ramura înflorită

Poceaev - film ortodox rusesc

2012-01-25T21:56:00.001+02:00

Un film impresionant despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Poceaev şi despre minunile săvârşite de Dumnezeu pentru rugăciunile sfinţilor stareţi si părinţi de acolo.

Recomandare film: Bella

2012-01-22T14:38:00.003+02:00

445 babies saved from abortion thanks to free ‘Bella’ movie,

By Peter Baklinski

Thank you, Mat. Emily !

''The film Bella, released in 2007, is a story about how reaching out in a loving way to someone in a difficult situation can give them hope.

“What the movie does is touch the women where we can’t,” said Tracy Reynolds, program director of Bella HERO in an interview today with LifeSiteNews. “It really shows her what her opportunity would be either to be a ‘mom’ or to ‘choose adoption’ and give that child a home.”
Reynolds compared the film to a “mega ultrasound” which allows a troubled pregnant mother to really see the possibilities in choosing life.
Over 700 pregnancy centres across the USA, Canada, and Australia are now using the Bella film strategy to change hearts and save lives.
Counselors receive training how to use the film with pregnant women who are undecided about the fate of their baby and even considering abortion. Some centres have found that the “movie night in a bag” concept, which includes the “DVD, popcorn, candy, and other creative items,” is practically impossible for someone to turn down.
Heartwarming success stories leave no doubt that the strategy is effective.
Abortion minded 16-year-old Anna (name changed) received counseling over the phone from one centre. She was sent a packet which included Bella. Soon afterwards, Anna called the centre back saying, “Bella is the best movie I have ever seen! It helped me decide to keep my baby.”
Another woman, Tina, and her boyfriend came into one centre and discovered that she was pregnant. Not only was Tina in college at that time, but she was also far away from home. She did not think that she was ready or able to bring a child into the world. The abortion-bound couple was given a copy of Bella.
The couple surprisingly returned to the centre for an ultrasound. The staff were delighted to learn that they had decided to keep their baby and parent the child themselves. The father wanted to name his child ‘Bella’ if she was a girl. The couple’s choice did not swerve when the ultrasound revealed twin daughters. They are now the proud parents of Bella and Millie.
Cindy (name changed) visited a pregnancy centre very “confused and scared.” The 25 year-old woman was already the mother of a young son. She did not want to abort, but felt she had no choice since she “felt she loved her boyfriend too much to interrupt his college plans”. She went home with the film Bella, but not before agreeing to return for an ultrasound.
A few days later, Cindy returned to the centre crying. The staff heard that she had not slept for the last few days. The counsellor learned that Cindy had watched Bella and not only decided to keep her baby, but had broken off her relationship with her boyfriend and turned her life over to God. Just like the star in the film, Cindy chose adoption for her baby.
Peggy Hartshorn, President of Heartbeat International, a pro-life organization that works to make “abortion unwanted today and unthinkable for future generations,” endorsed the Bella HERO initiative, saying that many women who feel “pressured to abort an untimely pregnancy need someone to say that it is okay to have a baby.” She believes that the film is a lesson in “compassion, self-sacrifice and the unconditional love of family” and that it will give pregnant woman a “positive message.”
Cindy Collins, Director of a Crisis Pregnancy Center in Louisiana encourages pregnancy centres to put the film to use. “It has been received with enthusiasm at my center, and we already have 5 mothers who chose life after watching the movie,” she said.
Reynolds is convinced that all an abortion-minded woman needs to know so that they will cherish the life within them that there is that “there is hope, that they are not alone, and that somebody is out there who will help them”.
Many staff at pregnancy centres believe that the film captures the heart of their ministry. They look forward to more babies being saved as the story of Bella continues to reach troubled pregnant women with a powerful message of hope.'' (Charming The Birds From The Trees, Matushka Emily)

“Stirile zilei”

2012-01-19T14:48:00.001+02:00

Ştirile zilei: Oamenii l-au ucis pe Ţar în Rusia, ca să le fie mai bine. Oamenii l-au ucis pe preşedinte în Polonia, ca să le fie mai bine. Oamenii au ucis şase miniştri în Grecia, ca să le fie mai bine. Medicina s-a dezvoltat puţin, în ultimele veacuri, faţă de chirurgie. Şi chirurgia politică a întrecut cu mult medicina politică. Se crede în amputare, însă amputarea se face fără socoteală, iar sângele se scurge din restul trupului şi nu poate fi oprit. În acest caz, ca şi îndeobşte în toate cazurile, toţi ucigaşii s-au înşelat în socoteala lor. Cei ucişi joacă pe mai departe un rol în societate, un rol nu mai mic decât cel jucat înainte de moarte. Acest lucru este văzut de toţi şi simţit de toţi; toţi se străduiesc să oprească sângele care curge din organismul societăţii, dar, în acelaşi timp, toţi cugetă şi vorbesc despre noi amputări, despre noi tăieri.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău

Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău - Pr.Rafail Noica

2012-01-18T15:34:00.002+02:00

O analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi - părintele Arsenie Boca

2012-01-17T11:22:00.000+02:00

”Să ne apropiem acum de o analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi. Care este mecanismul biologic, să zicem al instinctului de reproducție? Alegem pe acesta, întrucât se luptă împotriva votului fecioriei.
Instinctul acesta are ca obârșie materială o glandă endocrină, care varsă o substanță chimică în sânge, care, la nivelul creierului, erotizează scoarța cerebrală. Această erotizare constă în apariția pe ecranul minții a gândurilor și a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct. Ele cer învoirea. Cenzura rezistă, le respinge. Conștiința - care ocrotește viața omului și sub perspectivă transcendentă - aduce ”Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” și aduce Crucea Domnului: jertfa - lepădarea de sine, lepădarea de plăcere - ”armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” cântă biserica. Aceste gânduri de rezistență, dacă sunt puternice și luminoase, sunt afirmate cu toată credința și știind cu certitudine că însuși Iisus se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacție chimică în care substanțele endocrine din sânge, care erotizau scoarța cerebrală, se neutralizează printr-o apariție de anticorpi, care fac această neutralizare, în felul acesta ”gândurile” și ”imaginile” și ”reprezentările”, toate pier și se restabilește un echilibru și o liniște în minte, asemenea cu liniștea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiți de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniștit.
Liniștirea unei furtuni de gânduri sigur că scoate mărturisirea: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Mărturisirile străfunde de credință în Dumnezeu, de pe urma unei evidențe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forței oarbe neutralizate, într-o energie de o altă calitate și de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu și de oameni în genere și nicidecum nu mai rămâne iubire de vreun om, ca trup. Așa prinde putere viața religioasă din chiar neputința omenească. lată prilej de câștigat la nivel înalt.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Carte: Claudiu Răducu, "Întâlnirea mea cu Hristos"

2012-01-16T11:41:00.001+02:00

Prefaţă de Ciprian Voicilă

Valorile fundamentale ale tinereții sunt sinceritatea și efervescența căutării. Cele trei mărturii pe care le va parcurge nesățios ochiul cititorului sunt unite prin aceste două calități care fac dintr-o carte o carte vie, iar dintr-un om, un om viu.

Nostalgicii anilor 90 vor retrăi ceva din emulația spirituală postrevoluționară, în care majoritatea românilor erau însetați să redescopere dimensiunile duhovnicești și culturale ale unei Românii puse la index de comuniști, dar și zorii unei epoci întunecate care amestecă indistict tradițiile religioase forțând cu orice preț evidențele spre o concluzie falsă: „toți oamenii din toate timpurile s-au închinat aceluiași Dumnezeu” - premisa fundamentală a New-Age-ului.

Așa se face că mulți tineri au părăsit Ortodoxia sub mirajul religiilor orientale, la vremea respectivă apărând o sintagmă absurdă: yoga creștină.

La acest miraj a contribuit din plin un nume evocat în carte: Mircea Eliade. Cine i-a citit Jurnalul știe că un Allen Ginsberg, un guru al generației beat, îl cerceta pe românul stabilit în America ca să afle din experiența acestuia, dobândită la Rishikesh, secretele tantrismului. Eliade credea într-o nouă religie exprimată de tinerii hippie, care manifestau chipurile o nostalgie după starea paradiziacă și își căutau propriile forme de a intra în extaz, de a ieși din „teroarea istoriei”.

Mircea Eliade a fost, alături de Carl Gustav Jung și René Guenon, unul din părinții curentului New-Age.

Autenticitatea mărturiilor de față este dată și de privirea cu care aceștia își revizuiesc experiențele: este o vedere exigentă care taxează înșelarea drept înșelare, rătăcirea drept rătăcire, îndrăcirea ca îndrăcire.

Pentru că tinerii de oriunde și din totdeauna iubesc deopotrivă autenticitatea și judecata clară a faptelor îndrăznesc să spun că această carte va fi ușa prin care mulți vor întra în singura biserică: Biserica lui Hristos.

O minciună numită prezervativ

2012-01-16T10:52:00.002+02:00

Ierodiacon Serafim Pantea

Mă feresc să vorbesc sau să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc dar tot mai mulți tineri mă întreabă diverse lucruri legate de sexualitate așa că, pentru a scuti lumea să se obosească cu căutarea de informații și să aibă cât mai mult timp pentru mess, Facebook, filme și cluburi, mi-am făcut timp și am căutat eu așa că le expun mai jos cât de succint pot. Este o scriere probabil mult mai lungă decât cele cu care v-am obișnuit dar este destul de dificil să vorbești concis despre un subiect atât de larg. Mă voi strădui după putere cu specificația că acest articol este rezultatul a multe sute de pagini citite, multe zeci de ore de documentare văzute și multe discuții cu medici în care eu personal am încredere, fiecare informație fiind verificată și răsverificată din mai multe surse. Dacă vă interesează mai multe, puneți mâna și căutați singuri sau discutați cu cineva care chiar se pricepe în domeniul ăsta.

Să începem prin a prezenta câteva informații mai puțin cunoscute despre prezervative. „Găurile” mici din prezervative sunt de aproximativ 7 microni. Mai exact, este considerat normal ca un prezervativ să aibă găuri între 5 și 50 microni. E vorba de distanțele dintre fibrele de latex, cauciuc sau alte materiale poroase și semi-poroase care sunt folosite pentru construcția prezervativelor. Să fim înțeleși, vorbim aici de cele făcute cu simț de răspundere, păstrate în condiții foarte bune și folosite ca la carte, timp de maxim 3 minute după deschiderea pachetului și la mai puțin de un an după ce a ieșit de pe banda de producție. Asta pentru că în genere orice material „îmbătrânește” în timp și-și schimbă proprietățile iar oxigenul din aer le ajută să îmbătrânească mai repede. De cele mai multe ori apar inclusiv găuri mult mai mari și aici nu vorbim de cele găurite intenționat ci pur și simplu de micro-defecte de fabricație. Conform standardelor de producție, până 0.4% dintre prezervative sau 4 la o mie pot să aibă inclusiv defecțiuni macroscopice înainte ca o serie să fie returnată ca „defectă”. Scrie în ISO 4074:2002 pentru cine este interesat. Ca o comparație, mănușile chirurgicale, trec prin teste mult mai complexe înainte de a fi admise ca produse finite și chiar și acestea tot au acele microgăuri de 5-50 de microni. Așa-i materialul. Verificabil în ISO 10282:2002. Standardele ISO de obicei se obțin pe bani dar dacă tot vreți să le vedeți, dați o fugă la o bibliotecă tehnică și veți fi uimiți cam ce puteți găsi acolo cu un simplu permis de acces în bibliotecă.

Să începem cu spermatozoidul că oricum se pare că cea mai mare frică a tinerilor care se apucă de relații sexuale înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei este teama de sarcină mai mult chiar decât de moarte. Spermatozoidul are cam 3 microni în diametru și între 5 și 7 microni lungime. Vedeți vreo diferență față de dimensiunea găurilor din prezervativ? Ca să vorbim în statistici, 14% dintre cuplurile care folosesc prezervative pentru a evita sarcina, vor avea parte de sarcină. Este vorba de 14% pe an, nu pe tot parcursul vieții. Unul din șapte în fiecare an. Felicitări, sunteți părinți. Acuma dacă tot ați făcut-o, nu omorâți copilul.

Dimensiunile virusului HIV (cel care provoacă SIDA) sunt de aproximativ 180 miliardimi de metru sau mai exact între 0.1 și 0.18 microni. Se consideră că aproximativ 30% dintre cei care întrețin relații sexuale cu o persoană infectată cu HIV vor fi infectați la rândul lor. Indiferent dacă folosesc prezervativ sau nu. Cu rată de infectare unul din trei, ai avea șanse mai mari dacă joci ruletă rusească. Acolo e un glonte din 5 sau din 6. Există oameni care spun că totuși prezervativul scade rata de infecție. În 1989 guvernul SUA a retras un grant de 2.5 milioane de dolari care erau destinați unui studiu care să spună exact cu cât scade riscul de infecție în cazul folosirii prezervativului. Din fericire și-au dat seama la timp de greșeală și au retras grant-ul pentru că „un număr inacceptabil de mare de oameni ar fi fost infectați”. Adică ar fi existat și un număr acceptabil de infecții cu HIV? Sau poate au formulat greșit.

Să vorbim puțin și despre virusul HPV, cel care provoacă veruci sau negi. Asta nu este tot ce provoacă. La femei tot el este cel care provoacă temutul cancer uterin. Atunci când este contactat în urma diverselor „acțiuni orale” poate duce la cancer la gât. Cancerul la gât este tratabil relativ ușor față de alte forme de cancer, dar nu și când este provocat de HPV. Adică este mai ușor de tratat cancerul de gât provocat de țigări decât cel provenit din infecție cu HPV. Provoacă de altfel multe forme de cancer, inclusiv cancer anal și cancerul penisului în funcție de zonele expuse. Să spun și ce dimensiuni are virusul HPV? Are cam 0.04-0.055 microni. Interesant nu? Asta așa, ca divertisment, că în acest caz oricum nu contează dimensiunile. Că de obicei nu se transmite prin fluide. Nici măcar nu e nevoie de penetrare pentru a se transmite infecția. Capsidul icosaedral care formează virusul HPV se transmite prin contactul cu pielea din zona infectată. Adică dacă se ating zonele genitale, deja există risc de infecție și asta este valabil și dacă nu există negi vizibili. Asta așa, ca un semn de alarmă pentru cei care consideră că anumite forme de joacă sunt „sigure”. În plus este unul dintre cei mai prolifici viruși cunoscuți în toate bolile cu transmitere sexuală. Se consideră că mai mult de jumătate dintre contactele cu o pesoană infectată duc la infectare. Și, evident, mai mulți oameni mor din cauza formelor de cancer cauzate de HPV decât de SIDA. În România, 9 cazuri de cancer de col uterin sunt identificate în fiecare zi, iar 6 femei mor ÎN FIECARE ZI. Vi se pare puțin? Asta înseamnă că în anul trecut, 2011, 3000 de românce au fost depistate cu cancer de col uterin iar 2000 dintre ele deja au început procesul de transformare în oale și ulcele. În România sunt de aproximativ 6.3 ori mai multe cazuri de cancer de col uterin decât în tot restul EU. S-a făcut un vaccin care să contracareze parțial această problemă dar se pare că are atât de multe efecte secundare încât majoritatea oamenilor refuză să-și expună copiii la o asemenea nenorocire. Oricum, nu vom vorbi acum despre minciuna cu vaccinul minune ci despre minciuna cu prezervativul. Ceea ce se știe sigur este că atâta vreme cât amândoi soții sunt curați și nici unul dintre ei nu-și caută vecinii printre picioare, nu au șanse să se infecteze. Nu se transmite prin aer. Așa că atunci când auziți că 80% dintre femei vor contacta HPV în decursul vieții, să știți că e vorba de presupunerea că nu vor sta tocmai cuminți, pe fundul lor, sau se vor căsători cu un bărbat care umblă pe la vecine. Ah, doar ca fapt divers, nu e obligatoriu să producă simptome. Formele cele mai periculoase de cele mai multe ori sunt asimptomatice.

Să trecem la herpesul genital. Cunoscut și sub numele de HSV, mai exact HSV-2 deși mai nou și HSV-1 se transmite pe cale sexuală. Ca o regulă generală, HSV-1 se manifestă deasupra taliei, HSV-2 sub talie. Procentajul de persoane infectate este cam cu 30% mai mare decât era la nivelul anilor 1970. Studii relativ recente (2008-2010) au făcut legătura între HSV și Alzheimer. Aia e la bătrânețe, nu acum, nu? Ia dați o tură și vedeți bolnavi de Alzheimer și vorbim după aia. Iar cine crede că e distractiv să ai herpes în zone sensibile ale corpului, poate ar trebui să se gândească la câtă bătaie de cap îți dă un herpes la mână – ăla este HSV-1 că e deasupra taliei. Dimensiunile virusului, între 0.1 și 0.2 microni. Dimensiune variabilă pentru că este conținut într-o structură proteică în formă de icosaedru. De fapt este un protomer denumit generic capsidă care variază ca dimensiuni. Cine este interesat de microbiologie poate căuta mai multe informații pe marginea subiectului. Noi revenim la prezervative. Cât erau găurile? De la 5 la 50 de microni. Au, au și iar au! Bine ca nu este rată de infectare de 100% la niciun virus. Și nici șansele de sarcină nu sunt de 100% că mai nou și asta e considerată boală. În plus, este un joc al probabilităților cu care nu vreau să vă obosesc acum.

Acum, să vorbim generic despre virusuri. Cam toate virusurile cunoscute au dimensiuni sub un micron. Unii spun că virusurile de fapt nu provoacă nici o boală, alții spun că virusurile sunt responsabile pentru aproape toate bolile din lume. Un lucru e clar și pentru unii și pentru alții, virusurile nu pot fi distruse cu medicamente decât dacă moare și omul. Mai exact, nici un virus, NICIODATĂ, nu a fost vindecat medical. Nici măcar virusul gripei nu este vindecabil. Cine spune că poate să dea un soi de medicație ca să treacă virusul, fără să omoare omul, minte. Virusurile intră în stare de inactivitate, dar odată contactate, nu mai dispar toată viața. Cazurile de vindecare, adică de dispariție a virusului, intră la categoria minuni, nu vindecări medicale.

