joi, 22 august 2013

Recomandare carte: Deschide cerul cu lucrul mărunt, Monahia Siluana Vlad

(Fragment)

Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat... Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri.
O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.
Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la... de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat...Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului - dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi - că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi... Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate...». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire...

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 25-27)

Păcatele mici sunt cele care ne omoară

 
La început, Iuda Iscarioteanul nu a avut trădarea în minte, şi nici David nu a avut de gând să curvească şi să ucidă. Şi totuşi, avea să vină ziua când amândoi vor şedea singuri, roşi de vinovăţie, faptele fiind făcute.
fox in
Cum de-au ajuns până acolo? Iuda era unul dintre cei 12, iar David fusese om după inima lui Dumnezeu. Ce anume a mers prost? Această întrebare este importantă dacă vrem să evităm dezastrele spirituale personale.
Ştiu cu siguranţă un lucru: nu păcatele „exotice” sunt cele care ne doboară. Suntem stăpâniţi de căderile morale pe care le-am făcut să devină obişnuinţă prin micile, dar continuele noastre îngăduinţe.
Satana nu l-a atras pe Iuda direct la săvârşirea faptei extreme şi complete a blasfemiei supreme, ci mai întâi s-a jucat cu lăcomia lui.
Apostolul Ioan ne spune că Iuda obişnuia să fure din punga ucenicilor. Lua câte puţin de ici, de colo, probabil devenind tot mai îndrăzneţ cu timpul, până când era atât de predispus să-şi satisfacă impulsurile, încât a fost gata să-L trădeze pe Hristos pentru 30 de arginţi. Un păcat mic adăugat peste un altul, până când întreaga lui viaţă s-a dus de râpă.

Micile vulpiţe

Atunci când mă gândesc la cum a fost terminat Iuda de lăcomie, mintea îmi fuge la vulpile din Cântarea lui Solomon: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare” (Cântarea Cântărilor 2, 15). Aceste mici vulpiţe, deşi reclamă mai multe modalităţi de interpretare, sunt înţelese, în mod tradiţional, drept micile păcate şi greşeli care subminează Trupul lui Hristos [, Biserica].
Într-adevăr, suntem înclinaţi să confundăm o capcană cu o prăjitură, dar micile şi neîncetatele compromisuri sunt cele care pot provoca nespusă stricăciune în viaţa noastră. Marcu Monahul spune că Satana arată ca neînsemnate păcatele mici, astfel încât să ne conducă spre păcatele cele mari (Despre Legea duhovnicească, 94).

Micile îngăduiri ale păcatelor noastre ne pregătesc inima pentru păcate şi mai mari. Le categorisim, facem pace cu ele, ne simţim confortabil cu ele. Şi deodată, slăbiţi fiind de micile păcate, vine o ispită serioasă şi ne dă peste cap cu multă uşurinţă.

Nu este nimic mai înşelător decât obişnuinţa. Păcatele mici, simple, stupide, sunt cele care sfârşesc prin a ne omorî.

După cum zicea un părinte, aceste mici vulpiţe „se târăsc în linişte din micile lor vizuini şi strică via încă de la început rodirii. Astfel, ele strică mari cantităţi din fructele ce urmează să dea rod. Şi deşi [vulpile] sunt mici, ele îi strică omului creşterea şi maturitatea… Aceste mici vulpiţe sunt păcatele pe care le considerăm mici, precum minciunile nevinovate, glumele nepotrivite, sau altele (prieteni, cărţi, plăceri etc.) care ne sunt dăunătoare trupului şi duhului. Prin urmare, trebuie să ne ţinem închise porţile dinăuntru înaintea oricărei vulpi, cât de mici ar fi, ferindu-ne de orice înfăţişare a răului (I Tes. 5, 22)”.

Predispus la cădere

În cartea sa, Finishing Strong, autorul Steve Farrar îl arată pe David ca pe un exemplu al îndulcirii care slăbeşte inima. David avea mai multe soţii, deşi regilor lui Israel nu le era îngăduit de Dumnezeu acest lucru. Iar Regele, „să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui” (Deut. 17, 17). Prin continua satisfacere a dorinţelor sale sexuale, David s-a precondiţionat pe sine să cadă atunci când avea să o vadă pe Betşeba îmbăindu-se pe acoperiş, şi-a pregătit inima să se depărteze, i-a slăbit tăria. Nu e nimic rău cu sexualitatea, per se. David, însă, nu învăţase vreodată să se refuze pe sine […]. Dacă şi-ar fi ţinut inima în frâu mai demult – dacă ar fi învăţat să-şi ţină patimile sub control – situaţia nu ar fi luat turnura cunoscută. Însă el n-a făcut asta.
Nu doar că aceste păcate mici se adună şi, în viitor, la un moment dat, explodează spectaculos, dar ne şi înmoaie spiritul în prezent. După cum spunea acel părinte, „ele îi strică omului creşterea şi maturitatea”. Iar dacă suntem retardaţi duhovniceşte, dacă rugăciunile noastre sunt fără vlagă, dacă inimile noastre sunt reci, s-ar putea ca micile noastre îngăduinţe să fie de vină. „Căci inima, cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească” (Marcu Monahul, (Despre Legea duhovnicească, 177).

