miercuri, 30 octombrie 2013

Omul - un sfânt în devenire

”- Cine sunt eu?
 - Un sfânt în devenire! Dar ai dreptul să devii cel mai mare păcătos! Tu alegi.”

(Maica Siluana, conf. Botoșani, Trei opțiuni, două împărășiri, o persoană)

duminică, 27 octombrie 2013

Învierea fiicei lui Iair

frescă, Biserica Sf. Iosif  Mărturisitorul, Baia Mare

Duminica a 24-a după Rusalii, (Invierea fiicei lui Iair) Lc. 8, 41-56

Credinţa care despovărează şi mântuieşte

Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair ,care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta “.

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” - se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „ crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.

Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).

Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „ Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.

Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.

Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.

Oameni ca noi din Sfânta Scriptură

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.

Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-l înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.

Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Dă-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).

Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian

joi, 24 octombrie 2013

Recomandare film: Gravity


După ce îl vedeți, o să știți ce legătură este între icoana Sf. Hristofor și film :)
Mai multe nu vă spun, doar că merită să-l vedeți.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Secretul clasei a XII-a

Dragă Maică,
Aţi zis să vă trimitem mesaj cu toate lucrurile deosebite care ni se întâmplă de pe o săptămână pe alta, dar mie nu mi se întâmplă ceva ieşit din comun pentru că totul e deosebit. Totul e minunat! Merg pe stradă şi sunt fericită, sunt rotundă, sunt plină, chiar dacă sunt obosită ştiu că sunt fericită; şi azi îmi ziceam: "Da! sunt din nou eu, cea din clasa a XII-a. Aproape 2 ani m-am străduit să descopăr secretul clasei a XII-a. Cum de atunci puteam fi fericită şi acum nu mai eram? Asta îmi era nelămurirea: cum de atunci se putea? Şi nu era greu? Ba dimpotrivă, chiar şi ce era greu era uşor"... secretul clasei a XII-a era un mod de "a fi" rezultat dintr-un fel de a face lucrurile, un fel de armonie interioară care îţi ghida fiecare pas, şi trăiai în pace şi în fericire şi în comuniune cu ceilalţi, cu toţi. Cumva de simţeai că clipa de faţă îţi e de ajuns, şi ştiai că mâine va fi altfel, tu vei fi altfel, dar cumva încrederea îţi şoptea că şi mâine va fi frumos. Nimic special în sensul în care visez eu şi totuşi totul e aşa de frumos şi împăcat cu el însuşi...:) Şi n-am nevoie de mai mult, nu că nu vreau, dar înţeleg că nu trebuie să mă grăbesc, că pe toate bune le voi primi, cum numai de la Dumnezeu le pot primi... cum numai în dar se pot primi lucrurile, când nu te mai grăbeşti să ţi le iei.
Eu cred că e un fel în care Dumnezeu lucrează prin toate lucrurile o dată ce asculţi poruncile Lui. Nici nu-mi dau bine seama acum care exact sunt poruncile, dar cumva ştiu că le ştiu... a iubi, a iubi, a iubi... şi cred că de aceasta mă despărţeau foarte mult în anul I rarele spovedanii... cumva de acolo începe totul, toată Lucrarea, micuţul efort personal îmbrăcat de dăruirea Lui Dumnezeu, care o dată ce accepţi să Îl primeşti ţi se dăruie prin toate... dar ştiu să ştiţi şi dacă tot v-aş mai scrie tot ce înţeleg aş umple paginile.
V-aş trimite toate lucrurile frumoase care mi se întâmplă, ca să aveţi Bucurie şi din bucuria mea, dar ce obosită sunt astăzi, ar trebui să dorm puţin ca să mi se relaxeze mintea-sau poate am să mă duc la operă. Vă mai trimit o poză cu broderia mea cea mai dragă, care mi-a bucurat inima când am lucrat la ea în clasa a XII-a (pe toţi i-am înnebunit cu clasa a XII-a asta a mea, iertaţi-mă). Aş vrea să-i pot bucura şi eu pe alţii. Vă iubesc mult şi mi-aş dori să-i cunosc pe toţi copilaşii frumoşi care vă scriu; citesc întrebări de pe site şi văd oameni cu suflet atât de plin şi mă întreb ''de ce nu mi se relevă şi mie aşa?'', căci aşa de mult aş vrea şi eu pe frăţiorii mei îndeaproape să îi cunosc... vin ele toate.
Doamne ajută! O săptămână PLINĂ!
Iulia

 ***

Mulțumesc Iulia
şi pun mărturia ta aici pentru frăţiorii tăi minunaţi care ne scriu şi ne citesc!
Cu drag şi recunoştinţă,
M. Siluana

