duminică, 28 septembrie 2014

Cum e Raiul?

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu..., caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă... „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.
„Ce lume urâtă...”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta...”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie..., nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă...” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui... Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!...”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... „Am înţeles...”, spuse copilul, „Nu se poate...” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă...”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (...)

Dan Puric

(Aparut in Revista OrthoGraffiti, nr. 11, februarie 2010)

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Să te arăți așa cum ești Domnului și să nu te mai „judeci” cu gândurile, ci să-L lași pe El să te vadă pentru că El e iubire

”Să te arăți așa cum ești Domnului și să nu te mai „judeci” cu gândurile, ci să-L lași pe El să te vadă pentru că El e iubire.
Acum, vei descoperi că pe oriunde ai lua-o, fie că alergi, fie că mergi ușurel, El e cu tine și că El este Calea. Tu doar să fii cu El și să te arăți Lui și să înveți mai întâi cât de mult te iubește. Apoi, restul va veni de la sine. Dar nu de la gânduri!”

Maica Siluana

miercuri, 17 septembrie 2014

"Poziția" psihiatrului ortodox

Rareș Ionașcu

La Berlin, în 2013, "Ursul de aur" pentru cel mai bun film a fost câștigat de "Poziţia copilului", de regizorul român Călin Peter Netzer. Filmul a fost repede catalogat de o parte a presei occidentale ca fiind un nou film romanesc pe teme sociale (categoria țara coruptă). Câțiva critici au remarcat faptul că "Poziţia copilului" ne înfățișează tabloul unei familii în criză, cu o mamă excesiv de posesivă în relația cu băiatul ei, și că latura socială este doar un decor al acestei drame. Nimeni nu a sesizat din păcate dimensiunea duhovnicească, chiar dacă avem de-a face cu una dintre cele mai remarcabile opere creștine de după anii 1990. Voi incerca în cele ce urmează să expun această dimensiune creștină a filmului, din perspectiva și cu mijloacele specifice psihiatrului ortodox.

Primul plan al filmului e cel al narațiunii propriu-zise: Cornelia are 60 de ani, fiul său, Barbu, 34 de ani; Barbu încearcă să conteste autoritatea mamei sale pentru a-și câştiga independenţa; în același timp el este pe cale de a se desparți de prietena lui. Când Cornelia află că Barbu este implicat într-un grav accident rutier în care omoară un copil, ea pune în joc toate relațiile și toti banii ei pentru a-l scăpa pe fiul ei de închisoare. "Poziţia copilului" schițează un tablou al burgheziei, corupţiei şi traficului de influenţă din România de astăzi.
Mult mai interesant este însă planul psihologic al filmului, acesta îndrăznind să vorbească despre ceea ce preotul şi psihiatrul grec Filoteos Faros, descriind evoluția familiei grecești după al doilea război mondial, consideră în cartea sa "Mitul bolii psihice" ca fiind un "dezastru național" în Grecia: faptul că de foarte multe ori mama se consolează afectiv cu unul dintre copii, în general cu un băiat, şi nu mai formează un cuplu cu soţul ei.

În Occident, spitalele de psihiatrie sunt pline de copii care provin din acest tip de familie. Psihanalistul francez Jacques Lacan afirma în anii 1950 că slăbirea poziției tatălui în familie (tatăl nemaifiind în măsură să impună în familie anumite interdicții fundamentale cum ar fi interzicerea incestului și nemaiputând să rupă legătura cu tendința fuzională între mama și copil) va face să explodeze numărul de psihoze în Franța.

În film, relaţiile dintre personaje sunt foarte bine descrise din punct de vedere vizual. Avem o imagine a cuplului părinților lui Barbu în scena în care ei dansează împreună la începutul filmului, la o petrecere: tatăl se învârte cu mișcări grotești în jurul soției sale, care se găsește simbolic în centru. Ea este aceea care ia deciziile, poziția soțului este aparent pasivă, se complace în această situație; el spune uneori ce hotărâre ar trebui luată (de exemplu că fiul lor ar trebui să răspundă în fața justiției pentru faptele sale), dar nu încearcă să afirme cu adevărat poziția lui, învinovățind-o mai degrabă pe mama pentru deciziile luate.