Aşadar, ce nutrim înăuntrul inimii noastre? Avem mici păcate dragi pe care le ţinem ascunse acolo? Ele nu sunt nişte creaturi mici şi blânde, pentru că nu există păcate domesticite. Vulpile sunt sălbatice, ele muşcă, rod, zgârie şi, în mod inevitabil, strică grădina pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră.


marți, 20 august 2013

Rugăciunea către Sfântul Efrem cel Nou, ocrotitorul celor dependenți

Sfinte Părinte Efrem, inima mea e sfâşiată de durere şi de amărăciune şi nu ştiu ce cuvânt să aduc înaintea ta. Nimic nu mă mai bucură în această viaţă şi poverile şi suferinţele cele lăuntrice îmi sunt ca o băutură otrăvitoare şi cumplit de amară. Nu-L mai desluşesc pe Dumnezeu în nimeni şi nimic şi mă simt ca un om care e omorât de propriile gânduri. Izbăveşte-mă, Sfinte, de această asuprire diavolească, căci nu mai pot răbda mâhnirea şi urâciunea aceasta ce-mi soarbe vlaga şi toată puterea de viaţă.

Tu i-ai văzut pe batjocoritorii şi ucigaşii tăi şi ai răbdat nenumărate schingiuiri şi urâciuni din partea lor, dar prin dragostea ta pentru Dumnezeu ai rămas neclintit în credinţă, înfruntând acea privelişte de iad. Cu totul m-am slăbănogit, iar din multa durere lacrimile nu le mai pot opri.

Nu am la cine să merg, nu este cine să mă audă, nu este cine să mă mângâie, nu este cine să-mi spună o vorbă bună. Fă-te tu toate acestea pentru mine, Sfinte Efrem, şi aşa cum eu nu ştiu, tămăduieşte şi limpezeşte sufletul meu, ridicându-mă întru nădejde şi lumină. Ştiu că e de necuprins cu mintea toată pătimirea ta mucenicească, şi tocmai de aceea te rog pe tine, căci ştiu că ai răbdat urâciuni nemăsurat mai mari decât ceea ce rabd eu acum. Fie-ţi milă de mine ca de un frate mai mic şi foarte neputincios şi rânduieşte în aşa fel, încât prin această durere pe care o trăiesc acum să cunosc mai bine ostenelile tale muceniceşti şi ceea ce înseamnă purtarea de fiecare zi a crucii. Amin.

 
 Sursa: Rugăciune

sâmbătă, 17 august 2013

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria?

Dacă accepţi şi eşti atent la ce simţi, la freamătul acesta al vieţii din tine, şi oferi toate Domnului...

Să nu primeşti gândurile care te închid în tine şi te deschid, de fapt, energiilor vrăjmaşe. Dacă accepţi şi eşti atent la ce simţi, la freamătul acesta al vieţii din tine, şi oferi toate Domnului după cum şi făgăduieşti în Sfânta Liturghie: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, El vine şi-ţi transformă viaţa. Viaţa ca trăire, ca energie, ca vibraţie, şi nu viaţa exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre, văzutul nevăzutului din noi.

Când trăim singuri ale noastre, cel viclean vine cu ale lui şi ne virusează şi ne răstoarnă toate şi în noi şi în jur. Viaţa concretă a creştinului în Biserică este dar din dar: primeşte harul prin Sfintele Taine, se încălzeşte în sfintele slujbe şi se întăreşte prin pocăinţa permanentă şi se oferă pe sine şi toată viaţa sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viaţa Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur şi simplu oferi ce simţi Domnului cu mişcarea aceea lăuntrică, însoţită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu şi-L primeşti pe El şi darurile Sale!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 66-67)

joi, 15 august 2013

Adormirea Maicii Domnului


Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfânta, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci o adormire lină.
Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurata de umbrele morţii, pentru ca dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină si bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Impărăteasa de-a dreapta Ta, imbrăcată in haină prea aurită si înfrumuseţată” (Ps. 44,11)

Intr-un amurg, Arhanghelul Gavriil din nou este trimis către “Cea plina de dar”, ca să-i aducă veste îmbucurătoare, ca peste trei zile va fi chemata la Fiul ei. Inima de mama tresari de bucurie la aceasta veste.
Odată cu vestea adusă, arhanghelul ii dădu o stâlpare de finic strălucitoare, zicându-i: “Prea Sfânta Stăpâna, Maica Domnului si Dumnezeului nostru Hristos, pregăteşte-te ca, iată, Fiul tău va veni înconjurat de cetele îngereşti, ca pe tine, care in braţe L-ai purtat, la ceruri sa te ridice. Bucura-te, ca de acum vei petrece de-a pururi intru Imparatia Fiului tău. Pe tine moartea nu te va stăpâni. Preacuratul tău trup nu va fi dat hrana viermilor, ci va fi preaslăvit cu şederea de-a dreapta lui Hristos. De acolo te vei ruga întruna, pentru tot neamul omenesc. Tu vei fi de acum maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor si limanul înviforaţilor”.

Ridicându-se atunci Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu se duse in Muntele Măslinilor si căzu in genunchi, acolo de unde Fiul sau se inaltase la ceruri, isi ridica mâinile, rugându-se: “Fiul meu prea iubit, care te-ai pogarat din cer si te-ai întrupat din mine, ia-mă cu Tine. Ajunge-mi străinătatea, ajunge-mi despărţirea de Tine. Zis-ai ca unde vei fi Tu acolo va fi si cel ce-Ti va sluji Ţie. Aşadar unde eşti Tu, Fiul meu prea iubit, acolo mă învredniceşte sa fiu si eu; ca inima mea e arsa de dorul Tău.”
Si spune o veche istorie ca atunci când Maica Domnului se ruga, minunat lucru se făcea: codrul suspina adânc, iar copacii se plecau cu vârfurile la pamant, de cate ori Prea Curata se închina.
Pogorându-se apoi Fecioara din munte, se duse la casa sa, unde Apostolul Ioan si Petru o aşteptau, învăţând noroadele.

La împlinirea celor trei zile vestite de înger, un nor cuprinse pe toţi apostolii ce erau răspândiţi la propovăduirea Evangheliei si de la margini ii aduna dintr-o data in sătucul Ghetsimani, la casa Sfântului Apostol Ioan, unde era Maica Domnului.
Era printre ei si Pavel, alesul lui Hristos, dimpreună cu Timotei, iubitul lui fiu. Era si Ierotei cel minunat, cu Dionisie Areopagitul si toţi cei şaptezeci de ucenici ai Domnului.
Puterea Duhului Sfânt ii strânsese, ca sa fie de fata la plecarea Maicii Domnului. Singur Toma lipsea si acum ca si la arătarea Domnului Hristos după înviere. El era departe spre răsărit, in întunecatele ţinuturi ale Indului, si rânduiala lui Dumnezeu a fost ca el sa întârzie si de data aceasta, ca prin el sa fie arătate lucrurile lui Dumnezeu.
După ce Maica Domnului ii văzu adunaţi pe toţi, cu duioşie le zise: “Astăzi, fraţilor, Fiul meu mă cheamă la El. Gavriil cel ce mi-a adus vestea naşterii, acela mi-a adus si solia chemării mele la ceruri. Mulţumesc Fiului mau ca v-a adunat pe toţi, ca înainte de plecare, aici pe pamant, sa ne mai vedem odată”.
Atunci, cu lacrimi, ridicându-se Ioan, zise: “Stăpâna Nascatoare de Dumnezeu, Fiul tău cel iubit, mângâierea noastră, s-a suit la ceruri, lăsându-te pe tine, noua alinare. Acum ne laşi si tu, dar cui ne laşi? Pe cine vom mai avea, aici pe pamant, dulce povăţuitoare, noi, fiii lacrimilor tale, ce suntem ocăraţi de oameni si uraţi de popoarele pamantului?”
Prea Curata Fecioara, mângâindu-i, zise:
“Nu va mâhniţi fiii mei, pentru mutarea mea, ca măcar de mă voi si muta de pe pamant, de voi nu mă voi desparţi, nici de toţi cei ca mă vor chema in necazurile lor, ci voi fi neîncetata mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, pentru tot neamul creştinesc. De aceea nu plângeţi ci mai degrabă va bucuraţi pentru ca daca până acum v-am mângâiat pe voi, de acum, din imparatia Fiului meu, voi cuprinde in rugăciunile mele pe toţi fiii pamantului.
Pentru aceasta, fiii mei, grijiţi-va de mărturisiţi, luminaţi si îndreptaţi lumea cea rătăcita, doar cumva veţi putea-o aduce intru Imparatia Fiului meu. Nu va temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletului nu-i pot face nimic”.


Acestea si altele multe zicând Prea Curata, cu faţa luminoasă se aşeză pe pat între lumânările care ardeau.
Atunci, deodată, o lumina dulce umplu casa si corului de îngeri suiau si coborau, cântând cântece de preamărire lui Dumnezeu. Din mijlocul luminii, Hristos, îmbrăcat in slavă, înconjurat de Heruvimi si Serafimi, primi sufletul Preaiubitei sale Maici.
Aşa, cu multa slavă , adormi Maica Domnului, iar apostolii ii petrecură cu ochii sufletul ei până sus in imparatia cereasca. Aşezând apoi preacuratul sau trup pe năsălia împodobita si înconjurată de lumânări, cu ramuri de finic, aduse de înger înainte, cu slăvite cantari, porniră spre mormânt. Dar zavistnicii iudei văzând slăvirile ce se aduceau Maicii Domnului, se umplură de întunecata ura si răutate, si năvăliră ca să ucidă pe apostoli si trupul Fecioarei să-l batjocorească. Insa puterea lui Dumnezeu ii opri. Un nor alb înconjura întreaga ceata a apostolilor si creştinilor. Din nor cântece dulci de îngeri se auzeau si împreuna cu ale apostolilor, răsunau până departe peste ceata fioroasa, ca o adiere calda, înmiresmata, a unui vânt primăvăratic. Mulţi hulitori ai Maicii Domnului, fura atunci loviţi cu orbirea, alţii isi sfărmară capetele de zidurile cetăţii, iar unul cu numele Afoniu, se repezi prinzând cu mâinile patul pe care era trupul Fecioarei, ca sa-l răstoarne.
Dar minune: un arhanghel nevăzut, îi reteza mâinile amândouă, lucru care văzându-l hulitorii, se cutremurară si umplându-se de frica, cu lacrimi se căiau de răutatea lor si strigau:
“Robi ai lui Hristos, miluiţi-ne pe noi!”Atunci oprindu-se apostolii cu trupul Maicii Domnului, Petru, ridicând glas, striga:” Fraţilor, noi nu va putem face nimic, ci numai Cel răstignit de voi. Credeţi in El si pe Sfânta Sa Maica cinstiţi-o, ca pe Născătoarea de Dumnezeu. Atunci puterea lui Hristos, pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Sale, va lumina ochii voştri si cei sufleteşti, ca si pe cei trupeşti, tămăduindu-va toate rănile voastre”.
Răspunsera atunci iudeii cu lacrimi: Credem ca Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, Cel vestit de prooroci.
Noi si mai înainte am ştiut ca El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie întunecându-ne, n-am voit sa mărturisim mărirea lui Dumnezeu si I-am rânduit cu nedreptate moartea. Ci El, cu puterea dumnezeirii, înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi toţi hulitorii Lui. Sârguitu-ne-am sa ascundem Învierea Lui, dând bani străjerilor; dar n-am putut fiindcă slava Lui a străbătut pretutindenea. Iar pe Prea Curata Sa Maica cine, cu mintea întreaga fiind, nu o va cinsti? De aceea, de acum închinându-ne lui Hristos, ca lui Dumnezeu, cinstim si pe Prea Curata ca pe mama noastră a tuturor.”