Există și boli cu transmitere sexuală care sunt vindecabile. Mai mult sau mai puțin vindecabile dar totuși, nu se moare de la ele și uneori nu se suferă chiar toată viața. Am spus uneori. Doar vreo 10 dintre cele 27 de boli cu transitere sexuală cunoscute în ziua de azi sunt incurabile. Mă rog, se pot atenua simtomele, se poate opri dezvoltarea bolii, se poate îmbunătăți calitatea vieții pacientului, dar rămâne căpătuit cu ea până la moarte. Cu ea, dacă e numai una. Cei care întrețin relații sexuale în afara familiei sunt de obicei purtători a mai mult de o boală cu transmitere sexuală. În SUA sunt cam 2.5 boli de acest gen pe cap de adolescent activ sexual. În România nu am găsit astfel de studii făcute. Este posibil să apară și la noi astfel de studii dacă ne obligă UE să le facem. Sau poate s-au făcut și n-am reușit eu să le găsesc. Ideea este că odată contactată una dintre ele, de cele mai multe ori organismul devine mult mai deschis la contactarea altora. Altfel spus, rata de infecție crește semnificativ după ce un om a fost odată infectat cu o boală cu transmitere sexuală.
Sifilisul este provocat de bacteria numită treponema pallidum. Are formă spiralată și o masă moleculară de 1.14 MDa sau megadaltoni. Adică aproximativ greutatea a 1 milion de protoni. Are codificate cam 1000 de structuri proteice. Mult nu? Lungime între 8 și 20 de microni și diametru între 18 și 20 de microni. Eh, asta ar trebui să se mai și oprească în prezervativ. Da, se mai și oprește. Uneori trece. Nu anunță în avans când urmează să treacă. Marele „avantaj” ar fi că apar simtome între 3 și 90 de zile de la infecție. Media este de 21 de zile. Principalul motiv pentru care infecțiile de sifilis sunt foarte rare în ziua de azi este faptul că simtomele sunt destul de evidente. Nu se datorează prezervativului. Asta oricum, nu înseamnă că România nu este campioană și la acest capitol. Avem cea mai mare rată de sifilis din Uniunea Europeană. În plus, până la ora actuală, finele anului 2011, nu există nici un fel de vaccin sau tratament complet pentru sifilis. Penicilina G care se administrează în cazurile de sifilis nu distruge complet infecția, doar inhibă dezvoltarea ulterioară a bolii. În plus, există riscul apariției reacției Jarisch-Herxheimer care poate scoate nasul la iveală în urma oricărui tratament cu penicilină sau tetraciclină și care se manifestă prin friguri, febră, dureri de cap, hipotensiune, vasodilatații, tahicardie și multe altele. Întrebați pe cineva în domeniu dacă vreți să vedeți cum este să ți se toarne termeni medicali până ți se face capul calendar. Eu am întrebat și am încercat să sintetizez. Dar să revenim la prezervative și la falsa protecție pe care o oferă.

Clamidioza este provocată de bacteria denumită chlamidya. Are genomul de 500 până la 1000 kDa (kilodaltoni) și dimensiune între 0.5 și 0.6 microni. Sporii însă au între 0.25 și 0.3 microni. Din nou, mult prea mic pentru găurile din prezervative. Cel mai adesea nu prezintă simptome. Adică nu se vede nimic decât dacă se fac teste specializate pentru asta. Eh, dacă nu doare, nu merită bagată în seamă, nu? Nu tocmai. Netratată în primele 6-8 săptămâni, poate provoca orbire. Pe bune. Cam 3.5% din cazurile de orbire din lume se datorează acestei bacterii. De asemenea uneori provoacă sterilitate atât la bărbați cât și la femei. Ca să fie clar, statistic, o infectare cu chlamidya este cam la fel de eficientă ca și o legare a trompelor uterine la 25% dintre femei. Două infectări, cam 50%. La a treia infectare deja vorbim de procente foarte apropiate de 100%. Să trecem cu vederea problemele reumatologice de artrită reactivă sau artrită Reiter cum mai este numită? Se pare că are preferințe pentru bărbați pentru că ei sunt cei mai adesea afectați de această boală. Asta este, unele afectează mai mult femei, altele mai mult bărbați, iar altele nu fac discriminări.
Gonoreea este una dintre cele mai vechi boli cu transitere sexuală cunoscute. Este provocată de bacteria numită neisseria ghonorrhoeae. Nu am reușit să găsesc informații cu privire la dimensiuni dar are 2002 gene proteice, deci este probabil cam de două ori mai mare decât bacteria care provoacă sifilisul. Nu se cunosc forme medicale de prevenție. La nivelul anului 2011 tratamentul se face cu cefalosporine de generația a treia pentru că devine tot mai mult imun la antibioticele clasice. Recent au fost raportate forme care sunt imune și la ceftriaxon (o cefalosporină de generația a treia). Pustule, artrite septice, meningite și endocardite sunt urmări ale gonoreei netratate. În lume, la ora actuală, sunt cam 113.5 cazuri de gonoree la suta de mii de oameni. Da, asta e ceva mai mult de 1 la mie. Am uitat cumva să spun că aproximativ jumătate din femeile infectate nu au simtome? Eh, am spus acuma. Și dacă exista simtome de multe ori sunt mascate și greu de depistat. Riscul de transmitere este de aproximativ 20% de la femeie la bărbat la fiecare act sexual pe care-l întrețin. Riscul de infectare de la bărbat la femeie este de aproape 60%.

Adăugați la toate acestea faptul că aproximativ 80% dintre persoanele infectate nu au simtome. Altfel spus, nu știu că sunt infectați și în felul acesta devin puncte de împrășțiere a bolilor fără ca măcar să știe. Unele teste sunt destul de scumpe și prin urmare nici nu se pune problema să poată fi făcute în mod constant. În plus, majoritatea infecțiilor și bolilor netratate duc la agravare în timp și devin complet netratabile.

Ar spune unii, „da, dar măcar scade riscul dacă folosesc prezervativ”. Corect, nu? De aceea i-au și spus în ultimul timp „safer sex” în loc de „safe sex”. Adică „sex mai sigur” – decât fără prezervativ. Greșit, foarte greșit. Uite de ce. Din cauza falsei securități pe care o oferă prezervativul, mulți tineri se avântă la sex înaintea căsătoriei sau cu parteneri în afara căsătoriei. Se estimează o creștere a acestui fel de activitate de câteva sute de ori până la de câteva mii de ori peste ceea ce era înaintea acestui fel de publicitate. Cu rată de aproximativ 1/7 pe an la sarcină și de câteva sute de ori mai multe contacte „nelegitime” spuneți-mi vă rog cam câte sarcini „nedorite” apar din cauza prezervativului? Cu rată de infectare 1/3 la HIV la fiecare contact, cu rată de infectare 1/2 la HPV, de asemenea la fiecare contact, faceți singuri calculul cam cât de mulți oameni se infectează exact din cauză că folosesc prezervativul. Este ca și cum ai da unui soldat o geacă plină cu paie și i-ai spune ca e antiglonț. Știindu-se protejat se va avânta în luptă fără să se mai ferească de gloanțele inamice și, evident, primul glonț îl va răni sau îl va omorî. Dacă nu-i dădeai geaca plină cu paie și-ar fi folosit capul și ar fi umblat mai cu fereală și probabil nu s-ar fi expus prostește. Nu?

Acum ceva vreme discutam cu un electrician bătrân, om cu multă experiență care nu purta niciodată mănuși de protecție. L-am întrebat de ce nu le poartă. Legea spune că e musai, protecția muncii la fel. Mi-a spus ca la început, pe când era încă ucenic purta mereu mănuși și se curenta de foarte multe ori pentru că știind că are mănuși lucra fără să-i pese dacă este sau nu curent pe fir. Între timp și-a dat seama că mănușile îi dădeau un fals sentiment de protecție și a renunțat la ele, preferând sa fie foarte atent, să nu lucreze niciodată fără să întrerupă curentul de la tablou și multe altele. Spunea că în ultimul timp, de când a renunțat la mănuși, nu s-a mai curentat niciodată. Nu spun ca electricienii nu ar trebui să poarte echipament de protecție. Doamne ferește! V-am povestit doar ce mi-a zis un moșneag meseriaș și o țâră șugubăț.

Să începem aruncarea cu roșii stricate? Crucea Roșie face campanii mincinoase când promovează „sex sănătos” sau „sex sigur” prin împărțirea de prezervative. De asemenea, corupe puzderie dintre tinerii voluntari pe care-i are punându-i să distribuie prezervative printre ceilalți tineri, încurajându-i să se implice în relații sexuale înainte de vreme și dându-le un fals sentiment de „protecție”. Campaniile care promovează folosirea prezervativului pentru a evita infectarea cu virusul HIV și care pretind că fac ceea ce fac pentru că le-ar păsa de sănătatea oamenilor sunt campanii mincinoase, de dezinformare sau de informare greșită, care au ca rezultat final infectarea unui număr mai mare de persoane decât dacă nu ar fi fost finanțate.

Firmele care produc prezervative au bugete mai mari chiar decât companiile farmaceutice pentru că la ora actuală se cumpără mai multe prezervative decât aspirine. În plus, au puterea și dorința de a minimaliza cunoașterea faptelor reale referitoare la prezervative. Nu e vorba de teoria conspirației. Încercați să căutați pe Google sau pe orice alt motor de căutare preferați informații referitoare la prezervative. Primele câteva pagini de obicei sunt pline de spam referitor la cum să-ți crești dimensiunile diverselor organe sau de unde să cumperi prezervative de toate formele, culorile și la prețuri din cele mai mici. Cei care insistă însă, găsesc și studii referitoare la toate cele ce le-am scris mai sus. Încercați filtrări după domeniul „.edu” de exemplu.

Ei, toate astea v-au fost spuse de cineva care nu prea știe mare lucru despre sex și cele aferente lui. Eu zic că nu-i rău să vă interesați referitor la lucrurile la care vedeți reclame agresive în jurul vostru. De cele mai multe ori reclamele încearcă să dea o mulțime de informații fără să atragă atenția asupra problemelor sau punându-le – pentru că-i obliga legea – cu litere mici sau vorbind pe repede-înainte. V-aș recomanda să vă interesați la un medic, dar un medic bun este aproape la fel de greu de găsit ca și un duhovnic bun. Totuși, dacă găsiți unul, nu-l lăsați să vă scape. Puneți întrebări punctuale. Majoritatea știu, dar sunt prea plictisiți ca să-și mai dea interesul. La întrebări punctuale însă de cele mai multe ori răspund.
Ce-i de făcut? Faceți exact ceea ce vreți să faceți. Fiecare om este liber. Dacă veți căuta suficient de mult probabil veți ajunge la concluzia că singura cale reală de a nu te căpătui cu tone de boli este să stai cuminte și să aștepți până după căsătorie, să ai grijă cu cine te căsatorești, iar după aceea, să nu-ți înșeli niciodată soțul/soția și nici el/ea pe tine. Concluzia mea, conform cu toată documentația pe care am găsit-o până acum, ar fi că prezervativul este o minciună.

Ce mi-a plăcut la ''Skoro vesna''

2012-01-14T11:40:00.008+02:00

Un film pe care mi-am dorit mult să-l văd, după ce am citit recenzia d-nei Elena Dulgheru şi am văzut câteva secvenţe de început, cu mai bine de un an în urmă. Am aşteptat să-l văd cu subtitrare şi cum aceasta nu mai venea, făcând ordine în laptop, am hotărât să-l şterg, după care, la distanţă de câteva zile, am primit subtitrarea :) În fine, să nu mai lungesc povestea, am reuşit într-un final să-l văd şi n-am regretat nicio clipă.
Mi-a plăcut lumea prezentată în film pentru că e o lume reală, aşa cum este ea cu adevărat, cu oameni care îşi caută mântuirea, oameni păcătoşi, beţivi, desfrânaţi, pierduţi şi regăsiţi, adunaţi în jurul unei mănăstiri la care lucrează toată ziua, iar seara se strâng la rugăciune cerându-şi iertare pentru toate.
Ce poate fi mai uimitor decât să porneşti în căutarea celui căzut? Iar cel care are grijă de cei căzuţi e un om al lui Dumnezeu, cu dureri şi răni adânci vindecate numai de Domnul, Cel care dă bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Şi acel om e maica Ekaterina.
Un film despre oameni care se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum sunt, fără cosmeticale! Oameni vii, neprefăcuţi!
Îi vezi cum cad, dar şi cum se ridică şi vin din nou înaintea lui Dumnezeu, pentru că ştiu că numai El le dă pacea şi liniştea după care tânjesc.
Cum să te pliciteşti la un asemenea film! Dar, din nou, gusturile nu se discută. :)

Am rezonat puternic cu ceea ce am citit în recenzia criticului de film, Elena Dulgheru, şi nu-mi rămâne acum decât să redau câteva fragmente:
''Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, mânat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”.
Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură, ce are uneori de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.

Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de “metocani”, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din “ghearele mănăstirii”, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!

Nici un fel de pedanterie sau bigotism al “recursului la canon” în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor – mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.''

Recomandare film: 127 HOURS

2012-01-13T12:28:00.002+02:00

Un film realizat după o întâmplare reală.
Aseară, după ce l-am văzut, mă gândeam că atâtea cuvinte am să vă spun despre el, dar azi nu-mi vine să spun nimic, doar să mă rog şi să mă gândesc la el, la Aron Ralston, la oameni, la viaţa mea şi la dragostea lui Dumnezeu.
Urmăriţi-l şi veţi înţelege.

Aron Ralston of "127 Hours": How Life Has Changed

În Hristos reuşim şi noi

2012-01-13T11:58:00.002+02:00

„Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul.”

„Până la Domnul Hristos, sudoarea noastră nu prea reuşea să oprească odrăslirea patimilor. Asudam mai mult în slujba lor. În Domnul a reuşit. În El reuşim şi noi. Dar necazurile rămân. Ele sunt necesare ca sudoarea pentru dobândirea reală a virtuţilor, se spune mai departe. Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul. Acum asudăm în răbdare şi rugăciune. Spinii sunt opriţi prin acestea să odrăslească, dar numai dacă rugăciunea se face continuu, ca o altă mişcare, ca o altă osteneală. Mişcarea în general nu încetează deci nici după Hristos.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 542 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 339)

Forme de abuz cu care ne-am obişnuit

2012-01-13T11:04:00.000+02:00

Dana Alecu

Din păcate, din ce în ce mai mult în zilele noastre trăim într-o cultură a violenţei. Nu am să încerc în prezentul articol să fac o pledoarie împotriva violenţei interumane, relaţionale, ci doar să atrag atenţia asupra unor aspecte nocive, cu care de multe ori ne-am obişnuit şi pe care le considerăm normale. De asemenea, o să evidenţiez câteva dintre efectele negative, „toxice“, pe care le au acestea asupra noastră.

Încă din copilărie suntem familiarizaţi cu expresii precum „bătaia este ruptă din rai“ sau „unde dă mama/tata creşte“, care este interpretată şi pusă în aplicare în mod diferit, de la familie la familie. Cert este că de multe ori se consideră că „o palmă sau o urechială“ fac ca argumentele celor mari să fie mai bine ascultate, să aibă o greutate mai mare. Unii dintre copii ascultă în mod conformist, de frică, alţii se revoltă, un lucru este însă cert… bătaia este asociată cu sentimente de umilinţă, revoltă, resentimente. În timp, copiii pot ajunge să considere că este normal ca în relaţiile cu ceilalţi să te simţi sau să îi faci să se simtă umiliţi, revoltaţi sau să fie acumulate resentimente. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite porniri agresive native ale copiilor este necesar a fi educate şi nicidecum stimulate prin modele din familie.

Agresivitatea nu este „normală“

„Şcoala vieţii“ continuă să îl înveţe pe copil că este bine în anumite situaţii să fii agresiv, să jigneşti, să umileşti pe celălalt, cu alte cuvinte, în concepţia larg răspândită, să te aperi. Astfel de modele de reacţie sunt întărite pe mai multe planuri, de la scenariile şi personajele jocurilor video, a multora dintre filmele de acţiune sau chiar desene animate, la ceea ce putem observa în mod curent în jurul nostru - „dacă ataci tu primul, nu ajungi să fii călcat în picioare, dacă ai tu o atitudine dominatoare celălalt se poate intimida şi astfel obţii ce vrei“. Unul dintre efectele cele mai nocive în astfel de situaţii este că ajungem să acceptăm ca normală agresivitatea şi să devenim insensibili atunci când ea se manifestă în relaţiile noastre sau ale celor din jur.

Dacă în cazul violenţei fizice lucrurile sunt mai uşor de observat şi delimitat, în cazul agresivităţii psihice manifestările sunt uneori mai subtile, însă efectele dureroase, negative nu sunt deloc de neglijat. Dacă în ceea ce priveşte abuzul fizic ştim în mare parte cum se manifestă, în cazul abuzului psihologic putem fi insensibili la formele sale, putând considera în mod pripit că sunt simple „scorneli psihologice“. Barbara Shaffer, specialistă în consilierea familiilor creştine, defineşte abuzul emoţional ca fiind „atitudinea de autoîndreptăţire şi profund dispreţ faţă de partener/-ă, prin care îi este desconsiderat în mod constant dreptul la demnitate şi autonomie. Această atitudine implică mânie, violenţă, inducerea sentimentului de frică, vinovăţie şi ruşine. Partenerul/-a este controlat/-ă, pedepsit/-ă, umilit/-ă“

Imaginaţi-vă pentru o clipă ce simte o persoană care aude din partea celui/celei în care are cea mai mare încredere şi căruia i-a jurat respect, credinţă şi iubire replici precum: „Eşti un prost/proastă, idiot/idioată“, „Arată-mi imediat ce ai cumpărat! De ce ai luat X când ţi-am spus să iei Y! Cum să am încredere în tine dacă nici de atâta lucru nu eşti în stare?“, „îţi interzic să mai voirbeşti la telefon cu mama ta!“, „Eu hotărăsc la cât stă termostatul. Să nu îndrăzneşti să te atingi de el“, „Beau din cauza ta. Dacă am avea o căsătorie mai fericită nu aş fi nevoit să bea“, „Mă enervez din cauza prostiilor tale“ etc.

Astfel de suferinţe se pot ascunde în spatele unor lozinci aparent cât se poate de bine intenţionate: „E normal ca femeia să îl asculte pe bărbat; aşa scrie în Biblie“, „Fac asta pentru binele nostru; el/ea nu se descurcă!“, „E de datoria mea să mă ocup de banii familiei“.

Mijloace de prim ajutor pentru o persoană abuzată

Efectele abuzului afectiv sunt însă extrem de nocive, cu atât mai mult cu cât relaţia de tip abuziv persistă mai mult în timp. O astfel de relaţie distruge psihic încet, dar sigur persoana victimă în relaţie. Persoana ajunge să îşi piardă simţul realităţii, să nu mai ştie ce este adevărat şi ce este eronat, ce este corect şi ce este nedrept greşit. Partenerul/-a din relaţia abuzivă ajunge să se întrebe dacă nu este cu adevărat „prost/proastă“, „dacă nu este cumva greşeala ei/lui“, „dacă nu cumva ar putea face mai multe eforturi - mâncare, curăţenie, bani câştigaţi, pentru ca relaţia să fie mai bună“, „poate merit cu adevărat ceea ce se întâmplă, poate Dumnezeu m-a adus pe lume tocmai ca să îndur asta“, „poate de fapt nu este chiar atât de rău“.

Oricând în jurul nostru, chiar printre persoanele apropiate - rude, prieteni - putem întâlni victime - în general femei, aşa cum o demonstrează statisticile - ale abuzului psihologic. Iată cum am putea proceda pentru a oferi un sprijin real persoanei aflate în suferinţă:

- recunoaşte, validează-i suferinţa prin care trece şi spune-i că durerea sa este reală;

- pune-i întrebări cu blândeţe, cu delicateţe, pentru a afla mai multe informaţii;

- încearcă să nu o învinuieşti, să îi spui ce anume să schimbe la ea pentru a face lucrurile să meargă; probabil deja a încercat toate acestea până a ajunge să vorbească cu tine (s-a rugat mai mult, a fost mai ascultătoare, a gătit mai mult);

- nu încerca să o ajuţi tu însuţi. Încearcă să vezi ce persoane ar putea-o ajuta - duhovnic, consilier - şi să o orientezi spre ele.

- însoţeşte-o la primele întâlniri ale unui grup de suport. Ar putea avea nevoie de un astfel de grup, dar ar putea fi, în aceeaşi măsură, foarte speriată să vorbească despre abuz la primele întâlniri;

- nu încerca să o împingi spre decizii pripite - separare, divorţ -, care ar putea să o sperie în această epată. După ce se va mai vindeca, va fi pregătită şi de astfel de hotărâri;

- fii lângă ea în mod concret, pentru a o ajuta să nu se simtă izolată;

- roagă-te cu ea şi pentru ea şi atrage-i atenţia asupra paragrafelor din Sfânta Scriptură în care scrie cât de mult preţuim în ochii Lui Dumnezeu şi cât de multă putere are Dumnezeu să o vindece şi să îi dea putere.

Unde se găseşte bucuria?

2012-01-12T15:15:00.000+02:00

''Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.'' Maica Gavrilia

Aparenţe

2012-01-11T19:02:00.001+02:00

Ierodiacon Serafim Pantea

Ceea ce vă voi spune s-a întâmplat în Alexandria acum vreo 1400 de ani. Un bătrân pe la vreo 60 de ani muncea din greu toată ziua ca să aibă cu ce să plătească o desfrânată pentru noapte. Foarte puțin din ce câștiga folosea pentru propria hrană, iar restul banilor îi cheltuia plătind câte o desfrânată pentru toată noaptea, să fie numai a lui. Bătrânul acela era călugăr.

Râdeau oamenii de el, îi aruncau vorbe de batjocură și-l scuipau pentru nerușinarea cu care muncea toată ziua până nu mai putea pentru ca apoi să meargă la bordel să cheltuie toți banii. Ce făcea de fapt în spatele ușilor închise, mulți își dădeau cu presupusul dar nu știau. Și câți ar crede dacă ar afla că un călugăr muncește cu ziua prin oraș de dimineața până seara ca să țină în fiecare noapte o femeie departe de păcate pentru o noapte?

Intra în cameră cu ea, încuia ușa și se punea să se roage. Se ruga pentru ea și citea la psaltire până dimineața. Iar ea stătea și se odihnea. Dimineața îi dădea drumul, dar nu înainte de a-i spune ca nu care cumva să dea cuiva de veste despre ceea ce face el. A doua noapte lua alta și apoi alta până când trecea pe la toate. Și apoi o lua de la capăt. De la o vreme, unele dintre ele, începeau și ele să se roage, că rugăciunea asta e boală grea și molipsitoare. Cine nu crede, să încerce să se convingă. Multe dintre ele s-au lepădat de meseria aceea rușinoasă și s-au măritat cu bărbați legiuiți iar altele au mers prin mănăstiri să-și îndrepte viața.

Abia după moartea bătrânului s-a aflat ce făcea el de fapt în fiecare noapte prin bordelurile Alexandriei. Murise la rugăciune și în mână avea un bilet care spunea „bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni”. Tare înşelătoare mai sunt aparenţele. Multe par bune și sunt rele și multe par rele și sunt bune.

Bătrânul este Sfântul Vitalie și-l prăznuim în fiecare an pe 11 ianuarie.

Recomandare blog: Părintele Paisie Olaru de la Sihla

2012-01-10T11:15:00.000+02:00

Un blog frumos care o să vă aducă bucurie: Părintele Paisie Olaru de la Sihla

O mărturie minunată despre Părintele Paisie
"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mânăstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.
În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemulţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpăţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spovedeşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, timpul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spovedesc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.
Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încăpăţânat şi tare mândru.
Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnările mele.
Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...

Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, da' de ce te mai îndoieşti şi acum?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fiecare amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.
Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.
În momentul când a început să facă rugăciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."

Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

("Canonizare întârziată" - titlu din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Pr. Paisie Olaru: ''Să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată''

2012-01-10T11:03:00.002+02:00

În cine să ne punem nădejdea? În puterea "noastră" de a rezolva lucrurile? În ajutorul altor oameni? Sau în cel al lui Dumnezeu?
"Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.
Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.

Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.
Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.
Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos."
Părintele Paisie Olaru de la Sihla

Merită să vorbim cu ''ciudaţii''?

2012-01-09T11:44:00.003+02:00

Femeile în UK (24) [Women in the UK]
Bogdan Munteanu

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.
Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.
De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.
Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.
De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.
Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.
Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.
De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.
Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.
Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

“Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.
Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.

***
Vă recomand să citiţi şi un cuvânt al părintelui Savatie Baştovoi, Complexul originalitatii la tanarul contemporan (aici şi varianta audio)

Ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în om?

2012-01-07T22:03:00.000+02:00

Vă rog frumos să îmi explicați ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în celălalt. Cum pot eu să „îl văd” și cum pot eu să iubesc acest Chip?
Vă mulțumesc frumos, vă îmbrățișez și zic Doamne binecuvântează-ne!
Mihaela
***
Draga mea Mihaela
Îți simt durerea, nedumerirea și dorința de a afla răspunsul la întrebarea pe care mi-o pui și mă doare inima că nu te pot ajuta. Nu există nicio explicație care să ajute pe cineva să știe ce înseamnă chipul lui Dumnezeu din om. E ceva ce nu poate fi înțeles cu mintea logică, cea care cere sau pretinde și oferă sau dă fără să i se ceară, explicații.
Acest Chip este Însuși Domnul Iisus Hristos „după Care” suntem creați și noi și Care sălășluiește în noi de la Botez. Acesta poate, cu adevărat, să fie văzut, dar nu cu ochii trupești și nu în lumina aceasta. Avem nevoie de Lumina cea necreată pentru a-L vedea. Asta presupune credință, lepădarea de păcate, curățirea inimii prin lucrarea poruncilor, prin Sfintele Taine și Rugăciune. Altfel nu ajungem Acolo.
Acum, la vârsta duhovnicească la care suntem, Îl vedem prin credință. Crede că aproapele e după chipul Domnului, că e iubit de Dumnezeu și că primești putere să-l iubești și tu dacă o ceri cu stăruință și cu inimă curată. Cere asta în rugăciunile tale și lucrează mai departe cum ai început.
Și, ca să înaintezi fără frică, mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare dar de care ești conștientă și învață să dăruiești și să te dăruiești în numele Lui.
Și cere răbdare! Nu ajungem în Împărăție fără strădania răbdării. Și alegem să ne străduim cu drag pe această cale strâmtă pentru că fiecare clipă de răbdare are și o față de mângâiere sfântă care ne ajută să nădăjduim în cele ce încă nu se văd.
Nu există altă cale spre Iubirea după care tânjește inima ta și numai experiența directă a relației cu Dumnezeu așa cum ni Se oferă în Biserică te va conduce Acolo.
Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana

Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

2012-01-07T22:02:00.001+02:00

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.
Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim.

Maica Siluana

Numai in lumina harului te vezi fara sa te judeci!

2012-01-07T22:02:00.000+02:00

Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui!

Maica Siluana

De ce să ne cerem iertare?

2012-01-07T12:24:00.001+02:00

Într-o dimineaţă , după Sfânta Liturghie, Stareţul se afla în biroul său şi discuta.
La un moment dat s-a adaugat celor de faţă şi un fiu duhovnicesc al său, cu fiica sa de patru ani. Stareţul a observat îndată că cea mica era mânioasă şi a cerut să afle pricina. Deoarece aceea nu răspunse, a început tatal ei să explice că putin mai înainte lovise pe unchiul ei în timp ce glumea cu ea. În ciuda recomandărilor ce i s-au făcut şi a iertării unchiului ei, ea nu ceruse iertare.
Atunci Stareţul îi lasă pe toţi în birou, o ia pe fetiţă de mână şi merge în camera alăturată. De acolo telefonează unchiului ei, îi explică pricina telefonului şi spune fetiţei :
- Hai, copilul meu cel bun, cere iertare de la unchiul tău.
Cea mică însă ţinea gura strânsă.
- Un cuvinţel este, spune-l, copilul meu cel bun. Iată, eu mâine îţi voi lua un dar. Spune acest cuvânt scurt.
Cea mică rezistă cu tăcere îndărătnică. Atunci Stareţul a spus ca pentru sine: Vezi cum se teme diavolul de cuvântul acesta, chiar şi când îl spune un copil mic! Vezi cum a legat-o şi n-o lasă!
Încercarea continua de mai bine de jumate de oră. La sfârşit, Stareţul spune fetiţei cu un ton mustrător:
- Ascultă, copilul meu, dacă nu ceri iertare nu vei avea ajutorul lui Dumnezeu şi te vei îmbolnavi. Ai auzit? Te vei îmbolnăvi!
Copila a început să şoptească printre dinţi ” iertaţi “. Stareţul insistă:
- Mai tare, copilul meu, mai tare să auda şi diavolul şi să fugă departe!
Copila spune din nou puţin mai tare. Atunci Stareţul o sărută, îi dă bani şi o duce în birou, unde lăsase pe vizitatori să aştepte.
- Daţi-i toţi câte o suta de drahme deoarece astazi s-a luptat cu diavolul şi l-a biruit!

Din Crampeie de viata. Din viata si invatatura parintelui Epifanie Teodoropulos

Via Parohia Ortodoxă Română din Oslo

Icoana Sf. Ioan Botezatorul de la schitul românesc Prodromu

2012-01-07T12:15:00.000+02:00

La o conferinta tinuta mai demult de scriitorul si teologul Danion Vasile in oraselul nostru, cei prezenti au primit la sfarsit cate o icoana a sfantului Ioan Botezatorul si o icoana a Maicii Domnului de la schitul romanesc Prodromu.
Icoana Sf. Ioan Botezatorul m-a uimit mult, nu mai vazusem niciodata chipul unui sfant incruntat. Cred ca ii uimeste pe toti cei care o vad. Iata istoria acestei icoane:

Minunata încruntare de George Crăsnean

“Niciodata n-am putut uita privirea Sfantului Ioan de la Schitul Prodromu! Tristete si mahnire are-n ochi, dar nici mânia parca nu-i este straina…

Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec ascuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.

Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!

Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”

(Articolul face parte din ultimul numar (66/ianuarie 2009) al revistei “Lumea credintei)

via Ciprian Voicila

Boboteaza

2012-01-06T20:11:00.001+02:00

Epiphany (Tatiana Dery, 2001)

Sursa: Art and Faith

IPS Arhiepiscop Iustinian despre smerenie, rugăciune şi Părintele Nicolae Steinhardt

2012-01-04T10:39:00.001+02:00

Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios.

(Transcriere şi adaptare: Carmen Creţu)
Conferinţa a fost susţinută când IPS Arhiepiscop Iustinan era PS Iustinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

00:00:01 - Î: Preasfinţia Voastră, ce este smerenia şi cum o putem dobândi?

R: Smerenia este fructul înţelepciunii. Un om înţelept şi un om învăţat este întotdeauna smerit. Ignoranţii sunt orgolioşi. Şi - asta-i foarte important de ştiut -, mai mult, un om în viaţă sfântă întotdeauna este smerit. Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios. De exemplu, eu am iubit foarte mult, întotdeauna mi-a fost dragă curăţenia. Curăţenia fizică şi curăţenia morală. N-am putut suporta murdăria, aşa cum n-am putut suporta niciodată ignoranţa, care este o murdărie de natură spirituală. Curăţenia, în mod practic, şi foarte paradoxal voi spune asta, te ajută să fii smerit. De ce? Pentru că este un pisc curăţenia şi nu-l poţi atinge mereu, adică nu poţi realiza în totalitate curăţenia. Şi atunci te umileşti pe tine în primul rând. În forul tău interior nu-ţi vine să te mândreşti. Îţi zici: „Eu sunt păcătos“, deşi poate că ai curăţenia şi poate că ai o viaţă morală destul de bună, dar, oricât ar fi, nici cel mai mare sfânt nu este desăvârşit la modul general şi în special în problema curăţeniei şi voi ştiţi treaba asta. Atunci, văzând că n-ai realizat ceea ce iubeşti aşa de mult, puritatea, curăţenia, desăvârşirea, în mod normal devii foarte smerit.

00:03:03 - Î: De ce credeţi că în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor se vorbeşte atât de mult despre faptul că smerenia este cea mai importantă virtute, când, totuşi, în Noul Testament, Mântuitorul ne spune că punctul culminant al trăirii creştine este iubirea de aproape şi de Dumnezeu?

R: Da, aşa este cuvântul Mântuitorului, însă tot Mântuitorul spune: Urmaţi-Mi Mie sau spune la cei care suntblânzi şi smeriţi cu inima, ăsta este chipul cel mai frumos pe care îl preţuieşte Mântuitorul: blândeţea şi smerenia. Iubirea este o virtute peste toate celelalte virtuţi. Când un om reuşeşte să iubească în adevăratul înţeles al cuvântului, el se îndumnezeieşte, devine asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte şi din iubire a creat universul, şi dintr-o infinită iubire faţă de noi S-a întrupat şi S-a făcut om ca noi, ca pe noi să ne ajute să devenim ca Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu. Cine a fost mai smerit decât Iisus Hristos? Deci iubirea este o virtute de altă natură decât smerenia şi blândeţea. Smerenia şi blândeţea realizează iubirea. Un om care nu-i blând, un om care nu-i smerit, acela nu poate iubi. Iubirea adevărată, iubirea în înţeles de agape, nu iubirea trupească, lumească, ceea ce e cu totul altceva. În limba greacă există aceşti termeni: agape şi eros. Erosul este iubirea pământească, trupească, care este cu totul altceva decât iubirea spirituală, dumnezeiască, face parte din cele trei virtuţi capitale teologice, eu le zic virtuţi de Dumnezeu grăitoare: credinţa, dragostea şi nădejdea. Tradus oarecum în mod liber, cuvântul virtuţi teologice înseamnă puteri de Dumnezeu grăitoare, de la teologos. Ăsta este motivul pentru care, ca să se realizeze un om în chip duhovnicesc, nu o poate face dacă este orbit de orgoliu, de mândrie. A fost primul păcat, din care s-au născut toate relele, orgoliul, mândria. Şi, atunci, ca să poţi să te refaci după chipul lui Dumnezeu, trebuie în primul rând să te smereşti şi - repet - un om înţelept se bucură, e fericit de darurile pe care le are, nu se dispreţuieşte. A te dispreţui pe tine sau pe alţii este un mare păcat. N-ai voie să te dispreţuieşti. Să te respecţi pe tine, aceasta este un fel de mândrie sfântă, adică un fel de demnitate, că te opui faptelor negative şi din puţină mândrie, care este o mândrie sacră totuşi când ai această mândrie şi această demnitate, acest respect faţă de propria ta persoană. Organele tale, pe care ţi le-a dat Dumnezeu, n-ai voie să le faci organele desfrânării sau păcatului. De aceea, smerenia îţi ajută în felul acesta, ca să te eliberezi de închipuirile în care ţi se pare că eşti mai grozav decât toată lumea, că tu eşti pe primul loc şi că restul… Pentru că mândria aşa se traduce: dispreţuieşti, exact precum fariseul pe vameş. Fariseul avea toate calităţile. Nu era minciună ce spunea. Postea, era un mare învăţat, un iubitor de lege, un iubitor de neam, dar pe toate le anula prin mândrie, pentru că mândria îl împingea la dispreţ: „Nu-s ca ceilalţi oameni!“. Ce cuvânt îndrăzneţ şi dureros, nu dur, ci dureros: „Nu-s ca ceilalţi oameni şi nici ca acest vameş!“.
Aceasta ne învaţă ce valori extraordinare are smerenia. Omul smerit priveşte totdeauna cu respect la toată lumea, vede calităţile tuturor oamenilor, vede darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, deci este un om lucid, un om realist, un realism frust, temeinic, nu un realism absurd.

00:09:40 - Î: Şi, totuşi, de ce credeţi că, în general, omul contemporan nu prea este interesat de smerenie?

R: Nu este interesat pentru că omul, la ora aceasta, este dominat foarte puternic de structurile fizice şi de plăcerile fizice şi, întotdeauna, un om care este stăpânit puternic sau mai puţin puternic de nişte plăceri sau pofte necurate, acela devine şi orgolios, dispreţuitor. Acesta este un aspect. Un alt aspect: în faza la care ne-am ridicat prin civilizaţie, stăpânim elemente extrem de importante şi atunci îi dă omului contemporan senzaţia de atotputernic, dar tot neîmplinit. Un om luminat, un om împlinit, un om deştept, un om învăţat îşi dă seama că foarte puţin ştim din tainele care există încă. Suntem, totuşi, foarte limitaţi. De exemplu, cum pot eu să mă mândresc în faţa darurilor pe care mi le-a dat Dumnezeu? Însuşi faptul că omul este în stare de aşa de multe creaţii, uitaţi-vă în jurul frăţiilor voastre, totul este o creaţie, totul este înţelepciune, vă daţi seama: acest covor, aceste lucruri, toate sunt lucruri de excepţie, dar care toate sunt fructul inteligenţei şi al raţiunii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Şi, atunci, noi, bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu ne putem declara că suntem atotputernici, ci suntem întotdeauna cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al raţiunii, al cugetării cu care am putut să creăm şi cu care se va crea în continuare, ştiind să apreciem toate. De exemplu, că Dumnezeu ne-a dat lumina ochilor, Dumnezeu ne-a dat cuvântul, închipuiţi-vă cum ar fi un om dacă nu ar avea un limbaj? Şi dacă am conversa numai prin semne? Cui îi trece prin cap să-I mulţumească lui Dumnezeu că ne-a înzestrat cu cuvânt? Cunoaştem, sigur, şi noi toţi că acesta s-a format pe parcurs, după concepţia materialistă, dar cum de numai la noi s-a dezvoltat? Cum de nu s-a dezvoltat şi la celelalte animale? Cum de-a rămas cioara tot la cârâit, cum de-a rămas câinele tot la lătrat ş.a.m.d.? Cum de a rămas, de exemplu, maimuţa la starea pe care a avut-o de mii de ani şi care nici acum n-are posibilitate de a comunica decât prin sunete nearticulate? Or, având atâtea, oamenii ignoranţi nu ştiu să aprecieze, li se pare că toate acestea sunt rezultatul forţelor proprii. Ăsta ee un aspect. Un alt aspect este că, apoi, omul s-a desacralizat, având atâtea cunoştinte materiale şi materialiste s-a desacralizat, în general vorbind, că în fiecare om există cele două elemente: sacru şi profan. Fiecare dintre noi avem elementele profan şi sacru şi s-a dezvoltat mai mult cel profan. Şi, atunci, aceasta îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi cădem în multe şi nenumărate patimi. Patimile îl fac apoi pe om să fie înrobit de aceste porniri animalice, acestea îl fac să fie şi orgolios, să i se pară că smerenia ar fi un act de slăbiciune, de primitivism (acel care nu are smerenia). Cel care are smerenia îşi dă seama ce culme înaltă este această virtute - cel ce o cunoaşte. Dar celui ce n-o cunoaşte i se pare o prostie.

00:15:20 - Î: Smerenia se poate dobândi făcând ceva anume?

R: Smerenia se câştigă cunoscând toate acestea, cunoscându-ţi limitele şi ajungând la credinţa că toate darurile pe care le ai sunt daruri primite şi nu e meritul tău. Eu n-am putut să mă mândresc niciodată (eu, personal), pentru că nicicând n-am avut posibilitatea să cred că darurile - multe, puţine - cu care m-a înzestrat Dumnezeu sunt fructul înţelepciunii, sunt ale mele, personale. Slăbiciunile, greşelile mele, acelea mi le împropriez, acelea sunt ale mele. Dar, dacă am mai multe sau mai puţine daruri, sunt foarte convins, şi constat aceasta, că sunt primite. Al meu este numai că m-am învoit cu îndemnurile şi cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică eu nu mi le-am împropriat, ci mi-am dat seama că toate acestea pe care mi le-a dat Dumnezeu reprezintă un dar, un fruct al conlucrării voinţei mele libere cu voinţa lui Dumnezeu. Când eşti conştient de asta, atunci nu devii orgolios, dar devii conştient, devii mulţumit, devii încântat, devii fericit, ştii să apreciezi darurile pe care le ai, le preţuieşti, că sunt extraordinare.

00:17:53 - Î: Am fi vrut să ne comentaţi din pildele lui Solomon următorul citat, în care se spune că Dumnezeu celor smeriţi le dă har. Ce înseamnă aceasta?

R: Este foarte adevărat. Unui om modest, unui om smerit adică, nu umilit - faceţi deosebirea între a fi umilit, asta e o slăbiciune, şi smerit, asta e cu totul altceva -, care implicit este un om înţelept în felul acesta, Dumnezeu îi dă dar. Uitaţi-vă la toţi oamenii bine dotaţi, oamenii învăţaţi. Sunt modeşti, dar asta înseamnă că au şi multe daruri. Nu vei găsi un savant care să fie orgolios. Dictonul din Antichitate, ce i se atribuie lui Socrate, ce spune? „Eu ştiu că nu ştiu nimic.“ Pe măsură ce progresezi şi aprofundezi lucrurile, cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama că, de fapt, eşti foarte limitat în cunoştinţe. Nu mai vorbesc, de exemplu, din punctul de vedere al viziunii ca om, şi atunci natural că acestuia Dumnezeu îi dă dar, har.

00:19:51 E deosebire între dar şi har. Darurile sunt acestea: vederea, înţelepciunea. Harul, în concepţia teologică, este energia necreată care izvorăşte din fiinţa lui Dumnezeu în făptura omului şi prin aceasta omul câştigă ceva din Divinitate, din Dumnezeu. Aşa cum prin altoi, punând în tulpină o mlădiţă bună, totul devine pom fructifer bun. Pentru că energiile pe care le transmite mlădiţa nobilă în tulpina sălbatică fac să devină nobilă toată tulpina. Prin Botez şi prin toate ale Bisericii, prin care Harul lui Dumnezeu se coboară în făptura omenească ca un altoi, omul se îndumnezeieşte. Aceasta este învăţătura Bisericii Ortodoxe, care bate spre har ca energie necreată. Apostolii n-au acceptat această concepţie, mai ales de la Grigorie Palama încoace, ci ei spun că harul este un dar, adică este o energie creată. Dar dacă-i pui apostolului întrebarea: „Cum poţi să-ţi închipui că se poate face o legătură între om şi Dumnezeu, ca omul să devină fiul lui Dumnezeu? Cum explici?“. (Deci această energie e foarte strâns legată cu creatura omenească.) Dar sunt două elemente: dacă harul este energie creată, atunci omul rămâne o prăpastie între creat şi necreat, nu există alt mijloc de a se face o legătură între Dumnezeu Cel necreat şi creatură. Nu există. Că-s două elemente, rămân două, rămânea prăpastia între Dumnezeu şi om deschisă pentru totdeauna, omul nu poate să ajungă la calitatea de fiu al lui Dumnezeu sau de îndumnezeire. Zadarnic îmi spui matale că eşti strâns, adică prin taină, harul, care este energie creată, strâns unit cu făptura omenească. E strâns unit, dar sunt două elemente. Exact aşa cum fierul, dacă-l legi cu coada la secure, nu transmite niciodată elementul, din fier în lemn. Îl transmite? Oricât ar fi de strâns legat!? Nu. Pentru că-s două elemente care nu fac legătura. Dar, din moment ce pui mlădiţa în altoi, sevele atunci se înnobilează şi devin că-s vii şi-ntr-o parte, şi-ntr-alta. Aceasta este concepţia despre har şi dar. Corect este să spunem despre dar tuturor darurilor pe care le avem, multe daruri, ştiute şi neştiute. Harul este această energie necreată, forţa care izvorăşte din Dumnezeire, prin Hristos, în omenire. Şi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, iar omul, prin Fiul lui Dumnezeu, devine fiu al lui Dumnezeu.

00:23:44 - Î: Solomon asta spune, că celor smeriţi le dă Dumnezeu har.

R: Sigur. Şi răspunsul acesta este. Smeritul, din moment ce este smerit, are toate darurile. Smerenia este terenul pe care înfloresc toate virtuţile. Un om care e smerit are o mulţime de virtuţi. Uitaţi-vă la colegii dumneavoastră: unul orgolios, unul plin de sine este, de multe ori, cu mai puţine daruri, cu mai puţine calităţi, dar un băiat modest, smerit, acesta este omul adevărat, omul în viaţa căruia înfloresc apoi toate calităţile.

00:24:40 - Î:Aveam şi un citat din Noul Testament, pe care voiam să vă rugăm să ni-l comentaţi (din Evanghelia după Ioan): Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domn şi bine ziceţi că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Că v-am făcut vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi. Adevărăt zic vouă, nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât acela ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.

R: Este o lecţie uriaşă de smerenie. Citiţi bine: Voi spuneţi că Eu sunt Învăţător şi sunt, adică voi spuneţi (Matei, Capitolul 16). Mântuitorul întreabă la un moment dat pe apostoli: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi Mântuitorul repetă întrebarea: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Era în drum spre Ierusalim şi Îl aşteaptă patimile şi moartea. Şi-atunci răspunde Petru. Evanghelia spune că răspunde Petru. Apostolul, prin aceasta, vrea să dea o prioritate Apostolului Petru. Nu e adevărat. Că nu i-a zis: „Petre, cine zici tu că sunt Eu?“. Nu l-a întrebat pe Petru. A întrebat totdeauna la plural: Voi cine ziceţi că sunt Eu, dar Evanghelistul Matei a vrut să precizeze că ei toţi au răspuns. Petru, care era şi mai iute de vorbă şi care era mai în vârstă, era, oarecum, întâistătătorul, nu ca şi calitate, dar era cel mai bătrân dintre ei, răspunde: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Hristos era Unsul, adică Mesia, adică răspundea pentru poporul evreu, că Matei a scris Evanghelia pentru poporul creştin dintre evrei. Tu eşti Mesia, asta a aşteptat, Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. În Evanghelia după Ioan se arată: Voi ziceţi că Eu sunt Învăţătorul şi sunt, adică nu spune că „Mă faceţi“, că… nu: Sunt, dar ceea ce v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi! Ce act de smerenie mai teribilă poate să primească un creştin decât acest act? Adică spălarea picioarelor cuiva înseamnă cel mai adânc act de umilinţă în faţa aceluia: să-i speli picioarele! Iar Mântuitorul, înainte de patimi, chiar la Cina cea de Taină, ne dă această lecţie teribilă. Şi se completează cu celălalt cuvânt al Mântuitorului: Cine vrea să fie între voi mai mare să vă fie tuturor vouă slugă. Îmi spunea fratele Ion Alexandru, poetul: „Eu, de când am învăţat greaca, nu mai pot citi Noul Testament în română, pentru că este o deosebire teribilă între textul tradus şi cel original“. E atât de viu textul original, încât le spune tuturor lucrurilor pe nume. Mântuitorul şi textele adevărate zic să fie vouă tuturor slugă. În traducerea mai nouă, a boierilor noştri de acum, care vor din păcate să mai şlefuiască puţin textul biblic,se spune slujitor. Asta-i cu totul altceva! Slujitor înseamnă demnitate, înseamnă o domnie slujitor, dar el spune slugă, adică cel mai devotat, cel mai modest şi mai umil servitor al celorlalţi. Asta face sluga, deci se completează una cu cealaltă. Am scris un articol, „Scrisoare către purtătorii de har”, şi l-am publicat în 1986. În această scrisoare vorbesc despre Preoţie. Şi o închei cu acest citat, în care Hristos ne-a dat o pildă nemaipomenită de aservire, de servire a lumii, a societăţii, a colegilor noştri. Ce poate fi mai minunat ca tu să fii dispus să serveşti pe colegul tău peste tot, iar el, la rândul său, la fel face. Ar fi societatea ideală, în care fiecare dintre noi ar lupta pentru bine, să servim pe celălalt şi celălalt să ne servească pe noi, deci această reciprocitate este obligatorie.

00:30:17 - Î: Preasfinţia Voastră, există o legătură între smerenie şi sinceritate?

R: Este condiţia smereniei sinceritatea. Nu poate fi un om smerit nesincer, aceea este făţărnicie, nu smerenie. Smerenia adevărată este fără nici un fel de prefăcătorie, este sinceritate absolută, altfel nu mai e smerenie, este un orgoliu diabolic foarte bine deghizat dacă smerenia nu este sinceră, condiţia smereniei este să fie reală.

00:31:13 - Î: Sunt mulţi preoţi tineri care doresc să se împărtăşească din experienţa duhovnicilor bătrâni, în special în ceea ce priveşte problemele legate de Taina Spovedaniei, cum ar fi aplicarea canoanelor sau anumite păcate care se întâlnesc astăzi. Vă rugăm să le adresaţi câteva sfaturi acestor preoţi tineri.

R: Nu numai preoţilor tineri, dar poate şi lor... Un foarte mare dar ne-a oferit şi ne-a lăsat moştenire Hristos şi Evanghelistul Matei (Capitolul 18, versetul 18): Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Vorbeşte Mântuitorul în timpul activităţii. Dar, în ziua Învierii, după masă, când face această vizită nepregătită apostolilor, Evanghelistul Ioan spune (Capitolul 20) că în primul rând i-a salutat: Pace vouă! Apoi a suflat asupra lor şi luau Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,vor fi ţinute.Aceasta este temelia acestei teribile taine, care e Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii, prin care omul îşi reînnoieşte, mereu, sufletul. Pentru mine şi pentru oricare creştin, spovedania, sau mărturisirea, sau pocăinţa este ca un al doilea botez, adică mă simt deodată reeliberat, bazându-mă pe cuvântul lui Hristos: Câte vei lega şi dezlega vor fi legate şi dezlegate. Adică nu e glumă, avem textul cel mai clar, cel mai limpede. Pentru aceasta este un mare dar de la Dumnezeu Taina Pocăinţei. Toate tainele pleacă de la elan, de la însuşiri, de la nişte lucruri fireşti. De exemplu, despre Botez spunem că e o naştere din nou, adică este echivalent cu naşterea din trupul mamei, fizică. Biserica vine cu naşterea spirituală. Adică renaşte şi din punctul de vedere al spiritului în noi. Deci e o încununare a unui act natural. Nevoia de mărturisire există la om în mod firesc, fiecare om simte nevoia să se confeseze. O bucurie sau un necaz, o durere sau chiar o greşeală - simţi nevoia să te descarci, să ai un prieten, să ai pe cineva căruia să i te adresezi. Ori luăm prietenul nostru, ori luăm un părinte, ori o mamă etc., omul simte nevoia să se confeseze, să-şi descarce sufletul. Biserica vine să răspundă la această necesitate a omului de a se confesa, numai că Biserica vine în plus, că nu te lasă numai cu: „te-ai confesat, ţi-ai spus durerea şi nu primeşti nimic în schimb“. Şi totuşi primeşti!

00:35:33 Mărturisindu-te la confesorul tău, există câteva calităţi: în primul rând, te poţi mărturisi fără nici o frică, fără nici o reţinere, pentru că ştii că omul nu are voie să comunice, să spună nimănui ceea ce aude în Taina Spovedaniei. N-are voie. Mai mult - şi asta pentru preoţii tineri -, duhovnicul nu numai că n-are voie să spună soţiei, acasă, ce a auzit la spovedanie sau la altcineva, nici el personal n-are voie să-şi reamintească, după ce a spovedit pe cineva, ceea ce a auzit în mărturisire, nici el personal, şi să gândească: „A, ştiu eu cine e ăsta!“. Asta e o trădare, o divulgare nu publică, ci faţă de tine şi n-ai voie nici faţă de tine să divulgi secretele mărturisirii. Asta trebuie să rămână înmormântat pentru totdeauna. Pentru că, dacă Dumnezeu a şters păcatul, cum îl mai păstrezi în sufletul tău, din moment ce el nu mai există? Din atunci şi până la sfarşit, el a fost iertat, el a fost dezlegat de Dumnezeu. Cum adică îţi permiţi tu să îl mai păstrezi în memoria ta şi în sufletul tău? Deci asta este marea calitate a mărturisirii. În al doilea rând, eu, în general, nu mă mărturisesc la un slujitor al Bisericii mai mare decât mine în rang sau la un episcop. Nu. Eu mă mărturisesc la un preot. Ba, mai mult, preot chiar căsătorit. Am avut, la începutul vieţii mele monahale, ca duhovnic un monah bătrân, pe urmă un protopop văduv, care mi-a fost duhovnic până a murit, când a atins vârsta de 100 de ani, după aceasta am avut ca duhovnic un preot căsătorit, acum mă mărturisesc la un călugăr, la o mănăstire. Pentru că e mult mai sfânt aceasta, când te umileşti tu, cel mare, şi te mărturiseşti la cel mai mic decât tine. Adică dai o dovadă de reală umilinţă, te umileşti în faţa unuia care te priveşte ca episcop, iar tu te mărturiseşti lui şi-i spui multele sau puţinele neputinţe ale tale, de care suntem stăpâniţi toţi.

00:38:43 Un duhovnic are trei calităţi: trebuie să fie, în primul rând, profesor, adică învăţător; în al doilea rând medic; în al treilea rând judecător. Învăţătorul are calitatea de a pune nota pentru cel care-i prezintă lucrarea, el dă aprecierea asupra ştiinţei sau neştiinţei celui pe care-l examinează. În al doilea rând, ca medic, pune diagnosticul la cel bolnav. În al treilea rând, judecătorul pune sentinţa pentru cel pe care-l judecă. De aceea duhovnicul este judecător, pune o sentinţă; el este medic, pentru că are datoria să pună un diagnostic; este învăţător, pentru că are datoria să-l clasifice, să-i pună nota. Aşa trebuie să se considere un duhovnic, iar, pentru ca să fii un adevărat duhovnic, trebuie să le ai pe toate acestea şi alte ştiinţe, ştiinţă teologică, dar şi ştiinţă profană, psihologie, sociologie şi tot ce vrei, chiar medicină. Aveam în bibliotecă o carte de educaţie sexuală. Şi, într-o vizită a Securităţii, nu eram acasă, făcând această inspecţie, în sertar la masă găseşte „Educaţia sexuală“, o carte foarte bună (acum nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea). Şi aceasta s-a făcut de către securişti în prezenţa a doi-trei fraţi de mănăstire. Şi, ajungând acolo, zice: „Uite cu ce se ocupă stareţul vostru!“. Atunci fraţii au răspuns: „Da, am studiat-o împreună, pentru că noi suntem duhovnici şi noi nu putem rămâne străini faţă de nişte manifestări fireşti“. Vine o femeie şi se mărturiseşte şi-ţi spune toate câte sunt în lume. Tu să zici că n-ai habar? Nu e permis! „Bine, bine, dar de ce n-o ţine în bibliotecă?“ „Tovarăşe, nu se ţine o carte ca asta în bibliotecă, pentru că aici, în bibliotecă, intră tot felul de oameni. Ce-o să zică omul când vede «Educaţia sexuală» în biblioteca unui călugăr?“ Pentru motive de sminteală. Sunt cărţi pe care le ţin în sertar. Nu orice carte o pui în văzul tuturor, ci pentru oamenii care au misiuni şi nişte sarcini. Nu-i pui unui copil nişte manuale sau nişte cărţi care pot să îl smintească, să îl smintească grav de tot, pentru că nu poate să spună omul, la fiecare sfârşit: „Pe mine nu mă încântă chestiile acestea, dar le am ca studiu“. Poţi să spui la fiecare? Nu. Deci, iată că nu-i o ştiinţă teologică. Duhovnicul trebuie să-şi îngrijească foarte mult toate cunoştinţele şi cunoştinţele nu pot fi culese decât prin studiu. La bibliotecă la mănăstire, unde am fost eu, am adunat - zic eu - o bibliotecă importantă, iar cei care-au vizitat-o, şi înainte de Revoluţie, au rămas uimiţi: „Noi am crezut că aici, la mănăstire, şi aici, în bibliotecă, sunt numai cărţi teologice, numai Vieţile Sfinţilor etc., dar vedem şi scrieri ale lui Stalin, şi ale lui Lenin, şi pe Marx - «Capitalul», şi pe Einstein, şi pe Nice, şi pe Platon, şi pe Aristotel, şi pe Hegel, ba şi pe Victor Hugo, pe toţi ceilalţi dramaturgi“. Asta este biblioteca adevărată.