Centrul de formare și consiliere
”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”

vineri, 18 octombrie 2013

O mamă care şi-a crescut copiii cu frica lui Dumnezeu e o sfântă. Un bărbat care a fost bărbat adevărat şi care a iubit Biserica e un sfânt

sursa
”Mai există sfinţi în lumea asta, şi mulţi sunt neştiuţi de nimeni decât de Dumnezeu, că cimitirele noastre sunt pline de sfinţi. O mamă care şi-a crescut copiii cu frica lui Dumnezeu e o sfântă. Un bărbat care a fost bărbat adevărat şi care a iubit Biserica e un sfânt.”
ÎPS Justinian Chira

duminică, 6 octombrie 2013

”Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu!”

Maica Siluana Vlad
 
Revin la ocazia pe care ne-o oferă lucrul mărunt al vieții noastre de zi cu zi de a ne întâlni, prin el, cu Dumnezeu. Să devenim conștienți că El, Dumnezeu Omul, Mântuitorul nostru ne cheamă la această întâlnire când ne spune: ”Fără Mine nu puteți face nimic!”. Acest nimic înseamnă chiar nimic pentru că puterea pe care o avem în noi este de la Dumnezeu și Dumnezeu a dat-o ”pe mâna noastră” și El ne dă libertatea să o folosim. 

Și când fac ceva rău, tot cu această putere fac. Dacă Dumnezeu nu ar îngădui – El nu vrea să fac răul pe care îl fac, dar îngăduie, în virtutea tainei libertății – să fac fapta cea rea pe care o fac, El mi-ar lua viața chiar în clipa aceea și nu aș mai face... Dacă înțeleg asta mă cutremur: în tot ce am făcut astăzi, fără să-mi dau seama, am folosit puterea lui Dumnezeu! Și tot ce am făcut rău a fost răstignire pentru El pentru că am făcut, cu puterea Lui, ceva ce El nu voia să fac. Asta înseamnă că-L răstignim cu faptele noastre rele: folosim viața pe care ne-a dat-o și în care ne ține, împotriva Lui. Conștientizând asta vom fi mai motivați să punem toate gândurile și toate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu va fi ușor, avem nevoie să ne străduim pentru asta, dar vom vedea încă de la primii pași că merită. Și e așa de simplu să punem acest început: ”Doamne, uite, acum pun rufele la spălat”; ”Doamne, uite, acum șterg praful”; ”Doamne, uite, acum fac patul”. E atât de simplu! Uităm, ne luăm cu altele și uităm, iar ne aducem aminte. Să facem din această chemare a Domnului și din această arătare a ceea ce facem o liturighie permanentă. Da, da, veți vedea, simplul fapt de a spăla vasele în care am mâncat în fața Lui, va deveni un gest lăuntric pentru că devine un gest de iubire în Numele Lui. Cel ce va veni după mine în bucătărie (de obicei mama sau soția) se va simți iubit. Și va fi o declarație de iubire mai bine primită decât niște vorbe ca: ”Ce dragă-mi ești! Da, am uitat să spăl oala aceea, dar te iubesc de nu mai pot!”. Da, spun și pretind că-i iubesc pe cei din familia mea, dar nu mă uit dacă am lăsat curat la baie, trântesc ușa când intru în casă, nu sunt atent, vorbesc prea tare, dau muzica prea tare, ”Dar eu te iubesc, mami, cum, nu simți că te iubesc? Te iubesc foarte tare. Uite, te pup, dacă nu mă crezi...” Desigur, are și iubirea declarată rostul ei, dar iubirea adevărată și dătătoare de bucurie este întrupată în gesturi și fapte. Să devenim conștienți, să ne întrebăm cât mai des: ”Doamne, ce fac acum? Pentru cine fac?” În felul acesta copiii noștri s-ar simți mult mai iubiți decât se simt acum.

Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea

Mulți copii au probleme emoționale, au probleme de comportament, pentru că nu se simt iubiți de părinți. Și în ce constă această lipsă de iubire? În primul rând, în faptul că nu sunt ascultați, uneori nici măcar auziți, când spun lucruri părinților. O mamă poate să spună ”Acum am treabă, lasă-mă, vino mai încolo, du-te și te uită la televizor...” Sau: ”Iar  îmi spui toate prostiile! Mai bine îmi spui ce note ai luat azi.” Singura realitate care nu e prostie pentru mulți dintre părinți este nota. Prostii sunt tot ce simte copilul, tot ce nu înțelege, tot ce îl sperie sau îl doare...
Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea. Să tăcem total și să-l ascultăm pe cel care ne vorbește. Dacă nu avem timp, îi spunem: ”Uite, nu vrea să te ascult neatentă, dar peste o jumătate de oră, când termin treaba asta, te ascult.” Și relațiile dintre soți, și relațiile cu copiii, și relațiile de muncă sau de prietenie se schimbă dacă învățăm să ascultăm. Să ascultăm total. Noi nu ascultăm niciodată. Faceți exerciții să vedeți că niciodată nu ascultăm. Începe cineva să vorbească, noi zicem: ”A, știu ce vrea să spună!” și ne pregătim replica fie ca să-l contrazicem, fie ca să schimbăm subiectul. Celălalt simte, pentru că adevărata comunicare este și dincolo de cuvinte și se irită, și ne irităm unul pe altul și nu mai ajungem la comunicare. Când ascultăm pe cineva vom descoperi cu uimire că l-am înțeles și chiar dacă nu vom fi de acord cu cele spuse sau nu putem face nimic, cel ascultat se va simți iubit și ajutat. Mai ales dacă ne-am rugat în timp ce ascultam.
Poate că mă repet, dar vă rog să încercați ca orice ați face, să puneți gândul acesta: ”Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu dacă-mi aduc aminte de El și mă arăt Lui și pot să simt bucuria pe care El mi-a dat-o și care este în mine, indiferent ce aș simți cu simțurile mele, indiferent ce aș simți cu sentimentele mele.” Acum știm că avem două dimensiuni ale simțirii, cea psihosomatică și cea duhovnicească și că putem simți diferit în același timp. Așa vom putea să nu ne identificăm doar cu simțirile trupești sau emoționale și să devenim conștienți de cele ale duhului. Așa voi putea să simt bucuria că în Hristos sunt în relație de frate și soră cu orice semen al meu și că El îmi dă putere să iubesc așa cum mi-a poruncit, dar și întristarea, sau iritarea, sau satisfacția născute din gesturile ocazionale.

Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu valori spirituale

E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu valori spirituale. Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!
Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi! Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive... Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?
Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă... Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!
Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu!

 (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013)

Doamne, dă harul Tău tuturor popoarelor!

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale nu pot fi cunoscute decât prin Sfântul Duh.

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale nu pot fi cunoscute decât prin Sfântul Duh, pe Care l-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor prooroci, şi la urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pămân­tului şi să părăsească tot răul, să se alipească de Tine în iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărăţească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de în­chisori şi să fie pentru toţi uşor de trăit pe pământ. Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu în­ţeleg iubirea Ta, şi toate noroadele se vânzolesc pe pământ şi gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută propria lor libertate neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 45)

Nain - ora de înviere

Marius Iordăchioaia

În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum!
 "The Resurrection of the Widow's Son at Nain" (circa 1894) by James Tissot
„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”
(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!
            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.
            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.
            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…
            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.
            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….
            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:
            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)
            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.

vineri, 4 octombrie 2013

Poezii, Sâmpetrean Luca

Dumnezeu

Văd o Lumină, cred în ea,
O aștept să mă atingă,
Sper că mă va salva.
Aud un Cântec, îngân și eu,
Pun tărie în cuvinte și le transform în
Păsări, ca un zmeu.
Cred în El, vorbesc și mă ascultă,
Sper, nu mă lasă să aștept,
Și nici să hoinăresc.

Vreau să iertați!

Și de-ar fi ca-n clipa următoare flacăra să mi se stingă,
Trupul să-mi fie mâncat de timp și sufletul de păcat
ori de vreo boală de muritori creată,
Vreau să știți!

Multe am greșit cu ori fără intenție,
Vorbe s-au spus fără de mine și
gânduri negre am avut.
Vreau să iertați!

Când pare că nu-mi pasă,
Când ochii parcă-mi emit o răutate care nu e a mea
venită din dedesubturi, adânci,

Vreau să iertați
Când sunt ceea ce nu Sunt!

Rază

Alee pavată cu indiferență
Și o ramură de măslin, verde, tăcută,
Martori îmi sunt, de marea n-am s-o trec
Ori de sufletul n-am să-l prăfuiesc,
Totul ori nimic.

Vorba rostită de Univers pecetluită
Gândul avut de lume înrobită floare a speranței.
Tăcere și răspuns dintr-un neant apus,
Tremur de răcoare,
Frică de un nou apus.

Lume nouă are să răsară
Dacă vrem. Ori de nu vrem,
A noastră are să fie răzbunare, de nevoie,
Nu de plăcere.
Cer roș’-albastru, Tu ce zici?


miercuri, 2 octombrie 2013

Care este legătura dintre curaj şi credinţă?

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul.
Domnul nostru atrage atenţia că “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat  în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un “avocat”: “Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”
Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa “avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)