duminică, 30 iunie 2013

Proiectul tata: Construirea unui tată potrivit pentru copilul tău

Cristina STURZU

"Fiecare dintre voi, fie tată, fie mamă, trebuie să aveţi grijă de minunatele voastre statui, copiii, aşa cum fac pictorii sau sculptorii cu operele lor. Pictorii, de pildă, după ce încep să lucreze la un tablou, îi adaugă în fiecare zi culorile care le trebuie. La fel fac şi sculptorii cu piatra, scot din blocul de piatră ce e de prisos şi adaugă ce lipseşte.
Aşa să faceţi şi voi. Închipuiţi-vă că sunteţi nişte meşteri care lucrează statui şi că statuile sunt copiii voştri. Asupra lor să aveţi concentrată toată atenţia. Sculptaţi aceste minunate opere pentru Dumnezeu. Scoateţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare zi să cercetaţi şi să descoperiţi la copiii voştri câte o nouă calitate, ca s-o sporiţi şi s-o îmbogăţiţi; la fel să faceţi şi cu defectele, cum descoperiţi vreunul, îndepărtaţi-l." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Părinţi, copii şi creşterea lor")

Ca bărbat, probabil că îţi place să construieşti - de la a aduce mici îmbunătăţiri casei la a construi un gard la propria curte. Poate că eşti atât de îndemânatic încât poţi repara motorul la maşină ori îi poţi lucra o jucărie copilului tău. Oricare ar fi nivelul tău de îndemânare, există un proiect pe care nu-ţi poţi permite să-l ignori: a te construi într-un tată minunat.  Psihologul Todd Cartmell, specializat în psihologia familiei, oferă în cartea sa "Project Dad: The Complete Do-It-Yourself Guide for Becoming a Great Father" mai multe sugestii pentru a-i ajuta pe tătici în rolul pe care l-au primit odată cu venirea pe lume a primului copil.Dumnezeu e gata să te ajute la fiecare pas pe care-l faci în angajamentul pe care ţi l-ai asumat devenind tată, iar tu şi copiii tăi veţi fi încântaţi de rezultat. Iată cum poţi şi tu să te clădeşti în a deveni un tată extraordinar:
Cere-i lui Dumnezeu să te modeleze în bărbatul care vrea El să devii. Cu sinceritate şi smerenie, mărturiseşte-ţi păcatele şi cere-I lui Dumnezeu să te ierte şi să te schimbe. Roagă-L să facă orice e necesar în viaţa ta pentru ca tu să devii persoana şi tatăl care-I place Lui. Angajează-te să urmezi orice instrucţiuni îţi va da Domnul în realizarea acestui proiect.

Construieşte-ţi ochi sănătoşi

Priveşte la copiii tăi din perspectivă corectă - aşa cum Dumnezeu Însuşi îi priveşte - ca să-i poţi creşte aşa cum îi place lui Dumnezeu. Cere-I Domnului să-ţi arate felul unic în care-i poţi creşte pe copiii tăi, care să fie o abordare specială pentru ei. Dumnezeu a pus o comoară în copilul tău şi vrea ca tu să o descoperi şi să-l orientezi în conformitate cu ea. Fii atent la detaliile din viaţa copilului tău, pe măsură ce el creşte şi se schimbă; făcând astfel, el se va simţi valoros şi iubit. Încurajează-l să descopere, să-şi dezvolte şi să folosească acele daruri şi talente pe care Domnul i le-a dăruit. Cercetează greşelile copilului tău şi ajută-l să le privească din perspectiva unor experienţe de învăţare. Ai în vedere că timpul petrecut cu copilul este limitat şi de cele mai multe ori foarte puţin, deci exploatează fiecare oportunitate pe care o ai în fiecare zi, în aşa fel încât aceasta să aibă un impact pozitiv asupra dezvoltării lui. Foloseşte vremea meselor, a culcării, călătoriile ori timpul petrecut împreună dimineaţa înainte de şcoală pentru a râde împreună, a purta discuţii pe teme diferite ori a vă ruga împreună.

Construieşte o gură potrivită

Vorbeşte cu copilul tău într-o manieră care să-l ajute să-şi clădească o imagine corectă despre sine şi să-l hrănească. Discutaţi atât probleme mărunte (detalii din viaţa de zi cu zi a copilului), cât şi marile probleme ale vieţii (despre Dumnezeu, familie, prieteni, muncă şi aspecte pe care le întâmpină în viaţă precum vorbitul urât, întâlnirile, alcoolul). Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să foloseşti un ton blând, cald atunci când vorbeşti cu copilul, să-l asculţi cu atenţie şi să-l încurajezi când vorbeşte. Să fii atent la nevoia lui de a se exprima prin propriile cuvinte, să nu-l corectezi ori să vorbeşti în locul lui în timp ce îţi comunică ceva. Evită unele maniere de comunicare ce v-ar putea strica relaţia, cum ar fi: a ţipa la el, a-l pune la punct şi a-l ironiza nepotrivit. Atunci când vrei să porţi o discuţie serioasă cu copilul, alege momentul şi locul în aşa fel încât să poţi fi relaxat şi atent. Alege cuvinte stimulative, cât de des. Încurajează-i atitudinile dezirabile, prin aprecierea faptelor bune, decât prin a te plânge de ce face rău.

Construieşte o inimă potrivită

Creează o legătură puternică, de durată cu copilul tău. Petrece cât de mult timp poţi cu copilul, sacrificând alte activităţi. Îmbrăţişează-l, priveşte-l în ochi atunci când îţi vorbeşte, pentru a-i arăta că îţi pasă într-adevăr de ceea ce-ţi spune. Hotărăşte-te să-ţi tratezi fiecare copil cu respect, indiferent de situaţie. Ascultă înaine de a vorbi şi cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-i înţelegi gândurile şi sentimentele pe care ţi le împărtăşeşte. Clădeşte o cultură a dragostei în familie, rugându-vă unii pentru ceilalţi şi împreună, participând cu bucurie la activităţi comune şi discutând lucruri care sunt importante pentru fiecare din casă.

Construieşte mâini potrivite

Comportă-te astfel încât copiii să fie deschişi pentru a învăţa lecţiile de care au nevoie spre a creşte în înţelepciune. Antrenează-ţi copilul să răspundă la situaţii provocatoare în manieră sănătoasă şi să-şi dezvolte deprinderile pe care au nevoie să le înveţe. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-ţi gestionezi mânia, astfel încât să nu submineze toate influenţele pozitive pe care le ai asupra copilului şi să vă strice relaţia. Învaţă-l pe copil să folosească creativitatea pentru a găsi diverse posibile soluţii la problemele pe care le întâlneşte. Rugaţi-vă împreună în situaţiile grele, cerând lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie pentru a răspunde bine fiecărei situaţii. Cereţi lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie ca tată să vă disciplinaţi copiii administrând sancţiunile cu dragoste şi respect, astfel încât copiii să poată învăţa lecţia respectivă corect.

Construieşte picioare potrivite

Călăuzeşte-ţi copilul pe calea pe care Domnul i-a pregătit-o şi protejează-l de pericolele pe care le poate întâlni. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să fii modelul cel mai potrivit pentru copiii tăi, trăind responsabil în Domnul în toate aspectele, inclusiv în felul în care-ţi petreci timpul sau cheltui banii, cum îi tratezi pe ceilalţi şi cum te raportezi la Dumnezeu. Du-l de mic la biserică, participaţi împreună la slujbele bisericii, respectaţi rânduielile acesteia. Orientează-l să-şi aleagă prieteni care împărtăşesc aceleaşi valori (în biserică, sau colegi la şcoală cu care să se poată întâlni şi duminica la biserică) şi îndeamnă-l să păstreze aceste valori şi să le întărească, dezvoltând o credinţă puternică. De asemenea, îndeamnă-l să se poarte frumos cu copiii care nu-i împărtăşesc valorile, dar au nevoie de prieteni iubitori. Stabileşte limite potrivite pentru a-l păzi de a petrece prea mult timp pe distracţii, neglijând activităţi mai importante, de asemenea protejează-l de la a consuma produse media ce i-ar putea dăuna (cum sunt sexul şi violenţa). Mai mult, pentru că nu vei putea pentru mult timp să-i interzici accesul la diverse tipuri de mesaje (pentru că va ajunge la ele, chiar dacă nu în casă), învaţă-l să gândească critic cu privire la mesajele oferite de mijloacele de informare în masă, astfel încât să dobândească instrumente pe care le va folosi şi când va fi adult: cum să discearnă între bine şi rău în multitudinea de informaţii care vin din lumea înconjurătoare.

joi, 27 iunie 2013

Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el?

Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar o persoană care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi:
-ce ai greşit tu; 
-ce neputinţă are celălalt; 
-cât e de bolnav sufleteşte; 
-ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.
 Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el. Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face nici să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă...
(Maica Siluana)

luni, 24 iunie 2013

Despre moartea năprasnică


În societatea de azi, caracterizată de evoluția necontrolată a științei și tehnologiei, de decăderea civilizației și de criza valorilor, oamenii evită să pronunțe cuvântul «moarte», iar tot ce le amintește de ea este respins și alungat cu orice preț. Pentru omul contemporan, moartea este ceva negativ, o pierdere. Auzim deseori zicându-se «l-am pierdut», în cazul unei persoane care tocmai a trecut la Domnul. Întrucât și-a pierdut dreapta cunoștință despre moarte, omul încearcă s-o ignore, trăind astfel încorsetat în limitele unei vieți nevrotice, lipsite de sens adevărat.
thanatos in

Încetarea funcționării inimii sau a creierului, adică moartea biologică (clinică) nu reprezintă o stare naturală, nu coincide cu împlinirea voii lui Dumnezeu. «Nu Dumnezeu a creat moartea». Moartea s-a strecurat în firea umană ca urmare a căderii celor întâi zidiți și acționează ca un parazit. Nu e cu putință ca răul să provină de la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este izvorul binelui. Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a destinat morții. Abia după săvârșirea păcatului de către om, a apărut şi moartea: «iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit» (Fac. 2, 17). Așa cum zice sfântul apostol Pavel, «precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el» (Rom. 5, 12). Așadar, moartea, ca rezultat și «rod» al păcatului primilor oameni creați, a intrat, s-a strecurat în firea umană și, prin ea, în toată creația.

Dumnezeu, în nespusa Sa milostivire, a rânduit ca omul să nu-și cunoască ceasul morții. Conform Teologiei Ortodoxe, dacă omul ar ști când va muri, nu s-ar opri de la păcat și ar fi complet indiferent față de dobândirea virtuților. Pe când faptul că nu știe când îi va suna ceasul morții îl ține într-o continuă stare de veghe, de alertă. «Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru» (Mat. 24, 42). Cu alte cuvinte, nu știm când vom muri sau când va fi A Doua Venire a Domnului.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că Dumnezeu vrea să avem parte de o moarte năprasnică. Există o rugăciune pe care o zicem în slujbele Bisericii și în care cerem lui Dumnezeu să ne păzească de nenorociri și de moarte subită: «Încă ne rugăm ca să fie păzită ţara aceasta, oraşele şi satele ei de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri şi de războiul cel dintre noi, de moartea cea năprasnică…».