00:43:50 Aşa trebuie, aceasta este viziunea, aşa priveşte un slujitor al lui Dumnezeu, un monah. Sfinţii noştri, Sfinţii Părinţi, marii noştri cuvioşi, constatat în Pateric şi peste tot, cunoşteau foarte precis toate manifestările vieţii omeneşti, nu erau străini de nimic, le cunoşteau pe toate, pentru că altfel nu poţi da învăţături omului, că nu-l cunoşti pe om. De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog pe cine preţuia el cel mai mult? (E cel mai teribil sfânt din secolul al XII-lea.) El îl avea pe Sfântul Simeon cel Simplu, ăsta era ava lui. El era Sfântul Simeon Noul Teolog, noul teolog - adică cu o viziune formidabilă, vorbesc în lumina aceea, au început acum să apară operele lui. Dar el avea ca mentor, ca duhovnic pe Simon cel Simplu, care era de o simplitate extraordinară şi de multe ori avea un limbaj de-a dreptul vulgar şi o comportare de multe ori vulgară, dar nepăcătoasă, nu vorbea de lucruri cu mâna la gură, adică îi spunea la deget deşt, nu-i spunea altfel, dar fără ca să fie afectat cu ceva moral. Dar aşa de mult îl iubea Sfântul Simeon Noul Teolog pe Simeon cel Simplu, încât i-a făcut slujbe şi l-a declarat sfânt, iar pentru aceasta Sfântul Simeon Noul Teolog a avut mult de suferit, a fost condamnat din cauza asta, pentru că l-a preţuit pe acest călugăr simplu care era însă de-o sinceritate zdrobitoare, le spunea lucrurilor pe nume, dar aceasta o face un om cu inimă curată, care nu se sminteşte. Pentru mine, dacă te văd pe dumneata aşa cum te văd, tot aşa, cu acelaşi respect şi cu aceeaşi linişte, pot să te privesc şi când nu eşti îmbrăcat, că nu-i nimic deosebit între oameni, n-avem nimic de ascuns, suntem oameni. Numai mintea nebună, smintită şi sucită a unui om se sminteşte toată ziua. De ce să mă smintesc? E un pumn de lut omul ăsta, e frumos, minunat, Îl admir pe Dumnezeu când îi văd chipul atât de minunat, ochii atât de extraordinari, dar eu ştiu precis că acest om atât de miraculos mâine va fi un pumn de cenuşă. Asta-i tot. De ce anume să mă tulbur? Mă tulbur atunci când văd un om care, din păcate, e stăpânit de rău, de ură, de duşmănie, aia mă răneşte, când un om îl văd că-i rău, când îl văd că-i prost, când îl văd că-i mincinos. Dar, ca om, aşa, nu mă sminteşte, că-i bărbat, că-i femeie, că-i copil, că-i bătrân, e acelaşi lucru, nu-i nimic nefiresc, nu-i nimic ieşit din comun.

00:47:35 - Î: Cum aţi caracteriza starea spirituală din România de astăzi şi ce le-aţi recomanda tinerilor în contextul în care trăiesc acum?

R: Asta aş recomanda eu: să fie mai înţelepţi. Adică, sigur că înţelepciunea se câştigă cu anii, dar un tânăr care are o mulţime de calităţi să nu-şi irosească calităţile şi tinereţea pe lucruri uşurele, pentru că va veni timpul când va regreta foarte mult că şi-a epuizat energiile în lucrul păcătos. A fi deştept, a-şi trăi tinereţea, nu aşteaptă Sfânta Biserică ca tinerii să se poarte precum bătrânii, dar nici bătrânii să se comporte ca tinerii. Tânărul să se comporte cum se comportă un tânăr, să se bucure de tinereţea lui, să fie înţelept, să fie deştept, să nu fie necugetat, nu vreau să spun vorbe tari, să nu fie prost, adică să-şi risipească frumuseţea tinereţii lui, viaţa lui, aşa, în mod necugetat. Ci să se bucure de tinereţea lui fiind întru totul umbra locului. Cam atât aş putea să-i spun, să nu se abată de la legile pe care şi firea, şi natura ni le cere. Sunt neraţionale patimile. Să nu se lase stăpânit de patimi. Să stăpânească el patimile şi este posibil. De exemplu, însă e un lucru foarte greu, dar e un lucru foarte bine ştiut că un om care nu-şi risipeşte energiile în desfrânări are o minte foarte strălucită, pentru că toată energia se converteşte în calitate. Omul care risipeşte în mod nebunesc energia în păcate devine dement dacă abuzează. Cunosc, ca duhovnic, tânăr în floare, care, abuzând însă de pornirile sale fizice, a ajuns la casa de nebuni; sau cel puţin ajungi între proşti, dacă nu între nebuni, abuzând de patimi şi de pofte. Aceste păcate au urmări grave.

00:51:20 - Î: Vă rugăm să ne spuneţi în ce măsură dobândirea rugăciunii neîncetate depinde de dobândirea smereniei.

R: E o întrebare interesantă şi minunată. Un om smerit, un tânăr smerit îl întâlneşti foarte rar, pentru că e cam în firea tinerilor să fie orgolioşi, cam în firea noastră, toţi suntem. De aceea căutăm tot felul de… de exemplu, fetele să umble cu chestii din alea cu papucul cui şi tot felul de prostii din astea - tot un fruct al… dar, în sfârşit, nu strică. A fi mai modest însă e foarte important. Acum: nu se poate concepe ca un om mândru să se roage. Sunt două elemente, e un paradox, nu vei găsi niciodată un om mândru, orgolios, îngâmfat, un om plin de sine să se roage. Smerenia este cel dintâi act pentru ca să poţi să te rogi. Nu poţi să te rogi dacă eşti orgolios, eşti mândru. Dar, dacă eşti modest şi smerit, nu te umileşti, Dumnezeu nu te umileşte. Rugăciunea este cel mai mare favor pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu. Adică Dumnezeu ţi-a permis, ţi-a dat voie, ţi-a dat posibilitatea să stai de vorbă cu El, să fii în dialog cu Creatorul lumii întregi, cu cele eterne. Mai mare dar ce poate fi? Ţi-a făcut acest favor, adică să stai de vorbă, să fii în dialog cu Dumnezeu, cu Divinitatea. Şi, fiindcă aveţi aparate, ele înregistrează, dar se înregistrează şi pe alte căi, care rămân permanent în atmosferă, în lume. Şi aparatele noastre, urechea noastră are o anumită lungime de undă, or există la infinit lungime de undă şi atunci putem să ne dăm seama că ceea ce vorbim noi acum se aude până la Dumnezeu. Asta este extraordinar! Cel mai mare favor pe care ni l-a făcut Dumnezeu este să stăm de vorbă ca de la Tată la fiu.

00:54:40 Când au venit apostolii, în Evanghelia lui Matei (Capitolul 6) şi la Luca (Capitolul 11), ei spun: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi Mântuitorul le spune: Voi aşa să vă rugaţi! Le spune aşa, aiurea, să se roage cum îi taie capul? Nu, le dă criterii precise, pe care Matei le-a înregistrat perfect,la Luca este o parafrazare a Rugăciunii Mântuitorului, Rugăciunea domnească, adică Tatăl nostru, la Matei se arată voia: Aşa să vă rugaţi! Şi ce ne spune Hristos, care-i primul cuvânt cu care ne învaţă Hristos să ne rugăm? Tatăl nostru. Nemaipomenit! Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Extraordinar, fantastic - când îţi dă dreptul ca tu să te adresezi lui Dumnezeu ca unui tată real. Şi o mamă îşi ascultă copiii, dar, în mod obişnuit, în problemele mari, copilul se adresează tatălui. Iar un tată este foarte generos. Vorbim aici, pe pământ. Şi Hristos Fiul lui Dumnezeu ne învaţă: Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru şi în aceasta se cuprinde esenţa rugăciunii. Nu zice Tatăl meu - Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău - nici cel mai mic semn de egoism nu se află! Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Adică ne ridică într-o lume cu totul deosebită, la lumea ideală, la lumea divină. În prima parte. Apoi, în a doua parte, ne pune să cerem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă păcatele, precum iertăm şi noi aproapelui nostru. E atotcuprinzătoare. Or, pentru ca să te rogi, e nebuneşte să accepţi că Dumnezeu este un stăpân tiran, pentru că Iisus ne-a învăţat că Tatăl-Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi-atunci Îi recunoşti calitatea de Tată. Dar, pentru aceasta, trebuie să fii modest. A fi mândru şi a avea pretenţia că tu te umileşti rugându-te, asta înseamnă nebunie. Deci, în primul rând, trebuie să recunoşti cum recunoşti pe tatăl tău. Îi recunoşti calitatea de tată. Te umileşti prin aceasta? Sau, dimpotrivă, te înalţi când recunoşti că eşti feciorul cuiva. Nu te umileşti când spui „tată drag“ sau „tatăl meu“. Nu. Dimpotrivă. Dai dovadă de cel mai frumos ataşament faţă de cel care este tatăl tău. Şi nu te umileşti deloc prin aceasta. Deşi, de multe ori, se întâmplă ca un tânăr să ducă lipsă, dar nu se umileşte să zică: „Tată, vreau să merg şi eu cu prietena mea, te rog să-mi dai un ban“. De multe ori, din ambiţie, un tânăr nu cere, eventual mai cere de la mama, că ştie ca ea mai are. Or, smerenia este sursa, izvorul, iar rugăciunea este fructul smereniei.

00:59:49 În ceea ce priveşte Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea inimii, cum i se mai spune, se vorbeşte mult. Săptămânile trecute stăteam de vorbă cu obştea de la o mănăstire şi le vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus, despre care se fac multe teorii. Rugăciunea pleacă din Capitolul 5 din Epistola întâia către Tesaloniceni, unde se zice aşa: Rugaţi-vă neîncetat, dar zice întâi: Bucuraţi-vă pururea. Pavel cu aceasta începe Capitolul. Bucuraţi-vă pururea! Şi urmează: Rugaţi-vă neîncetat! Adică fructul bucuriei; când eşti bucuros, când eşti satisfăcut, ai o mare plăcere şi simţi o mare nevoie, în mod normal, să te rogi. Rugăciunea are trei calităţi: este rugăciunea de laudă către Dumnezeu, rugăciunea de mulţumire şi rugăciunea de cerere. Noi, în mod obişnuit, aproape le uităm pe cele două, de laudă şi de mulţumire, şi toată ziua cerem. Cam toată ziua numai cerem. Foarte rar ne amintim că ar fi cazul să-I mai şi mulţumim lui Dumnezeu. Iar şi mai rar ne dăm seama că ar fi datoria noastră să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Pentru ce? Şi pentru pământ, şi pentru tot. Foarte rar. Numai când dă omul de necaz, atunci vine cu cererile. Mereu, mereu, cea mai mare parte din rugăciune sunt cererile, un fel de cerşetorie. Or, trebuie să fie şi mulţumire. Şi atunci când te rogi, când lauzi pe Dumnezeu şi-I mulţumeşti Lui, te umpli de-o bucurie extraordinară, ai o infinită bucurie. Când te rogi numai ca să ceri ceva de la Dumnezeu - aia-i bună, dar ăla-i un act de durere. Când te doare ceva, numai atunci începi să ceri. Atunci am vorbit despre Rugăciunea lui Iisus, despre care se fac foarte multe teorii, foarte sofisticate, nu le înţelege nimeni. Ascultam undeva că se vorbea despre cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate… Şi, atunci, pentru ca să scapi de teroarea fanteziei, să nu te poarte fantezia pe toate coclaurile - este nebuna casei, aşa i se mai spune; fantezia este foarte bogată la copilărie şi adolescenţă şi este mai liniştită la maturitate, dar există şi atunci -, este firesc să îndeplineşti rugăciunea Sfântului Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! Şi anume: la volan fiind, când nu eşti cuplat printr-un gând, aplică-ţi o astfel de rugăciune, dacă altceva…

01:04:00 În primul rând, rugăciunea aceasta, aşa-zisă Rugăciune a inimii, simplu trebuie luată, şi anume: începi rostind rugăciunea fizic, începi cu buzele: Doamne, miluieşte, Iisuse Dumnezeu, miluieşte-mă, şi atunci nu dai loc Satanei, ca gândul tău să zboare la toate năzbâtiile. Că fantezia ţi-e ocupată în mintea ta. Dar această rugăciune rostind-o numai cu buzele. Apoi trebuie să urci o treaptă. Aţi încercat vreodată să ziceţi rugăciunea în gând? Când rugăciunea o ziceţi în gând, nu mai are loc nici un fel de tulburare. De exemplu, de foarte multe ori, eu citesc în gând literatură şi studiu, nu citesc cu glas tare, ci în gând. Pentru că, dacă citeşti cu glas tare şi rugăciunile, şi nu ştiu ce, poate că vorbele să le zici aşa, dar mintea ta să fugă în altă parte. Dar, în momentul în care citeşti în gând este a doua treaptă a Rugăciunii lui Iisus. Prima este rostind rugăciunea aceasta cum am spus, de exemplu: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate… sau, de exemplu: Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, ia aminte, Doamne, sau altceva. Asta înseamnă un început al Rugăciunii lui Iisus. Apoi, la urmă, te forţezi să le exprimi numai în gând şi apoi, după ce în gând ai ajuns să ţi se încălzească creierii, atunci şi sentimentul începe să vibreze bucurie. Numai că la această fază foarte puţini ajung. La prima fază, adică să zici, să rosteşti în şoaptă rugăciunile, asta o poate face oricare. Mergând aşa, oriunde te afli, în loc să te gândeşti la bune sau rele, care tulbură, care consumă, zici rugăciunea asta şi te ocupă. Apoi vine a doua, pe care o zici în gând. Şi, dacă poţi coborî aceasta, foarte puţini o pot realiza - ca rugăciunea de pe buze s-o ridici cu gândul şi apoi s-o cobori în inima ta. Asta este scara acestei rugăciuni. Or, Rugaţi-vă neîncetat la aceasta se referă: să fii mereu preocupat, mintea ta să fie mereu ocupată cu cele dumnezeieşti, nu cu cele pământeşti şi trupeşti, cu cele întunecate. Astfel, de exemplu, pentru dumneavoastră poate e cam greu ce vă spun eu; şi eu am fost tânăr şi poate că e cam greu, dar, de exemplu, seara, te-ai culcat în pătucul tău, pe pătuţul tău şi, în loc să laşi mintea şi gândul tău să-ţi zboare la lucruri rele, cauţi să rosteşti o rugăciune. Extraordinar!

01:08:20 Când eram la Cluj, aveam în curte seminarul. Ziua eram la birou şi nu prea ieşeam în curte, pentru că prin curte erau oameni cu diferite probleme şi mă deranjau, veneau la mine cu tot felul de probleme. Şi ieşeam în curte cam după ora 10. Seminariştii mă pândeau şi veneau ca şoarecii, ieşeau de pe colo, pe colo, pe colo. Şi unul, mai ales, mă ţinea mult, până la 2 noaptea. Şi-i spuneam: „Ioane, care-i deosebirea între mine şi tine? Acum noi mergem să ne culcăm. Îţi spun eu: eu mă duc să mă culc pe un pat de crini, iar tu te duci şi te culci pe un pat de spini“. N-a înţeles şi atunci i-am explicat: „Eu mă duc să mă culc. În primul rând, am certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Eu ştiu că nu sunt singur. Eu ştiu că sunt asistat de îngerii lui Dumnezeu; nevăzuţi, dar sunt. Eu ştiu că atotfiinţa, ochiul lui Dumnezeu mă priveşte. Şi, atunci, eu, având credinţa în toate acestea, nu pot să fiu decât la lucrurile cele mai sfinte. Iar tu, păi tu, dacă te duci şi n-ai această credinţă, tu de bună seamă că te apuci de tot felul de bazaconii, şi patul tău e un pat de spini. Patul meu e un pat de crini“. Asta înseamnă credinţa, asta înseamnă semn al credinţei. Şi-i spuneam: „Spune tu, Ioane, nişte lucruri rele pe care le gândeşti le-ai putea exprima în faţa colegilor tăi?“. „Nu, Doamne păzeşte!“ „Dar în faţa părinţilor tăi?“ „Nicidecum!“ „Dar în faţa…?“ „Nicidecum!“ „Adică, în faţa colegilor tăi, care-s oameni ca tine, nu-ţi poţi permite nişte lucruri, în faţa părinţilor nici atât, în faţa mai-marilor nici atât, cum îţi permiţi atunci, în faţa lui Dumnezeu, să te laşi stăpânit de astfel de gânduri rele? Or, dacă tu crezi în Dumnezeu, atunci nu te poţi lăsa stăpânit de gânduri, că ştii că prezenţa lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, ochiul lui Dumnezeu te supraveghează, e prezent, te cunoaşte până în adâncul inimii tale, şi gândurile tale şi tot.“ Asta înseamnă făcutul credinţei. Dacă n-ai această tărie a credinţei şi n-ai această certitudine a prezenţei lui Dumnezeu şi-a prezenţei puterilor cereşti, sigur că atunci devii un pătimaş, un vicios, că nu-ţi mai este ruşine de nimenea, deşi, şi atunci, dacă eşti om, trebuie să-ţi fie ruşine de tine. Dacă şi-aceasta ai pierdut-o, atunci eşti mai rău decât rău! Asta discutam cu fratele Ion.

