Nu mă mai tem de căderi

Maica mea dragă, Azi am căzut... Am ţipat la copii când se plângeau fiecare de câte ceva... A fost în capul meu un amestec între binecuvântarea lor şi nemulţumirea mea care la un moment dat a izbucnit şi am văzut clar cum e să te îndulceşti de mânie şi că e ca un drog cu care trupul nostru e obişnuit... Am ţipat la ei spunându-le să înceteze cu nemulţumirea că nu sunt singurii care suferă, că şi mie îmi e greu, că îi înţeleg şi încerc să fac ce pot, dar că sunt singură iar ei sunt trei... M-am întristat pentru ţipat dar nu am intrat în panică, şi mă întreb dacă recăpătarea rapidă a liniştii nu e nesimţire sau nepăsare...

În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag  să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...

Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.

La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...

Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.

Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!
Ica

***

 Bucurie sfântă, Copila mea!

Mulțumesc mult că-mi scrii și că ai răbdare când nu-ți răspund imediat. E foarte bine să-mi scrii pentru că așa nu ești singură în cele trăite.

Mulțumesc mult pentru că te rogi. Fără rugăciune, anumite descoperiri sau cuvinte de ale mele te pot speria sau supăra pentru că te scot din negare. Dacă accepți inacceptabilul și-l verifici în rugăciune, totul se schimbă. De exemplu, gândul să nu fie nesimțire recăpătarea liniștii prea degrabă … În rugăciune, ți-ai dat seama că e de la „omul vechi”, de la cel ce s-a obișnuit cu starea de suferință și cere „combustibil”, hrană pentru ea. Dacă primeai acel gând întârziai conștientizarea pentru că nu lucra mintea liberă, conștienta (care a hotărât să verific în rugăciune), ci tot cea automată, subconștientă.  Și e minunat că nici nu ai primit gândul ca fiind cel adevărat în locul celui vechi, ci ai ales să verifici cu Domnul. E minunat pentru că vrăjmașul bucuriei sfinte ne poate sugera alt gând, aparent opus, dar la fel de răufăcător pentru că alimentează aceleași circuite ale minții robite…

E minunat că nu vrei vindecare rapidă și magică. E minunat, pentru că viața ta, zguduită adesea de furtuni și cutremure emoționale, n-a fost făcută doar din acele trăiri amețitoare și din urmările lor distructive, ci și din alte multe aspecte valoroase pentru tine și pentru cei din jur: iubire, contemplarea frumosului, jocuri, lecturi, rugăciuni, slujbe, prietenii, muncă și rezultatele ei etc. Așa cum viața unui băutor nu e făcută doar din ce trăiește la beție (cel puțin în faza primă a bolii). Prin vindecare, prin ieșirea de sub robia „peptidelor” de nefericire și intrarea in „robia” bucuriei sfinte, toata viața noastră capătă alte dimensiuni și alte aspecte și alt gust, atât în prezent cât și în trecut. Trecutul se răscumpără, nu mai e „citit” prin ochelarii patimii.

Aici, vreau să înțelegem și să nu uităm că patima e boală, că omul pătimaș e bolnav și că are nevoie de ajutor și de compasiune și nu să fie judecat. Da, poate fi mustrat sau chiar pedepsit - în sens pedagogic, nu juridic - dar nu pentru că e bolnav, ci pentru ca nu-și face tratamentul care să-l vindece din lene, din dependența de starea de „confort” pe care o dă boala...

Schimbarea noastră, moartea omului vechi, e grea și e refuzată de mulți oameni pentru că e o adevărată moarte, e „calea cea strâmtă” despre care vorbește Domnul. De aceea nu poate fi obținută fără El. Restul terapiilor sunt bune și necesare ca să conștientizam cât suntem de bolnavi și să ne întărim sufletește pentru vindecarea prin cruce. În același timp, prin această cruce a vindecării, și numai prin ea, vine o bucurie pe care nimic din aceasta lumea nu ne-o poate da. Această bucurie o guști tu acum și din acest motiv ești hotărâtă să mergi mai departe fără să te temi de căderi.

Mulțumesc mult, Copila mea!

Cu dragoste și rugăciune și binecuvântare
Maica Siluana

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului