Treceți la conținutul principal

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă


Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.
            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.
           
            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…
 
            PĂCATUL
           
Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.
            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.
            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.
Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.
Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.
Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.
            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.
La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.
            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.
            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.
            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.
 
            BOALA, SUFERINŢA
 
Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.
 
De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.
Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.
            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.
Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.
De curând eram la Viena şi vine la mine o doamnă căreia i s-a spânzurat fiica de 18 ani. Avusese doi copii. Doamna explica situaţia astfel: fata a fost la cumnatul lor în Italia şi acesta şi-ar fi bătut joc de ea şi ei i-ar fi fost ruşine să spună. Am întrebat-o câţi copii are, a zis că doi. Am întrebat-o dacă a făcut avorturi. Mi-a spus că a făcut. Ea era supărată pe cumnatul ei, dar nu era sigură de cele afirmate. Eu i-am spus că n-are nici un rost să-l mai condamne pe cumnatul ei pentru că nu ştie sigur dacă s-a întâmplat aşa ceva. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, noi luăm faptul împlinit: Dumnezeu a îngăduit ca ea să moară pentru că este o consecinţă a păcatelor tale, ca mamă. Iar păcatele cumnatului le va pedepsi Dumnezeu. Un cuvânt despre „pedeapsă” l-am luat de la Maica Siluana: Nu-i bine să spui niciodată că pedepseşte Dumnezeu, El nu pedepseşte pe nimeni. Dumnezeu e atât de bun că nu pedepseşte pe nimeni, ci El îngăduie ca să vină asupra noastră consecinţele păcatelor noastre ca să ne întoarcem la El, să ne pocăim. Asta aşteaptă Dumnezeu: pocăinţa, nu pedeapsa. Nu-L interesează pe Dumnezeu însăşi pedeapsa, ci pocăinţa noastră, întoarcerea noastră. Din păcate, noi nu ne întoarcem de cele mai multe ori la El decât după ce suferim, după ce pătimim. Revenind la doamna din Viena, când i-am spus lucrul acesta am simţit că ea s-a luminat. Ea nici nu şi-a pus problema că s-ar putea să-i fi murit fiica datorită păcatelor ei, pentru că ea a ucis nu ştiu câţi copii prin atâtea avorturi.
            Noi trebuie să avem o judecată sănătoasă, adâncă, iar dacă n-o avem să ne ducem la preoţi şi la duhovnici. Nici unii preoţi nu ştiu lucrurile acestea. Te duci la alţi preoţi care ştiu mai multe. Eu am umblat în viaţa mea la zeci de călugări mari pe care i-am avut în secolul trecut. De curând am notat vreo 50, începând cu Părintele Paisie de la Sihăstria, Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Iachint de la Putna, Părintele Dimitrie de la Hârlău, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Petroniu de la Muntele Athos, Părintele Sofian de la Bucureşti, Părintele Macarie de la Pasărea, Părintele Ilarion de la Cernica etc. Astăzi când mă gândesc şi mă duc cu gândul pe la toate mănăstirile noastre, că le cunosc aproape pe toate, nu ştiu dacă mai găsesc vreo 5 [călugări mari, duhovnici mari]. Lumea astăzi, nu numai la noi, ci în general, a decăzut şi decade spiritual văzând cu ochii. Şi te duci la cineva să te lumineze şi nu te poate lumina pentru că nu ştie. Şi-ţi va spune şi el ca şi părintele acela de la Sfântul Gheorghe şi-ţi dă o lisă să aprinzi nu ştiu câte lumânări etc. care sunt inepţii în faţa noastră. Dar Dumnezeu e aşa de mare şi de bun şi de milostiv că ia seama şi de lucrurile astea şi le transformă şi pe acestea în bine. Dar noi nu trebuie să ne ducem la vrăjitori şi la oameni care ne ghicesc. Asta este o superficialitate a noastră: imediat să îmi rezolv cazul, boala, necazul cu ceva repede: fac câteva rugăciuni, fac 7 masluri, fac aia, fac aia şi s-a terminat. Păi dacă ai ucis unul sau mai mulţi copii…
Am întâlnit cazuri cu 40 de avorturi – o femeie din Germania; avea 2 copii: băiatul şofer, căsătorit de curând, a murit în accident de maşină. Fata căsătorită de curând, bolnavă de cancer, a murit şi a rămas şi după ea un copil. Femeia, foarte credincioasă şi conştientă profund de păcatele ei. Acum nu lipseşte o zi de la biserică, plânge de nu ştiu de unde mai are lacrimi şi eu sunt sigur că Dumnezeu o iartă. Păcatele mari, păcatele grave nu se rezolvă aşa, cu 7 lumânări, cu două rugăciuni, uşuratic, aşa. Păcatele mari atrag asupra noastră suferinţe foarte mari. Ţi-a murit copilul… Dacă tu ai omorât, moartea aceea, pe linie duhovnicească, a atras moartea, pentru că Dumnezeu îngăduie ca tu să te pocăieşti, să te întorci şi Dumnezeu te iartă.
            Suntem la capitolul suferinţă, boală pentru păcate. Nu trebuie să ne speriem de acestea. Orice ar veni asupra noastră trebuie să punem asupra noastră înşine, să spunem: eu sunt vinovat, eu merit aceasta. Părintele Arsenie spunea: „Mă, spuneţi aşa: merit să sufăr, merit asta pentru păcatele mele”. Dacă nu spui lucrul aceasta înseamnă că eşti superficial, eşti uşuratic, că dai vina pe alţii şi vrei să te scapi de nişe păcate grave - de care eşti conştient - foarte uşor..
 
RUGĂCIUNE ŞI VINDECARE
 
Te scapi mai uşor dacă-ţi asumi păcatul, dacă iei responsabilitatea asupra ta şi începi să te pocăieşti cu adevărat: începi să te rogi, cu post, nevoinţă, facere de bine. Mai ales în cazul avorturilor trebuie rugăciune cu lacrimi, post înmulţit… Doctoriţa de care vorbeam mi-a spus că duhovnicul ei (ÎPS Teodosie de la Constanţa) este foarte aspru şi din când în când îi dă post negru de 3 zile. A zis că atunci când a făcut prima dată cu ani în urmă a crezut că este imposibil. Într-adevăr, prima zi i-a fost foarte greu, dar a doua zi i-a dispărut foamea, iar a treia zi mai putea continua cu postul. A zis că s-a învăţat cu postul şi-l duce cu atâta uşurare şi se simte atât de uşoară în acele zile că era mai luminată la minte şi consulta mai uşor, era mai prezentă în discuţia cu oamenii şi simţea o uşurare şi o pace în suflet. Asta se întâmplă când faci o nevoinţă deosebită, te rogi mult, te rogi cu lacrimi, te rogi constant, îţi impui un canon de post, de rugăciune… Părintele Teofil - Dumnezeu să-l odihnească - era un om al rânduielii. Spunea şi repeta mereu că trebuie să avem o regulă de rugăciune de care trebuie să te ţii zi de zi: rugăciunile de dimineaţa şi de seara, să citeşti puţin din Sfânta Scriptură – 2 capitole în fiecare zi din Sfintele Evanghelii mai ales, să te duci la biserică – pe cei care nu mergeau la biserică îi socotea împreună cu păgânii: „Tu nu te duci la biserică Duminica, atunci când se face Sfânta Liturghie, jertfa cea fără de sânge. Hristos se jertfeşte şi tu dormi sau te duci la plimbare”. Când dă puţin soarele oamenii preferă să meargă la plimbare decât să vină la biserică şi atunci ce credinţă este asta? Biserica e coloana noastră vertebrală, e identitatea noastră! Cum să trăieşti fără Biserică?
