Treceți la conținutul principal

Jurnal scoțian. Acordorul de piane

Pr. Ioan-Florin Florescu

Am aproape un an de când nu mai lucrez ca delivery-driver pentru restaurantul indian ținut de nepalezi. La un moment dat, cineva din țară, o persoană generoasă, mi-a oferit o mică sponsorizare pentru a termina un proiect început mai de mult, ediția Tetraevanghelului de la Sibiu. După ce m-am apucat de lucru, nu am mai avut timp să alerg prin oraș cu sufertașele de tikka masala. Numărul meu de telefon a rămas însă în agenda restaurantului și, din când în când, de obicei în zilele foarte aglomerate, șeful mă sună pentru a-mi cere mici servicii, desigur, contra unor tipsuri bune. De pildă, să duc o comandă într-un sat mai îndepărtat sau să fac pe taximetristul pentru câte un client întârziat.

Ieri seară m-a sunat din nou. Destul de târziu, la o oră când într-un orășel ca al nostru n-ai găsi un taxi nici pentru toți banii din lume. Un client voia să ajungă în Stewarton, un sat la vreo 20 de kilometri depărtare. M-a amuzat precizarea șefului de restaurant: vezi că e un acordor de piane. Zic: și ce dacă e acordor de piane? Doar nu le cară după el. Nepalezii mei au un obicei formidabil de a-ți atrage atenția asupra unor lucruri pe care le socotesc ei importante! Îmi amintesc că Abiskar mă informa mereu cu câți pence s-a mai ieftinit cola la Morrisons, deși îi spusesem de nenumărate ori că nu beau niciodată cola.

Pe drum, dintr-una în alta, acordorul de piane, un bătrânel simpatic, cu un aer de profesor aiurit ieșit la pensie, m-a întrebat cu ce mă ocup. L-am simțit ușor amețit și pus pe vorbă. Sunt preot, i-am zis. A dat să râdă, dar s-a gândit să nu facă totuși o gafă.

– Vorbești serios?

– Sigur, i-am zis, sunt preot misionar.

– Păi, dacă ești preot, de ce lucrezi la un restaurant?

I-am explicat că nu sunt angajat, fac doar mici comisioane, pentru un ban în plus. A tăcut, s-a mai gândit un pic.

– Totuși, zice, eu nu pot să accept chestiile astea.

– Ce chestii?

M-am gândit, pentru o clipă, că se referă la joburile ocazionale ale unui preot.

– Poveștile pe care le spune biserica. Raiul, iadul, viața de apoi… Adică, cum să-ți spun, ceva există, asta e clar. Dar nu cred în Dumnezeu, no offence!

Vorbise rar, își căuta cuvintele. Mi-am dat seama că nu vrea să mă jignească, dar nici nu ar pierde ocazia să-mi spună ce-l roade.

– Asta era? Stați liniștit, nici eu nu cred tot timpul.

– Cum așa? m-a privit lung. Doar ai spus că ești preot.

– Și ce dacă sunt preot? Nici preoții nu cred tot timpul.

– Nu e bine, a oftat el. Eu nu cred în Dumnezeu, dar parcă mi-aș dori ca cineva să creadă. Și când nu crezi, ce faci?

– Ce să fac, zâmbesc eu, taximetrie.

A râs și el, atmosfera s-a destins. Am simțit că subiectul chiar îl interesa și nu mă întrebase doar ca să se afle în vorbă.

– Am vrut să spun, reiau eu, că îndoiala este ceva firesc pentru un om credincios. Numai ateii își închipuie credința ca o certitudine, când, de fapt, credința este tot o îndoială, mai mică sau mai mare. Nu este nimeni care să nu se îndoiască în credința sa.

– Chiar și sfinții? sare el.

– Chiar și sfinții. Sfinții s-au îndoit cel mai puțin de Dumnezeu, dar s-au îndoit și ei. Nu știu dacă ați citit Biblia. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare sfânt, l-a botezat pe Iisus, a văzut cerurile deschise și a auzit glasul lui Dumnezeu spunându-i, acesta este fiul meu…

– Și? m-a întrerupt el, nerăbdător.

– Și la sfârșit, Ioan s-a întrebat, oare el este Mesia sau să așteptăm pe altul. Însă, vă spun eu, asta este o credință adevărată, nu vă luați după predici.

– Nu m-aș fi gândit, a spus bătrânul. Totuși, sunt oameni care pur și simplu nu cred în Dumnezeu…

– Știu ce vreți să spuneți, a venit rândul meu să-l întrerup. Dar nici aceasta nu este o certitudine. În acest caz, e mai corect să vorbim de o îndoială maximă. Stadiul cel mai de jos al credinței este îndoiala maximă, în care Dumnezeu abia se mai ține, de un atom, de un punct, de „ceva”. N-ați spus chiar dumneavoastră, adineaori: ceva există?

– Vrei să spui că nu există atei? s-a mirat el.

– Nu, nu, aș fi prea patetic. Vreau doar să spun că toți suntem credincioși. Sau dacă preferați, toți ne îndoim. Când episcopul nostru se spală pe mâini, e un obicei ritualic mai vechi, îl întreabă pe cel care îi toarnă apă: câți suntem credincioși? Și acela îi răspunde: toți suntem credincioși.

– M-ai zăpăcit de tot, murmură bătrânul.

Se prea poate, acesta nu este un subiect pe care să-l lămurești pe drumul de la Kilmarnock la Stewarton. Poate că nici eu nu eram prea coerent, pentru că afară începuse să plouă și trebuia să mă concentrez la drum. Farurile mele bat cam într-o parte. De altfel, n-a mai durat mult și am ajuns. În utimele minute am schimbat subiectul, pentru că n-aș fi vrut să par omului genul de predicator ambulant care nu se lasă până nu-și mântuiește interlocutorul. Așa am aflat că este colecționar de autografe și că are, între altele, un autograf de la Michael Nyman, un pianist englez pe care îl ascult și eu cu plăcere, nu numai pentru compozițiile sale superbe din filmul The Piano, ci și pentru „Cartea de cântece”, în care a pus pe muzică poeziile lui Shakespeare și Paul Celan. La sfârșit, acordorul de piane mi-a dat pe cursă douăzeci de lire, ceea ce nici pentru un preot nu-i de ici, de colo.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.