01:11:55 - Î: L-aţi cunoscut pe Nicolae Steinhardt, ştim că a fost la Rohia, monah acolo. Dacă puteţi să ne spuneţi câteva lucruri despre el.

R: Filosoful Noica l-a trimis acolo. Steinhardt, după ce a ieşit din puşcărie, a vrut să se retragă într-o mănăstire. După ce-a trecut prin mai multe mănăstiri, s-a dus la Noica, care era la Păltiniş, şi i-a zis: „Maestre, aş vrea să mă retrag la mănăstire“. „Bine, asta e foarte bine.“ „Dar am fost la mai multe mănăstiri şi n-am fost mulţumit.“ Atunci Noica, cu care mă cunoşteam, îi zice: „Apoi du-te la Preasfinţitul Iustinian, la Cluj, şi cere-i lui sfatul“. A venit la mine, la Cluj, şi i-am spus: „Ce sfat să-ţi dau? Dacă vrei la mănăstire, du-te la mănăstiri!“. „Am vizitat, dar n-am fost satisfăcut.“ „Ai fost la Rohia?“ „N-am fost.“ „Atunci du-te şi vizitează Rohia!“ A vizitat Rohia, cam doi ani a vizitat-o, şi s-a ataşat absolut de Mănăstirea Rohia, i-a plăcut atmosfera, o atmosferă un pic mai diferită decât în alte mănăstiri, e obştea tânără, dar e obşte curată şi care e numai zâmbet, e o desăvârşită sinceritate, nu se pândeşte unul pe altul, au o încredere absolută, mai mult decât dintr-o familie. El şi-a găsit acolo, era mulţumit. După aceasta, a făcut două vizite în Apus, a vizitat o mănăstire apuseană. Acolo, călugării din acea mănăstire apuseană, după o lună cât a stat la mănăstire, l-au rugat să rămână la ei, să le dea o declaraţie că rămâne la ei şi că aderă la Biserica lor. Steinhardt s-a enervat teribil: „Nu, eu mă duc în ţară, înapoi, şi mă duc la mănăstioara mea!“. Sigur că slujitorii mănăstirii de acolo s-au simţit foarte jigniţi şi i-au pus toate bagajele la uşă a doua zi şi a trebuit să plece imediat. S-a întors la mănăstire şi acolo a stat apoi.

01:14:45 Steinhardt a fost un evreu convertit la creştinism. Era ca un apostol, ca un creştin din primele secole. Pentru el, Hristos nu era o simplă persoană istorică, era o Persoană vie, Care nu era departe în timp şi în spaţiu, şi O simţea, trăia mereu în prezenţa lui Hristos şi avea acest… nu un habotnicism, nu, ci, cum reiese din scrisorile lui, un realism al creştinilor din primele secole, aşa cum a fost Apostolul Pavel. Nu vreau să zic eu c-a fost ca Pavel, sau ca apostolii, sau ca sfinţii, nu, dar era un creştin autentic. Aţi văzut ce spune: „Dacă cineva m-ar convinge pe toate căile că Adevărul este în altă parte şi Hristos este în altă parte, nu-i totuna cu Adevărul, m-aş lepăda de Adevăr şi m-aş lăsa lui Hristos“. Aşa era declarat. Dar el spunea mereu: „Eu sunt un jidan, dar, pentru mine, Hristos este ceea ce spune Evanghelia. Mai mult decât atât, iubesc poporul român din toată inima mea. Sunt evreu (el zicea sunt jidan), dar iubesc poporul român din toată inima, pentru calităţile şi frumuseţile lui morale şi spirituale“. De multe ori stau cu intelectuali de vorbă şi ei rămân puţin, aşa, cam îndoiţi, că e cam exagerată aprecierea mea, respectul meu faţă de poporul român, dar nu-i exagerat! Sigur că, privind de aproape, vezi şi cât de şifonată îi e haina, dar, privit din altă lumină, e un popor extraordinar. Şi frumuseţea lui fizică, şi frumuseţea lui morală, e un popor care are o mare frumuseţe interioară şi o mare nobleţe. Extraordinar! Începând de la prunci şi până la bătrâni din ţara noastră. Nu vei găsi în poporul român ceea ce întâlneşti la alte popoare - o îmbătrânire prematură, o artificializare în viaţă, unde totul e mecanic, a devenit mecanic la multe popoare. Poporul român e viu, repet: un popor vechi, străvechi, dar neîmbătrânit.

01:18:04 Şi, ca să aveţi o încheiere, să aveţi o desăvârşire: dacă avem ceva în lumea aceasta, dacă avem un mesaj, este Evanghelia. Restul, toate celelalte sunt fructul cugetării omeneşti. Evanghelia însă nu este fructul cugetării omeneşti, este cuvântul Fiului lui Dumnezeu. Dacă aceasta nu credem, atunci înseamnă că suntem pierduţi, atunci e altceva. Eu spun de foarte multe ori, că se vorbea înainte de Revoluţie, despre atei: nu există atei, există un om care se îndoieşte, toţi oamenii au îndoieli, pentru că problemele religioase sunt atât de înalte, încât foarte cu greu le poate accepta mintea omenească. Dar, totuşi, om ateu nu există, în adevăratul înţeles al cuvântului. De ce? Când omul ajunge la faza aceasta, când el să fie pătruns că-n afară de materia aceasta nu există nimic, că totul se delimitează, când ajunge la acest punct, ori înnebuneşte, ori se spânzură. Dar, ca să reziste, şi cel mai mare ateu are o speranţă, are un dor.

01:19:55 De exemplu, filosoful ăsta al nostru, care e de aici, de la Răşinari, care a murit la Paris - Cioran… mereu vorbea de sinucidere, îndemna pe toată lumea, şi atunci îi scrie cineva: „Dar tu, dacă eşti aşa de convins că nu vei avea nici o răspundere, de ce nu te-ai spânzurat până acum? De ce tot vorbeşti de asta? Pentru că ţi-e frică de moarte! De ce ţi-e frică de moarte, dacă moartea n-are nici o urmare, dacă intri în nefiinţă?“. Firea ta, în adânc, simte, are certitudinea că prin moarte noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem în altă formă de existenţă. Că ceea ce în noi este viu şi ceea ce avem în noi cu adevărat care creează este spiritul. Mulţi zic că 90% este materie şi 10% este spirit. Nu este adevărat. Numai 10% este materie, restul nu. Fiecare om e numai spirit. Tot ce mişcă reprezintă cauze din astea, mecanice - dar nu! Sigur, dumneata, ca fizician, vii c-o teorie din asta, dar ce să fac dacă eu gândesc în momentul ăsta să-mi mişc… Ce puteri? De unde vine aceasta? Îmi vine să închid ochii, închid ochii. Asta înseamnă o acţiune a unui spirit, a ceva dincolo de materie, care pune materia în funcţiune. Materia este sub ascultarea acestui element căruia-i zicem suflet. Aşa că vă doresc să vă ataşaţi, să citiţi aşa, cu drag, câte un capitol din Noul Testament, din Evanghelia lui Iisus Hristos, cu încrederea absolută că n-a fost un om Cel care a spus aceste lucruri, ci a fost Dumnezeu. Iată, după 2.000 de ani, n-a îmbătrânit textul! Citesc Coranul - nişte absurdităţi de te doare capul! Şi, totuşi, se consideră carte inspirată. Citesc Upanişadele sau cărţile budismului, cărţile brahmanilor, cărţile şintoismului - sunt nişte aberaţii. Pe când, astăzi, ce-a spus Hristos este foarte firesc şi se încadrează - parcă asta era scris! Cuvântul lui Hristos se potriveşte tuturor locurilor, tuturor timpurilor. Dacă îl citeşte indianul, indianului i se pare că pentru el a vorbit Hristos, fiecăruia i se pare că pentru el e scris, dacă ajunge să citească fără idei preconcepute şi să facă comparaţia între viaţă şi ce a spus Hristos. Este o comparaţie perfectă şi asta n-o poate face decât Dumnezeu. Ce-a spus Platon, ce-a spus Socrate prin Platon etc. - da, sunt minunate, dar sunt bune pentru secolului al III-lea înainte de Hristos. Sunt lucruri depăşite. Sunt lucruri frumoase pentru atunci, dar pentru atunci, pentru astăzi nu mai sunt potrivite, pentru lumea de astăzi. Aşa, ca o mângâiere să vă fie!

01:24:02 Într-o bună zi, vin la mine vreo patru preoţi, într-o după-masă, când nu era program, şi mă întreabă: „Ce faceţi?“. „Păi, ce să fac, fraţilor, stau de vorbă cu Dumnezeu şi cu sfinţii.“ Ei au rămas aşa… s-au uitat la mine cam miraţi: „Preasfinţitul glumeşte cu noi“. „Nu, nu - zic -, realmente: stau de vorbă cu Dumnezeu şi cu sfinţii.“ Ei, nu sunt vrednic eu să stau de vorbă în mod direct cu ei, dar, din moment ce eu citesc Evanghelia, cuvintele lui Hristos, pentru mine aceste cuvinte înseamnă că eu dialoghez, stau de vorbă cu Hristos. Sau citesc o carte (oricare carte), citesc viaţa sfântului sau cuvintele unui sfânt - păi stau de vorbă cu el, aceste cuvinte sunt rămăşiţa din el, care s-a păstrat, iar când eu vin în contact cu aceste cuvinte, exprimate de Mântuitorul, exprimate de către un Sfânt Părinte sau de un filosof, stau de vorbă cu el ca şi cum aş fi într-un dialog, într-o convorbire, într-o conversaţie cu Mântuitorul, cu sfinţii, cum sunt Părinţii, cu cine vreau. La mine, lângă pat, e grămadă de sfinţi. Că am o mulţime de scrieri dintre cele mai bune. Vreau să citesc pe Platon, îl iau pe Platon, vreau să citesc nu ştiu ce, îl iau pe ăla… mă satur de aşa ceva, vreau să mă plimb puţin, iau o carte, de regulă, Atlasul - geografie, şi mă plimb prin ţară şi trăiesc momentele, la miez de noapte eu trăiesc momentele, că, dacă mă mai opresc cu ochii mei la Bucureşti, intuiesc imediat viaţa celor de la Bucureşti. Nu mă simt singur, stau de vorbă - asta înseamnă, de fapt, viaţa spirituală. Sigur că, la modul superior, viaţa spirituală înseamnă atunci când te rogi, cand meditezi etc. Dar tot viaţă spirituală e şi atunci când reflectez pe anumite texte sau când citesc o poezie a lui Alexandru, parcă trăiesc, îl aud, îl văd, savurez ideile lui, gândurile lui, creaţia lui. Când i-am lămurit pe bieţii oameni, au zis: „Sigur că da…“.

(Transcriere și adaptare: Carmen Crețu)

Conferinţa a fost susţinută când IPS Arhiepiscop Iustinan era PS Iustinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

Preluat de pe Portalul Doxologia
Video aici

Revel în club

2012-01-02T10:42:00.002+02:00

Ierodiacon Serafim Pantea

Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiță în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut și eu Revelu'n club. Și nu de oricare club. În cel mai select club cu putință. Știu că mulți se laudă că al lor e mai cu moț dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme dela creme e puțin spus.

Eu lucrez în clubul cu pricina așa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail și pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni și-s foarte de treabă. Nu-s decât doi dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aș spune „laser frate” dar nu cred că-i cu baterii și nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care știe toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăiești câteva sute de vieți. Gavriil e mai pașnic dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciș cu el că are ce-ți părea rău după aia.

Evident, am salutat lumea, așa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei și nici pe mama Lui, și am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început petrecerea.

Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreții au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic care aici avea un titlu mai puțin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu niște studii științifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava și de alții mari care dau ceață oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.

Pentru că făceam parte din suita de onoare m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopții eram la un dans tradițional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numește „litie” și am înțeles că cei de prin alte părți nu știu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toți acces la cluburi selecte cum avem noi așa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la așa ceva că nu se face. Și în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.

Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat și dansul, pe urmă mâncarea și a venit și ora să se așeze lumea la masă. Și aici vă voi istorisi ceva ce n-ati mai văzut prin alte părți. Cel care a fost desemnat bucătarul șef, a preparat mâncarea în direct, în fața oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Și mâncarea, și băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu știi ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că la ora mesei, mulți s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun și le-a căzut cam greu dar ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă pot să vă spun doar atât. Dumnezeiască nu alta. Iar băutură ca asta nu găsiți în altă parte nici peste mări și țări și nici peste galaxii și constelații. Dacă reușiți cumva să faceți rost de vreo invitație la un astfel de club, să nu care cumva să ratați mâncarea și băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.

Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noștri, au fost tot numai domni și domnițe, generali și soldați care mai de care mai importanți. Și peste toți, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe dar în general anunț cu voce tare evenimentele care urmează și la urmă spăl vasele. Și dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulți regi și împărați s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puțin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni sa intre dacă nu-i pe lista de invitați sau nu e de-al casei.

Dimineață, obosiți, am mers fiecare pe la casele noastre și ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii și cu lumea bună. Celor care ați făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Și dacă n-ați prins de data asta invitație într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutați pe careva dintre angajații clubului că deocamdată se mai pot da invitații așa, pe pile, pe cunoștințe și pe relații. S-a anunțat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitații noi și care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Așa că, grăbiți-vă!

Sf. Vasile cel Mare: ''Ia aminte la tine însuţi''

2012-01-01T18:38:00.002+02:00

“Ia aminte de tine însuţi”, ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ti-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi.
“Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat“.
Cercetează-te pe tine cine esti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecatoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. “Ia aminte, deci, de tine însuţi“!
Sfântul Vasile cel Mare

Citiţi mai multe aici: OMILIA A III-A La cuvintele: “Ia aminte de tine insuti”

Bileţelul din căptuşeală. Dumnezeu în căutarea omului

2011-12-29T13:09:00.003+02:00

Lelia MUNTEANU

Mai ţineţi minte pariul lui Blaise Pascal? De câte ori ne-am răsucit de la credinţă la tăgadă, l-am făcut şi noi cu destinul nostru: dacă Dumnezeu există şi cred în El, câştig viaţă veşnică; dacă nu există şi totuşi cred în El, n-am nimic de pierdut; prin urmare, e mai profitabil să cred.
Nu, n-o să vorbim despre Dumnezeu în termeni de bilanţ contabil, “citindu-l” ca pe un cont de profit şi pierderi. După moarte, în căptuşeala hainei cetăţeanului Blaise Pascal, care s-a luptat o mare parte din viaţă cu Cel de Sus, s-a găsit un bileţel: “Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, nu al filosofilor şi nici al savanţilor…”

“Nu al filosofilor şi nici al savanţilor”, pe acest Dumnezeu îl invocăm astăzi. Pe Dumnezeul creştin care săvârşeşte, trimiţându-Şi Fiul să Se întrupeze, un demers tulburător: porneşte în căutarea omului. Nu a genialului matematician Pascal, ci a robului lui Dumnezeu Blaise, a cărui măreţie şi început al înţelepciunii e teama. Teama de a fi singur, teama de a-ţi petrece viaţa către un capăt dincolo de care nu mai există nimic. Acelaşi om care s-a împăcat cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu semenii, scrisese: “Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi. Cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii îndureraţi, fără speranţă, aşteptându-şi randul. Aceasta este imaginea condiţiei umane”…

Imaginea condiţiei umane, înălţătoare, ea alta: e bileţelul cusut în căptuşeala hainei, pe care Dumnezeu ni-l citeşte în fiecare zi, asa cum ne-am priceput să i-L scriem. Imaginea înălţătoare a condiţiei umane e şi în chipurile brechtiene ale amărâţilor care adună fier de sub ruinele fabricilor în noaptea de Crăciun, şi în chipurile fericite ale celor care benchetuiesc în îndestulare alături de casnicii lor.

Cât Dumnezeu ne caută nu suntem pierduţi. Nu vom mai rătăci multă vreme…

Sursa: http://www.gandul.info/opinii/biletelul-din-captuseala-dumnezeu-in-cautarea-omului-5207039via Theologhia.wordpress.com

Crăciun cu bucurie

2011-12-24T09:15:00.000+02:00

Icoana

Naşterea Domnului să vă aducă bucurie şi pace în casă şi în suflet.

Carol of the Bells (for 12 cellos) - Steven Sharp Nelson

2011-12-23T12:29:00.002+02:00

A apărut calendarul Chipuri de mărturisitori. Slujitori ai Domnului în temniţele comuniste, Editura Filos, 2011

2011-12-19T20:56:00.001+02:00

Ne bucurăm să vă putem anunţa apariţia calendarului „Chipuri de mărturisitori. Slujitori ai Domnului în temniţele comuniste”, Editura Filos, 2011. Calendarul conţine fotografiile de la arestare şi cuvinte de folos ale unor mari figuri duhovniceşti ca ÎPS Bartolomeu, pr. Sofian Boghiu, pr. Adrian Făgeţeanu, ieroschimonahul Daniil, pr. Constantin Sârbu, pr. Constantin Voicescu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Gheorghe Calciu, pr. Nicolae Steinhardt, pr. Dimitrie Bejan. Calendarul poate fi găsit la Fundaţia Arsenie Boca, Librăria Sophia, Librăria Evanghelismos, Librăria Bizantină (Bucureşti), Librăria Mihai Eminescu, Librăria Casa Cărţii și Biserica Sfântul Gheorghe (Piteşti).

Un proiect susținut și recomandat de www.fenomenulpitesti.ro.
Pentru detalii şi distribuţie, puteţi scrie la editura.filos@gmail.com.

Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

2011-12-17T10:24:00.000+02:00

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

( după o întâmplare reală)

Blogul lui Marius Iordăchioaia

Când perioada sfârşitului de an este prilej de tulburare

2011-12-14T19:47:00.000+02:00

Cristina Sturzu

Perioada sărbătorilor poate fi asociată în vieţile unora dintre noi cu o stare de anxietate şi chiar depresie. Dacă la unii se instalează această stare pornind de la amintiri din copilăria lipsită de griji ce contrastează cu viaţa din prezent, alţii trec prin situaţii mai dramatice, cum ar fi şomajul, probleme de familie, singurătate venită după pierderea unei persoane dragi, izolare, aşteptări neîmplinite şi chiar adunările de familie tensionate între rude înstrăinate pot duce la tristeţe şi disperare.

