Răul în presă, celebritatea şi modelarea minţilor

Mihnea Măruță

Care sunt “aparatele” cu cea mai extinsă influenţă asupra minţilor noastre, cele care ne modelează raportarea la realitate şi care ne înclină discernământul? Mass-media (în special televiziunile) şi filmele de la Hollywood. Care e rezultatul? În ce direcţie mergem?
Se vorbeşte, de la o vreme, despre moartea presei. Unii, mai înguşti, o salută ca pe o binefacere, ca pe o eliberare de un mecanism pervertitor. Alţii o deplâng apelând la standarde care oricum nu erau respectate, dar care măcar deveniseră o rutină de la sine înţeleasă.
În fapt, presa nici vorbă să moară: e mai puternică, poate, decât oricând, cu singurul şi uriaşul amendament că s-a deplasat în altă zonă tematică, trăgând după sine mari masse de public. Iar despre acest efect, despre această mutaţie, e obligatoriu să vorbim.
Care e cea mai importantă schimbare? O ştim, aşa-numita tabloidizare. Dar ce înseamnă ea pentru mintea omului, ce prefaceri determină pe termen lung în inconştientul colectiv? Pentru a răspunde cât mai pe scurt, sunt necesare două paranteze.

Prima paranteză e despre filtre. Noi percepem realitatea mai întâi printr-un filtru organic, reprezentat de propria noastră biografie, de toate experienţele noastre de viaţă. Fiecare om clasează un eveniment pe care îl trăieşte în funcţie de ceea ce ştie, de ceea ce i s-a întâmplat sau a aflat până atunci. Peste acest filtru subiectiv vine un al doilea filtru, extern, care este mass-media: tot ceea ce vedem la tv, citim în ziare, auzim la radio, toate blogurile şi reţelele de socializare se constituie într-o grilă secundă prin intermediul căreia prizăm (evident, distorsionat) realitatea. Între cele două filtre majore, biografia şi presa, trebuie – mai bine zis ar trebui - să existe o adecvare, o îmbinare, şi asta pentru a ne asigura echilibrul “lumesc”, normalitatea existenţei între alţi oameni.

A doua paranteză e despre conştientizarea răului. Unul dintre rolurile presei “clasice”, poate cel mai important, era să caute şi să expună răul. Să nu ne ferim de cuvinte. Mintea jurnalistului era antrenată, încă de la intrarea sa într-o redacţie, ca el să se îndoiască, să fie suspicios, să scormonească şi, în fine, să dibuiască acele nepotriviri între vorbe şi fapte care-i afectează comunitatea. Dar aici exista, şi mai există, o nuanţă esenţială: când ai de-a face cu răul, nu te joci, nu-l aduci în casă şi, mai ales, nu te crezi nicicând invulnerabil. Metoda de protecţie a jurnalistului, “antivirusul” său, era, şi mai este, să nu facă “pactul”, să fie oarecum detaşat, să prezinte fără a se implica, să dea cuvântul şi aparenţilor vinovaţi, şi asta tocmai pentru a nu se contamina, tocmai pentru a rămâne de aceeaşi parte a baricadei, înăuntrul presei, în redacţie, dincoace de lumea în care e dator să zgândăre. Pentru că răul abia aşteaptă să se infiltreze printre cei care îl vor devoalat: dintre ei, îi e mult mai simplu să le oprească acţiunea.
*
Să revenim. Ce-a adus tabloidizarea, din perspectiva celor două paranteze de mai sus?

a) A restrâns aproape exclusiv tipologia celor care apar în presă la indivizi care trăiesc din vânzarea imaginii de sine. Trei sunt, grosso modo, categoriile lor: politicienii, cei care-şi dau cu părerea despre politică şi aşa-zisele vedete care furnizează ştiri cu tentă sexuală pentru a întreţine bârfa naţiunii. Aceşti oameni şi-au transferat vieţile în spaţiul public: ei câştigă putere şi bani datorită acestei cedări a chipului. (Iar gândul zboară automat la vânzarea sufletului, care e chipul lui Dumnezeu în om. Nu degeaba Culianu considera că Faust e mitul definitoriu al societăţii occidentale, care e construită mental pe fundament iudeo-creştin.) Noi, publicul, îi tratăm pe aceşti oameni, celebrităţile, cu un amestec de dispreţ (pentru că “se prostituează”) şi de invidie (ne închipuim că le merge bine fără să facă nimic concret), dar ei duc o povară de neimaginat şi, într-un fel, ei sunt “leproşii” acestor vremuri.

