luni, 29 iunie 2015

Două cutremure cu epicentrul în rai

pr. Ioan Valentin Istrati

Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte.


Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu.

Petru era pescar căsătorit, neînvăţat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăţi, învăţat cu foamea, lipsit de subtilităţi şi de educaţie, talpa pământului şi a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi. La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice. Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui. Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume. Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică. „Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.

duminică, 28 iunie 2015

Ortodoxia nu este religie (Pr. Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

Protopresbiter Prof. Univ. Dr. Ioannis ROMANIDES

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe preoti [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre mare ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

***


[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească acest ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câteodată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

Sursa:
http://theologhia.wordpress.com/2011/07/05/ortodoxia-nu-este-religie-de-ioannis-romanides/

via Impantokratoros

vineri, 26 iunie 2015

Un gând bun față de un om


„Un gând bun față de un om, tot timpul, e ca o binecuvântare neîncetată, e ca o rugăciune neîncetată înaintea lui Dumnezeu!” Părintele Ciprian Negreanu

duminică, 21 iunie 2015

Care este cea mai puternică rugăciune?

Care este cea mai puternică rugăciune pe care o poate face mireanul pentru de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi...?
Mioara

DRAGĂ MIOARA

Prima şi cea mai puternică rugăciune este Psaltirea. E bine să ceri binecuvântare de la părintele duhovnic şi să citeşti în fiecare zi câte o catismă sau un psalm, punând semn acolo unde rămâi, pentru ziua următoare. Să nu uiţi însă, atunci când citeşti psalmii, că vrăjmaşii sunt, de cele mai multe ori, înlăuntrul nostru, sunt în gândurile noastre. Dacă ne vom birui gândurile rele sau măcar le vom opri la timp, mulţi vrăjmaşi exteriori vor dispărea sau se vor preface în prieteni.

Apoi, să citeşti în fiecare zi un capitol sau măcar câteva versete din Sfintele Evanghelii. Acela e cuvântul lui Dumnezeu şi, citit cu regularitate şi atenţie, se "întrupează în noi" şi vrăjmaşii se risipesc ca fumul...

Şi al treilea pas, la fel de important ca primii doi, este binecuvântarea "celor ce ne urăsc", "celor ce ne blestemă" aşa cum ne învaţă Însuşi Mântuitorul.

Există, de asemenea, rugăciuni pentru vrăjmaşi făcute de Sfinţii care au învăţat să iubească şi care ne ajută pe noi, neputincioşii, ori de câte ori le citim cu credinţă. Şi ca toate acestea să lucreze, învaţă să ierţi, aşa cum ne cere şi ne învaţă Bunul Dumnezeu.

Cu dragoste,

M. Siluana

O recomandare pe ziua de azi


Este un blog bine scris si foarte interesant. Probabil sunt multi dintre voi care deja il stiti, insa eu l-am descoperit abia azi. 

Ce este un credit dragul meu?
Nu iti permiti? Nu cumpara! Traieste cu cat iti permiti . Vrei mai mult ? Atunci transforma aceasta dorinta in actiune – invata mai mult , munceste mai mult si cumpara ce doresti cand iti permiti. Daca crezi ca nu o sa-ti permiti niciodata o casa raportandu-te la venitul tau inseamna ca ai o problema – tocmai ai luat contact cu realitatea si din acest punct trebuie sa iti construiesti viata si venitul altfel . Cand va mai vine ideea sa luati un credit ganditi-va ca “siguranta” aceea iluzorie “am casa mea” este cel mai volatil lucru din lume. Casa nu este a ta – este a bancii (...)
Ce mai faceti doamna profesoara?
Astept rabdator in sediul unei banci sa semnez niste hartii. Mai am doar o persoana in fata mea pana voi putea vorbi cu un consultant sa ii explic ce trebuie sa faca. In fata mea o doamna ingrijita foarte atent insa imbracata saracacios asteapta sa vorbeasca cu un operator. Imi atrage atentia pentru ca din zece in zece secunde se uita undeva in spate atent si face semne. Fara sa vreau, observ, ca in mana are o hartie prin care banca o instiinteaza ca daca nu plateste rata restanta de 130 de ron o va executa silit. In sfarsit ii vine randul si fara sa vreau aud conversatia pe care o are cu consultanta bancii. Doamna imi pare inteligenta si coerenta. Consultanta ii explica ca trebuie sa plateasca datoria si abia dupa aceea va putea ridica alocatia copiilor pentru ca are contul blocat sau ceva de gen. Doamna raspunde ca daca ridica alocatia poate plati datoria insa banca este ferma pe procedura. Ma uit mai atent la doamna din fata mea. Are o dezamgire sincera pe fata ca si cum I s-ar fi prabusit lumea. Nu inteleg ce atata mare problema 130 de Ron…si mai ales nu inteleg dezamagirea imensa de pe fata ei.





