Treceți la conținutul principal

În Rai, în mod „scandalos”

profesor Hrysostomos Stamoulis 

Constituie un adevăr faptul că, de regulă, în cadrul discuțiilor pe teme creștine, se vorbește mai mult despre păcat și mai puțin despre virtute. Este vorba despre o tendință atipică, al cărei scop principal nu este atât căutarea binelui, ci mai ales evitarea răului.

Nu încape nici o îndoială că o astfel de abordare oferă păcatului dimensiuni mai mari decât are în realitate, creează complexe de vinovăție și prezintă lumea lui Dumnezeu ca pe o lume maniheistă, în care se duce o luptă aprigă între forțele luminii și forțele întunericului. Toate acestea se petrec în cadrul unei civilizații care tânjește și promovează cu predilecție, iar uneori chiar creează, comportamente violente, lăsând la o parte binele pe care îl concepe în exclusivitate ca pe o sărbătoare. De altfel, o singură dată pe an se sărbătorește Paștele și Crăciunul, când este scoasă în evidență partea pozitivă a vieții, a umanității. În acest fel, civilizația comportamentului violent, oferind acele câteva doze de sentiment virtual, ca într-o pauză muzicală, își construiește un alibi plauzibil, pentru ca mai apoi să-și continuie – nestingherită și îndreptățită – propriul său drum în viață.
Toate acestea descriu prezentul civilizației contemporane, căruia îi aparțin și în cadrul căruia acționează bisericile creștine ale lumii, fără ca acest lucru să însemne că acestea din urmă reprezintă produsul acestui tip de civilizație. În orice caz, atât în Răsărit, cât și în Apus, calea păcatului are povestea și istoria sa proprie. Ar trebui, în primul rând, să fie subliniat faptul că teologia referitoare la cele șapte păcate de moarte nu se întâlnește nicăieri în Sfânta Scriptură. Expresia sfântului Ioan Evanghelistul «păcat de moarte» (I Ioan 5, 16-17), care este folosită drept temei al acestei teologii, nu se referă la un anumit păcat. Dacă suntem atenți la context, vom vedea că aceasta se referă de fapt la negarea întrupării lui Hristos. Așadar, conform Noului Testament, singurul păcat care duce la moarte este negarea întrupării Logosului lui Dumnezeu și, implicit, a Învierii.

Dumnezeul pedepsitor

Spațiul în care a luat naștere această teorie referitoare la cele șapte păcate de moarte este  Creștinătatea apuseană, și mai exact teologia papei Grigorie cel Mare, cel numit și Dialogul (sec. VI), cel care a plasat în centrul teologiei sale învățătura despre «Purgatoriu», inaugurând astfel «acea perioadă întunecată a Evului Mediu, caracterizată de frica de iad», învățătură fondată pe un mod de înțelegere de tip juridic și moralist a legăturii dintre Dumnezeu și om. În concepția sa, această legătură se bazează pe schema crimă și pedeapsă. Păcatul săvârșit de om este conceput ca o crimă, ca o ofensă la adresa dreptății dumnezeiești, drept pentru care trebuie pedepsit ca atare.
Premergătoare învățăturii despre cele șapte păcate de moarte – adică o primă încercare de enumerare a acestora, cu toate consecințele pe care le implică – sunt listele alcătuite în secolul al IV-lea de către Evagrie Ponticul și, puțin mai târziu, de către Ioan Casian. Mai exact, Evagrie enumerează opt păcate grele: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă și mândria. Pe parcurs, datorită contopirii slavei deșarte cu mândria, așa cum sugerează el însuși, au rezultat cele șapte păcate de moarte.
Desigur, trebuie specificat faptul că Evagrie nu vorbește despre păcate de moarte, ci despre gândurile care le dau târcoale monahilor în lupta lor cu demonii. Aceste gânduri pot fi contracarate prin cultivarea a opt virtuți, câte una pentru fiecare gând, virtuți care îl ajută pe monah să ajungă la nepătimire și să dobândească mult dorita iubire.
Teoria despre cele șapte păcate de moarte nu este cu totul arbitrară, ci reprezintă un anumit tip de abordare și interpretare a listelor amintite mai sus și a Decalogului iudaic, precum și a distincției teologice între păcate grele și ușoare. Această distincție s-a impus în Biserică aproape din momentul întemeierii ei și, așa cum se știe, a fost folosită în cadrul tainei Spovedaniei, precum și în iertarea păcatelor, de la caz la caz.
Astfel, păcate grele, precum uciderea și desfrânarea, care nu apar în nici o listă, uneori duceau la excomunicarea credinciosului din Biserică și, de aceea, nu erau incluse în spovedania publică (să ne amintim aici de tendințele entuziaste ale vremurilor trecute, în care oamenii, crezând că se apropie sau chiar că sosise deja ceasul celei de-a Doua Veniri, considerau că Biserica nu mai avea dreptul să hotărască nimic în privința păcatelor grele, fiindcă ele urmau să fie judecate în scurt timp de Însuși Hristos). Alteori, în cazuri speciale, aceste păcate grele erau iertate de către apostoli, iar credinciosul era primit din nou în Biserică.
Convingerea că păcatele grele vor fi iertate abia la a Doua Venire a fost corectată pentru prima oară abia în 314, prin canonul 22 al Sinodului de la Ancyra. Cu această ocazie, se accentuează faptul că cei care comit o crimă în mod voluntar vor primi un canon greu și vor fi opriți de la Sfânta Împărtășanie până ce vor ajunge în patul de moarte.

Dumnezeul iubitor de oameni

Dacă în Apus, listele păcatelor de moarte, dar și distincția între păcate grele și păcate ușoare au fost interpretate prin prisma caracterului juridic și legislativ al mentalității occidentale care plasează în centrul vieții creștinului frica față de Judecătorul Dumnezeu, creând astfel complexe de vinovăție, în Răsărit avem parte de un cu totul alt tip de interpretare.
Având drept criteriu subiectivitatea, adică sublinierea valorii persoanei umane, care nu poate fi încorsetată în limitele unei obiectivități impersonale și nu poate fi supusă unor legi și canoane impersonale ce ignoră taina diversității, părinții răsăriteni au refuzat cu insistență să distingă păcatele în păcate de moarte și păcate ușoare, fiind împotriva clasificării lor în categorii.
Astfel, în Răsărit, singurul păcat de moarte este considerat a fi nepocăința, adică hula împotriva Sfântului Duh. Un păcat ca acesta nu poate fi iertat nici dacă se va ruga un sfânt pentru cel ce l-a săvârșit. Așa după cum ne învață sfântul Simeon Noul Teolog, dincolo de orice distincție între păcate mici, mari sau de moarte, rană provocatoare de moarte este orice păcat pentru care nu ne pocăim și nu ne străduim să-l îndreptăm. Este clar că, având o astfel de perspectivă și un asemenea de mod de înțelegere a vieții bisericești ce promovează o cultură productivă, Răsăritul îl situează în centrul teologiei sale pe om, pe care nu-l vede ca pe un criminal, ci ca pe un bolnav, care are nevoie nu de pedeapsă, ci de vindecare din partea Dumnezeului iubirii.
Este extrem de interesant faptul că, în spațiul răsăritean, chiar și acolo unde a existat o tentativă de clasificare a păcatelor, ca o excepție de la regulă, în nici un caz nu s-a vorbit despre păcate de moarte, ci numai despre patimi și gânduri. Sugestiv, în acest sens, este exemplul sfântului Ioan Scărarul, care, crezând că-l urmează pe Sfântul Grigorie Teologul, deși în realitate îl confundase cu Papa Grigorie, pare să accepte numărul șapte în cazul păcatelor de moarte, număr pe care îl consideră mai potrivit decât numărul opt. Iată ce zice el: «unii, când vorbesc despre patimi și gânduri, obișnuiesc să plaseze slava deșartă într-o anumită categorie, separat de mândrie. Tocmai de aceea sunt de părere că există opt gânduri viclene principale. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Teologul și alți învățători sfinți susțin că există șapte. Cu aceștia din urmă mă număr și eu, căci cine poate să aibă mândrie dacă a biruit slava deșartă?».

Un mijloc de constrângere

Din cele ce am prezentat până aici, e clar că, deși tradiția veche a Creștinismului este comună Apusului și Răsăritului, totuși modul de interpretare diferă ca de la cer la pământ. Nu am exagera dacă am spune că pricina acestei diferențieri are legătură cu principiile în baza cărora fiecare Biserică interpretează adevărurile comune ale trecutului. Astfel, condițiile culturale, politice, sociale și economice sunt cele care conturează spațiul, matricea în care se dezvoltă teologia care îi influențează evoluția ulterioară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea teologiei se face în timp și spațiu, în cadrul istoriei, pe care o influențează și de care este influențată.
Așadar, ne putem da seama că modul de înțelegere de tip juridic și foarte moralist a problemei mântuirii în Apus, care se concentrează pe reglarea formală și juridică a comportamentului omului, nu putea decât să transforme lucrarea de păstorire a vechii Biserici într-un mijloc de constrângere, de controlare a libertății și conștiinței membrilor comunității bisericești. Dimpotrivă, în Răsărit, unde a predominat caracterul terapeutic al mântuirii în Hristos, desigur cu influențele scolastice de rigoare, chiar dacă, pe alocuri, au mai fost enumerate, păcatele nu au fost clasificate automat în păcate de moarte și păcate ușoare, sau păcate de iertat și păcate de neiertat, întrucât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, «boala nu trebuie pedepsită, ci tratată».

O singură Biserică pentru om

Astfel, dacă în Apus Dumnezeul dreptății se descoperă prin reprezentanții Săi ca Unul care ține la ordinea și respectarea desăvârșită a legilor, în Răsărit, Dumnezeul milostivirii și al iubirii de oameni caută momentul oportun pentru a lucra în mod „scandalos” la mântuirea omului care se osârduiește în acest sens, așa cum spune Gheronda Paisie Aghioritul. Tot el ne descoperă, de o manieră simplă și revelatoare, adevărul întrupării unei Biserici evanghelice, a unei Biserici a iubirii și păcii, a unei Biserici create pentru om: «Pe omul care se nevoiește cu zel, după măsura posibilităților sale, și nu are dispoziția să comită fărădelegi, ci se zbate neîncetat într-o luptă în care uneori învinge iar alteori este învins, Dumnezeu nu-l va lăsa. Dacă își arată cea mai mică intenție de a nu-L supăra pe Dumnezeu, va merge în Rai oricât de păcătos ar fi. Dumnezeu, Care din fire este bun, îl va împinge în Rai în mod scandalos. Va rândui astfel încât să-l ia în vremea pocăinței. Poate că acel om mai și cade în timpul luptei, însă Dumnezeu nu-l va părăsi, ci îl va lua lângă El în cel mai bun ceas cu putință. Dumnezeu este bun și vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi vrut să se mântuiască doar câțiva, atunci de ce L-a lăsat pe Fiul Său să se răstignească? Nu este îngustă poarta Raiului. Prin ea încap toți oamenii, cei care se apleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Trebuie numai să să pocăiască, adică să lase sarcina păcatelor pe umerii lui Hristos și atunci vor încăpea cu ușurință pe poarta Raiului».

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.