Relaţia fuzională mamă-fiu ne este înfăţişată încă de la început, de pildă în scena de la poliţie, când mama ordonă fiului ei să-şi modifice declaraţia în care indică viteza pe careo avea în momentul accidentului, să mintă de fapt, indicând o viteză mai mică. Pentru mama părerea fiului ei nu contează, ea gândeşte, hotăreşte şi acţionează în locul lui. De faptea nu îl vede. Avem de a face aici cu un paradox; criticii filmului au vorbit de dragostea exagerată a unei mame pentru fiul ei; este vorba de fapt de iubirea de sine, ceea ceiubeşte ea este imaginea propiului sine (cu propriile convingeri şi dorinţe) proiectat în celălalt, în fiul ei. Latura incestuală a relaţiei este sugerată chiar în scena cu careîncepe filmul, unde mama vorbeşte de prietena fiului ei ca de o rivală; sau şi mai evident în scena în care Cornelia îi face un masaj fiului ei...

Fiul, blocat în relaţia patologică pe care o are cu mama lui, s-ar zice, dar de fapt cu ambii părinţi, nu poate să construiască o adevărată relaţie de cuplu cu prietena lui. El este handicapat din punct de vedere sexual, gândul că ar putea avea un copil, deci de a deveni tată, îl înspăimântă: teamă de responsabilitate, de a asuma într-adevăr relaţia cu prietena lui sau poate teamă de a nu transmite mai departe suferinţa?
Discuţia pe care o are cu mama lui într-un bar arată că el este capabil să se desprindă pentru o clipă din legătura patologică pe care o are cu ea; căci îşi dă seama că dacă ceva nu se schimbă, această relaţie nefirească poate să rămână blocată pentru totdeauna. El va cere atunci mamei sale să înceteze să-l asalteze: "lasă-mă pe mine să vin către tine"...

El va fi în măsură, la sfârşitul filmului, să-i spună mamei sale în maşină "deblochează-mă", replică genială în film, cu două înţelesuri (fiul se găseşte în acel moment blocat atât în maşină cu uşile închise, cât şi în relaţia bolnăvicioasă cu mama lui). Deblocajul care se produce în acel moment în relaţia lor va permite fiului să meargă pe drumul însănătoşirii, cerând iertare tatălui copilului pe care l-a omorât. Deblocajul este simbolizat în film prin faptul că mama priveşte strângerea de mână dintre cei doi bărbaţi în oglinda retrovizoare a maşinii în care se află; ea nu mai este în acelaşi cadru visual cu fiul ei, ceea ce înseamnă că o distanţă firească există acum între ei (ceea ce permite de fapt fiului să meargă către "celălalt"), dar şi că ei se găsesc acum în două spaţii existenţiale diferite.

Scena "deblocării" de la sfârşit este o urmare firească a scenei ce o precede, unde asistăm la schimbarea "poziţiei mamei", căci aceasta primeşte o adevărată terapie de şoc când întâlneşte familia copilului omorât în accident, imagine a familiei ideale. Este o familie ţărănească; părinţii nu-l judecă pe cel care le-a omorât băiatul, sunt ospitalieri chiar şi în condiţii dramatice, se învinovăţesc pe ei înşişi. Tatăl copilului ucis nu acceptă poziţia ambiguă a Corneliei, care-i pune pe cei doi copii, cel care a omorât şi victima lui, pe acelaşi plan. El spune adevărul care face posibilă apoi iertarea; tatăl are o intervenţie lucidă şi realistă, clarificând lucrurile, mama băiatului omorât are o atitudine afectuoasă; ei se respectă şi se susţin unul pe celălalt, o atmosferă de armonie şi de pace domneşte între ei. Transformarea interioară a Corneliei este anunţată de cererea ei de a reveni în casa lor, confirmată apoi de lacrimile sale din scena care va urma.

Planul creştin al filmului este foarte bogat în înţelesuri. Aş aminti aici că pentru preotul şi psihiatrul grec Vasilios Thermos, cazurile în care un părinte are o relaţie fuzională cu unul dintre copii sunt o ilustrare a neluării în seama a cuvintelor Mântuitorului "Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cu toate consecinţele dezastruoase care decurg de aici. Vasilios Thermos consideră că tinerii care au avut o relaţie fuzională cu mama lor vor fi imaturi, impulsivi, nesuportând nici o frustrare, incapabili de o relaţie conjugală normală, cum vedem de altfel în film. Soţiile lor îi vor părăsi cel mai adesea, copiii lor vor creşte fără tată, iar bolile psihice şi duhovniceşti se vor transmite astfel din generaţie în generaţie. Aceşti tineri se vor dovedi a fi foarte imaturi şi în biserică, într-o parohie; având o proastă relaţie cu tatăl lor, ei cu greu vor putea fi într-o comuniune de relaţii de iubire cu celelalte persoane din parohie şi cu atât mai puţin cu preotul, imagine a tatălui ("Om la orizont: psihologia şi psihiatria ortodoxă"). Relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl va suferi şi ea.
Maica Siluana vorbeşte şi ea, în România, de transmiterea transgenerațională a bolilor duhovniceşti şi de faptul că vindecarea va avea efecte nu doar asupra persoanei bolnave ci şi asupra întreg neamului său, de unde miza foarte importantă a acestui proces.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede copilul "ca o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi aceşti trei: bărbat, femeie şi copil sunt un trup, copilul unind pe amândoi de ambele părţi" ("Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, a celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului"). Absenţa tatălui distruge această unitate şi copilul rămâne într-o relaţie duală, fuzională, cu mama, unde Dumnezeu nu mai are loc. Comuniunea de relaţii de iubire în familie, imagine a prototipului Sfintei Treimi, nu mai e atunci posibilă.
Am arătat deja că pentru realizatori, familia copilului care moare reprezintă familia ideală. E vorba de fapt de familia creştină, cu armonia care o caracterizează, chiar şi în situaţiile cele mai nefericite, cu darul ospitalităţii, capabilă să ierte şi să privească cu dragoste pe ceilalţi, chiar şi - şi mai ales - pe duşmani.