Sfinţii Apostoli bucurându-se de întoarcerea celor rătăciţi, cu glas mare preamăriră pe Dumnezeu. Apoi, luând pe cel cu mâinile tăiate si pe cei cu vederea pierduta, precum si pe alţi mulţi bolnavi, orbi, şchiopi si îndrăciţi, ii apropiară de trupul Fecioarei si îndată dracii cu înfricoşate strigate fugiră, orbii isi primiră vederea si toate bolile se vindecară de către Maica tuturor scârbiţilor. Lui Afonie i se lipiră mâinile din nou, rămânând doar un semn roşu in dreptul tăieturii. Cu toţii preamăriră pe Dumnezeu si pe prea Curata Sa Maica, intru cantari porniră spre mormântul pregătit.

Aşezând sfântul trup în groapă ziceau: “O, minune, cine poate sa fi văzut, sau cine sa fi auzit ceea ce noi vedem si auzim astăzi: Imparateasa tuturor, in ce chip zace fără suflet! Maica vieţii, in ce chip zace moarta. Tu Fecioara eşti prorocia proorocilor. Ţie ti se închina îngerii, te cinstesc oamenii si sfinţii te măresc. Bucura-te dar si te veseleşte, căci Domnul este cu tine si pentru tine cu noi! Dimpreună cu Gavriil te mărim, cu îngerii, cu îngerii te slăvim, cu proorocii te lăudam. Avacum pe tine te-a văzut ca pe un munte cu umbra deasa, ca tu eşti umbrita de Duhul Sfânt. Daniil pe tine te-a văzut ca pe o piatra din care fără sămânţa bărbăteasca, S-a născut Împăratul Cel tare, Domnul nostru Iisus Hristos. Pe tine te-a văzut dreptul Iacov ca pe o scara pe care din ceruri Dumnezeu S-a coborât. Bucura-te Fecioara, ca Ghedeon ca roua curata te-a văzut; Deşi Fecioara, fiica si Imparateasa, Isaia Maica lui Dumnezeu te numeşte, Ezechil poarta încuiată, iar toţi proorocii pe tine te-au proorocit.

Ci noi cum îţi vom zice Fecioara? Zice-ti-vom rai, ca tu ai crescut floarea nestricaciunii, pe Domnul Hristos, care a umplut sufletele oamenilor de cereasca mireasma. Zice-ti-vom Maica, pentru ca ai născut cu adevărat pe Împăratul tuturor, pe Hristos. Zice-ti-vom cer, ca tu ai strălucit soarele cel drept. Deci, te bucura, Fecioara, si te du in curţile cele iubite si-ti adu aminte de seminţia ta ca si noi, seminţia lui Adam. Mijloceşte pentru noi către Fiul tău ca sa ne învrednicim sa dobândim mântuirea. Du-te Fecioara de pe pamant la cer, din cele putrede intru cel neputrede, din scârbele acestei lumi intru veselia Împaratiei cerurilor.
“Cantati îngeri, lăudaţi prooroci, preamăriţi arhangheli pe Maica Împăratului ceresc, sfeşnicul luminii, care este mai înalta decât cerul si mai curata decât soarele, mijlocitoarea creştinilor si folositoarea neamului nostru.” (Cazania din 15 august)

După ce aşezară preacuratul trup in mormânt nou, săpat în stâncă, îl acoperiră cu o lespede mare de piatra, rămânând acolo trei zile si trei nopţi, toata ceata credincioşilor, cu apostolii împreuna, petrecând în cântări si psalmi de laudă.
După trei zile soseşte si Apostolul Toma, care la adormire nu se învrednicise a fi de fata. Adus fiind de nor la Ghetsimani, cu degrabă alega la mormânt si plângând se ruga sa fie data la o parte piatra de pe uşa mormântului, ca si el sa vadă pe cea plina de dar: “Au doar nu sunt si eu apostol? Au nu primeşte Dumnezeu mărturia mea ca si a celorlalţi? Rogu-va, dar, sa deschideţi mormântul ca sa mă închin si eu măcar sfântului ei trup daca la sfânta sa adormire n-am fost vrednic sa fiu de fata”.
Cuprinşi fiind atunci de mila, ceata apostolilor se sfătui sa deschidă mormântul spre mângâierea lui Toma. Dar când luară piatra de pe uşa mormântului, îl găsiră gol.
Trupul cel fara de prihana al Maicii Domnului, peste care se revărsase focul Duhului Sfânt si din care se întrupase Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, nu putea fi atins de viermi si nici de putrezire. Moartea nu avea putere asupra acestui trup, care niciodată nu a fost umbrit de păcat. Ci trupul trecător al Maicii Domnului, ca si trupul Fiului Sau, a devenit nemuritor. Trupul firesc a devenit duhovnicesc, după cum ne spune Scriptura (I.Cor. 15, 44). Trupul Maicii Sale, Domnul cu puterea Lui l-a înălţat la cer si l-a aşezat de-a dreapta slavei Sale, aşa cum a proorocit psalmistul, când a zis: “Şezut-a Imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si preaînfrumuseţată... Pentru aceasta popoarele te vor lauda in veac si in veacul veacului” (Ps. 44, 11,21)

Mormântul in care fusese aşezat trupul Maicii Domnului, când l-au deschis Sfinţii Apostoli, l-au găsit plin de o negrăita mireasma, iar in jur, din când in când, se mai auzeau glasuri de îngeri, ce preamăreau pe Născătoarea de Dumnezeu, zicând:
“Cuvine-se cu adevărat sa te fericim Nascatoare de Dumnezeu, Cea pururea fericita si Prea nevinovata, si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstita decât Heruvimii si mai mărita fara de asemănare decât Serafimii, care fara stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat, Nascatoare de Dumnezeu, te mărim.”
Abia acum au înţeles Sfinţii Apostoli si împreuna cu ei toţi creştinii ce se aflau de fata, de ce Toma n-a fost adus de puterea lui Dumnezeu, la înmormântarea Maicii Domnului, ca el sa fie martorul tuturor veacurilor, ca Maica Domnului a fost înălţata de către Fiul sau, cu trupul la cer.

