luni, 30 septembrie 2013

Sperietoarea de ciori


Cine a învățat să iubească se întristează pentru oamenii care nu se mântuiesc

Dacă nu-i iubești, măcar nu-i ponegri și nu-i înjura; și acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă și-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el.

Omul bun gândește: „Tot cel ce rătăcește de la adevăr piere” și, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru  vrăjmași. Cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuiesc și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași.

Dacă nu-i iubești, măcar nu-i ponegri și nu-i înjura; și acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă și-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el și, dacă nu se pocăiește, va merge după moarte acolo unde sălășuiesc duhurile rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Înțelegeți! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei și lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi și raiul și chinurile sunt limpezi: le cunoaștem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o și Domnul: „Împărăția lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” (Lc. 17, 22)!

Așa că încă de aici începe viața veșnică; și chinurile veșnice încep și ele încă de aici. Pentru mândrie se pierde harul și, împreună cu el și iubirea de Dumnezeu și îndrăzneala în rugăciune; și atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele și nu înțelege că trebuie să se smerească și trebuie să iubească pe vrăjmași, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
Tu zici: „Vrăjmașii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”. 

Dar la aceasta eu îți voi spune: „sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cunoscut cât de mult ne iubește și cu cât dor așteaptă ca toți oamenii să se pocăiască și să se mântuiască. Domnul e iubire și El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învață sufletul să iubească pe vrăjmași și să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta și este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiți”.
Salvă Domnului că ne iubește atât de mult, ne iartă păcatele și prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui!

Corectitudinea și concentrarea pe cele exterioare ne pot pierde

Numai cei ce simt împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui - sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.
Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XlX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”. În unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta: „Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apoc. 13, 14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar acest gând ar trebui să ne facă să ne trezim. Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» în­seamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau seamănă cu Hristos”.

În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de care Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare, „principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Mărturisirile. A-l distruge pe Augustin, aşa cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distru­gerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. [...] în ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lu­area lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teolo­gia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos”.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Despre îmbuibare

Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă.
Eram de față odată când a sunat o doamnă care l-a rugat pe Părintele să se roage ca să o ajute să scape de mâncatul prea mult, fiind deja foarte grasă. Auzind răspunsul Părintelui am rămas surprins de sfatul pe care i l-a dat:
«- Nu L-ai iubit mult pe Hristos. Dăruiește-ți inima lui Hristos. Spune cu iubire fierbinte Doamne, Iisuse Hristoase, și vei da uitării toate mâncărurile, și va dispărea lăcomia».
Acest sfat mi l-am scris în inimă și l-am aplicat ori de cîte ori mi s-a ivit ocazia.
Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă. 
                                                
(Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea PărintelePorfirie, Editura Bunavestire Bacău – 2005, pp. 66)

marți, 24 septembrie 2013

Entuziasmul ca Prezenţă a lui Dumnezeu în noi

Cristina STURZU

În articolul de astăzi mă voi opri asupra unui ingredient minune prezent ca şi caracteristică a personalităţilor remarcabile, alături de motivaţie. Motivaţia şi entuziasmul sunt prezentate în psihologie ca forţe ce ne împing spre acţiune şi ne aduc la succes. Ele se manifestă ca dorinţă şi interes în întreprinderea unor paşi ce vor duce la atingerea unor ţeluri. Lipsa de motivaţie şi lipsa de entuziasm stau la baza unei vieţi serbede, aducând cu ele indiferenţa, nefericirea şi insatisfacţia.
V-a atras atenţia vreodată energia unei persoane, senzaţia că se simte ca peştele în apă, făcând lucruri în faţa cărora vă vine să spuneţi doar „uau!“ de admiraţie, mai ales când vi se par atât de greu de atins? V-aţi simţit prins ca de curent şi parcă gata să vă apucaţi şi voi de acel lucru, să-l sprijiniţi cu toată disponibilitatea? Iar mai târziu, nemaifiind acea persoană prezentă, să vă gândiţi că de fapt nu prea vă interesează acel aspect?

Este vorba de entuziasm. Entuziasmul este contagios, atrage ca magnetul, făcând parte din caracteristicile ce ne determină să spunem despre un om că ar avea charismă. Este una dintre condiţiile succesului, conform specialiştilor. Şi uneori vedem că este tocmai ceea ce ne lipseşte pentru a porni la acţiune.