Filmul ne prezintă şi un personaj cu trăsături demoniace, rece, calculat, interesat de a-l controla şi domina pe celălalt: şoferul care a fost depăşit de Barbu chiar înainte de accident. Într-o discuţie cu Cornelia, el spune că Barbu îl "urmărea de mai de mult", frază cu două înţelesuri. El explică mamei că a accelerat el însuşi când fiul ei a încercat să-l depăşească; apoi, vorbind de fiu, zice "putea atunci să renunţe, dar n-a făcut-o... ". Aşadar el aştepta de mult timp să-l facă pe fiu, care-l urma, să greşească, adică să-l împingă în păcat, căutând momentul potrivit; l-a provocat pe fiu şi a aşteptat ca acesta să cadă fără să fie obligat, ci doar ispitit ...
Dar filmul ne arată de asemenea cum Dumnezeu zădărniceşte toate aceste stratageme, sau mai degrabă cum se foloseşte de ele pentru a vindeca, pentru a mântui. Căci ceea ce pare a fi o catastrofă la nivel social şi familial, va fi punctul de plecare pentru terapia duhovnicească. Scena unde cele două femei, Cornelia şi nora ei, intră în casa familiei băiatului omorât, de fapt în Biserica-casa Domnului, este foarte importantă şi regizorul o filmează fără să se grăbească. De fapt aici începe calea care duce la mântuire: cele două femei se descalţă, ele trebuie deci să "coboare" de pe tocuri, să renunţe la orgoliu, să se smerească. Doar una dintre ele va putea să rămână pe această cale: Cornelia, mama din film. Trebuie remarcat că tatăl lui Barbu nu participă la acest proces de vindecare; el, care părea mai puţin "vinovat", este de fapt mort duhovniceşte.

Când Cornelia încerca să-i pună pe acelaşi plan pe cei doi copii, tatăl copilului ucis, imagine a lui Dumnezeu Tatăl, restabileşte adevărul, alungă confuzia, subtilă strategie a demonului. Cornelia va cere să se poată întoarce în casa lor, de fapt în Biserică, şi condiţiile revenirii sunt enunţate. Deci Dumnezeu o primeşte, îi îngăduie să revină, o iartă şi o vindecă, atât pe ea cât şi pe fiul ei, iar relaţia dintre ei este "deblocată" şi transformată într-o relaţie de iubire. Procesul vindecării a fost făcut posibil, atât în film cât şi în istoria omenirii, de jertfa Fiului...
Lacrimile Corneliei sunt dovada acestui proces, cum e şi faptul că ea e în stare să-l "deblocheze" pe fiul ei, la cererea acestuia, în maşină, în scena următoare. Şi o face fără să spună un cuvânt, plângând, rămânând cu spatele la Barbu, ceea ce-i va permite acestuia să se îndepărteze, pentru ca să-L întâlnească pe Tatăl şi să-I ceară iertare.

Sursa: http://www.sfintiiarhangheli.ro/pozitia-psihiatrului-ortodox 

miercuri, 10 septembrie 2014

Conferințele maicii Siluana în Franța, august 2014

Files (599 MB total)

Convorbiri duhovnicesti, 20.08.14, Saint Sulplice, Paris.MP3
1_Slujire si misiune in Biserica_Saint Croix_29.08.14.MP3
2_Slujire si misiune in Biserica_Saint Croix_29.08.14.MP3


Will be deleted on 16 September, 2014


Download link


http://we.tl/x82rry2sTX

marți, 9 septembrie 2014

În Rai, în mod „scandalos”

profesor Hrysostomos Stamoulis 

Constituie un adevăr faptul că, de regulă, în cadrul discuțiilor pe teme creștine, se vorbește mai mult despre păcat și mai puțin despre virtute. Este vorba despre o tendință atipică, al cărei scop principal nu este atât căutarea binelui, ci mai ales evitarea răului.