Sfinţii Apostoli si după ei toţi creştinii de atunci, de la început si până astăzi, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu credinţa si cu umilinţa cânta:
“Intru naştere fecioria ai păzit, intru adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viata fiind Maica Vieţii, si cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

De-a lungul tuturor veacurilor, in faţa icoanei Maicii Domnului, toţi creştinii s-au rugat cu credinţa si cu umilinţa, zicând: "Împărăteasa mea preabuna si nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu primitoarea săracilor si ajutătoarea străinilor, bucuria celor întristaţi si acoperământul celor necăjiţi, vezi nevoia mea si necazul meu; ajuta-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, ca n-am ajutor afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa mă păzeşti si sa mă acoperi in vecii vecilor. Amin
Episcop Justinian Chira
Viata Maicii Domnului
Editura Episcopiei ortodoxe a Maramureşului si Sătmarului

vineri, 9 august 2013

Blog frumos: http://hristosanesti.blogspot.com/

Gânduri pentru astăzi

  • Evadarea nu este o soluţie. Când mă înstrăinez sau mă închid în sine, problemele se acutizează. Şi, în special, problemele lăuntrice. Viaţa cere implicare. Nu întâmplător se spune să-ţi iei viaţa în piept. Numai cei curajoşi luptă, biruiesc, acceptă viaţa şi se bucură de ea, împreună cu ea. Unii au trăit viaţa, iar alţii s-au lăsat trăiţi de ea. Cel curajos primeşte provocările ei ca pe nişte lecţii, iar cel fricos fuge de ele. Fricosul preferă să stea în afara terenului, în afara oricăror fel de implicări, jertfe sau experienţe, deci alege să plutească pe deasupra vieţii. Teama îl paralizează. Nu oferiţi fricii putere!
sursa foto

  • Copiii sunt oglinda părinţilor. Copiii iubesc în măsura în care au ştiut părinţii să cultive în ei iubirea, să le-o dăruiască fără rezerve. Răspunzători de aceasta suntem toţi. Să nu ne mirăm când copiii sunt agresivi. L-ai învăţat pe copil să iubească curat? I-ai dăruit timpul tău, viaţa ta, ai cultivat în el sentimente frumoase, iubirea de semeni, de natură, de Dumnezeu? Ce a văzut copilul la tine, accea va face şi el. Când semeni pălămidă, nu te aştepta să crească grâu.
  • Când mă enervez, nu înseamnă că vreun om sau situaţie din afară sunt cauza acestor izbucniri ale mele. Răul vine din interior. Cauza trebuie descoperită în sine.
  • Facem adesea multe lucruri prin imitare. Aproape totul, îndrăznesc să spun. Dacă văd constant binele, lucruri bune şi frumoase în afara mea, sunt înclinat să le fac şi eu. Ma molipsesc de ele. Când văd răul, sunt copleşit de acesta, mă obişnuiesc cu el şi devine normalitate în viaţa mea. Acest sistem interior de apărare mă face să pot supravieţui, nu şi să trăiesc veritabil, să mă bucur de viaţă. Nu întâmplător în Biblie se spune: „Fugiţi de rău! Faceţi binele!”. Străduiţi-vă să faceţi acest bine cât mai mult, pentru că el se va înmulţi, va creşte, se va răspândi. Fugiţi de rău, nu negociaţi nimic cu răul, pentru ca să nu vă acapareze pe voi şi pe cei dragi ai voştri. Nu vă amăgiţi. Demonii nu cruţă pe nimeni!
  • Am trăit 30 de ani, dar mi s-au părut ca şi 3 zile. Atât de rapid au trecut! Fiecare clipă este preţioasă şi are mare însemnătate în istoria mântuirii personale. Dacă nu era Dumnezeu Care să dea sens vieţii mele, o consideram pierdută. Dumnezeu ne dă Duhul Sfânt şi rost acestor vieţi pământeşti ale noastre. Multe întrebări care ne macină cugetul, vor afla răspunsul chiar în noi înşine, doar să ne oferim mintea şi inima lui Dumnezeu.
  • Nu mai am timp pentru lamentări. Ele sunt frâne care încetinesc evoluţia firească a vieţii. Este sigur cineva pe lumea asta care suferă mai mult decât mine şi poate că e destul de gentil, educat sau nobil, când alege să nu-şi deplângă condiţia. Mai mult sau mai puţin, fiecare are o Cruce de purtat. Nu invadaţi pe nimeni cu lamentări, adesea fără suport.
  • Intuiţia nu m-a minţit niciodată. Dar eu am ignorat-o de atâtea ori... Inima noastră e busola noastră. Cine îşi ascultă intuiţia şi conştiinţa nu va greşi. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în noi, iar intuiţia – e consecinţa experienţelor de viaţă. Când se împletesc una cu alta, descoperi înţelepciunea.
  • Când cineva te ignoră intenţionat, lasă-l în pace! Fii liniştit! Mereu va fi cineva care să te aprecieze, chiar dacă tu eşti de altă părere.
       Nu e nimic nou în toate acestea. Poate că altcineva ar fi spus la fel, dar cu alte cuvinte.