            Tot doamna aceasta doctor îmi spunea că ea, dacă într-o duminică nu merge la biserică pentru că se întâmplă să fie undeva (deşi se întâmplă rar asta), dacă este în maşină pune o casetă ca să asculte Sfânta Liturghie - însă nu e acelaşi lucru. Însă în cel mai rău caz asculţi Liturghia în orele acelea de Liturghie. Cei care sunt la lucru sunt obligaţi şi este altceva. Eu am constatat că oamenilor, mai cu seamă credincioşi, care îşi permit Duminica să meargă în călătorie, li se întâmplă accidente. În timpul Liturghiei nu-i voie să călătoreşti! S-a întâmplat cu 10 ani în urmă cu o familie, soţ şi soţie, care tocmai în timpul Liturghiei, când se întorceau din România prin Ungaria, au avut un accident mortal. Şi erau foarte credincioşi. Sunt tainele lui Dumnezeu.
Dacă suntem credincioşi trebuie să trăim, să avem nişte rânduieli pe care să ni le impunem, pe care trebuie să le ţinem: Liturghia-i Liturghie, Duminica-i Duminică, miercuri şi vineri sunt zile de post. Să posteşti mai cu seamă când te ştii încărcat de păcate, să postim cum ne învaţă Părinţii şi post negru. Îmi amintesc cu ani în urmă că nu ştiam că miercuri şi vineri nu trebuie să bei dimineaţa un ceai sau să mănânci ceva de post. Eram într-un context unde era un arab creştin ortodox din Liban. Ei ţin postul acesta să nu mănânci nimic până la amiază, miercuri şi vineri. M-a văzut că dimineaţa iau o cană cu ceai. M-a întrebat dacă eu nu postesc azi. I-am spus că postesc pentru că ceaiul e de post. Dar a zis că dacă-i zi de post nu se mănâncă dimineaţa. Şi atunci am învăţat şi eu că postul e să nu mănânci nimic măcar până la amiază. Cine poate, să ţină până la trei după amiaza când a murit Mântuitorul pe cruce; cine poate, să ţină până seara, mai cu seamă vinerea, când s-a răstignit Domnul. Şi o să vedeţi că e foarte uşor să ţii postul aşa şi foarte sănătos. Chiar şi pentru cei care sunt bolnavi şi iau medicamente. În Germania avem o femeie care are şi ea necazurile ei şi care m-a întrebat ce să mai facă. Mi-a spus că nu poate să nu mănânce până la amiază pentru că ia medicamente. I-am zis să încerce să le ia doar la amiază. A încercat aşa şi a venit şi mi-a spus că nu a avut nimic pentru că a luat medicamentele vineri mai târziu (la ora 18) şi de atunci în fiecare vineri ţine post. Dar ea credea până atunci că dacă nu-şi ia medicamentul dimineaţa nu rezistă. Vezi că poţi dacă ai credinţă? Credinţa mută munţii! Credinţa îţi ajută să faci ceea ce te hotărăşti să faci pentru Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor tale, cu curaj. Aşa cum ne spunea această doctoriţă: nu trebuie să ne gândim la nimic negativ. Îţi pui în minte că azi e vineri şi, cu mila lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu, vreau să ţin să nu mănânc şi să nu beau nimic până seara. Şi dacă te obişnuieşti aşa o să vezi că o să ţii toate vinerile şi poate şi miercurile. Un exemplu sunt oamenii care au trăit prin închisori şi au scăpat de acolo. Cunosc zece care mai trăiesc azi, toţi peste 90 de ani şi au trăit un număr de ani în condiţii de închisoare cu mâncarea de acolo. Şi sunt mai sănătoşi şi mai viguroşi decât cei care au mâncat bine. Trebuie să duci o viaţă echilibrată, trebuie să ţii seama şi de ce spune doctorul, căci dacă ai de luat medicamente şi trebuie să ţii o anumită dietă o faci şi pe asta. Dar suntem robii Domnului şi nu ai unei diete.
            Important este să ne angajăm în rugăciuni, în post, să fim mai curajoşi în viaţa de toate zilele, cu iertarea semenilor noştri. Dacă nu suntem capabili să iertăm, să ne eliberăm lăuntric de orice ură, de orice invidie, de orice ţinere minte a răului împotriva cuiva, nu ne putem vindeca, nu ne putem însănătoşi, nici sufleteşte, nici trupeşte. Este o condiţie esenţială, fundamentală: aceea a iertării. Înţelegem de ce în rugăciunea „Tatăl nostru” Mântuitorul ne învaţă să cerem lui Dumnezeu „şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. De atâtea ori ni se spune că numai dacă iertăm ni se va ierta. Şi dacă ni se iartă păcatele sigur că ne uşurăm şi primim pacea sufletului şi sănătatea trupului.
            Rugăciunea trebuie făcută cât mai bine cu putinţă. Trebuie să ne rugăm cum putem să ne rugăm Nu putem să ne rugăm altfel decât cum suntem în momentul când începem rugăciunea. Dar trebuie să existe şi un progres în rugăciune şi nu mă pot mulţumi cu o rugăciune superficială, o rugăciune a buzelor sau o rugăciune care rămâne doar la nivelul minţii. Trebuie să înaintăm - prin darul şui Dumnezeu dar şi prin efort propriu - spre o rugăciune numită a inimii. De ce a inimii? Pentru că inima se află în centrul fiinţei noastre. Omul se rezumă, se recapitulează, se concentrează pe sine în inima sa. În inima omului se adună toate puterile sale: fizice, psihice şi duhovniceşti. Din inimă pleacă toate şi spre inimă se întorc toate. Noi ne imaginăm că mintea e în capul nostru, iar mintea se exprimă prin creier. Dar ceea ce numim noi minte este o energie a inimii – aşa spune Sfântul Grigorie Palama, care a făcut o sinteză că mintea ţâşneşte in inimă. De aceea zice Mântuitorul: De ce se ridică în inima voastră gânduri de viclenie, de înşelăciune, de desfrâu? Din inima omului pornesc cele rele. Dacă inima este centrul fiinţei noastre, dacă în inimă sălăşluieşte harul Botezului, harul Duhului Sfânt de când ne-am botezat, înseamnă că rugăciunea noastră trebuie să ajungă în inimă.
O rugăciune făcută numai cu buzele este o rugăciune superficială, exterioară. O rugăciune făcută doar cu mintea sau care se limitează la creier, la cap, e o rugăciune intelectuală, rece. Eu văd acolo, în Germania, rugăciunea diferitelor confesiuni: e o rugăciune frumoasă, dar e o rugăciune foarte intelectuală, foarte rece. O rugăciune caldă simţim în Biserica noastră Ortodoxă. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă e o Biserică a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii care se concentrează în inimă, o Biserică a frumuseţii prin icoane, prin tot ce găsim în Biserică, a unui ritual, a unei Liturghii foarte frumos desfăşurată. De când începe Liturghia, prin cuvintele preotului „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…” după aceea curge totul până la capăt. Când te duci pe la alţii, e altfel: ei citesc şi mai intervine câte unul - nu mai e atmosferă de Taină, se pierde Taina rugăciunii. Pe când la noi Liturghia curge şi ea trebuie să ajungă din mintea şi urechile noastre în inima noastră. Dacă noi stăm în biserică cu inima împietrită şi ne gândim în altă parte înseamnă că nu ne-a intrat slujba în inimă, n-am făcut o rugăciune curată, o rugăciune adevărată, o rugăciune a inimii. La rugăciune mintea noastră-i ca o antenă care captează energiile divine. Biserica este plină de energiile divine. Sunt