Biserica nu se roagă numai pentru credincioși, care sunt mădularele sale active, ci pentru toți oamenii, care sunt chemați să devină mădulare ale sale. Ca o mamă iubitoare, Biserica își exprimă grija și dragostea sa nemărginită, în virtutea căreia ne protejează de orice rău și ne oferă tot ce e bun și binecuvântat nouă, copiilor săi, dar și întregii lumi. De aceea, se roagă nu numai pentru ortodocși, ci pentru «pacea a toată lumea… pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiți și pentru mântuirea lor…».

Pentru cei atei, necredincioși sau nepocăiți, moartea este un eveniment înfiorător, care are consecințe groaznice, tocmai fiindcă nu au valorificat cum se cuvine timpul oferit de Dumnezeu în această viață pământească. Acești oameni nu s-au raportat corect față de Dumnezeu, față de lume și față de ei înșiși, iar acest lucru se vede din faptul că nu au trăit în pocăință, nu au trăit având cunoștința existenței lui Dumnezeu. De aceea, comuniunea lor cu Dumnezeu, participarea lor la bucuria veșnică de după moarte este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de om este vizat de rugăciunea amintită mai sus, în care ne rugăm ca Dumnezeu să-i păzească de moartea cea năprasnică.

De cealaltă parte, pentru omul care trăiește în conformitate cu voia lui Dumnezeu și duce o viață duhovnicească, moartea subită nu are consecințe grave, nu-l poate vătăma din punct de vedere spiritual. Cu cât mai înduhovnicit este omul, cu atât mai puțin se teme de moarte. Am putea spune, mai degrabă, că unul ca acesta își dorește moartea, nu pentru că ar urî viața sau pentru că ar considera trupul drept închisoare a sufletului, așa cum credeau filosofii platonici, care vedeau moartea drept o scăpare din închisoarea trupului. Creștinul iubește viața și tânjește după comuniunea cu Viața cea adevărată, care este Hristos. De aceea, poate mărturisi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: «Căci pentru mine viață este Hristos și moartea un câștig. [...] Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos și aceasta e cu mult mai bine» (Filip. 1, 21-23).

Fericitul Gheronda Iosif Isihastul, din dragoste sfântă pentru Hristos și din dorința de a moșteni viața cea adevărată, a descris moartea în felul următor: «moartea, care pentru cei mulți este mare și înfricoșătoare, pentru mine este o odihnă, un lucru deosebit de dulce». De aceea zicea: «fericit este cel care zi și noapte își așteaptă moartea și se pregătește pentru întâlnirea cu ea. Pentru că pentru unul ca acesta, moartea este blândă, pe când, pentru cei care nu o așteaptă, ea este amară și dură».

Sfântul Siluan Athonitul oferă un exemplu foarte frumos de moarte năprasnică. «Să ne imaginăm», zice, «un rege foarte bogat, care trăiește în desfătări și în păcate. Aflându-se la o petrecere, se distrează cu prinții și cei dimpreună cu ei, șezând în toată splendoarea sa pe tronul împărătesc. Dacă i-ar spune cineva: “în scurt timp vei muri”, în secunda următoare, acesta ar fi cuprins de mare frică și cutremur. Dacă aceeași persoană i-ar spune același lucru unui sărac, care însă are o dragoste bogată pentru Dumnezeu, acela ar răspunde cu seninătate: “Facă-se voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că Și-a adus aminte de mine și vrea să mă ia acolo unde l-a luat și pe tâlhar”».

Desigur, pentru om, ideal ar fi să-şi cunoască ceasul sfârșitului său, pentru a se ruga, pentru a-l găsi moartea rugându-se. Acest lucru se întâmplă în cazul bătrânilor care au dus o viață cuvioasă, în virtuți. Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Gheronda Iosif Isihastul, care își cunoștea dinainte ceasul morții. Primise „înștiințare” de la însăși Maica Domnului că va muri exact în ziua Adormirii Ei, adică pe 15 august. Mulți sfinți ai Bisericii noastre, precum Daniil Stilitul, Grigorie Palama, etc., îşi cunoșteau clipa în care vor muri. Cuviosul Theógnostos zice că, oricât de mult ai progresa în virtute, oricât har ai dobândi, «să nu te desparți de trup până nu-ți vei cunoaște ceasul morții. De aceea, roagă-te din adâncul inimii ca Dumnezeu să-ți descopere acest lucru».

Așa cum zice psalmistul, «judecățile Tale (Doamne) sunt adânc mare» (Ps. 35, 6), sau așa cum zice Sfântul Apostol Pavel «cine a cunoscut gândul Domnului?» (Rom. 11, 32). Dumnezeu, prin voia și hotărârile Sale înțelepte, urmăreşte mântuirea omului, desăvârșirea lui spirituală, chiar și atunci când omului, aflat sub stăpânirea rațiunii umane limitate, i se pare că Dumnezeu îl nedreptățește. Domnul a îngăduit ca mulți sfinți să aibă parte de o moarte năprasnică. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cu Avva Moise Etiopeanul, cu cuviosul Ștefan cel Nou, cu cei 38 părinți din Sinai și cu cei 33 părinți din Raith, cu Cuviosul Athanasie Athonitul, întemeietorul monahismului aghiorit și cu mulți alții. Aceștia, în calitate de duhovnici, au luat asupra lor păcatele poporului și s-au jertfit precum Hristos, pentru mântuirea lumii. Prin faptele lor, au trezit întregul popor ortodox, îndemnându-i să se întrarmeze cu rugăciunea și cu starea de veghe. Așa cum zice Sfântul Anastasie Sinaitul, «după moartea năprasnică a vreunui sfânt, credincioșii ar trebui să se întrebe: dacă acest om drept a avut parte de o astfel de moarte, la ce să ne așteptăm noi, păcătoșii?».