       Domnul să ne binecuvinteze! 

 

 

Arta depăşirii traumei

Text tradus de Maryana Noel după articolul Kul'tura perezhivaniya travmy
Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus

Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?
    Înainte de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică. Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De aceea, omul care "intr
Sursa foto
ă în comuniune" cu durerea sa, va avea nevoie de ajutorul specialistului.
     Este important de menţionat că evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în sine e posibil să nu fi avut loc. Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte subiectivă. Prin urmare, vom lucra nu doar cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta, cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.
      Nu doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special, psihicul copiilor.
     Prin urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu trauma pe care acesta o provoacă.
     Da. Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru totdeauna urme în sufletul omului.
       În concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu de depăşit?
      De regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă, ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.
      Atunci, să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
     Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.
     Probabil, problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?
      Da, este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu oricine).
      Prin urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele evidente, dar secundare?
      Vom putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului, psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi responsabilă.
       Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența neplăcută sau să uităm de ea. Omul are un mecanism de apărare innăscut împotriva experiențelor dureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului la nivel inconștient: "uită, nu-ţi mai aminti, adaptează-te". În acest fel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să şi-o „consume”.
      Ce înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei” sau trăirea ei până la capăt?
     Este un termen psihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de psihologul terapeut Vasilyuk F. E. "Consumarea” unei experienţe până la capăt este o activitate specifică... Nu este doar o însumare a stărilor prin care trece victima: de înfiorare, lacrimi, frică, ci anume o activitate. Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăt e un proces emoţional dificil. Este un proces dureros, dar necesar.
     Prin ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care, dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur, este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic. Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei până la capăt.
    Pentru a depăşi trauma există anumite metode: tradiţionale (din vechime) și contemporane (psihologice). Cum îşi deplângeau oamenii durerea în cele mai vechi timpuri? Gemând, plângând, bocind, rugându-se. Îşi exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu, în Orient, persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în Rusia - se ţipa, se jelea cu voce tare. Bocitoarele chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.
      Fiind în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor, reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul” este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.
    Există şi un alt mod de exprimare a dureriiprin cuvinte. Necazul, durerea unei pierderi pot fi exprimate în scris sau prin rugăciune. De regulă, la necaz, omul apelează la toate aceste procedee pentru a-și exterioriza sentimentele. Să vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună. În general, o victimă a abuzului trebuie să-şi spună durerea, cel puţin, o dată. E de dorit să o facă în întregime şi fără rezerve.
      De altfel, confidentul nu are nevoie de aptitudini speciale, ci de dorinţa de a fi acolo și de a asculta teribila poveste. În această situaţie există totuşi un pericol, şi anume - când un prieten, o rudă sau altcineva ascultă povestea victimei, poate simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute. Confidentul chiar nu poate face nimic, dar nici nu este nevoie. Sentimentul de vinovăție care îl încearcă în aceste momente, îl determină să spună lucruri stupide. De pildă: "Nu lua în seamă aceste lucruri." Cum să nu le acorzi atenție când persoana este îndurerată? E o modalitate de a "deprecia trauma," ceea ce este dăunător. Sau altfel: "Nu le pune la inimă". Cu alte cuvinte - nu exista, nu gândi şi nu simţi! Dar supravieţuitorul unor violențe sau abuzuri încearcă mereu să nu simtă, - sau chiar mai rău, - încetează să mai simtă, să gândească, pentru că este înfricoşat, îngrozit. Prin urmare, expresii de genul: "Nu vă faceți griji pentru asta" – îi vor anihila şansele pentru vindecare.
    E un mare necaz când un supraviețuitor al abuzului refuză să-şi simtă durerea. Noi simțim cu un singur "organ" - cu inima, cu sufletul. Refuzând să simţim durerea, vom înceta să simţim şi bucuria. Treptat, o persoană manifestă o stare de „nesimţire împietrită”, - când devine rigidă, insensibilă şi încetează aibă scopuri sau dorinţe. În interiorul său se creează un vid care o afectează profund. Astfel, dezvoltă depresie, nedorinţa de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să iubească, nici să trăiască. Acestea, de asemenea, pot fi consecințe ale traumei.
      În concluzie, pentru a consuma trauma, trebuie să eliberezi sentimentul dureros pe care l-ai simţit în trecut: să-l deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor...
     Ce nu trebuie să faceţisă nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere. Această practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului - de răzbunare, răutate, furie.
     Există anumite etape ale „consumării” durerii, traumei sau pierderii: șocul, negarea, durerile acute, vinovăția, rușinea, resentimentele, furia, care duc, în cele din urmă, la depresie. Parcurgerea tuturor acestor etape înseamnă „să faci o călătorie prin traumă”. Numai după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele asociate cu aceasta, el poate sa se împace cu trecutul său și să-şi schimbe viața.
     Se va ține cont de faptul că, în unele cazuri, formele de autotratament pot duce la un traumatism secundar (ca şi atunci când încerci-ţi tai de unul singur apendicita). De aceea, este foarte periculos să te tratezi fără ajutorul unui specialist.
     Nu credeţi că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în perioada imediat următoare traumei? După trei sau zece ani este mai greu să plângi.
     Nu e chiar aşa! Persoana plânge, mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert. Chiar şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se împotriveşte victima, numai ca să nu-şi răscolească durerea. Împotrivirea este indicele durerii: cu cât o doare mai mult, cu atât se împotriveşte mai mult.
     Violenţa sau abuzul nu se uită niciodată, din păcate. De fapt, trauma nu dispare și nu se vindecă de la sine. Experiențele dureroase din trecut încetează să mai afecteze comportamentul persoanei, nu-i mai domină viaţa, iar dependența dispare. Rămân amintirea şi sentimentele din timpul traumei, dar acestea nu o mai pot răni. Oamenii îşi pot aminti cum a fost, fără să fie încercaţi de disperare, crize de isterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi amintesc şi este dureros, dar este o experienţă care a trecut. Tot ce nu a fost trăit până la capăt, stă ascuns în sufletul nostru și ne influențează în mod constant comportamentul.

