joi, 20 noiembrie 2014

Care e drumul meu?

Anonim... sau orice nume... nu o să spun cum mă cheamă, de unde sunt, câţi ani am, asta nu ar ajuta la nimic.
Mi-e indiferent numele meu, eu aş răspunde la oricare alt nume ...
Nu ştiu de ce-am început cu asta... scrisoarea mea e NIMIC, eu sunt nimic. Nu ştiu de ce scriu, simt nevoia să vă scriu, nu ştiu ce să vă spun... NU! Ştiu, dar nu pot. Asta e!! Simt că sunt lucruri ce îşi au locul doar în mine, simt că nu pot să le spun nimănui, nici măcar să le scriu... nu sunt lucruri rele sau grave, sunt un fel de concepţii... sau poate nici atât... Vreau să îmi cer scuze, mii de scuze, vă rog să mă iertaţi, ştiu că aveţi mult de lucru, să răspundeţi la multe scrisori cu adevărat importante, şi eu vcă deranjez cu nimicul meu, ştiu şi îmi pare rău. Iertaţi-mă !

Vă scriu pentru că am citit scrisoarea Marei, o fetiţă de doar 12 ani... aş vrea să fiu ca ea... am plâns şi încă plâng... eu de ce nu pot să fiu aşa? Eu am părinţi care nu se ceartă, care se iubesc şi mă iubesc... şi cu toate acestea nu mă ascultă nimeni... am ajuns să cred că nu mă aude nimeni, că ce spun eu, ce cred eu e nimic... nici măcar nu reţin ce spun, dar să mai priceapă cineva..
.
Cred că, cu cât simţim mai multe, cu atât nu ştim nimic... cu cât încercăm să descoperim mai mult, cu atât ne complicăm mai mult... Nu sunt supărată pe nimeni deşi nimeni nu mă înţelege.

La şcoală învăţ, nu prea mult, dar cum nimeni nu învaţă, sunt considerată o tocilara. Încă ceva nu înţeleg: de ce oameni buni nu sunt apreciaţi, iar cei răi sunt ridicaţi în slăvi, de ce ?

Nu ştiu ce să fac în viitor, când o să termin liceul, nu ştiu pentru ce sunt bună... M-am gandit să mă duc la o mânăstire, să mă călugăresc şi să nu spun nimănui. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu, dar simt că Îl sufoc, şi atunci iau o pauza... ştiu că El mă vede.

Eu nu cred în destin, şi cu toate acestea, cred că sunt lucruri care se întâmplă oricum, cu sau fără voia noastră. Cum e cu coincidentele? Există întâmplare sau nu; fiecare are un rol?

Mi-e frică, mi-e frică de tot, mi-e frică să merg pe stradă, mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot...
Ştiu că sună ca o întrebare de grădinţă, dar... există fantome? Cum e cu taina acea? Fiecare om are un drum pe care trebuie să meargă? Şi dacă nu-l gaseşte? De ce oamenii îşi bat joc? De ce nu mai cred în Dumnezeu? Ce trebuie să le spui oamenilor care te cred ciudată? Ce să fac? Care e drumul meu? De ce m-am născut aici... ce trebuie să fac? Nu ştiu nimic...

Vă rog să nu îmi ignoraţi scrisoarea.
Vă iubesc, nu ştiu de ce, dar asta simt!

Cu drag, un nimeni oarecare !

*
COPILE DRAG, DRAG ŞI SPERIAT,

Te îmbrățișez cu recunoștință pentru mesaj, încredere și dragoste. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că am apărut în Calea ta, chiar dacă întâlnirea noastră ar putea fi scurtă, cât acest schimb de mesaje. Eu ştiu că e o întâlnire prevăzută de Domnul în iubirea Lui pentru tine şi, important e ca ea să te ducă mai lângă El şi, prin asta, mai lângă tine.

O să treacă o vreme şi o să vezi, suflet drag, că această durere te-a salvat de la moartea prematură în frivolitatea existenţei fără asumarea acestei dimensiuni. E firesc să te doară ce e în jur, e firesc să suferi că nu poţi schimba lumea, e firesc să te doară singurătatea. Dar e minunat şi dumnezeiesc faptul că nu apelezi la surogate de viaţă sau fericire pentru a scăpa de această durere. Aici e lucrarea harului şi meritul tău. Aici e punctul în care inima adolescentului alunecă spre dependenţe, spre droguri, în cele mai diferite înfăţişări. Adică spre a înghiţi ceva, sau a face ceva care să-l scape de durere. Or, viaţa e o permanentă naştere, prin durere, la o viaţă mai adevărată. Curând vei afla prieteni pe Cale cu care să poţi comunica şi îţi va fi mai usor. Curând vei învăţa să afli bucuria în fiecare firicel de durere şi sensul, dincolo de frivolitatea şi răutatea care se văd la tot pasul. Va veni vremea când vei vedea că tot ce fac oamenii rău sau frivol nu e decât o mască pusă peste durerea de a nu fi ce sunt chemaţi să fie: fii ai lui Dumnezeu după har!

Sunt bucuroasă să te cunosc şi te aştept să-mi mai scrii. Pentru mine, numele tău e important, ce trăieşti tu e important şi poate că acesta e motivul pentru care mă iubești.
Dacă ai putea să faci seminarul iertării, ne-ar fi mai uşor să înaintăm împreună pe Cale.

Cu rugăciune şi binecuvântare şi încredere,
Maica Siluana

luni, 10 noiembrie 2014

Când dependența vine la Bal Mascat

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu le putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.


sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor

The Midwife: Loren Entz (1949, American)
“Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti și nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru îl veti izbandi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugam. Iar rugăciunea trebuie sa fie simplă și curată, căci dacă ne rugam cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”. Pr. Porfirie