Nu încape nici o îndoială că o astfel de abordare oferă păcatului dimensiuni mai mari decât are în realitate, creează complexe de vinovăție și prezintă lumea lui Dumnezeu ca pe o lume maniheistă, în care se duce o luptă aprigă între forțele luminii și forțele întunericului. Toate acestea se petrec în cadrul unei civilizații care tânjește și promovează cu predilecție, iar uneori chiar creează, comportamente violente, lăsând la o parte binele pe care îl concepe în exclusivitate ca pe o sărbătoare. De altfel, o singură dată pe an se sărbătorește Paștele și Crăciunul, când este scoasă în evidență partea pozitivă a vieții, a umanității. În acest fel, civilizația comportamentului violent, oferind acele câteva doze de sentiment virtual, ca într-o pauză muzicală, își construiește un alibi plauzibil, pentru ca mai apoi să-și continuie – nestingherită și îndreptățită – propriul său drum în viață.
Toate acestea descriu prezentul civilizației contemporane, căruia îi aparțin și în cadrul căruia acționează bisericile creștine ale lumii, fără ca acest lucru să însemne că acestea din urmă reprezintă produsul acestui tip de civilizație. În orice caz, atât în Răsărit, cât și în Apus, calea păcatului are povestea și istoria sa proprie. Ar trebui, în primul rând, să fie subliniat faptul că teologia referitoare la cele șapte păcate de moarte nu se întâlnește nicăieri în Sfânta Scriptură. Expresia sfântului Ioan Evanghelistul «păcat de moarte» (I Ioan 5, 16-17), care este folosită drept temei al acestei teologii, nu se referă la un anumit păcat. Dacă suntem atenți la context, vom vedea că aceasta se referă de fapt la negarea întrupării lui Hristos. Așadar, conform Noului Testament, singurul păcat care duce la moarte este negarea întrupării Logosului lui Dumnezeu și, implicit, a Învierii.

Dumnezeul pedepsitor

Spațiul în care a luat naștere această teorie referitoare la cele șapte păcate de moarte este  Creștinătatea apuseană, și mai exact teologia papei Grigorie cel Mare, cel numit și Dialogul (sec. VI), cel care a plasat în centrul teologiei sale învățătura despre «Purgatoriu», inaugurând astfel «acea perioadă întunecată a Evului Mediu, caracterizată de frica de iad», învățătură fondată pe un mod de înțelegere de tip juridic și moralist a legăturii dintre Dumnezeu și om. În concepția sa, această legătură se bazează pe schema crimă și pedeapsă. Păcatul săvârșit de om este conceput ca o crimă, ca o ofensă la adresa dreptății dumnezeiești, drept pentru care trebuie pedepsit ca atare.
Premergătoare învățăturii despre cele șapte păcate de moarte – adică o primă încercare de enumerare a acestora, cu toate consecințele pe care le implică – sunt listele alcătuite în secolul al IV-lea de către Evagrie Ponticul și, puțin mai târziu, de către Ioan Casian. Mai exact, Evagrie enumerează opt păcate grele: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă și mândria. Pe parcurs, datorită contopirii slavei deșarte cu mândria, așa cum sugerează el însuși, au rezultat cele șapte păcate de moarte.
Desigur, trebuie specificat faptul că Evagrie nu vorbește despre păcate de moarte, ci despre gândurile care le dau târcoale monahilor în lupta lor cu demonii. Aceste gânduri pot fi contracarate prin cultivarea a opt virtuți, câte una pentru fiecare gând, virtuți care îl ajută pe monah să ajungă la nepătimire și să dobândească mult dorita iubire.
Teoria despre cele șapte păcate de moarte nu este cu totul arbitrară, ci reprezintă un anumit tip de abordare și interpretare a listelor amintite mai sus și a Decalogului iudaic, precum și a distincției teologice între păcate grele și ușoare. Această distincție s-a impus în Biserică aproape din momentul întemeierii ei și, așa cum se știe, a fost folosită în cadrul tainei Spovedaniei, precum și în iertarea păcatelor, de la caz la caz.
Astfel, păcate grele, precum uciderea și desfrânarea, care nu apar în nici o listă, uneori duceau la excomunicarea credinciosului din Biserică și, de aceea, nu erau incluse în spovedania publică (să ne amintim aici de tendințele entuziaste ale vremurilor trecute, în care oamenii, crezând că se apropie sau chiar că sosise deja ceasul celei de-a Doua Veniri, considerau că Biserica nu mai avea dreptul să hotărască nimic în privința păcatelor grele, fiindcă ele urmau să fie judecate în scurt timp de Însuși Hristos). Alteori, în cazuri speciale, aceste păcate grele erau iertate de către apostoli, iar credinciosul era primit din nou în Biserică.
Convingerea că păcatele grele vor fi iertate abia la a Doua Venire a fost corectată pentru prima oară abia în 314, prin canonul 22 al Sinodului de la Ancyra. Cu această ocazie, se accentuează faptul că cei care comit o crimă în mod voluntar vor primi un canon greu și vor fi opriți de la Sfânta Împărtășanie până ce vor ajunge în patul de moarte.

Dumnezeul iubitor de oameni

Dacă în Apus, listele păcatelor de moarte, dar și distincția între păcate grele și păcate ușoare au fost interpretate prin prisma caracterului juridic și legislativ al mentalității occidentale care plasează în centrul vieții creștinului frica față de Judecătorul Dumnezeu, creând astfel complexe de vinovăție, în Răsărit avem parte de un cu totul alt tip de interpretare.
Având drept criteriu subiectivitatea, adică sublinierea valorii persoanei umane, care nu poate fi încorsetată în limitele unei obiectivități impersonale și nu poate fi supusă unor legi și canoane impersonale ce ignoră taina diversității, părinții răsăriteni au refuzat cu insistență să distingă păcatele în păcate de moarte și păcate ușoare, fiind împotriva clasificării lor în categorii.
Astfel, în Răsărit, singurul păcat de moarte este considerat a fi nepocăința, adică hula împotriva Sfântului Duh. Un păcat ca acesta nu poate fi iertat nici dacă se va ruga un sfânt pentru cel ce l-a săvârșit. Așa după cum ne învață sfântul Simeon Noul Teolog, dincolo de orice distincție între păcate mici, mari sau de moarte, rană provocatoare de moarte este orice păcat pentru care nu ne pocăim și nu ne străduim să-l îndreptăm. Este clar că, având o astfel de perspectivă și un asemenea de mod de înțelegere a vieții bisericești ce promovează o cultură productivă, Răsăritul îl situează în centrul teologiei sale pe om, pe care nu-l vede ca pe un criminal, ci ca pe un bolnav, care are nevoie nu de pedeapsă, ci de vindecare din partea Dumnezeului iubirii.
Este extrem de interesant faptul că, în spațiul răsăritean, chiar și acolo unde a existat o tentativă de clasificare a păcatelor, ca o excepție de la regulă, în nici un caz nu s-a vorbit despre păcate de moarte, ci numai despre patimi și gânduri. Sugestiv, în acest sens, este exemplul sfântului Ioan Scărarul, care, crezând că-l urmează pe Sfântul Grigorie Teologul, deși în realitate îl confundase cu Papa Grigorie, pare să accepte numărul șapte în cazul păcatelor de moarte, număr pe care îl consideră mai potrivit decât numărul opt. Iată ce zice el: «unii, când vorbesc despre patimi și gânduri, obișnuiesc să plaseze slava deșartă într-o anumită categorie, separat de mândrie. Tocmai de aceea sunt de părere că există opt gânduri viclene principale. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Teologul și alți învățători sfinți susțin că există șapte. Cu aceștia din urmă mă număr și eu, căci cine poate să aibă mândrie dacă a biruit slava deșartă?».

Un mijloc de constrângere

Din cele ce am prezentat până aici, e clar că, deși tradiția veche a Creștinismului este comună Apusului și Răsăritului, totuși modul de interpretare diferă ca de la cer la pământ. Nu am exagera dacă am spune că pricina acestei diferențieri are legătură cu principiile în baza cărora fiecare Biserică interpretează adevărurile comune ale trecutului. Astfel, condițiile culturale, politice, sociale și economice sunt cele care conturează spațiul, matricea în care se dezvoltă teologia care îi influențează evoluția ulterioară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea teologiei se face în timp și spațiu, în cadrul istoriei, pe care o influențează și de care este influențată.
Așadar, ne putem da seama că modul de înțelegere de tip juridic și foarte moralist a problemei mântuirii în Apus, care se concentrează pe reglarea formală și juridică a comportamentului omului, nu putea decât să transforme lucrarea de păstorire a vechii Biserici într-un mijloc de constrângere, de controlare a libertății și conștiinței membrilor comunității bisericești. Dimpotrivă, în Răsărit, unde a predominat caracterul terapeutic al mântuirii în Hristos, desigur cu influențele scolastice de rigoare, chiar dacă, pe alocuri, au mai fost enumerate, păcatele nu au fost clasificate automat în păcate de moarte și păcate ușoare, sau păcate de iertat și păcate de neiertat, întrucât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, «boala nu trebuie pedepsită, ci tratată».

O singură Biserică pentru om

Astfel, dacă în Apus Dumnezeul dreptății se descoperă prin reprezentanții Săi ca Unul care ține la ordinea și respectarea desăvârșită a legilor, în Răsărit, Dumnezeul milostivirii și al iubirii de oameni caută momentul oportun pentru a lucra în mod „scandalos” la mântuirea omului care se osârduiește în acest sens, așa cum spune Gheronda Paisie Aghioritul. Tot el ne descoperă, de o manieră simplă și revelatoare, adevărul întrupării unei Biserici evanghelice, a unei Biserici a iubirii și păcii, a unei Biserici create pentru om: «Pe omul care se nevoiește cu zel, după măsura posibilităților sale, și nu are dispoziția să comită fărădelegi, ci se zbate neîncetat într-o luptă în care uneori învinge iar alteori este învins, Dumnezeu nu-l va lăsa. Dacă își arată cea mai mică intenție de a nu-L supăra pe Dumnezeu, va merge în Rai oricât de păcătos ar fi. Dumnezeu, Care din fire este bun, îl va împinge în Rai în mod scandalos. Va rândui astfel încât să-l ia în vremea pocăinței. Poate că acel om mai și cade în timpul luptei, însă Dumnezeu nu-l va părăsi, ci îl va lua lângă El în cel mai bun ceas cu putință. Dumnezeu este bun și vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi vrut să se mântuiască doar câțiva, atunci de ce L-a lăsat pe Fiul Său să se răstignească? Nu este îngustă poarta Raiului. Prin ea încap toți oamenii, cei care se apleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Trebuie numai să să pocăiască, adică să lase sarcina păcatelor pe umerii lui Hristos și atunci vor încăpea cu ușurință pe poarta Raiului».

Imagini demonice subconştiente despre Dumnezeu

Arhim. Teofil Tia
 
Pentru început ne vom ocupa de imaginile false ale lui Dumnezeu existente în subconştientul contemporanilor noştri, imagini frecvent întâlnite de către psihologi, psihoterapeuţi şi preoţi în activitatea lor. Pe lângă „dumnezeul pedepsitor”, şi „dumnezeul morţii”, sunt des întâlnite imaginile unui „dumnezeu contabil” şi ale unui „dumnezeu al eficienţei” (care pretinde eficienţă). Au fost de asemenea întâlnite imaginile unui „dumnezeu înşelător”, „dumnezeu tiran” sau dumnezeu „dispreţuitor de oameni”. Toate aceste imagini sunt corelate celei de „Dumnezeu aspru judecător” care pune permanent la încercare oamenii, îi pedepseşte pentru păcatele lor prin tot felul de suferinţe pe acest pământ, iar pentru lumea de dincolo conturează perspectiva unei veşnice osânde.
 
Configurarea în mintea multora a imaginii unui Dumnezeu care pedepseşte în mod răzbunător este imputabilă unei doctrine a mântuirii patronată de logica dreptăţii punitive. „Ordinea tulburată de om prin revolta lui păcătoasă împotriva lui Dumnezeu poate fi restabilită numai graţie unei pedepse corespunzătoare”. În logica păcat-pedeapsă a doctrinei „satisfacţiei” din teologia romano-catolică – de exemplu – pedepsirea devine modul de restabilire a ordinii ontologice, prin intermediul căreia fiecăruia îi vine dat ceea ce merită. 
 
Această idee despre Dumnezeu, specifică soteriologiei catolice, a fost însuşită de cultura occidentală secularizată. Doctrina „satisfacţiei” este complet străină de soteriologia ortodoxă. În Ortodoxie tronează imaginea unui Dumnezeu definit de părintele Siluan Athonitul drept „iubirea care nu ne poate refuza nimic”. Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu pedepsitor a pătruns şi în spaţiul ortodox, odată cu însuşirea de acesta a culturii occidentale secularizate. Presiunea acestui tip de cultură asupra celei locale, est-europene a fost atât de puternică încât a ieşit biruitoare asupra vechii culturi orientale în care trona o imagine despre un Dumnezeu „iubire” dezinteresată faţă de oameni. 
 
În teologia romano-catolică contemporană este însă în act o schimbare fundamentală în paradigmele doctrinei mântuirii.
 Actualmente soteriologia romano-catolică nu se mai fundamentează pe o „dreptate” divină pedepsitoare şi răzbunătoare, ci este orientată spre iubirea transformatoare, transfiguratoare şi  creatoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga creaţie. Pentru că Iisus Hristos a experimentat iubirea Tatălui până la moarte, El îi cheamă pe toţi oamenii să iasă din spirala răzbunării, invitându-i să intre în „Împărăţia” în care este suverană iubirea.
 
Iubirea autentică nu ia în considerare principiul echivalenţei sau al compensaţiei („Dau pentru ca să primesc în schimb”). Iubirea divină nu este în mod simplu remunerativă, ci îl primeşte şi îl acceptă pe om aşa cum el este. Dumnezeu va acţiona în virtutea iubirii sale infinite chiar şi la judecata finală şi nu va ţine cont – pedepsind sau răsplătind – doar de un trecut pietrificat în clipa morţii în mod ireversibil. El va purifica pe oameni prin revelarea misterului său intim, prin invitarea tuturor de a participa la iubirea sa divină.
 
Nu arareori situaţiile dificile, bolile, moartea, handicapul, crizele de orice fel din viaţă sunt percepute şi interpretate de unii oameni ca fiind efecte ale „dreptăţii punitive sau răzbunătoare” a lui Dumnezeu. Când experienţele negative sunt înţelese şi interpretate în lumina Dumnezeului-iubire, omul se poate întreba: Ce pot învăţa din această experienţă traumatică din viaţa mea? Ce mesaj pot să trag din aceasta? Sub acest aspect, „dreptatea necruţătoare” a lui Dumnezeu poate conţine în sine un ajutor considerabil pentru a continua cu avânt drumul spre o
„viaţă abundentă”.
 
Trebuie deci să luăm în considerare toate aspectele vieţii noastre, chiar şi cele negative, în lumina imaginii globale a lui Dumnezeu ce se desprinde din revelaţia lui Dumnezeu. Citind cu atenţie Sfânta Scriptură, nu ne este greu să desprindem din Vechiul Testament o imagine despre un Dumnezeu Tată aspru, agresiv şi violent, care pretinde evreilor să treacă prin ascuţişul săbiei pe toţi locuitorii pământului Canaan, închinători la idoli.  Pe de altă parte însă, această imagine trebuie s-o corelăm celei neotestamentare, conturate de Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a spus „ultimul cuvânt” privitor la adevărata identitate a lui Dumnezeu Tatăl. 
 
Imaginile demonice ale lui Dumnezeu se realizează şi se stabilizează atunci când – în mod absolut inconştient – sunt absolutizate emoţional anumite interpretări ale lui Dumnezeu, astfel încât una dintre acestea ajunge să domine un individ, fără să mai fie niciodată relativizată, integrată sau deschisă spre realitatea complexă şi globală a autenticului Dumnezeu, Care este un Dumnezeu al vieţii şi al iubirii. Ceea ce se experimentează în situaţiile dificile din viaţa unui om este interpretat mai mult în baza sentimentului decât al raţiunii. 
 
Menţionăm acum că imaginea despre Dumnezeu poate fi rezultatul unei experienţe emotive, sau o simplă achiziţie intelectuală. Prin educaţie religioasă, omul poate dobândi cunoştinţe despre Dumnezeu, ajungând să cunoască multe lucruri despre El, dar aceasta nu este o cunoaştere reală a Sa, întrucât constituie o simplă „instrucţie” teoretică. Adevărata imagine despre Dumnezeu este cea dobândită în urma unei experienţe emotive, adică a unor trăiri duhovniceşti. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă şi mărturiseşte că Dumnezeu este bun, drept, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu „creadă” realmente acest lucru, întrucât mărturisirea lui nu este rezultatul unei experienţe interioare, duhovniceşti. În acest caz, în momentul în care omul se va confrunta cu o criză profundă în viaţă, imaginea teoretică despre un Dumnezeu „bun” se va dizolva rapid, se va zgudui din temelii, iar el va rămâne cu imaginea despre Dumnezeu dobândită în trecut, în copilărie, în urma unor experienţe emotiv-sentimentale. Omul este minte şi inimă, raţiune şi sentiment, şi acestea amândouă au câte un cuvânt greu de spus în conturarea imaginii despre Dumnezeu a unui individ. 
 
Cu facilitate se uită adeseori că diferitele imagini ale lui Dumnezeu sunt doar nişte bucăţi din imensul şi grandiosul mozaic/icoană reprezentându-l pe Dumnezeu, mozaic destinat să rămână pentru totdeauna incomplet, întrucât însăşi existenţa veşnică a omului este un spaţiu de continuă revelare a lui Dumnezeu omului, niciodată neajungându-se ca omul, fiinţă creată, să cunoască exhaustiv Fiinţa necreată. 
 