joi, 8 august 2013

Corpul nostru îşi aminteşte totul

Andreea Hefco

Reacţia noastră înnăscută la evenimente traumatice este de a încerca să luptăm, de a fugi, de a îngheţa, leşina sau a negocia cumva ieşirea din criză. A o negocia cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi înşine. Când nu reuşim să facem ceva care să ne îndepărteze de pericol, apare o stare de neputinţă.

În această stare, când nu mai găsim forţă sau resurse, se instalează suferinţa şi frica. Este important să recunoaştem simptomele suferinţei. O să vă gândiţi probabil că acestea sunt uşor de recunoscut, dar vă spun că nu e întotdeauna aşa de simplu. În ciclul suferinţei poţi percepe diverse senzaţii, uneori nebulos conturate, ca aceea că viaţa ta se învârte fără control, că eşti asemenea unei frunze pierdute pe ape tulburi şi învolburate. Poţi să simţi o durere emoţională sau fizică, senzaţia de greutate în corp, de presiune fără nici o cauză organică aparentă. Dar, de regulă, primul răspuns la un eveniment traumatic este pierderea puterii. Îţi pierzi capacitatea de a alege, voinţa de a lupta şi chiar vocea. Pot să apară stima de sine redusă, iritabilitate, izbucniri aleatorii de furie şi apatie emoţională.

Corpul reflectă fidel în exterior ceea ce credem la interior

Cele mai frecvente reacţii acute la traume sunt respiraţia superficială, rapidă, dezordonată, rigiditatea, devierile coloanei vertebrale, modificarea tiparelor dinamice (a fi permanent ocupat versus letargie), spasmele musculare, ticuri nervoase ca scrâşnetul din dinţi, smulgerea părului, muşcatul unghiilor, tăierea lor exagerată, greaţă, dificultăţi digestive, dureri de cap, spasme ale maxilarului, tahicardie, probleme de tensiune, adicţii. Cronic pot să apară artrita, oboseală permanentă, fibromialgie, eczeme cutanate, activare permanentă a sistemului nervos simpatic, care se ocupă cu supravieţuirea, fapt ce determină afectarea importantă a sistemului imunitar, contracturi musculare, funcţie hepatică diminuată, urinări frecvente, probleme de somn, creştere în greutate. Frica internalizată şi pierderea puterii pot conduce la atac de cord, boli de inimă, accidente vasculare cerebrale, boli inflamatorii, dureri de spate, adicţii sau la orice fel de simptome în care sunt prezente semnele inflamaţiei: roşeaţă, fierbinţeală, umflături locale.

O formă primară de adaptare fizică constă în amorţirea senzitivă, adică se poate să nu mai simţim nimic de la gât în jos sau zonele din corp afectate de un abuz să fie amorţite. Cei care au trecut printr-un abuz pot să mai aibă greutatea de a se privi într-o oglindă, de a se lăsa fotografiaţi, de a se dezbrăca în prezenţa cuiva sau de a face baie, simţind ruşine, vină, stânjeneală în raport cu imaginea corpului.

Participarea la o întâmplare traumatică şi catalogarea acesteia ca fiind una banală, pentru a o depăşi cât mai uşor, pot stoca amintirea fricii în corp. Interesant este că nici nu contează dacă întâmplarea a fost reală, visată, imaginată, văzută într-un film sau transmisă transgeneraţional.

Memoria celulară există şi este indiscutabilă

Corpul nostru îşi aminteşte totul. Amintirile se traduc în sentimente care spun adevărul şi fiecare dintre noi ştim fără greş când ajungem la adevăr. Adevărul rezonează cu fiecare celulă a corpului nostru. Nu e obligatoriu să stabilim când şi dacă o întâmplare a avut loc, contează enorm să ne putem concentra pe corp şi să ne lăsăm conduşi de el. Şi aceasta se poate, fiind prezenţi, atenţi pe ce simţim şi decişi să nu blocăm, anesteziem, ci să ne deschidem curajos mesajului adus prin durerile noastre. Suferinţa caută mereu o soluţie. Sistemul nostru caută un echilibru. Corpul vrea să exprime emoţiile blocate, repunând în scenă tiparele de blocaj, în mod repetat de-a lungul vieţii, arătându-ne mereu temerile cele mai profunde. Problema este că aceste tipare repetitive dau o formă de deconectare de la realitatea noastră spirituală, consolidează credinţele limitatoare, emoţiile toxice, izolarea mentală, iar alegerile de viaţă ne par adânc limitate şi ne simţim prinşi în capcană. Abilitatea de a ieşi din aceste etape de criză stă şi în acea stare de suprasaturare de a exista în acest fel minimal şi chinuit şi de a căuta un răspuns şi o înţelegere spirituală mai înaltă a ceea ce suntem şi a scopului nostru. „Modul în care trăim şi suferim şi murim spune multe despre credinţa noastră, mai mult decât alte fapte şi cuvinte.“ (Paul Meyendorff)

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că „totul e să ştim cum să ajungem la starea în care inima noastră să bată la unison cu cea a lui Dumnezeu, într-un acord armonios între noi şi acest Dumnezeu pe Care îl mărturisim. (..) Oricare ţi-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieţii să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg şi această suflare de viaţă te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar nu există decât o singură cale: «Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa», spune Domnul. Contemplându-L, mă unesc tainic cu El, devenind eu însumi om deplin. Cât este de minunat că omul este atât de mare, căci măsura lui este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Noi toţi participăm la crearea realităţii

Andreea Hefco

În 1920, profesorul William McDougall de la Harvard a studiat capacitatea de învăţare pe şoareci, folosind un labirint pe care ei trebuia să-l parcurgă într-un interval de timp pentru a ajunge la o sursă de hrană. El a constatat că, pe măsură ce apăreau noi generaţii de şoareci, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât a 20-a grupă de şoareci ajungea, în medie, la hrană de zece ori mai repede decât prima grupă, care străbătuse labirintul. 
Profesorul a bănuit că informaţiile învăţate se trasmiteau! Atunci se ştia că genetic putem transmite instinctele, nu ceea ce am învăţat, deci rezultatele nu puteau fi integrate. O altă echipă de oameni de ştiinţă, din Edinburgh, a duplicat experimentul, folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia 20 a lui McDougall, iar unii dintre şoareci au găsit drumul imediat, mergând direct la ţintă. În acest caz, explicaţiile genetice au fost eliminate din start, la fel şi alte explicaţii bazate pe miros, feromoni etc. Cu toate acestea, cunoştinţele şoarecilor de la Harvard au străbătut oceanul, independent de orice acţiune umană, ajungând la şoarecii din Anglia, fără să existe nici o explicaţie logică pentru aceasta.
Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede?

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koşhima, unde o specie de maimuţe a fost observată nu mai puţin de 30 de ani. La un moment dat, cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, pe care ei le aruncau în nisip. Maimuţelor le plăceau fructele, dar trebuia să le mănânce cu nisip, ceea ce era destul de neplăcut la gust. La un moment dat, o femelă tânără a descoperit că putea rezolva problema nisipului spălând fructele în apa din apropiere. Ea a arătat această descoperire mamei ei! Prietenii ei de joacă au învăţat de la ea, apoi şi-au învăţat şi familiile. Oamenii de ştiinţă au asistat miraţi la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă, aparent mimând comportamentul văzut. Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copiii, au folosit şi ele acest procedeu, privind foarte atent la ceea ce făceau cele tinere. Celelalte maimuţe adulte au continuat neabătute să facă ce ştiau, adică să mănânce fructele cu nisip. Apoi ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc, fenomenul s-a extins exploziv. Colonii de maimuţe din alte insule sau maimuţele de pe continent au început aproape imediat să-şi spele fructele, fenomenul propagându-se în timp real. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie. Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede, trecând oceanul, fără măcar să fi existat contacte directe între coloniile de maimuţe?
Aparent, e vorba de efectul câmpului morfic. Ştiinţa a constatat că fiecare formă emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmp morfic, ceea ce a condus apoi la teoria morfogenetică. Biochimistul şi biologul britanic Rupert Sheldrake este cel care a afirmat că „există o memorie inerentă în natură. Această memorie se exprimă prin câmpurile morfice, care sunt câmpuri de forme şi de comportament ce au un fel de «depozit de memorie» rezultat din forme anterioare similare“. 
Deci, tot ceea ce are formă, un obiect în trei dimensiuni (de exemplu o masă) sau în două dimensiuni (o literă scrisă), sau chiar gânduri, idei, senzaţii, sentimente, dorinţe degajă informaţie, care e energie. Informaţia este generată de propria structură şi se poate reflecta pe sine. 
„Ceea ce susţin eu“, spune Sheldrake, este că „un principiu foarte similar operează în tot universul, nu numai pentru fiinţele umane“. Astfel, se confirmă ceea ce Jung a descris drept mental colectiv, la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin conectat şi prin intermediul căruia ar putea accesa cunoştinţele întregii umanităţi. Acest supraconştient colectiv, această memorie colectivă, corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică. Totodată, s-au putut explica performanţele sportivilor care cresc de la o generaţie la alta, deşi biologia umană este aparent constantă şi chiar în depreciere, din cauza ruperii de natură şi de ritmurile ei normale.
Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem

Privind ADN-ul şi în general materia ca un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice, structurante, care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general. 
De ce e important? Pentru că e clar că influenţăm lumea în care trăim. Mulţi încă gândesc că asta nu e real. Ei nu vor să creadă, pentru că a accepta aşa ceva te duce cu gândul la nevoia de a schimba modul în care trăim. Pentru că el se transmite şi influenţează. Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem. Dacă vom continua să credem că nu suntem implicaţi, atunci înseamnă că trebuie să acceptăm faptul că suntem victime, deoarece altcineva a creat ce noi trăim. În realitate nu există victime. Noi toţi participăm la crearea realităţii şi a lumii. 
O metaforă pentru „fenomenul celei de a o suta maimuţe“, aşa cum a fost numit experimentul de pe insula Koşhima, este pârtia prin zăpadă. Primul care trece lasă cu mare greutate o urmă, apoi cel din spate vine mai uşor pe urma celui din faţă şi întăreşte drumul, şi tot aşa, până când de la o urmă se creează o adevărată cale largă pentru noi toţi.
 

miercuri, 7 august 2013

Conferința: „Trei opțiuni, doua împărtășiri, o persoană”, Maica Siluana (Botoșani)


Conferinta maicii Siluana:
„Trei optiuni, doua impartasiri, o persoana”

Botosani, 4 august

Files (260 MB total)
Conf Botosani_4.08.2013_Trei optiuni, 2 impartasiri, o persoana.MP3
Download link
http://we.tl/KZKYnNbGf1