Alteori, Dumnezeu îngăduie moartea subită a unui sfânt, pentru a i se șterge astfel mulțimea de păcate. În Pateric, citim că un monah căzuse în păcatul curviei. De aceea, doi frați care se nevoiseră alături de el și care trecuseră deja la cele veșnice, Îl rugau pe Dumnezeu să îngăduie ca acela să fie sfâșiat de un leu, pentru ca, prin această moarte dureroasă, să i se șteargă acel greu păcat și, astfel, să se alăture și el cetei celor mântuiți. Fericitul Gheronda Porfirie zicea că cercetătorii sunt foarte aproape de a găsi antidotul pentru cancer, dar Dumnezeu nu îngăduie acest lucru, întrucât Raiul se umple de oameni care suferă de cancer.

Durerea este strâns legată de viața noastră. De multe ori, ne plecăm în fața necazurilor, mai ales dacă suntem puțin credincioși. Spre exemplu, știm că o persoană dragă nouă va muri în scurt timp, întrucât suferă de o boală incurabilă, și, deși ne pregătim psihologic pentru a accepta acest fapt, cu toate acestea, nu suportăm ideea de a-l pierde. Cu atât mai greu ne va fi să acceptăm moartea subită a acelei persoane, mai ales dacă este tânără.

Moartea este ceva nefiresc, denaturat și oribil. Ea este mereu dușmanul cel mai înverșunat al omenirii. Din cele mai vechi timpuri și până aproape de zilele noastre, omul a văzut moartea cu un real interes existențial. Însă omul contemporan, care vede și aude zilnic (la radio sau TV) de moartea multor oameni, căzuți fie în războaie, fie în accidente, și-a pierdut acest mod existențial de abordare a morții, considerând-o ca fiind ceva firesc.

Creștinul nu vorbește despre moarte cu pesimism, nu o vede ca pe o fatalitate, sau ca pe ceva firesc, ci o vede îndeosebi ca pe un dușman pe care trebuie să-l învingă cu ajutorul lui Hristos. «Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea» (I Cor. 15, 26). «Cuvântul trup S-a făcut» (Ioan 1, 14) «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evrei 2, 14). Așadar, Logosul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să strice puterea morții, să șteargă păcatele omenirii și să biruiască puterea celui viclean. Hristos a luat trup omenesc și stricăcios, ca să învingă moartea în Însuși trupul Său. Prin Jertfa de pe Cruce și prin Învierea Sa, El a biruit moartea și i-a oferit omului posibilitatea ca, unindu-se cu El, să învingă și el moartea în viața sa personală. Astfel, după întruparea Logosului lui Dumnezeu, pentru creștini, moartea își schimbă numele și destinația: nu se mai numește moarte, ci adormire. Și nu mai duce la neființă, ci reprezintă o punte către viața veșnică. Astfel, putem spune despre credincioşi, că se mută «de la moarte la viață» (Ioan 5, 24).

Sfântul Nicodim Aghioritul ne sfătuiește să nu uităm că «moartea este ca un fur, despre care nu știm când va veni. Poate veni chiar în ziua aceasta, în ora aceasta, în clipa aceasta… Te-ai trezit de dimineață, dar poate că nu vei mai apuca seara. Sau poate te culci liniștit seara, dar nu vei mai apuca răsăritul soarelui… Gândește-te, deci, frate, la acestea și zi în sinea ta: Dacă o fi să mor îndată, oare ce se va întâmpla cu mine? Oare ce voi folosi atunci dacă până în acel ceas m-am desfătat cu toate plăcerile lumii? Treci înapoia mea, satano, și tu, gândule rău! Căci nu vreau să te ascult când mă îndemni la păcat».

Conform învățăturii Sfinților Părinți și experienței Bisericii, mult îi ajută pe frații noștri adormiți – și îndeosebi pe cei care au avut o moarte subită – pomenirile, Liturghiile de patruzeci de zile, rugăciunile, milosteniile, însuși modul nostru de viață, care poate aprinde un crâmpei de lumină în sufletele acestora.

În încheierea acestui mic referat, în care m-am referit pe scurt – și din perspectivă teologică – la anumite aspecte referitoare la moartea năprasnică, aș vrea să accentuez faptul că moartea, despărțirea sufletului de trup, este o taină, asupra căreia putere are numai Hristos, Domnul vieții și al morții. Este una din judecățile de nepătruns ale lui Dumnezeu dacă vom avea parte de o moarte subită sau de o moarte normală. Cert e că trebuie să fim convinși, trebuie să realizăm cu întreaga noastră existență faptul că, prin Hristos cel Înviat, «moartea nu mai are stăpânire» (Rom. 6, 9) și că «harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6, 23).

joi, 20 iunie 2013

Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7), este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu ca unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci ca unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos” (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.
Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață!

Maica Siluana

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20130610/nedumerirea-privind-mostenirea-pacatelor-de-la-parinti-si-stramosi

miercuri, 19 iunie 2013

Un “medicament” minune: coerenţa inimii

Andreea Hefco

Un medicament care ar fi capabil să armonizeze relaţia dintre inimă şi creier, ar determina efecte uimitoare în întreg organismul şi ar îmbogăţi mai presus de orice estimare optimistă compania farmaceutică care l-ar produce. Ar reduce stresul, oboseala, ar încetini îmbătrânirea, ar scădea anxietatea şi ar vindeca minunat depresia.
Un astfel de medicament ne-ar ajuta să dormim bine noaptea şi să fim energici ziua. Cred că ar ajuta să atingem o formă anume de bunăstare psihică pe care specialiştii au numit-o starea de “flux”. Ea apare atunci cînd ne găsim efectiv scufundaţi într-o activitate şi simţim că avem acces la resurse noi de energie şi creativitate care efectiv curg o dată cu noi. În aceeaşi pastilă ar mai fi cumulate efecte antihipertensive, antiaritmice, anxiolitice şi antidepresive. Poate ar ajunge să fie administrat chiar în apa potabilă şi în mod clar ar apărea ca cea mai frecventă prescriere medicamentoasă. Dar nu există. Şi totuşi?

Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă

Pentru a înţelege cum ar fi posibil, sunt necesare câteva precizări. Emoţiile sunt resimţie în corp, nu în minte. Unul dintre cei care a afirmat acest adevăr, în 1890, este profesorul William James, părintele psihologiei americane, care a spus că o emoţie este înainte de toate o stare corporală şi numai după acea o percepţie în creier. “Simt un nod în gât, mi se strânge stomacul ca un ghem, am inima uşoară, simt fluturi în corp” sunt  mai  mult decât un fel de exprimare sugestivă. Inima, ca şi sistemul digestiv, dispune de un creier al său. Îşi secretă proprii hormoni care acţionează şi asupra creierului. În plus, prin câmpul electromagnetic afectează întreg organismul. Inima simte şi, când ea se „exprimă”, influenţează întreaga noastră fiziologie.
Psihiatrul David Servan-Schreiber descrie cazul unei paciente diagnosticate cu atacuri de panică în timpul cărora inima îi bătea din ce în ce mai repede şi mai neregulat, uneori cu stare de ameţeală şi pierderea echilibrului. Medicamentele cardiologului nu au avut efecte, deşi i s-a găsit şi un prolaps de valvă mitrală. La fel, nici antidepresivele administrate pe principiul că originea ritmului neregulat al inimii, era de fapt în creier. Doctorul descrie că ritmurile haotice s-au liniştit doar când ea a învăţat “să-i vorbească” inimii sale. Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă. Mai exact, o ascultă!
Între bătăile inimii nu sunt intervale identice. Deşi numim ritmul inimii ca fiind regulat, el nu este ca al unui metronom. Înregistrări performante au arătat efectele asupra inimii după o activitate relativ banală: calcule matematice simple, scăderi şi adunări. Apoi participanţii au fost rugaţi să îşi amintească evenimente plăcute, menţinând un nivel de atenţie pe inimă, amintiri care au determinat o succesiune de valuri uniforme şi regulate, complet diferite de undele neregulate anterioare, asemenea unei treceri din haos la coerenţă. Fiziologic e vorba de un proces de accelerare versus unul de frânare, prin modularea sistemului nervos simpatic versus parasimpatic. În timp, o dată cu vârsta, se pare că inima nu mai poate să încetinească la comandă, adică nu mai reacţionează la emoţiile noastre şi asta, trebuie să vă spun, nu e un semn deloc bun.

Când nu ne gândim deloc să schimbăm ceva

Iubirea, bucuria, recunoştinţa favorizează cel mai mult coerenţa cardiacă. Acumularea episoadelor haotice, stimulate de furie, anxietate, tristeţe, griji mărunte, epuizează din energia noastră şi ne induce imediat gândul către o schimbare: altă slujbă, alt partener de viaţă, alte circumstanţe. Din fericire pentru noi toţi, fazele de coerenţă nu apar numai în momentele de extaz şi beatitudine. De exemplu, doar prezenţa cuiva, a unui prieten, a animalului de companie, a unei muzici, a unui parfum anume, sau rugăciunea ne poate trece în această stare. Mi se pare important de subliniat că un semn al acestei coerenţe interioare este faptul că atunci nu ne gândim deloc să schimbăm ceva. Ceea ce este, este ceea ce este. Şi e un maxim, luat astfel de la sine, natural. Această stare odihneşte inima în cel mai minunat mod cu putinţă şi prin inimă întreg organismul. Coerenţa inimii e deci medicamentul minune. Nu e o stare de relaxare în sensul clasic al cuvântului. Nu presupune un mediu controlat, liniştit. Apare când trăim pur şi simplu, fără ostilitate, în acceptare. Dacă vă ajută, o fetiţă a descris modul în care  ajungea la stare spunând: “când sunt stresată intru în inima mea şi vorbesc cu mica zână care e acolo... ea îmi spune că totul va fi bine şi uneori îmi spune ce să spun sau să fac”.
Se pare că noţiunea de coerenţă a inimii contrazice teoriile legate de gestionarea stresului. Acele teorii propun metode care să modifice exteriorul, pentru o mai bună relaxare. Dar acţiunea eficientă este exact inversă, adică se orientează numai spre interiorul nostru, care o dată cunoscut şi îmblânzit are un impact enorm asupra noastră şi implicit asupra evenimentelor care le atragem în jurul nostru. Paşii sunt simpli, se pot face oricând şi oriunde, şi i-aţi găsi probabil şi intuitiv, ca o cunoaştere care deja e în fiecare. Se poate începe cu respiraţii lente şi profunde care vor stimula frâna parasimpatică. Atenţia rămâne pe respiraţii, nu pe gânduri. Fiecare expir ne eliberează şi se resimte ca o uşurare plăcută. Atenţia se orientează concomitent pe regiunea inimii şi vă puteţi imagina că respiraţi prin inimă, inspir şi expir ce curăţă şi hrăneşte. Sau vă puteţi imagina inima ca un copil care pluteşte şi se joacă într-o baie călduţă. Simţiţi căldura şi extinderea din piept, iniţial timidă, ca după o hibernare lungă şi rece, apoi din ce în ce mai puternică. O dată intraţi în coerenţă, putem să vorbim inimii şi să-i percepem răspunsurile.

marți, 18 iunie 2013

Mica mea descoperire: nu Dumnezeu pedepseste!

Sărut mâna! Vă scriu despre mica mea descoperire şi vă rog să îmi spuneţi ce părere aveţi...
Mă tot plimbam eu prin orbecăiala minţii şi Il întrebam pe Domnul despre legătura dintre păcatul omului şi pedeaspa manifestată prin boli, morţi năprasnice etc. Nu reuşeam să înţeleg ceva: dacă Dumnezeu este IUBIRE, atunci cum se poate ca iubirea să pedepsească? Nu, ceva nu se potrivea. Cu toate că ştiam deja din cărţi că Dumnezeu nu pedepseşte, totuşi aceste informaţii nu rezonau în mine. Când auzeam de câte vreun caz de boală sau vreun copil mort într-un accident sau orice nedreptate imediat apărea şi verdictul: "o, sigur Dumnezeu i-a pedepsit pe părinţi... vrea să le dea o lecţie” şi aşa mai departe.
Astăzi, ceva s-a mişcat în mine şi am înţeles următorul adevăr. Da, este adevărat, omul greşeşte, păcătuieşte, face mult rău şi păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu. Dar răul făcut de om NU este parte din Dumnezeu, este doar LIBERĂ ALEGERE a omului! Acest rău este o energie, o putere care îmbolnăveşte, omoară, distruge. Răul făcut de neamul meu rămâne scris undeva şi la un momendat, dacă nu a existat întoarcere, pocăinţă, conştientizare, consecinţele apar şi se pot răsfrânge asupra urmaşilor. Aşadar, păcatele mele, ale mamei, ale buncilor, străbunicilor, poartă nişte energii care nu se şterg, rămân memorate, înregistrate undeva şi se pot transforma în boli şi neputinţe de orice dimensiune. Nu pentru că Dumezeu pedespeste, ci pentru că omul a ales să trăiască fără Dumnezeu.
Aşa cum, de exemplu, toată viaţa mănânc carne prăjită în ulei, tocăniţe, beau băuturi acidulate, mănânc dulciuri, consum alcool în exces,fumez etc. La un moment dat, mă îmbolnăvesc de cancer sau de ulcer sau orice altceva. (desigur, nu este o regulă!) Şi mă apuc să mă răzvrătesc, să dau vina, să îmi grăbesc moartea. Uit esenţialul, o viaţă întreagă am fost nepăsător fata de trupul meu şi îmi închipuiam că poate chiar o să îmi miroasă carnea a floricele!
Aşa şi cu păcatul sau orice formă de răutate. Neamul meu este, să zicem, un singur trup, prin care au umblat de-a lungul vremurilor tot soiul de musculiţe, tantarei , păianjeni şi reptile. Dacă nu le-am prins, deci dacă nu am conştientizat răul, dacă nu am pansat muşcăturile, dacă nu m-am dus la doctor, urmele lăsate de aceste animăluţe rămân! Şi se creează bube, mici găuri, cratere apoi chiar prăpăstii uriaşe.
Nu Dumnezeu pedepseşte! Nu El întoarce răul, nu El aduce durerea şi chinul. El este ACELAŞI, NESCHIMBAT, nu se clinteşte, este IUBIRE şi nu iubirea aceasta lumească pe care o trăim noi. Omul doar trebuie să se oprească din a face rău pentru că răul desparte de Dumnezeu şi ucide.
M-am liniştit, simt că este pace în mine... Faptul că bunicul meu a umblat cu altă femeie fiind căsătorit cu bunica, că a fost violent cu bunica, a împrăştiat nişte energii care au rămas suspendate undeva. La fel şi alcoolismul bunicii, sau întreaga viaţă agitată a mamei şi toate cele neasumate de întregul meu neam… Poate şi de asta trăiesc eu stări bolnăvicioase. În mine se află, într-o oarecare măsură, pe lângă propriile înclinaţii ale firii mele, câte un pic de la unul şi câte mai mult de la altul, toate faptele, cuvintele, strigătele, neputinţele, durerile, panicile, tristeţile. Şi nu le trăiesc eu pentru că vrea Dumnezeu să mă pedepsească, ci pentru că, poate, în mine, s-a deschis larg o fereastră pe unde pătrunde soarele, iubirea, vindecarea, binele, dulceaţa, frumosul.
Nu aş vrea să dezbat prea mult... sunt recunoscătoare şi îi mulţumesc Domnului că mi-a descoperit acest adevăr care, sper să îmi dea putere de acum înainte şi să păstrez mai curată şi mai vie relaţia cu Domnul.
Iertaţi.
R D
*
Mica ta descoperire e o minunată lucrare a harului. Tu te-ai deschis prin ascultare şi hărnicie şi Dumnezeu te-a luminat şi hrănit cu harul Său. Că așa e El, ne respectă libertatea dar ne şi presează cumva printr-o așteptare activă să-L primim și să-L lăsăm să lucreze. Dar această „lăsare” a noastră nu e o de-lăsare, ci o lucrare profundă și grea pentru sufletul obișnuit să privească răul ca pe o lucrare a lui Dumnezeu.
Acum viața ta se va schimba radical! Ai însă nevoie să nu te oprești din nevoința ta pentru că, pe Cale, opririle sunt tot atâtea morți...
Mulțumesc mult că ai împărtășit cu noi acest dar primit de la Domnul. Va fi o mângâiere, dar și provocare pentru mulți. Iar provocarea e bună pentru ca ne adună din împrăștierea minții și ne ajută să ne concentrăm toată energia pentru obținerea a ceea ce e cu adevărat bun şi de folos pentru noi.
Cu rugăciune și recunoștință și binecuvântare,
​Maica Siluana
 

luni, 17 iunie 2013

Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat?

Nu vă mai bateţi joc de homosexuali!


pr. Constantin Sturzu

Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare.

Revin asupra subiectului abordat în articolul de săptămâna trecută. Nu aş dori nici o clipă a cădea în capcana simplificărilor ideologizante sau a etichetărilor impersonale. Problema statutului homosexualităţii şi a homosexualilor în societatea contemporană este de o importanţă ce depăşeşte cu mult anvergura subiectului ca atare. Întrebarea ce stăruie în mintea multora este: de ce se acordă atâta importanţă, în zona politică, acestei problematici? Până la istoria recentă a umanităţii, deşi au fost consemnate cazuri de comportament homosexual în diferite societăţi şi etape istorice, nu s-a pus niciodată problema de a acorda unui cuplu de homosexuali acelaşi statut ca unuia heterosexual (dreptul de a se căsători, de a înfia copii etc.). Homosexualii înşişi nu au avut astfel de pretenţii sau de solicitări. De ce tocmai acum?
Ipotezele care sunt vehiculate atunci când se caută un răspuns la această problemă sunt dintre cele mai diverse. Unii consideră că, pe fondul relativismului moral, a diferitelor "revoluţii sexuale", a unei societăţi mult mai permisive şi mai îngăduitoare cu cei care ies din "tipare", s-a ajuns ca un număr important de persoane gay să aibă acces la funcţii politice de vârf. Aceştia, aşadar, ar exercita presiuni asupra factorilor de decizie spre a se acorda tot felul de drepturi persoanelor homosexuale. Alţii văd în politica ce încurajează căsătoriile homosexuale o strategie de a lovi în familia tradiţională şi, implicit, de a provoca o scădere a natalităţii la nivel global. În fine, mai nou, în insistenţa cu care se flutură această problemă în public, ba chiar se regăseşte în decizii luate de guvernanţi, în pofida unei opoziţii consistente a populaţiei (vezi cazul Franţei), s-ar putea intui doar o manevră a puterii - clasică mişcare desprinsă din manualele de psihologie socială - de a deturna atenţia de la problemele reale, dirijând energiile societăţii civile pe discuţii sterile, purtate pe marginea unui subiect extrem de umflat, comparativ cu reala sa importanţă.
Mai sunt şi alte ipoteze, pe care nu le mai trec în revistă din raţiuni de spaţiu editorial. Nu mă pronunţ asupra nici uneia dintre ele, ar putea fi toate adevărate, nici una sau câte puţin din fiecare. Există însă o explicaţie certă, desprinsă din experienţa luptelor duhovniceşti pe care le duce creştinul de două mii de ani încoace. Încă de la Sf. Ap. Pavel ştim că "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Efeseni 6, 12). Cu alte cuvinte, nici în chestiunea homosexualităţii (precum nici în cea a dependenţelor de alcool, droguri, pornografie etc.), nu avem a ne lupta, de fapt, cu apucături nefireşti, pătimaşe, ci mai ales cu acele duhuri întunecate ce alimentează, prin tot soiul de gânduri necuviincioase (sau chiar spurcate) o persoană. Iar strategia diavolului este, încă de la ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva, următoarea: prezintă răul sub aparenţa (în ambalajul) binelui; ia dorul cel bun, pus de Dumnezeu în inima omului, şi-l perverteşte; îi şopteşte omului că-şi poate găsi împlinirea şi altfel decât îl învaţă Creatorul său. Explicaţia o găsim, spre exemplu, la Cuviosul Petru Damaschinul, care sintetizează admirabil ce mai poate face satana în condiţiile în care s-a revoltat şi a căzut "ca un fulger" din cer: "Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor (s.m.). De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu".
Iată o explicaţie care ne pune pe alte coordonate decât cele frecventate prin presă. Ea este greu de primit şi de digerat pentru o epocă în care ştiinţa este ridicată la rang de idol, iar unele "descoperiri" sau "cercetări" ştiinţifice sunt absolutizate cu încrâncenare fanatică (deşi, periodic, se dovedeşte că ceea ce era "absolut sigur" ieri, este "cu totul depăşit" astăzi). Va veni însă, pentru fiecare în parte, ziua în care ne vom încredinţa că, la sugestia diavolului, nu după mintea noastră neapărat, am săvârşit, de fapt, majoritatea păcatelor. Nu înseamnă că omul este mai puţin vinovat: diavolul doar sugerează, nu şi obligă (excepţia celor demonizaţi, posedaţi, întăreşte această regulă).

Pe cine-l doare inima de homosexuali?

Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare. Pentru că este evident că, deşi cu totul disproporţionate, problema aceasta "rupe" în două societatea românească. Iar faptul că apărătorii căsătoriei tradiţionale sunt în majoritate covârşitoare în această ţară este compensat, iată, prin influenţa pe care adepţii căsătoriilor homosexuale o au atât în rândurile factorilor de decizie, cât şi în mass-media.
Dar durerea cea mai mare, în toată această poveste, este faptul că aceste persoane ce au nefericite porniri homosexuale sunt manipulate pentru susţinerea unor interese obscure, care merg, precum spuneam, până la acele puteri ale întunericului ce vor să stăpânească peste lume. A spune acestor oameni ce se autodefinesc drept "gay" că e normal să fie aşa, din toate punctele de vedere, a le oferi posibilitatea de a avea un surogat de familie sau de a fi "părinţi" înseamnă a le tăia acestora din şansele de a se îndrepta, de a-şi găsi pacea.  Aşa cum menţionează şi site-ul www.homosexualitate.ro -, ce are un motto inspirat, "speranţă şi vindecare pentru homosexuali" - "homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele". Putem afla şi din acest site pe care tocmai l-am amintit, dar şi din multe alte surse, despre numeroase cazuri  de persoane care şi-au schimbat comportamentul, din homosexual în heterosexual. A se induce în conştiinţa unor persoane care acum sunt gay - prin propagandă şi, mai ales prin legislaţie - că este firesc să aibă acest comportament sexual, că nu au nimic de schimbat în viaţa lor, este o adevărată crimă. Înseamnă a-i lăsa să moară, mai ales spiritual vorbind. Şi nu vorbesc ca unul care am auzit doar sau am citit despre dramele prin care trec cei cu tendinţe homosexuale, ci ca unul care am la scaunul de spovedanie astfel de persoane şi care le cunosc durerile. Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat? Sau celui care a fost lipsit totalmente de afecţiunea părintelui de acelaşi sex că aşa trebuie şi că poate găsi acum compensaţie într-o relaţie erotică cu un partener de acelaşi gen?...
Consider că tot acest circ cu legiferarea unor lucruri nefireşti e, de fapt, o bătaie de joc la adresa unor oameni aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutorul nostru. Oameni care sunt manipulaţi, precum adesea au fost manipulate chiar categorii sociale întregi, de către anumite grupuri de putere, spre a dezbina şi stăpâni (a se vedea ce au făcut comuniştii de la noi cu muncitorimea şi cu ţăranii). Unii vor spune să-mi văd de ale mele şi să nu le plâng eu de milă homosexualilor deoarece sunt maturi şi ştiu ei mai bine ce au de făcut. Aşa e. Şi alcoolicul spune că ştie ce face şi că el nu e dependent de băutură, ci doar "bea câte un pahar". Asta nu înseamnă că trebuie încurajat în patima lui, decât dacă vreau să-l distrug, să-i grăbesc sfârşitul. Pe cine-i doare inima de homosexuali: pe acei politicieni care îi folosesc pentru a-şi atinge interesele lor obscure sau pe duhovnicii care petrec ore întregi cu îndrumarea acestor suflete şi care se roagă pentru ei poate mai mult decât pentru alţi fii duhovniceşti?
Acelaşi îndemn, de a nu ne bate joc de aceste suflete chinuite, îl adresez şi celor care, în numele credinţei, îi blesteamă sau îi jignesc în fel şi chip. Dacă vă pasă de familie şi de căsătorie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, încercaţi să-i ajutaţi pe homosexuali să se îndrepte sau măcar rugaţi-vă pentru ei. Altminteri, nu facem decât jocul dezbinătorului şi al "tatălui minciunii". Şi nu suntem cu nimic mai buni (nici noi) în ochii Domnului, Cel care "nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu".

sâmbătă, 15 iunie 2013

Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are el rațiunea Lui. Are și Dumnezeu "tainele" Lui


Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele, sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la EI putere și întărire, ca să le răbdăm pe toate. Precum El bate cu noblețe la ușa sufletului nostru, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, și dacă Domnul nu ne răspunde, să contenim a mai cere. Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are el rațiunea Lui. Are și Dumnezeu "tainele" Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că EI cunoaște toate ale vieții noastre și voiește totdeauna binele, de ce să nu arătam încredere? Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere. Știm că trecut, prezent și viitor, toate sunt goale, descoperite și cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, ... nu este nici o făptură ascunsă inaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Lui (Evr, 4, 13). Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsam în voia lui Dumnezeu. Căci, cu cât “vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Așadar  - răbdare, credință și liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și, dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie.

(Ne vobește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 197-198)

miercuri, 5 iunie 2013

Încearcă mereu să-i faci bine, să-i acorzi întâietate, să-i vorbeşti cu dragoste, iar Dumnezeu Îşi va face lucrarea Sa şi va îndrepta lucrurile. Atunci Hristosul nostru va fi slăvit, iar diavolul, care înalţă toate piedicile, va fi alungat.

Scrisoare către un creștin luptător

Împacă-te cu persoana aceea care te necăjeşte şi-ţi cre­ează ispite. Împacă-te cu el cu bucurie. Roagă-te pentru el zilnic. Încearcă mereu să-i faci bine, să-i acorzi întâietate, să-i vorbeşti cu dragoste, iar Dumnezeu Îşi va face lucrarea Sa şi va îndrepta lucrurile
Împacă-te cu persoana aceea care te necăjeşte şi-ţi cre­ează ispite. Împacă-te cu el cu bucurie. Roagă-te pentru el zilnic. Încearcă mereu să-i faci bine, să-i acorzi întâietate, să-i vorbeşti cu dragoste, iar Dumnezeu Îşi va face lucrarea Sa şi va îndrepta lucrurile. Atunci Hristosul nostru va fi slăvit, iar diavolul, care înalţă toate piedicile, va fi alungat. Nevoieşte-te, mai ales, să nu mai critici şi să nu mai minţi. Canonul tău este de a face un şirag de metanii zilnic, rugându-te pentru această persoană care te urăşte, aşa încât Dumnezeu sa-l lumineze spre căinţa şi mai fă zece metanii în plus zilnic timp de o lună. Dacă această persoană face ceva împotriva ta, treci cu vederea orice şi rabdă. Lasă-te nedreptaţit, dar nu nedreptăţi; lasă-te pălmuit, dar nu răspunde provocării: lasă-te criticat, dar nu critica. Atunci când vei face toate acestea, atunci Fiul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Îşi vor face locaş în sufletul tau. "Luptă-te lupta cea buna a credinţei" (I Tim. 6, 12), treci cu vederea faptele acestei persoane, aşa precum Hristos ţi-a trecut cu vederea pă­catele.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, p. 226)

sâmbătă, 1 iunie 2013

Ce nu este iertarea?

Cristina Sturzu

 Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.
Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.
Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.
A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.
A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.
În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.
Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.
Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.
Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.
În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.
Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.