Timpul bucuriei, al întâlnirilor minunate din familie, al trăirilor profunde legate de Naşterea Domnului pur şi simplu sunt inexistente pentru unii dintre noi. Este depresia celor care se găsesc afundaţi fără ieşire, cei ce văd sinuciderea ca o eliberare din această disperare şi a celor care-şi doresc moartea în fiecare noapte. Aceştia au nevoie de iubire, înţelegere şi ajutor. Ei au nevoie de Spovedanie şi de Trupul lui Hristos, de rugăciunea celor din jur şi uneori chiar şi de medicamente, prescrise în urma consultaţiei de specialitate.

Există un drac al întristării

Cuvântul "depresie" nu apare ca atare în Biblie, dar cu siguranţă această stare este surprinsă de multe ori atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Proorocul David plânge, în Psalmul 88, versetele 3-6: "Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morţi slobod. Ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu Ţi-ai mai adus aminte şi care au fost lepădaţi de la mâna Ta. Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii." Sfinţii Părinţi, de asemenea, iau în serios această realitate şi folosesc termenul de întristare, arătând chiar că este un drac al întristării.

Evagrie Ponticul spune: "Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. "De aş putea, zice, să mă omor sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta". Acestui drac l-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă corintenilor, zicând: "Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare".

Este normal să plângi şi să-ţi exprimi sentimentele

Dacă faceţi parte dintre acele persoane care trec prin şi sunt predispuse la momente depresive, iată câteva sugestii practice pentru perioada sărbătorilor:

- Fiţi pregătiţi. Stările acestea negative pot ataca în orice moment şi de aceea cel mai înţelept ar fi să fiţi pregătit încă dinainte pentru ele. Luaţi în considerare momente care sunt cu precădere predispuse la asta (cum ar fi seara de ajun) şi fiţi pregătit pentru ele. Stabiliţi un plan pentru acea perioadă.

- Acceptaţi. Dificultatea acestei perioade poate fi accentuată de rememorarea pierderilor. Dacă a murit recent cineva apropiat ori dacă aţi trecut printr-o separare, acceptaţi că este normal să simţiţi tristeţe. Este normal să plângi şi să-ţi exprimi sentimentele. Nu poţi fi fericit doar pentru că este perioada sărbătorilor. Nu te simţi vinovat dacă singurul tău scop pentru această perioadă ar fi "să o depăşeşti".

- Socializaţi. Nu vă afundaţi în singurătate. Sentimentele de nesiguranţă vă pot tenta spre izolare, dar impuneţi-vă să ieşiţi, chiar dacă pentru scurt timp. Mergeţi la slujbe ori angajaţi-vă în activităţi de voluntariat. A-i ajuta pe ceilalţi este de asemenea o cale pentru a vă ridica moralul.

- Coborâţi-vă nivelul aşteptărilor. Filmele şi cântecele seculare ale acestei perioade creionează de multe ori o imagine total ireală a sărbătorilor. Încercaţi să le eliminaţi din viaţa dvs., înlocuindu-le cu colinde, care exprimă adevăratul sens al sărbătorilor. De asemenea, dacă ornamentele specifice vă provoacă prea multă durere, lăsaţi-le deoparte anul acesta. Evitaţi locurile care v-ar predispune prea mult la tristeţe, cum sunt mall-urile şi alte locaţii de acest gen.

- Nu vă anesteziaţi durerea cu alcool ori alte substanţe care v-ar putea face să vă simţiţi "bine". Acest lucru predispune mai tare la depresie şi anxietate, odată trecut efectul. În plus, puteţi ajunge să faceţi lucruri pe care mai târziu le-aţi regreta, consumându-le.

- Aveţi grijă de dvs. Aveţi grijă de sănătate, mâncând alimente sănătoase, care vă dau putere. Mâncărurile fast-food şi cele prea dulci pot contribui la starea depresivă, deoarece aduc "motive în plus". Pe de altă parte, mişcarea face bine, aşa încât executaţi măcar câteva mişcări energice în faţa geamului deschis, pentru oxigenarea sângelui şi reducerea stresului, dacă nu puteţi ieşi la plimbări scurte în zone mai puţin aglomerate.

Strategii de supravieţuire:

- Ţineţi aproape numărul de telefon al duhovnicului, al consilierului ori al unui prieten. Luaţi-vă angajamentul de a suna în cazul în care gândurile negative devin prea intense.

- Stabiliţi limite. Explicaţi clar prietenilor ori familiei ce puteţi face în acest an şi ce nu puteţi face. Nu lăsaţi ca vinovăţia să vă aducă în situaţia de vă angaja în ceva ce nu puteţi gestiona acum. Cei care n-au suferit niciodată o pierdere majoră pot să nu vă înţeleagă tristeţea şi greutatea din această perioadă. Pe de altă parte, dacă pierderea pe care o trăiţi nu e atât de evidentă, e bine să le daţi câteva explicaţii cu privire la suferinţa prin care treceţi.

- Fiţi creativ. Faceţi ceva cu totul diferit în acest an. Vizitaţi un prieten de departe, mergeţi într-o excursie. Găsiţi pe cineva care trece printr-o situaţie similară şi petreceţi această perioadă împreună.

Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit

2011-12-14T15:06:00.000+02:00

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

VALOAREA VIEŢII ŞI LIBERTATEA CUPLULUI

Este o temă care priveşte România, care priveşte întreaga lume, familia, şi care pune mari probleme la ora actuală în Biserica Ortodoxă, pentru duhovnici în mod special. Tot ce vedem rău este din lipsă de trăire duhovnicească în familie. Noi ne-am obişnuit să condamnăm numai răul, mai precis numai efectul răului, nu şi cauza răului. Nu este cineva care să observe cum a ajuns omul într-o întunecime a minţii atât de profundă. în afară de gravitatea avortului, în afară de gravitatea divorţului, puţini mai încercăm să înţelegem de ce se întâmplă toate acestea. înţelegând de ce se întâmplă acestea, nu scade gravitatea faptei, dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza. Ne punem întrebarea: pentru noi ce este familia?

Pe soţ şi pe soţie i-a unit Dumnezeu în căsătorie?

Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi: Tatăl, Fixai şi Duhul Sfânt în lume?

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire, ca reprezentare numai, a ceea ce noi suntem datori să recunoaştem că suntem?

Sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică” răsună în inimile noastre? înţeleg soţiile că reprezintă Biserica? Atunci când suntem soţi înţelegem că reprezentăm pe Hristos?

Soţiile înţeleg că este Hristos, capul Bisericii? înţelegele că sunt create din coasta lui Hristos? Căci Biserica, în chip nevăzut, a luat naştere din coasta lui Hristos prin vărsarea Sângelui pe Cruce, iar în chip văzut la Rusalii.

înţeleg că este Hristos capul lor, iar ele sunt corpul şi mădularele, iar împreună formează ceea ce se poate continua ca omenire, perpetua ca ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi apoi a sfinţit şi sprijină să existe în continuare?

Toate aceste întrebări rămân întrebări şi aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să ni-l dea cineva, ci un răspuns care să vină dinăuntrul nostru.

în primul rând, în lume, şi mai ales în România, femeia nu este de ajuns de preţuită. în al doilea rând, în special în România, legea nu ocroteşte îndeajuns femeia. Deşi căsătoria şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii se fac în chip văzut, adică de faţă cu oamenii, de faţă cu martorii. Un preot niciodată nu poate să săvârşească o Cununie numai el, mirii şi cântăreţul şi naşii, trebuie să mai fie cineva ca martor a ceea ce s-a întâmplat, martor pentru oameni, martor pentru Dumnezeu. Nu este de ajuns de cinstită femeia, nu este ocrotită. Femeia în zilele noastre este bătută, dispreţuită, chinuită, maltratată, jertfită, în final nerăsplătită şi neapreciată pentru cât face ea pentru omenire. Dimpotrivă, i se văd numai defectele, că are şi defecte. Şi toate acestea sunt etalate ca şi cum avem de-a face cu un lucru rău în sine. Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit, pentru că, reîntorcându- ne la simbol, Hristos este Capul Bisericii.

O să spunem: dar cine dispreţuieşte aşa mult femeia? Noi! Noi, femeile, noi, bărbaţii, noi, oamenii, noi toţi nu acordăm îndeajuns de mult femeii atenţia şi cinstea cuvenită. Şi dacă nu facem aşa, atunci nu reuşim să preţuim nici familia şi în familie apare dispreţul. Astfel, bineînţeles că nu mai avem de-a face cu soliditatea unei căsnicii, cu rezistenţa unei familii întemeiate.

Legea nu protejează femeia; ea este bătută şi ca să i se facă dreptate trebuie să facă o reclamaţie. Până să facă o reclamaţie, mai ia de câteva ori bătaie, după care renunţă. Este foarte greu să reclami soţul care te-a bătut, este aproape imposibil. Legea nu intră în acţiune de la ea însăşi, ca să protejeze femeia, despre care spunem că este sexul slab, dar ea nu este sexul slab, este sexul fin, atât. Sexul slab este bărbatul, cel care nu are o orientare foarte bună, ci este numai puternic. Aşa a fost dăruit el cu putere, iar restul calităţilor le-a lăsat Dumnezeu femeii (când zic restul calităţilor mă refer la această bogăţie de sentimente, o stare interioară de care este capabilă numai femeia).

Din dispreţul bărbaţilor şi din nepreţuirea femeii a luat naştere o mişcare care se numeşte feministă şi cu care Biserica pe bună dreptate nu este de acord. în această mişcare femeile spun că ele sunt totul, că se pot descurca fără bărbaţi, că nu este nevoie de bărbaţi pe lumea asta şi că inclusiv copii pot face şi fără bărbaţi. Partea religioasă a intervenit, iar la anglicani au fost hirotonite femei si de câţiva ani încoace se hirotonesc femei şi ca episcopi. O aiureală creată de această mişcare feministă. Observăm că dacă nu acordăm atenţia cuvenită, apar şi aceste aspecte extremiste.

Toate imperiile au pierit în momentul în care femeia n-a vrut să mai nască.

în urmă cu două sute şi mai bine de ani, în provincia Kosovo erau 98% ortodocşi şi 2% musulmani. Anii trecuţi procentul s-a inversat: 2% ortodocşi şi 98% musulmani. A urmat intervenţia americanilor, care s-au purtat urât, care au bombardat şi în ziua de Paşti. Au bombardat bisericile, mănăstirile si cimitirele ortodoxe si ceva muzee. De ce? Ca să distrugă tot ceea ce însemna istorie şi vestigii! Ii condamnăm si nu suntem de acord cu ce au făcut!

Dar explicăm permisiunea pe care Dumnezeu a dat-o ca să se întâmple aşa, prin faptul că ortodocşii n-au vrut să mai nască. „Nenaşterea” în rândul ortodocşilor duce la pieirea lor, nu a Bisericii Ortodoxe, ci a ortodocşilor.

Ce înseamnă asta? înseamnă că suntem şase miliarde, poate şi mai mult pe faţa pământului, din care numai 226 de milioane suntem creştini ortodocşi. De ce? în primul rând, din lipsa naşterilor. Ne văităm de ţigani (ceea ce este greşit să facem, pentru că nu suntem rasişti), ne văităm că se înmulţesc, dar nu facem nimic ca noi înşine să ne înmulţim, să perpetuăm neamul nostru românesc, creştin şi ortodox. Din populaţia românească din România sunt 98% ortodocşi, iar 86,5% sunt ortodocşi din întreaga populaţie a României. Cu ceva excepţii, aceşti ortodocşi pe care noi îi botezăm, îi cununăm, îi împărtăşim după ce-i spovedim, cărora le predicăm, nu vor să mai nască.

In familie a apărut crima.

Dacă totuşi nu credem că doar mulţimea mănăstirilor din ţara noastră acoperă şi rezolvă toate păcatele şi nelegiuirile noastre, atunci este bine, atunci putem reveni. Dar dacă mergem pe ideea că suntem creştini de 2000 de ani, că suntem urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi ai celorlalţi domnitori, unii dintre ei şi sfinţi, dacă credem că înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei, atunci lucrurile nu stau aşa simplu. Să înţelegem că politica demografică în lume este distructivă pentru creştinism. Şi dacă până mai ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumnezeu: „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez”, în momentul acesta, puţini ortodocşi mai înţeleg aceste aspecte. Să înţelegem deci ce ne aşteaptă prin noi înşine: noi n-am avut şi n-avem ideea că suntem poporul ales, dar spunem că România este grădina Maicii Domnului. Nu este în realitatea de acum nicio grădină a Maicii Domnului!

De ce să fie grădina Maicii Domnului, când acum noi ascultăm aceste cuvinte, mâine mergem la biserică, poimâine îl serbăm pe Sfântul Andrei, iar la fiecare clipă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete? Copii sunt (în maternitatea Polizu din Bucureşti) născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermatozoizii, ci împiedică nidarea; dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, apoi dă cu piciorul prin uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. Asta ca să ne arate nouă Dumnezeu cum stau lucrurile. La ora aceasta se omoară copii. Acum noi vorbim aici, ne închinăm, dar la spital se omoară copii. Şi atunci nu putem admite ideea că România este grădina Maicii Domnului pentru că, până la brâu, România înoată în sângele propriilor ei copii.

De asemenea, dacă întrebăm pentru care motiv a fost arestat, schingiuit şi omorât Constantin Brâncoveanu? Este greu să răspundem! Toată lumea ştie că a fost omorât pentru că nu a vrut să părăsească Ortodoxia si să treacă la islam. Acesta este ultimul dialog al lui cu sultanul şi apoi cu gâdele, cel care-i tăia capul. A fost un joc de cuvinte pentru a se acoperi imaginea pentru opinia publică mondială care era atunci. Este adevărat că a rezistat şi nu s-a lepădat de Ortodoxie. Dar motivul pentru care a fost arestat şi, în cele din urmă, schingiuit şi decapitat el, copiii lui şi primul lui ministru a fost că el a umplut Ţara Românească de copii. El însuşi, prin exemplul personal (a avut 11 copii), dar a şi favorizat din punct de vedere financiar, material ca poporul să nască copii şi s-a umplut ţara de copii. Politica lui demografică a enervat Poarta otomană care l-a chemat, dar el nu s-a dus şi, în cele din urmă, l-au arestat şi l-au omorât. Aceasta este cauza reală pentru care el a fost ucis. Este adevărat şi cu Ortodoxia, dar aceea a fost întrebarea ultimă, este rezistenţa lui ultimă.

Ce ni se cere nouă astăzi? Astăzi ni se cere să fim mai puţini, deşi am scăzut de la 22 de milioane la vreo 18 milioane (se spune că suntem 21,5 milioane, dar nu este adevărat) şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori tot suntem prea mulţi, mai trebuie să ne cernem. Şi ne cernem în ritmul în care ni s-a favorizat această cernere: anticoncepţionale abortive, divorţ, etc, toate acestea sunt distructive pentru noi. Şi atunci eu m-aş gândi, ca şi dumneavoastră, la valoarea vieţii şi la libertatea cuplului, care, de fapt, a degenerat în libertinaj.

Noi am făcut aici un expozeu a ceea ce sesizăm că se întâmplă în România, în lume, dar şi care afectează grav viaţa Bisericii Ortodoxe. Să stăm de vorbă să vedem ce-i de făcut ca să salvăm poporul român de la pieire! Fetelor, nu ştiu dacă vreţi să vă mai măritaţi sau nu, dar dacă vreţi să vă măritaţi, studiaţi dinainte care este chemarea căsătoriei.

Observaţi că despre bărbaţi nu am vorbit nimic. De ce? Pentru că ei au modalitatea lor precisă de gândire şi nu trebuie să fie amestecaţi în problemele astea, ei au putere şi atât. Eu am vorbit de viitoarele conducătoare ale familiilor, adică despre femei, care sunt capul familiei şi ele fac totul: conduc familia şi le merge bine, întreţin gospodăria, dau educaţie copiilor, etc.

Bărbaţii sunt recunoscuţi ca puternici, cinstiţi, preamăriţi, dar nu sunt dotaţi cu puterea de susţinere a vieţii şi deocamdată, de a salva neamul românesc creştin şi ortodox. Toată salvarea este la femei. Proaspetele căsătorite, viitoarele căsătorite, tot ce este femeie poate să salveze acum România!

Sursa Despre Taina Căsătoriei

Iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte

2011-12-13T20:11:00.002+02:00

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

IUBIRE ŞI SENZUALITATE

La tema aceasta foarte discutată putem enunţa pe scurt: iubire da, senzualitate da, libertate da, libertinaj nu, senzualitate da, dar nu oricum! Iubirea nu poate să aibă decât un singur sens, o singură definiţie, un singur obiect, un singur subiect, pentru că iubire este chiar numele lui Dumnezeu. Noi despărţim numele lui Dumnezeu de iubire, sau despărţim iubirea de numele lui Dumnezeu. Pentru că iubirea, în orice formă s-ar manifesta ea, este spre Dumnezeu. Când spunem iubire nu spunem nici plăcere, nici falsitate, nici senzualitate, nici ceea ce este pământesc, ci spunem numai ceea ce este ceresc.

în ce constă greşeala noastră? Greşeala constă în faptul că nu vrem să înţelegem că noi, oameni pământeşti, putem trăi pământeşte, totuşi tinzând spre cer. Dacă am putea înţelege lucrul acesta, mai mult de 4,3% din ortodocşi ar putea fi în biserică duminica. Dar noi despărţim ceea ce este firesc de ceea ce este suprafiresc, uitând că Hristos într-adevăr a luat chipul nostru şi toate ale noastre în afară de păcat, iar în acelaşi timp, Hristos a înţeles firea umană.

Noi suntem trup şi suflet, fară să facem confuzia între suflet şi psihic. Sufletul este domeniul de studiu al teologiei, iar psihicul este domeniul de studiu al ştiinţei numite psihologie. în paranteză fie spus, dacă este cineva student la psihologie şi nu are un duhovnic bun şi nu se spovedeşte des, nu are şanse să scape întreg la cap până la terminarea facultăţii.