 



joi, 11 iunie 2015

Acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeei (11 iunie)

NU postaţi toate informaţiile şi întâmplările despre/din viaţa voastră pe Facebook!

Un tip vă trimite o cerere de prietenie. Nu-l cunoaşteţi, dar pentru că are o fotografie de profil drăguţă, îi acceptaţi solicitarea şi îl adăugaţi în lista de prieteni.
E prima zi de şcoală a fetiţei tale şi este atât de drăguţă în noua sa uniformă. Îi faceţi o fotografie pe care o postaţi pe Facebook, pentru ca toţi prietenii şi cunoscuţii să o poată vedea şi aprecia.
Sunteţi atât de încântată şi daţi împreună cu fetiţa un "Check in" pe Facebook la şcoală, scriind:
"Nu-mi vine să cred să cred cât de mare a crescut. Semnează o mămică mândră". Şi Like-urile încep să curgă.
Între timp, tipul misterios a cărui cerere de prietenie v-aţi grăbit să o acceptaţi mai devreme, salvează fotografia postată de dvs. în smartphone-ul său şi o trimite către nişte necunoscuţi împreună cu următorul text: "Fetiţă în vârstă de 5 ani. Păr şaten. Culoarea ochilor căprui. 5 000"
Şi asta nu e tot, poate să ofere o imagine clară a fetiţei tale, poate să-i dea numele complet şi locaţia exactă unde se află la scoală, unui traficant de copii.
Iar când veţi merge după-amiază să vă luaţi fetiţa de la şcoală, vei constata că este de negăsit.
Nimeni nu va şti, că fetiţa voastră a fost vândută unui pedofil de 50 şi ceva de ani, încă de azi-dimineaţă, imediat după ce aţi lăsat-o la şcoală, iar acum e în drum spre o destinaţie necunoscută, cu o pungă pe cap, confuză, îngrozită şi plângând pentru că un om pe care nu l-a mai văzut niciodată a luat-o de la şcoală, iar ea nu ştie unde sunt părinţii ei, asta numai în cazul în care ştie ce se întâmpla cu ea.


NU adăugaţi persoane necunoscute în lista de prieteni pe Facebook!
NU postaţi toate informaţiile şi întâmplările despre/din viaţa voastră pe Facebook!
Vă rugăm să distribuiţi această postare de dragul copiilor şi părinţilor din jurul vostru. Mulţumim.

miercuri, 10 iunie 2015

Cum să mă las de fumat?

Să-L rogi pe Dumnezeu să te lase. Să zici: „Doamne, uită-te la mine. Nu pot! Lasă-mă Tu de fumat!”, şi o să vezi minuni. Prima întâlnire de dragoste între Dumnezeu şi om este cuvântul nu pot. Cât timp vei spune pot, eşti departe de Dumnezeu.

Nu pot! Gata! Ai să auzi continuarea: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” Atunci nu te vei mai ruga: „Doamne, ajută-mă să mă las de fumat!”, că asta înseamnă: „Eu pot, dar cu oleacă de ajutor, aşa... Dacă Tu mă ajuţi, eu pot”.

Nu așa, ci „Doamne, nu pot, lasă-mă Tu!” La fiecare ţigară zi: „Lasă-mă Tu de fumat, Doamne!” Şi pune-o la loc în pachet.

Ai să suferi, vei face febră. Sevraj se numeşte suferinţa pe care o înduri când nu mai dai organismului drogul cu care este învăţat. Dar vei birui, că eşti născut pentru bucuria Biruitorului.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, volumul 2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 215)

joi, 4 iunie 2015

Nu mai zi de rău de tine mică!

I. e foarte interesată de alfabet, de învățat litere, de scris și recunoscut litere. Zilele trecute, fără să-mi dau seama că fac asta, am început să o presez. Că eu la 5 ani știam să citesc și să scriu (și e foarte adevărat), că lectura deschide deodată niște porți magice și intri în lumi neasemuit de frumoase și viața devine foarte interesantă pentru că nu mai ai timp să te plictisești...Că e bine să știi să citești de dinainte de a merge la școală pentru că ai timp să citești o mulțime de povești. Că nu e adevărat că te plictisești la școală, că uite, eu nu m-am plictisit să-i aștept pe ceilalți copii pentru că am valorificat timpul citind. Intenția mea n-a fost să o compar cu mine dar asta am făcut. Am început să-i vorbesc dintr-odată, așa cum îmi vorbea maică-mea. I-am ținut morală :( .. Mi-a spus și D. după aceea că I. nu e M. mică, e I. pur și simplu...și dacă va dori să învețe să citească sau să scrie, înainte de a intra la școală, o va face (și cred că nu e departe pentru că deja cunoaște aproape tot alfabetul și scrie pe litere orice cuvânt îmi cere ea să-i dictez) dar să nu o mai presez sau să o compar și să nu-i pun deadline 5 ani că dacă face asta, o face de dragul meu, nu pentru că vrea ea și o să aibă efect invers etc. Avea dreptate. Nu mi-am dat seama cât de mult am greșit față de ea...nu mi-am dat seama că din dorința de a-i deschide lumea cunoașterii am ajuns să o bat la cap. "I., vrei să mai facem activitatea cu literele? I. vrei să te învăț să scrii cutare literă sau cutare cuvânt?
Numai că I. e I., îți spune din start "M., nu mai îmi zi atâta!!! Nu auzi ce zice D.??? Nu mă mai presa!".... Și brusc mi-am dat seama ce diferență e între mine și ea la nici 5 anișori...Și m-am rușinat și am plâns. Că eu cu adevărat știam să citesc pentru că sora mea m-a învățat și eu am avut răbdare și dorința să aflu dar eu nu știam să zic nu, făceam numai ce mi se spunea, lumea mea era mai plină de frici și de durere, trăiam mult mai din inerție, eram mult mai puțin conștientă de mine, ca persoană, decât I....Și atunci, de ce să încerc să mă bag peste ea? De ce să o presez? De ce să nu o las să fie ea pur și simplu, așa cum a fost și până acum??? Și așa doarme cu teancul de cărți la cap și seară de seară stă picior peste picior, mănâncă măr și se uită la pozele din cărți, cu orele...De ce să știe neapărat literele de pe acum?? De ce s-o schimb eu, cum știu eu mai bine?!?
M-am dus în bucătărie și am plâns, singură. A venit după mine și m-a întrebat ce am. I-am spus că o rog să mă ierte, că ea nu e eu. Ea nu e M. mică, ea nu are motive să fugă cât mai devreme în lumi imaginare...și dacă nu vrea să învețe să nu o facă. Că ea e minunată așa cum e ea. Și e mult mai bună decât mine, la vârsta de 5 anișori.
Și iar am plâns... în hohote. Parcă plângea fetița din mine. De rușine...de durere...
Iar ea...m-a iubit și a plâns și ea, din empatie și mi-a spus..."M., dar nu mai zi așa, că nu este concurs între noi două. Nu mai zi rău de tine mică. Și tu știai multe pentru că te-a învățat sora ta!! Și eu știu multe pentru că mă înveți tu. Dar nu mai spune rău de tine mică pentru că eu sufăr foarte tare atunci când zici rău și nu mai știu ce să fac. Eu te iubesc pe tine mică"...
Și ne-am îmbrățișat foarte tare și am știut că o țin în brațe pe ea, I. mea...nu pe mine mică....dar și că tot ce trăiesc e tot prilej de vindecare și binecuvântare.

Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-o pe I., pe C. și pe M. mică....și pe toți copiii tăi care învață acum să se iubească. Amin!
*
Un tătic ne povesteste:
Efrem imi spune astăzi după ce i-am găsit mașinuța îndrăgită:
El: Tati, mașina asta este o ființă vie.
Eu: Cum așa? Ce înțelegi tu când spui vie?
El: Adică e bucuroasă.
Eu: Vrei să spui că dacă nu sunt bucuros atunci…..
El repede: Dacă o ființă nu e bucuroasă atunci nu este o ființă vie!
*
Veneam cu Timo de la mici cumpărături spre casă și mă tot întreba dacă și tataia și mamaia fuseseră bebeluși. I-am spus ca da.
Apoi, după un timp, mă întreabă dacă și copacii au fost bebeluși. Și i-am spus ca da.
Apoi mai stă și ma întreabă dacă și peștii au fost bebeluși
și i-am spus că da, toți oamenii, mama , tata, mamaia, tataia, toate
păsările, toți peștii, toate insectele, toate animalele, toți copacii și
florile toate au fost mai întâi bebeluși și apoi s-au făcut mari.
La care Timo adaugă: mama, să știi ca numai Dumnezeu a fost mare din prima!
*
Un domn întreabă un copil:
-Mihai, pe cine iubești tu cel mai mult, pe mama sau pe tata?
Copilul se codește.
-Hai, spune-mi la ureche!(să nu supere cei prezenți de alegerea făcută).
Mihai îi spune la ureche, iar domnul se schimbă la față. Mama se îngrijorează: vai, oare ce o fi spus?
Mihai răspunsese “Pe Dumnezeu!”