energiile rugăciunii pe care noi trebuie să le captăm, să le introducem din urechi şi din creier în inimă. Lucrul acesta se face dacă suntem foarte atenţi la rugăciune. Cei de la strană se roagă mai greu, se pot concentra mai greu decât se poate concentra un credincios în biserică. Ca şi credincios poţi să cânţi împreună cu ceilalţi sau poţi să taci şi să asculţi. Unii Părinţi ne învaţă că atunci când eşti în biserică şi asculţi Liturghia, atunci închideţi ochii, pleacă-ţi capul spre partea stângă, spre partea inimii şi fi foarte atent. Şi o să vezi că dacă eşti atent şi concentrat tot ce auzi îţi intră din urechi în inimă şi simţi o căldură, simţi o bucurie, simţi căldura rugăciunii.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Când eşti la rugăciune închide-ţi mintea în cuvintele rugăciunii”. Eşti foarte atent, te rogi şi atunci cuvintele rugăciunii intră în inimă, ai făcut o rugăciune a inimii. Care-i semnul că ne rugăm cum trebuie, că ne rugăm, cu rugăciunea inimii? Începi să iubeşti rugăciunea, să-ţi placă rugăciunea, te duci la biserică cu drag; nu cum zic, mulţi că se plictisesc la biserică, nu înţeleg nimic. Nu înţelegi pentru că nu eşti atent. Pot să spună că nu înţeleg grecii, sau sârbii, sau ruşii, care n-au limba corectă în Liturghie; ruşii au limba slavonă în biserică, nu limba pe care o vorbesc ei. Dar noi avem limba pe care o vorbim. Cum să nu înţelegi când zice preotul: „Cu pace Domnului să ne rugăm”? Ia aminte: să te rogi în pace, să te rogi cu inima împăcată, cu inima liniştită. „Pentru pacea de sus…” – pentru pacea care vine de la Dumnezeu „..şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm”. Cum nu înţelegi lucrul acesta? Sau când se cântă la strană un cântec mai profund – numai că uneori cântăreţii noştri îl cântă că nu înţelegi nimic din el – „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim” – noi, aici, pe pământ, în biserică, închipuim pe heruvimii din cer în chip tainic, mistic – „şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare Îi aducem. Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia”. Şi, în timp ce se cântă, îi văd pe unii că se aşează pe scaune în biserică. Le-am spus odată: ai văzut heruvimii în cer şezând? Ce fac heruvimii în cer. Ei sunt în jurul tronului lui Dumnezeu şi-I aduc laudă, se împărtăşesc de măreţia lui Dumnezeu, de slava Lui, stau cu frică şi cu cutremur. Aşa şi noi. Trebuie să fim în concordanţă cu ceea ce cântăm, cu ceea ce citim în biserică. Sau, când zice preotul: „Înţelepciune drepţi să ascultăm Sfânta Evanghelie” unii se pun în genunchi – foarte bine, dar unii şed pe scaune. Deci asta e tragedia scaunelor în biserică. Sunt nişte oameni needucaţi şi asta e datorită nouă pentru că nu-i educăm şi nu le spunem, dar îi criticăm. Oamenii trebuie să aibă o oarecare cultură liturgică. Cine are această cultura? Omul simplu, curat la suflet. El instinctiv nu-şi permite să şadă în biserică, din evlavie nu poate să şadă. Omul curat la suflet nu trebuie să fie învăţat ce trebuie să facă. Trebuie învăţaţi oamenii care suntem noi, care nu ştim că suntem împietriţi la suflet şi atunci trebuie să ni se spună. Sfântul Apostol Pavel spune: „Voi n-aveţi nevoie să fiţi învăţaţi” că prin Botez şi prin harul pe care l-aţi primit prin cruce sunteţi deja învăţaţi. Aşa trebuie să fim toţi creştinii, dar uite că nu prea suntem învăţaţi.
            Dacă ne rugăm aşa cum trebuie să ne rugăm, o să ni se pară că slujba e prea scurtă. Odată mi-a spus un domn de care m-am bucurat: „Părinte a durat slujba astăzi 3 ore şi am crezut că au trecut doar câteva minute”. Aşa trebuie să ne simţim de fiecare dată în biserică. Dacă zici aşa înseamnă că ai trăit-o. Dacă zici: „vai ce lungă a fost” atunci e un chin şi nu o să te înveţi niciodată să te rogi, nu te rogi niciodată.
            Alt semn al rugăciunii adevărate, curate, înrădăcinate în tine este acela al compasiunii, o inimă compătimitoare. Când inima noastră se roagă mult, ajutată de post, de nevoinţă, de metanii - care sunt tot o rugăciune – devine compătimitoare. Părintele Lavrentie dădea metanii şi la oamenii de 70-80 de ani: „Fă, măi, metanii că de-ia nu te mai poţi mişca pentru că n-ai făcut în viaţa ta metanii”. Metaniile sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu, să-ţi pui tu genunchii, fruntea, mâinile la pământ. Se masează, tot organismul se mişcă, toate articulaţiile… acesta e efectul pentru trup. Dar este şi efectul pentru suflet: atunci când tu faci metanii şi-ţi pui fruntea la pământ şi zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” sau „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne ajută-mă”, „Doamne scapă-mă din necazul ăsta”, „Doamne ai milă de copilul meu” atunci te umileşti, te smereşti în mod instinctiv. Nu poţi să nu te umileşti dacă tu eşti cu fruntea la pământ. Eşti pământ şi cazi la picioarele lui Dumnezeu. Metaniile acestea ajută enorm ca rugăciunea să ne intre în inimă, să fie o rugăciune simţită, o rugăciune cu evlavie, umilincioasă cum zic Părinţii. Şi atunci inima când se roagă simte o durere pentru toată lumea, simte că ea e legată de toţi oamenii şi începi să-i înţelegi pe oameni aşa cum sunt ei. Nu mai condamni, nu mai judeci, nu mai vezi păcatele altora, ci le vezi pe ale tale proprii. Deci o inimă curată, o inimă paşnică, o inimă integră, o inimă unitară este o inimă compătimitoare, o inimă plină de iubirea lui Dumnezeu, iubire care se revarsă asupra semenilor şi-i cuprinde pe semeni în ea.
 
            Noi formăm în Biserică un organism viu, trupul lui Hristos. „Voi sunteţi mădulare unii altora”, adică toţi câţi sunteţi aici trăiţi în mine şi eu trăiesc în frăţiile voastre şi fiecare trăim unii în alţii şi ne purtăm unii pe alţii în inima noastră.
Şi nu numai noi, ci umanitatea întreagă. Toţi oamenii indiferent cum sunt ei, credincioşi, necredincioşi, de orice religie ar fi. Şi nu numai umanitatea ci şi cosmosul întreg, toată creaţia trăieşte în inima noastră în mod evident, simţibil, nu doar teoretic. Aceasta este o realitate profundă, mistică, nu doar să crezi teoretic că omul e un microcosmos, că omul recapitulează în inima lui toată umanitatea, toată creaţia lui Dumnezeu. Teoretic aşa este dar acum trebuie să şi simţi. Şi nu vei simţi niciodată lucrul acesta, nu vei trăi efectiv lucrul acesta decât atunci când ai o inimă paşnică, o inimă curată pentru că te-ai rugat mult, pentru că ai postit mult. Nu trebuie să aştepţi să ai o inimă curată ca să faci fapte de milostenie. Noi ajutăm pe semeni, noi facem milostenie şi când nu simţim neapărat lucrul acesta. Că dacă aştepţi până să simţi nu o să mai faci milostenie poate niciodată. Aşa măcar facem milostenie, ajutăm pe oameni şi cu cât îi ajutăm mai mult, cu cât ne rugăm mai mult, cu cât postim mai mult cu atât mai mult inima noastră devine paşnică, curată, smerită, care-i cuprinde pe toţi oamenii şi simţi că toţi trăiesc în tine. Şi parcă i-ai îmbrăţişa pe toţi, parcă chiar ţi-ai da viaţa pentru toţi şi nu ştii cum să-i mai ajuţi pe toţi. Toţi sfinţii au făcut această experienţă: Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan de la Athos, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Nectarie etc. şi au ajuns să-i cuprindă pe toţi oamenii în dragostea lor. Şi atunci suntem cu adevărat vindecaţi de toate bolile noastre. Chiar dacă bolile mai persistă în trupul nostru, sufletul nostru este total vindecat şi nu mai simţim boala trupească. Mă gândesc la sora Iuliana din Oraşul Victoria (pe care aţi cunoscut-o foarte mulţi) care fizic era într-o neputinţă totală, nu-şi putea mişca decât puţin capul, dar ce lumină avea pe faţa ei, ce căldură în sufletul ei, cum îi ajuta şi îi întărea ea pe cei sănătoşi care veneau să o viziteze pe ea, cea bolnavă. Este o răsturnare a rânduielilor logicii, firii, naturii, pentru că unde vine credinţa acolo se răstoarnă legile firii şi vezi minunile lui Dumnezeu.