De ce e atât de greu să ne păstrăm entuziasmul?

Poate şi pentru că entuziasmul nu e doar ceva ce-ţi clădeşti singur când îţi lipseşte. Nu e doar o caracteristică de achiziţionat prin cursuri de formare personală ori de team-building, prin paşi de urmat şi prin exerciţii de autoîncurajare. Într-adevăr, există tot felul de tehnici care îl menţionează şi încearcă să-l dezvolte ca şi cărămidă sine-qua-non în piramida succesului. Pentru că îl iau ca fiind un atribut, o calitate a omului, ce poate fi lucrată aşa cum lucrezi un muşchi prin exerciţiu, prin efort, prin voinţă.
Şi totuşi, dintr-o anume perspectivă, este o neînţelegere a principiului entuziasmului, ce poate fi depăşit dacă pornim de la etimologia cuvântului. În vechime, cuvântul entuziasm desemna o credinţă nebunească într-o revelaţie primită, a urma nebuneşte o inspiraţie ori har, favoare de la Dumnezeu. În limbajul actual a rămas doar ca o stare de însufleţire puternică, înflăcărare, pasiune, exaltare, implicare şi, cum spuneam mai sus, se caută dobândirea lui prin mijloace artificiale sau interioare omului, ori prin „molipsire“ de la alţi oameni.

La origini, adică în limba greacă, de unde provine cuvântul, entuziasmul era văzut ca insuflare divină, ca o aflare sub influenţa unui zeu. Cuvântul e format din particula en (în, înăuntru) şi theos (Dumnezeu). A avea entuziasm e a-L avea pe Dumnezeu înlăuntrul tău.
Pornind de aici, îmi vin în minte episoadele în care Apostolii erau acuzaţi că „sunt plini de must“ (FA 2, 13), atunci când predicau copleşiţi de Duhul Sfânt, dar şi avertizarea Domnului că „Fără Mine nu puteţi face nimic“. Oare n-am putea privi şi din această perspectivă?

Mă simt împlinit de succesul obţinut?

Din nefericire, în viaţa socială de zi-cu-zi - ca angajat sau ca elev/student - s-a încetăţenit doar ideea că efortul susţinut, uneori peste puteri, lucrarea perseverentă, voinţa nestrămutată, buna definire a ţelului pe care cineva doreşte să-l atingă, exemplul unor persoane pe care le admirăm şi încă altele de felul acesta sunt cele care ne propulsează spre succes şi ne-ar ajuta în recuperarea entuziasmului atunci când acesta dispare. Şi se caută educarea lor tocmai în vederea împlinirii pentru că într-adevăr, pe termen scurt, dau rezultatele aşteptate. Doar că această împlinire, nu de puţine ori, este departe de a răspunde la chemarea pe care o are omul angajat în acest demers. (Poate şi deoarece interpretăm „chemarea“ ca fiind ceva ce vine din interiorul meu, de la tradiţia familiei - a munci să devii doctor pentru că toţi din neamul nostru au fost doctori â sau de la trendurile sociale - să te faci inginer, doctor sau avocat pentru că acestea sunt meserii/profesii de viitor -, şi uităm de chemarea pe care ne-o face Cineva în vederea împlinirii unei lucrări).

În accepţiunea comună, „vreau succes“ este echivalent cu muncesc cu toate forţele pentru a-l obţine. Şi îl şi obţin pe măsura acestor eforturi şi chiar confund asta cu entuziasmul. Dar mă simt împlinit de succesul obţinut?... Ei, aici e altă poveste. În loc ca satisfacţia să vină din lucrarea efectivă şi împlinirea lucrului însuşi, cum ar fi un gând de bun-simţ, de multe ori ea vine din oglindirea în ceilalţi: cutare mă admiră, cutare mă invidiază, cutare ar vrea să fie ca mine, cu reversul de rigoare: nu observă nimeni ce am făcut, că am succes, intru în depresie, sau pur şi simplu nu mi se potriveşte lucrul în care am succes.

Sau, există situaţii când se încearcă o mimare a entuziasmului. Poate aţi văzut vreun comis-voiajor atât de „entuziasmat“ de calităţile produsului pe care vrea să-l vândă, de te întrebi unde a absolvit cursul de artă teatrală şi te apucă mila, pentru că nu mai poţi vedea omul care vrea să-ţi transmită ceva dincolo de atâta tehnică. Sau un şef de birou care este atât de absorbit de aspectul propriului entuziasm cu care vrea să-şi motiveze echipa, încât nu observă că în loc să inspire, soarbe energie de la echipă, care astfel devine parcă şi mai lipsită de avânt.

Şi mai este un caz, când omul se simte condamnat de Dumnezeu într-o anume poziţie şi participă la ea fără… entuziasm (a se citi „fără Dumnezeu“).

Toate au rostul şi momentul lor. Şi efortul, şi munca, şi perseverenţa. Am avea poate mai mult succes în dobândirea entuziasmului dacă am încerca să-l obţinem de la „sursă“. Cum ar sta lucrurile dacă am apela la insuflarea divină pentru tot ceea ce facem? Vă propun să cereţi entuziasm de la Domnul, să vedeţi dacă-l primiţi. Să experimentaţi entuziasmul ca Prezenţă. Cum anume? Printr-o rugăciune simplă, spusă înainte de fiecare activitate pe care o aveţi de făcut. Rar, cu atenţie pe fiecare cuvânt, auzindu-l în minte, deschizându-vă cu adevărat spre inspiraţia Duhului Sfânt. Şi observaţi cum lucrează, mai întâi pe parcursul unei zile, apoi mai mult… până când veţi putea hotărî dacă ajută la entuziasm:

„Împărate ceresc,
Mângâietorule,
Duhul Adevărului,
Care pretutindenea eşti
şi toate plineşti.
Vistierul bunătăţilor
şi Dătătorule de Viaţă
vino şi te sălăşluieşte întru noi
şi ne curăţeşte pe noi
de toată întinăciunea
şi mântuieşte, Bunule,
sufletele noastre“.

Sursa: Doxologia.ro

luni, 23 septembrie 2013

Sfantul Siluan Athonitul

Sfantul Siluan Athonitul  - Este unul dintre sfinţii care te smulge căderii. Deznădejdii. Zdrobirii de sine. Este sfîntul care apare la vremea potrivită spre a te lua de mînă şi a nu te lăsa să degeri pe marginea drumului. Este sfîntul care te ascultă. Şi despre care nu ai a spune nimic.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Se răzbunau pe mine, singurul lor copil? De ce?

Da, acum e greu, pentru că eşti pe cruce! Dar prin Cruce a venit bucurie pentru toată lumea!
Cred că nimeni nu va putea să-ţi răspundă la întrebare. Nici măcar ei. Da, nici ei nu ştiu „de ce”! Au fost, manipulaţi de o furie şi o frică lăuntrice ucigătoare. Fuseseră ucişi, cândva, şi acum „îşi făceau datoria” cu tine! Asta e viaţa ca blestem!

Iată de ce S-a făcut Dumnezeu-Fiul Om! Ca să ne dea Viaţa Lui şi puterea să ieşim din blestem şi să intrăm în Binecuvântare, în Bucuria Lui cea sfântă! Curaj, Copila mea! Chinul tău, chinul vostru, al neamului tău, se termină aici dacă accepţi să mori „confortului” de a rămâne în chinurile existenţei ca blestem şi plăcerii de a fi victimă, binecuvântând şi iertând. Învaţă mai departe să binecuvântezi şi să ierţi, adică să împlineşti porunca iubirii şi vei deveni martor viu al prezenţei şi lucrării Lui şi acum, şi aici!

Da, acum e greu, pentru că eşti pe cruce! Dar prin Cruce a venit bucurie pentru toată lumea! Nu te teme de nici o ciudăţenie a felului în care îţi vomiţi sau plângi durerea. Ai grijă numai să o oferi Domnului şi să nu stai departe de El aşa cum ni se oferă în Biserică.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 187)

miercuri, 11 septembrie 2013

Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa în nori pentru a nu-l lipsi pe om de posibilitatea liberei alegeri între a crede şi a nu crede, şi pentru a permite omului să rezolve problema existenţială în mod liber