Dumnezeul care judecă şi pedepseşte 
 
Imaginea demonică a lui „Dumnezeu care judecă şi pedepseşte”, stăpâneşte din păcate în minţile şi simţirile multora. Este judecătorul ameninţător pe care psihanalistul T. Moser în volumul său „Intoxicarea cu Dumnezeu” îl descrie astfel: Noi trebuie să ne temem dar şi  să-l iubim pe Dumnezeu.
 
O şi mai agresivă imagine negativă despre Dumnezeu avem atunci când el este experimentat ca un Dumnezeu arbitrar, un despot care înainte de toate este imprevizibil,  condamnând fără motiv tot astfel cum oferă în mod arbitrar şi clemenţa sa. Omul este deci la dispoziţia sa. Persoanele în această situaţie reuşesc cu mare dificultate să se perceapă ca destinatari ai promisiunilor biblice ale lui Dumnezeu şi de aceea au mare nevoie de siguranţe şi certitudini rituale, cu care să poată să-l manipuleze pe Dumnezeul cel capricios. În această situaţie, postul, rugăciunea, participarea la slujbe, constituie „tehnici” de manipulare a divinului.
 
Situaţia devine mai dificilă când persoanele persecutate de această imagine negativă a lui Dumnezeu se refugiază în aşa-zisa asceză negativă. În radicala lor neîncredere faţă de Judecătorul cel nemilos ce nu cunoaşte îndurarea, ce vrea să umilească păcătosul şi să-l facă să plătească pentru păcatele sale, acest tip de persoane se pedepsesc pe ele însele, gândind că astfel plătesc cu anticipaţie preţul cerut; o fac pentru a putea continua să trăiască, pentru a evita loviturile lui dureroase şi pedepsele sale crâncene: „Rămâi în angoasele şi depresiile tale, perseverează în ele, nu te îngriji de cauzele lor. În faţa tronului ceresc acestea vor conta ca pedeapsă deja realizată, vor fi trecute în contul iertării tale”. 
 
O altă modalitate pentru a se sustrage severului şi periculosului Dumnezeu judecător este acela de a lua distanţele faţă de El. Dumnezeu este considerat de acest tip de persoane un bătrân cu barba albă, care nu este cazul să fie luat în serios. El a creat lumea, dar nu se mai îngrijeşte de lume, ci a abandonat-o în voia pierdută a destinului. Nu demonstrează nici un fel de atenţie nici faţă de oameni, nici faţă de mersul societăţii, astfel încât devine justificată o stare de totală suspiciune: „Să ai încredere doar în tine însuţi, dacă nu vrei să ajungi să te simţi înşelat şi abandonat!”
 
O altă variantă a lui Dumnezeu este „Dumnezeul Tată sever şi omnipotent”, care dispune după bunul său plac de fiii săi, în faţa căreia omul poate doar să manifeste obedienţă. Spirala distructivă a auto-pedepsirii şi a refuzului vieţii va putea fi înfrântă numai în momentul în care unilaterala imagine a lui Dumnezeu cel crud care judecă va fi demascată ca demonică şi substituită cu imaginile pozitive ale lui Dumnezeu din revelaţia biblică. Mântuitorul relevă un tată milostiv care se grăbeşte la întâlnirea cu fiul cel risipitor. Condiţie deci pentru vindecare şi mântuire este credinţa că Dumnezeu vrea să vindece viaţa omului în ciuda tuturor deficienţelor şi imperfecţiunilor, şi-i iartă greşelile astfel ca el să poată reîncepe o nouă viaţă. omul trebuie să se predea cu întreaga sa viaţă în mâinile Sale. În măsura în care, prin intermediul credinţei, aceasta devine realitate, se va simţi eliberat şi nu va mai avea nevoie să oscileze între auto-reproşuri distructive şi pretenţii morale excesive. 
 

Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite

 Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neaşteptată şi neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, în­doieli, deziluzii. În anumite situaţii, Dumnezeu îl "prinde" pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Aceasta convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescenţă, la maturitate sau la bătrâneţe. Nu există două fiinţe care să fi ajuns la Dumnezeu pe aceeaşi cale. Nu există nici cale dina­inte trasată pe care cineva să o poată parcurge în locul alt­cuiva. Fiecare trebuie să-şi croiască propriul drum, pe care să îl parcurgă de la un capăt la altul și să-și găsească Dum­nezeul personal, Căruia Îi strigăm: "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut" (Psalmi 62,1). Dumnezeu este acelaşi pentru toţi oamenii, însă El trebuie să fie descoperit de fiecare persoană în parte, de mine şi să fie al meu.

Sursa: Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, p.26