 
            Deci trebuie să luptăm cu toţii împotriva păcatelor. Dacă am păcătuit să încercăm să ne oprim, să încercăm să ne luptăm să nu mai repetăm păcatul, să ne spovedim cât mai des. Să fim conştienţi că suferinţele noastre sunt consecinţele păcatelor noastre, să nu dăm vina pe alţii, să nu căutăm dezlegare şi uşurare de la ghicitori, de la vrăjitori, de la cei care deschid cartea. Trebuie să iau asupra mea propriile mele păcate şi să încerc să le ispăşesc. Tot Părintele Arsenie zicea să ne ispăşim păcatele în lumea aceasta prin boli şi suferinţe, ca să ne ducem curaţi înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru îl facem când ne rugăm foarte mult cu atenţie, cu mintea concentrată în inimă, când săvârşim o rugăciune cu adevărat a inimii la biserică, acasă şi în tot locul. Am călătorit azi multe ore cu trenul de numai ştiam ce să fac şi am scos Psaltirea şi până am ajuns am citit aproape toată Psaltirea. A trecut şi mai repede timpul şi m-am ales şi eu cu o Psaltire citită.
            Mulţi m-au întrebat cum să facem că trăim într-o lume stresată, oamenii nu mai au timp de rugăciune. Dar ne putem ruga în călătoriile noastre, în munca săvârşită mai ales manual ai timp de rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase iartă-mă”, „Doamne ai milă de mine”… să fii tot cu numele lui Dumnezeu pe buzele tale şi în inima ta. Te rogi neîncetat. Dacă te rogi aşa o să te rogi mai bine şi dimineaţa şi seara când stai în genunchi şi la biserică cu atât mai mult. Dar dacă te rogi numai la biserică puţin şi dimineaţa şi seara, iar celelalte ore eşti împrăştiat, aceea nu e rugăciune. Părintele Arsenie, citând pe Părinţi, zicea: „Cine se roagă numai când se roagă acela nu se roagă niciodată”. Trebuie să te rogi neîncetat sau să tinzi spre rugăciunea neîncetată.