Sursa
”Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa în nori pentru a nu-l lipsi pe om de posibilitatea liberei alegeri între a crede şi a nu crede, şi pentru a permite omului să rezolve problema existenţială în mod liber, spuse preotul. Dacă nu ar exista liberul arbitru, atunci nici credinţa, ca alegere liberă a sufletului, nu ar putea să existe, iar locul ei ar fi ocupat, evident, de etică. Dumnezeu nu ne-a făcut doar martori ai existenţei Sale. A vrut să fie Cel care sensibilizează din interior sufletul omenesc. Doreşte să Îl căutăm cu voinţă liberă, să tindem către El, să tânjim după El. Vrea să fie dragostea inimii noastre şi nu rezultatul analizei noastre cu ajutorul logicii. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a avea o legătură personală cu El. Acesta este lucrul cel mai de preţ care poate să existe între Creator şi cel creat. Relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi asemănată cu legătura dintre meşteşugar şi lucrul creat de mâinile lui. Dar omul nu este un lucru, el este reflexia lui Dumnezeu în lume. Dacă omul nu ar fi avut voinţă liberă, atunci el nu ar mai fi fost chipul Lui Dumnezeu. Fără libertate nu ar mai fi justificată existenţa binelui, ar exista numai necesitatea. Fără libertate personală nu există iubire, iar fără iubire duhovnicească nu ar putea să existe îndumnezeirea, ca unire a omului cu Dumnezeu. Sunteţi de acord, cred, că nici cel mai nefericit om nu ar vrea să îşi schimbe locul său cu un animal „fericit”.”

(Arhimandrit Rafail Karélin, Vizita,Un dialog între un om de ştiinţă ateu şi un preot)

Îndumnezeirea noastră

Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viaţa şi nestricăciunea viitoare, cu sufletul şi cu trupul său...

Nu dintr-o dată ajungem la desăvârşire. Mântuirea noastră şi îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga viaţă, cât şi întreaga istorie a omului. Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viaţa şi nestricăciunea viitoare, cu sufletul şi cu trupul său, printr-un proces în trei etape: naşterea prin Sfântul Botez şi pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, vieţuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică şi, la sfârşitul acestei lumi, învierea şi transfigurarea finală.

În vieţuirea evanghelică pe pământ, creştinul este lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor şi pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri şi, dacă i se permite, îşi formează un culcuş în „jurul inimii”.

Lupta creştinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu şi aproapele, pocăinţă pentru răul săvârşit din neştiinţă, uitare sau lene, şi prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieţi. Prezenţa şi lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viaţa creştinului transformă necazurile trăite pe cale în locuri de întâlnire cu mila şi iubirea sa de oameni şi uşă de intrare în bucuria pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. Sensul vieţii creştinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu şi dumnezeu după har, oricare ar fi preţul pentru această devenire.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 75-76)

Grija

Gheronda, ce înţeles are versetul „blestemat cel ce face lucrurile Domnului cu lene” (fără grijă) – Ier. 48:8?

epifanios theodoropoulos gr modArhimandritul Epifanie: Lucrurile Domnului trebuie să le facem cu grijă. Trebuie să fii îndeobşte sârguincios acolo unde eşti angajat, pentru că altfel vei ajunge să fii discutat în consiliul disciplinar. La fel şi atunci când eşti soţ, tată şi cap de familie. Dacă aceste lucruri omeneşti au trebuinţă să fie făcute cu grijă, cât de mare ar trebui să fie grija noastră pentru lucrarea Domnului? E vorba aici, în esenţă, de noi, clericii, a căror lucrare este în întregime închinată Domnului; însă şi voi, mirenii, orice aţi dori să întreprindeţi, trebuie s’o faceţi cu grijă.

Ca şi Creştini, trebuie să facem cu grijă chiar şi ceea ce ţine de profesiile noastre, prin care ne ducem existenţa, pentru că Dumnezeu cere de la noi o răspundere sporită în orice situaţie. Un doctor Creştin trebuie să-şi facă meseria mai bine decât unul necreştin. La fel când este vorba de un inginer sau un judecător Creştin. Şi lista poate continua. Creştinul lucrează întotdeauna conştiincios şi nu nedreptăţeşte pe acela căruia îi dă de lucru, nici pe cel căruia îi dă să lucreze.

predaniaSursa: Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010