b) Faptul că oamenii obişnuiţi, anonimii, cei care-şi văd de treabă, care au o profesie certă sau o pasiune febrilă, nu se mai prea regăsesc în subiectele din mass-media, dispariţia lor treptată dintre preocupările jurnaliştilor, faptul că citim tot mai rar despre X, omul concret care locuieşte pe strada Y şi are o problemă comună, toată această tendinţă duce la imposibilitatea celor două filtre, biografie şi presă, de a se mai închega reciproc. Cele două filtre de percepere a realităţii nu-şi mai găsesc locuri de joncţiune, existenţa omului oarecare nu se mai “pupă” cu ceea ce el asimilează prin intermediul mass-media, şi-atunci, ca o consecinţă directă, el se va simţi tot mai insignifiant, va crede că viaţa sa valorează din ce în ce mai puţin şi, mai departe, îi va fi tot mai greu să lupte ca să conteze. Sau poate îi va deveni aproape indiferent.

c) Din moment ce jurnalistul se ocupă tot mai rar cu scormonirea după rău, din moment ce se minte pe sine că pierderea curiozităţii, preluarea informaţiilor de la concurenţă, sintezele cuminţi şi comentariile dese îi prezervă statutul şi demnitatea, înseamnă că răul a trecut dincoace, în redacţii, şi că graniţa aceea foarte greu de apărat dintre subiectul care cercetează şi obiectul cercetat (care, deseori, conţine răul), ei bine, graniţa aceea fină s-a risipit.
*
Să trecem la Hollywood. Aici, situaţia e mai perversă, dar şi mai simplu de înfăţişat: ce propovăduiesc cele mai puternice filme şi seriale din ultimii 10-15 ani? Unde li se fixează copiilor noştri – cel mai fidel public al Hollywoodului – ştacheta aşteptărilor? Nu mult deasupra propriilor lor capacităţi, ci infinit de mult, imposibil de atins.

Ceea ce transmite maşinăria de propagandă americană este că a fi om e departe de a fi îndeajuns. Omenescul e un handicap.
Ai nevoie de puteri suplimentare, de ieşirea din tine însuţi, pentru a conta, pentru a face impresie, pentru a mai valora câteva parale în faţa celorlalţi. Vrăjitor, vampir, sirenă, zombie, clonă, cvasi-robot – acestea ar fi modelele “corecte”. Altfel, viaţa riscă să fie boring, adică foarte plictisitoare, iar ăsta e spectrul cel mai groaznic al viitorului tău.

Să conchidem, deci. În ce direcţie mergem? În ce fel ne sunt modelate minţile, cel mai adesea fără să ne dăm seama? Cum ne cresc, inconştient, copiii?
Viaţa ta nu e suficientă, atâta câtă e, ba chiar preţuieşte tot mai puţin. Tu însuţi nu vei reuşi cu adevărat decât dacă dispui de atribute neomeneşti, care să te scoată din rând, cumva. Şi pentru că, evident, nu dispui de aşa ceva, îţi rămâne varianta celebrităţii cu orice chip (cum le mai aşază ea, limba română!), adică renunţarea la intimitate şi la discreţie.

Şi ce înseamnă să fii celebru, la urma urmei? Înseamnă să nu mai fii la locul tău, să renunţi la locul tău, cu toate sensurile adiacente. Înseamnă să te despoi de toate foile şi frunzele persoanei tale, să te arăţi şi să te întreţii din privirile celorlalţi. Iar când te retragi, să o faci doar pentru a te putea arăta din nou cu o faţă nebănuită, pentru a mai hrăni publicul şi a i te păstra în atenţie încă o vreme.

Între timp, nu a mai rămas nimeni care să te tragă de mânecă: cei care ştiau să facă asta, exorciştii spaţiului public, ţi-au devenit biografi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului