron. Și prin mijlocul satului trecea o apă mare cum n-am mai văzut niciodată. Chiar de la distanța aceea, tot era mai lată decât pârâul nostru de pe bahnă. Mai lată și decât
Corogea, din Valea Saratei. Și lungăăă!… Un capăt era într-o parte de cer și alt capăt era în cealaltă parte. Se târa ca șarpele în luncă. Apa dispărea din loc în loc pe după sălcii sau prin lanuri de păpușoi, dar reapărea și sclipea în soare ca o oglindă de lampă. Un pod uriaș stătea crăcăcant cu un picior pe un mal și cu un picior pe alt mal.
– Mama! Mama! Ce pârâu e acolo, jos?
– Este râul Jijia, măi, băiete, cucuiete. Am trecut cu cursa peste el când am ieșit din Albești.
– N-am văzut. Când am ieșit din Albești, am scris Albești în caiet. Poate atunci am trecut. Și nu se rupe podul când trece cursa așa de grea?
– Nu se rupe, că e de beton. Ține și o sută de mașini.
– Oamenii care fac poduri se numesc podari! Eu știu, că am citit o poveste cu podari. Vrei să ți-o spun? Erau niște oameni care stăteau pe un mal și niște oameni care stăteau pe celălalt mal. Tot voiau să treacă apa, dar nu puteau, că era adâncă și curgea ca nebuna. Se vedeau, dar nu se puteau întâlni. De aceea toți erau foarte supărați. Un băiat mare, care îi plăcea lui de o fată de pe malul celălalt, s-a apucat într-o zi să facă un pod de lemn. Tot făcea, tot făcea, apa îl strica. S-a chinuit toată viața să facă podul și nu a putut. A murit cu tristețe. Dar oamenii care l-au ajutat și au învățat de la el oleacă de meserie au continuat să lucreze la pod. Dar tot degeaba. Abia nepoții lor au putut să facă podul. Le-a trebuit atât de mult să învețe cum se face! Bucuria a fost foarte mare când oamenii de pe cele două maluri s-au întâlnit. S-au strâns în brațe, s-au pupat, au făcut petreceri cu bucate alese și cu vin. Au zis că dacă e așa de bine să fie împreună, să mai facă un pod, că de-acum știau cum se face. Așa că au mai făcut unul mai la vale. Pe urmă încă unul alături. Și tot așa. După mulți, mulți ani de zile, podurile erau multe, multe, lipite unul de altul. Oamenii treceau unii la alții când voiau. Dar, ce să vezi, de-acum erau înapoi triști, cum erau atunci când nu exista niciun pod. Ghici de ce!
Mama s-a uitat cu drag la mine. A zâmbit încurcată.
– Nu știu. Spune tu, căposule!
– Pentru că acum aveau ei numai poduri, dar nu mai aveau râul! – aproape că am strigat.
Știam răspunsul din carte. Mama mi-a spus că s-ar putea să mai însemne ceva. Atunci nu am înțeles prea bine ce a vrut să spună, dar acum știu. A zis că de multe ori oamenii uită ce bine e să fie împreună. Omul o bate pe femeie, frații se sfădesc, vecinii fură unul de la altul. Câteodată e bine să fie și ceva care îi desparte pe oameni. Așa ei știu să prețuiască mai mult apropierea, că li se face dor.
– De-acum, a mai zis ea, eu plec, tu rămâi la cămin. Jijia este ca apa din poveste, care ne desparte. Când o s-o vedem, o să vrem să trecem peste ea ca să ne întâlnim. O să vin la tine, ai să vezi. Duminica. Și o să te iau acasă în vacanțe.
A întors capul și s-a făcut că-și potrivește baticul. Baticul ei cel frumos. Dar ea s-a ascuns de mine că îi venea să plângă. I-am simțit lacrima pe față când m-a strâns la piept
și m-a pupat tot, tot, tot, și pe mâini m-a pupat. Mi-a spus la ureche că și dacă s-ar îngropa Jijia sub poduri, tot o să-i fie dor de mine. Și m-a ținut așa în brațe până am simțit eu că i-a trecut plânsul. Atunci m-a luat de mână și am înconjurat împreună școala. În tăcere. Parcă înconjuram biserica la slujba de dinaintea Paștelui. Pe urmă ne-am întors în centru, la cămin.

Sursa: Evadarea (1) http://blog.activewatch.ro/diverse/16910/

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.