            Apoi milostenia să o facem din toată inima, cu toată dragostea, să ajutăm, să fim buni, să ne iertăm unii pe alţii, să nu ne pierdem niciodată nădejdea. Dacă ai o inimă în care te rogi, dacă posteşti, dacă te duci la biserică, dacă ierţi nu te mai îmbolnăveşti niciodată de depresie şi de boli psihice şi o să fii curajos în toate necazurile. Când ţi-e mai greu atunci îţi dă Dumnezeu curaj că te rogi. Altfel, când vine necazul asupra ta, păleşti, cazi, decazi, te plângi, te vaiţi pentru că eşti slab sufleteşte. Dacă ai fi tare sufleteşte pentru că te-ai rugat şi ai postit şi te-ai dus la biserică nici o neputinţă nu poate trece peste propriile tale măsuri. Devenim nişte oameni mai echilibraţi, mai „noi înşine”, mai naturali, mai fireşti. Păcatul e nefiresc. Toate păcatele pe care le săvârşim sunt împotriva firii. Legile firii sunt toate făcute de Dumnezeu ca noi să ne încadrăm în ele, iar când te încadrezi în ele înseamnă că te încadrezi pe potriva firii, trăieşti natural. Când încalci legile naturii, natura se răzbună asupra ta. Când încalci legile morale, creştine, ale credinţei, acestea atrag asupra ta boli şi suferinţe.
          Părinţii noştri de demult trăiau o viaţă echilibrată. Tot ce am spus eu aici ei rezumau într-un cuvânt: să trăieşti cu frica lui Dumnezeu, să fii bun, să faci binele ca să aştepţi binele, să ierţi ca să te ierte şi Dumnezeu. Cum zicea Părintele Teofil că îl învăţa mama lui: „Copile, nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Fii bun că vei găsi bunătate, fă bine şi vei primi bine. Fii curat, nu te desfrâna, nu te destrăbăla. Trăieşte cu frica lui Dumnezeu şi atunci Dumnezeu va fi cu tine. Ce frumos! Nu aveau nevoie de conferinţe. Nu se făceau conferinţe. Noi acum facem conferinţe şi avem atâtea cărţi. Nu mai pot citi nici o carte de teologie, de studii teologice. Acum sunt atâtea studii teologice – o ştiinţă abstractă, frumoasă în sine, adevărată, dar nu te foloseşti cu nimic pentru mântuire. Şi, uite, te foloseşti pentru mântuire de cărţile Asociaţiei Pentru Isihasm [Editura Agaton], care sunt cărţi ale Părinţilor duhovniceşti: Părintele Arsenie Boca, Părintele Teofil Părăian, Părintele Proclu Nicău… Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie etc. Şi eu le citesc pe acestea cu atâta drag, parcă te mângâie la suflet, sunt ca un balsam. Şi [autorii de mai sus] nu fac teorie, ci vorbesc din experienţa lor concretă, din întâmplările vieţii lor proprii, din păcatele, căderile şi limitările lor, din contactele pe care le-au avut cu oamenii. Viaţa e foarte complexă şi nu trebuie să o teoretizăm. Văd de multe ori că în predica mea alunec cumva într-un fel de teoretizare şi-mi dau seama că parcă-mi scade puterea de a transmite cu adevărat „cuvânt cu putere multă”. Cu ani în urmă un părinte pe care l-am ascultat undeva în Franţa spunea că predica preoţilor trebuie să fie ca cea a Mântuitorului: simplă. Când predica capătă un aspect teoretic, teologic, intelectual, s-a terminat cu Duhul. Noi, preoţii, trebuie să vorbim simplu, după cum îi avem şi îi ştim pe credincioşii din faţa noastră, care nu aşteaptă de la noi prea multe teorii şi prea multe învăţături teologice, teoretice, ci lucruri foarte concrete: cum ne rugăm, cum facem cu postul; eu sunt bolnav şi nu pot posti şi faci altceva dacă nu poţi posti; tu poţi posti, ia încearcă şi posteşte un pic mai mult; sunt oameni care trebuie să lase zeci de kilograme ca să fie sănătoşi, atunci pune-i pe aceia la post; daţi oamenilor care-s viguroşi canon ca trei zile să ţină post prin ajunare pentru că le daţi şi pentru binele şi sănătatea lor. Trebuie să fim foarte concreţi şi să ţinem cont de realităţile noastre de astăzi. Şi să nu ne pierdem în… cum poate fac şi eu acum!
Dumnezeu să ne ierte! Vă mulţumesc că m-aţi ascultat!
 
 
 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.