Nu putem spune că Biserica este aici în exterior, pentru că Biserica este în noi, Biserica suntem noi, sau noi suntem parte din marea Biserică, precum într-o oglindă zdrobită, fiecare ciob oglindeşte soarele. Aceasta este marea taină şi a Sfintei Împărtăşanii. Ortodoxia se poate afla printre noi, se poate vedea în noi. Unii dintre noi suntem mai păcătoşi, alţii mai puţin păcătoşi. Cine ştie care suntem mai puţin păcătoşi? Nu ştiu. Cine ştie că suntem mai păcătoşi? Noi înşine. Un om poate să spună despre sine că este mai păcătos decât altul, dar nu poate să spună despre sine că este mai puţin păcătos decât altul. Pentru că în momentul acela este preluat şi dominat de păcatul mândriei, care în cazul lui devine cel mai mare păcat, precum în cazul hoţului cel mai mare păcat este furtul, precum în cazul criminalului cel mai mare păcat este crima pe care o săvârşeşte.

Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nicio confesiune, în nicio religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri. Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară, nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.

Dumnezeu ar trebui prezentat ca iubire. Ce facem noi, Biserica Ortodoxă, din nefericire, cu acest aspect? Noi prezentăm pe Dumnezeu ca fiind sacru, ca Cel care pedepseşte, ca Cel care dă deoparte, ca Cel care opreşte binefacerile asupra acelui păcătos. Dumnezeu nu este aşa, Dumnezeu este iubire. Ori Dumnezeu, fiind iubire, nu face toate acestea. Adevărat este că noi înşine, cu voia noastră liberă, izgonim efectul puterii şi lucrării Lui asupra noastră. Iar de aici, bineînţeles că avem de-a face cu un teren unde puterea lui Dumnezeu nu se mai exercită, un teren unde dansează diavolul, un teren nesigur, un teren necercetat, un teren care nu este spre mântuirea noastră.

Filozofii greci şi Sfinţii Părinţi au observat că iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte. Iubirea poate să fie doar în stadiul de a plăcea ceva, adică o iubire numit afilia. Şi mai există şi o iubire, eros, pe care noi o numim erotică, dar nici această iubire nu este una pe care Dumnezeu să nu o primească. Ea este o iubire care apare în urma existenţei sentimentelor în noi. Şi iubirea cea mai înaltă numită agape, acea iubire care tinde în mod direct către unirea cu Creatorul.

Acum ne întrebăm în ce măsură iubirea numită eros este sau nu este plăcută lui Dumnezeu. Şi ca să spunem de la început, ceea ce vrem să argumentăm este următorul fapt: erosul este plăcut lui Dumnezeu în măsura în care acest lucru se încadrează în largile graniţe, în larga grădină a trăirii duhovniceşti.

Patericul şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi istorisesc şi scăderi ale marilor bărbaţi. De ce? Ca să ne arate nouă că firea umană poate urca şi poate coborî şi că firea umană este ajutată de Dumnezeu şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Noi spunem că mântuirea aparţine celui ce crede drept, lucrează fapte bune şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Acestea sunt condiţiile mântuirii şi pe acestea noi trebuie să le împlinim. Apar adesea întrebări dacă musulmanii se mântuiesc, sau baptiştii, sau catolicii. Noi nu putem spune că se mântuiesc sau nu se mântuiesc. Noi putem spune că pentru cel ce împlineşte aceste trei cerinţe, reguli, chemări ale lui Dumnezeu, se garantează mântuirea lui. Dintre care, cea mai importantă este conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Conlucrarea cu harul lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine. Existenţa Sfintelor Taine în Biserică face ca noi să putem face rodnice faptele noastre, rămânând, desigur, la mila lui Dumnezeu împlinirea lor şi credinţa noastră să nu fie o teorie. Să fie o lucrare, să fie o credinţă dreaptă, dar şi lucrătoare.

Aşadar, să împlinim ceea ce fiecare din noi am citit sau am auzit poate că în totalitate nu putem. Dar să ne dăm cu părerea, să schimbăm idei, să încercăm o desţelenire a gândirii nedesţelenite care nu aparţine Ortodoxiei, ci ne aparţine nouă. Celor care nu prea mai studiem, celor care purtăm ochelari de cal şi nu vedem nici stânga nici dreapta, celor care încercăm să-L prezentăm pe Hristos într-un singur fel, deşi Hristos se descoperă în multe feluri. El s-a revelat definitiv, revelaţia este definitivă, însă pentru fiecare Hristos acordă o lucrare specifică, pentru că El, Dumnezeu, ne-a creat pe noi ca unicate.

Şi atunci stăm şi ne întrebăm de ce ne depărtăm aşa de mult de ceea ce Sfântul Pavel a pus la aşa mare cinste? Această relaţie soţ-soţie. De ce punem aşa mari oprelişti la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur în 11 reguli canonice a fixat pentru căsătorie? De ce tărăgănăm aşa mult relaţia noastră într-o prietenie? De ce suntem aşa nedecişi, nesinceri într-o prietenie? Pentru că nu înţelegem că erosul conduce la agape.

Ce ar însemna senzual? Este foarte greu de definit. Pentru că senzualitatea nu este ceva care trebuie să fie propriu unei situaţii. Pentru că nu toţi oamenii au nevoie de senzualitate. Există acum o carte care dă sfaturi pentru tânăra soţie. Cartea asta este foarte interesantă, pentru că încearcă să repună femeia în rolul ei. Cel mai bine este să punem femeia, sau bărbatul, sau tot ce se întâmplă în obligaţiile lor. Noi nu ne mai ştim obligaţiile. Noi, ca soţii tinere, nu mai ştim să ne primim soţii, care sunt aşa cum sunt ei educaţi – cum i-am ales aşa sunt – dar, deşi îi iubim, nu ştim să-i primim în casă. Şi nu ştim prin purtarea noastră să-i schimbăm în bine. Şi apoi dorim ca prin aca-tiste şi prin rugăciuni să-i modificăm. Dar nu reuşim, pentru că noi nu facem măcar un minim – acela de a avea o obişnuinţă firească în amabilitatea de a-l primi, sau atunci când pleacă de a crea o anumită ambianţă.

în general noi, când aflăm ceva, trebuie să transmitem. Să recunoaştem cu toţii că nu comunicăm totuşi suficient. Mai precis, noi nu ne simţim în Biserică. De ce? Pentru că Biserica, ca şi familia, funcţionează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier şi aşa mai departe şi nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă. Asta ne spune acum medicina, după 2000 de ani de la afirmaţia Sf. Pavel, că noi trebuie să funcţionăm ca un corp uman.

Poate că în oraşe este mai greu, că nu se cunosc oamenii între ei. Există invidie? Există. Există gelozie? Există. Există părere de rău pentru binele altuia? Există. Ce este gelozia? Este rugina iubirii. Ce este clevetirea? Este dorinţa de a ucide sufleteşte pe cineva. Prima vamă din cele 24 de vămi ale văzduhului este vama clevetirii. Nu este vama crimelor, nu este vama adulterelor, nu, este vama clevetirii. Pentru că noi ucidem prin această poziţie a noastră de a ne aşeza ca şi judecători ai fratelui nostru.

înţelegem noi vreodată că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, în lupta noastră de despătimire? Pentru că Dumnezeu ne iubeşte până şi în ridicarea din mocirla păcatelor. Pentru că nu vom fi judecaţi pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Şi pentru că Dumnezeu ne va judeca în acelea în care vom fi găsiţi la momentul morţii noastre. Care este momentul acela? Momentul acela este necunoscut, dar este continuu pregătit de noi. Noi, fiecare, tânăr, copil, bătrân, în măsura înţelegerii, trebuie să trăim în perspectiva morţii. Cine nu trăieşte în perspectiva morţii se limitează în pregătirea sa pentru lumea aceasta şi nu va fi pregătit pentru lumea de dincolo.

Auzim, primim, citim de multe ori acatiste. Şi dacă doresc să ameninţe pe cineva, oamenii obişnuiţi în general aşa zic: „Dacă nu mă laşi în pace, dacă nu te potoleşti, am să plătesc acatiste.” Atunci celălalt imediat se potoleşte sau se sperie. Pentru că nu studiem despre ce este vorba, ni se pare că aceste acatiste ar fi nişte rugăciuni puternice pentru răul celuilalt. în realitate nu este aşa – acatistele sunt rugăciuni foarte puternice pentru luminarea minţii oamenilor, pentru binele oamenilor, pentru tot ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu. Nu cred că există undeva vreun preot care să se roage să pedepsească Dumnezeu pe unul pentru că i-a făcut rău. Noi trebuie să ne rugăm pentru cei pe care-i pomenim, pentru ca Domnul Dumnezeu să lumineze mintea răufăcătorilor, să se îndrepte, cu milă, cu bunăvoinţă, cu dreptate, cu dragoste, către cel pe care l-a jignit sau l-a nedreptăţit. Asta este, pentru asta ne rugăm.

Totuşi, se întâmplă un fenomen care este foarte cunoscut: dacă cineva este puternic nedreptăţit, acesta merge şi plăteşte acatiste şi se fac rugăciuni pentru el şi pentru cel care l-a nedreptăţit. Şi vedem că se întâmplă ceva rău, foarte rău, aceluia. Şi zice cel care a plătit: „Vezi, dacă am plătit acatiste?” Iar noi nu ştim ce să mai credem. Iată ce trebuie să credem: există un flux de sentimente către celălalt. Aceste sentimente de iubire pleacă din noi către cel pe care-l iubim. Şi un acatist este o rugăciune pentru cel pe care noi îl iubim. Dacă el va răspunde cu acelaşi fel şi putere de flux de sentimente, el va face un schimb. Şi se va crea un echilibru între noi. Şi dacă nu, sentimentele noastre intră în el, şi intră, şi intră, şi intră, şi el nu dă sentimentele lui către mine şi atunci „plesneşte”. Aceasta este explicaţia la ceea ce se întâmplă.

Iată ce se întâmplă între un băiat şi o fată, unul care dă sentimente şi celălalt care nu dă. Cel care nu dă este foarte în pericol. De aceea, un băiat care este neserios şi este iubit de o fată şi nu dă el înapoi sentimente echivalente, nu spun că „pocneşte”, dar nu-i merge bine lui în viaţă. De ce? Pentru că fata dă, are sentimentele ei curate şi el nu dă. Şi atunci se întâmplă această pocnire, acest dezechilibru. Iar Dumnezeu doreşte echilibru, întrucât în univers este un echilibru perfect.

Sursa Despre Taina Căsătoriei

Arătăm cu degetul spre tot ce e păcat, în loc să arătăm direcţia spre viaţa cea adevărată

2011-12-12T11:28:00.010+02:00

Când mergi la medic, bolnav fiind, acesta nu te condamnă că n-ai avut grijă de sănătatea ta, nici nu te bate, nici nu te ceartă pentru că nu ţi-ai luat fularul şi căciula pe frig şi ger, ci te consultă şi-ţi dă tratamentul potrivit bolii tale.
Când mergi la duhovnic să te spovedeşti, să-i spui că te dor rănile făcute de păcat, acesta nu te ceartă, ci îţi leagă rănile, pune balsam pe suflet şi te îmbărbătează, ca să poţi merge vindecat de la medicul de suflete.
Când mergi la mama cu genunchii juliţi de la joacă, roşii de sânge, copil fiind, mama nu-ţi mai dă două peste cap, ci te mângâie şi îţi pansează rana cu blândeţe.
Când vezi un om căzut pe stradă nu te răsteşti la el, nu-l cerţi ca să-i mai pui şi tu o greutate-n spate, ci îl ajuţi să se ridice.
Când vezi un om beat nu te pui să-l înjuri şi să arunci cu pietre-n el.
Când vezi un om bolnav, îl ajuţi, dacă poţi, iar dacă nu, îl laşi în pace sau spui o rugăciune pentru el.
Când auzi de o fată însărcinată, nemăritată, ba mai mult, că tatăl copilului a părăsit-o sau că părinţii au alungat-o de acasă, nu te apuci s-o ocărăşti, s-o arăţi cu degetul, s-o loveşti cu vorbe grele, s-o îndemni la crimă, nu-i destul de greu că au părăsit-o toţi cei ''dragi'', te mai apuci şi tu, un străin să-i mai dai una în moalele capului... Nu, n-o ajuţi cu nimic în felul ăsta! Îi poţi întinde o mână de ajutor acceptând-o, înţelegând neputinţa omenească, îi poţi spune că are un umăr pe care să-şi plece capul şi să plângă cât are de plâns, apoi s-o îmbărbătezi şi să-i spui că mare e dragostea lui Dumnezeu faţă de ea, să fie mai aproape de Dumnezeu că El n-o va trăda niciodată, iar copilul care se va naşte îi va fi spre bucurie.
Exemplele ar putea continua.

Acum un alt om s-a sinucis ''din dragoste''. Impropriu spus ''din dragoste'', că dragostea n-are nimic cu sinuciderea. E mai de folos să se vorbească despre importanţa vieţii, despre cât de preţios e sufletul unui om, despre cât de valoros este un om indiferent că l-a părăsit iubitul/a sau că n-a intrat la facultate, sau că a luat nota 2, sau că a fost dat afară de la slujbă, sau că...
Zic şi eu...
Arătăm cu degetul spre tot ce e păcat, în loc să arătăm direcţia spre viaţa cea adevărată.

Dar...lumea merge înainte, fie că se vorbeşte despre viaţă, fie că se vorbeşte despre moarte...

''Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti''.

Anti-contra-împotrivă

2011-12-12T11:00:00.001+02:00

Ierodiacon Serafim Pantea

(Fragment)

„Cum? Biserica nu luptă contra păcatului?”, aud pe cineva întrebând neîncrezător. Păi, răspunsul scurt ar fi „nu”. Biserica luptă pentru mântuire, pentru îndumnezeire. Așa cum spuneam și altă data, destul este a aprinde un chibrit pentru a alunga întunericul într-o oarecare măsură. Scopul nu este de a alunga întunericul, totuși, ci de a face lumină. E drept că odată ce faci lumină dispare și întunericul dar modul de abordare este foarte diferit și, uneori, poate avea rezultate foarte diferite.

Cel care fuge de întuneric, riscă de multe ori să se lovească de pereți și multe cucuie și vânătăi e posibil să primească. Pentru că fuga de ceva se poate face în multe feluri. Cel care vrea să facă lumină știe foarte clar ce anume are nevoie ca să-și împlinească scopul și poate ușor să gândească pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a-și împlini scopul propus.

În câte direcții o poate apuca un om când fuge de un câine turbat? Poate alege orice direcție din 360 de grade, plus minutele și secundele care le subdivizează. Dar în câte direcții va alerga cel care vrea să ajungă în casă? Evident, spre casă. Iată de ce, e foarte ușor să pierzi direcția când fugi de ceva în loc să alergi spre ceva. Presupunând că sunt amândoi oameni cu înțelegere, e posibil ca rezultatul să fie același. Și totuși, riscul de rătăcire este foarte mare pentru cel care își propune să scape de câine în timp ce acela care își dorește sa ajungă în acasă și nu va pierde casa din ochi, nu trebuie decât să țină calea dreaptă.

Vor spune unii că totuși Mântuitorul a alungat schimbătorii de bani și negustorii, luptând astfel contra negoțului în templu. Și totuși, a făcut aceasta pentru a reda templului scopul lui inițial. Acela de loc de rugăciune și de proslăvire a lui Dumnezeu. Nu a făcut bici de ștreanguri ca să lupte contra negustoriei și a negustorilor ci pentru a reda locașul de rugăciune scopului lui inițial. Nu de alta, dar avem sfinți care s-au ocupat cu negustoria. Iar sfinții, așa cum știm, sunt prietenii lui Dumnezeu.

Iată de ce spun că deși mulți au impresia că se luptă lupta cea bună atunci când dau cu pietre, totuși se lasă ușor păcaliți de cei care au inteligență mult peste ceea ce numim genial și experiență care se numără cu miile de ani. Nu luptăm împotriva diavolilor ci ne luptăm să dobândim Împărăția. Nu ne luptăm aruncând pietre ci clădindu-le pentru a face casă în care să ne putem adăposti de cei ce le-ar arunca spre noi.

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet

2011-12-12T09:46:00.000+02:00

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet, 28.11.2011

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet 28.11.2011 from Cristina Sturzu on Vimeo.

Sfântul Spiridon al Trimitundei

2011-12-12T09:30:00.001+02:00

Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.

Sinaxar 12 decembrie

Cronica unui film-"Primăvara este aproape” (“Skoro vesna”, Rusia, 2009)

2011-12-10T14:03:00.004+02:00

(Edit)
Mai jos aveţi subtitrarea la film. http://subtitrari.regielive.ro/skoro-vesna-18363/subtitrare-skoro-vesna-2009-o-dvdrip-109623.html
Mulţumim din suflet pentru traducere, Diana L. Dumnezeu să-ţi răsplătească, om bun.
***

Elena Dulgheru

CÂND “PRIMĂVARA ESTE APROAPE” SAU DESPRE AGAPE
Articol apărut în ziarul Lumina de sâmbătă 16 ianuarie 2010.

Aud cronicari plângându-se de inutilitatea vorbirii despre filmele pe care nu le vede nimeni; aud cinefili scâncind după filmele despre care aştern rânduri pe hârtie, inaccesibile lor. Asta, într-o epocă în care semioticienii relativizează mediile de propagare a informaţiei, iar metatextul a devenit un concept uzual. Să fie atât de frustrantă lipsa contactului direct cu produsul cultural?

Şi totuşi, în virtutea darului Şeherezadei (pe care o iubesc mai mult ca pe dubitativul Hamlet) şi pentru a înfrânge tăcerea rafturilor de arhivă, voi continua, de dragul memoriei şi al legendei urbane, să povestesc.

Unul din filmele cele mai memorabile din Festivalul de la Cottbus 2009 şi, cu siguranţă, pelicula adresată cel mai direct spectatorului creştin, excelând totodată prin strălucirea artistică şi universalitatea mesajului, se numeşte “Primăvara este aproape” (“Skoro vesna”, Rusia, 2009). Ţin să o imortalizez măcar prin câteva paragrafe, pentru a evoca un microunivers inedit, plin de vivacitate duhovnicească din Rusia de azi, respondent ca nici un altul la problemele vremii, dar de care nu avem ştiinţă ori aflăm, din perspective alogene, doar informaţii distorsionate.

Filmul produs şi regizat de Vera Storojeva (impusă internaţional prin “Călătorie cu animale domestice”/“Puteşestvie s domaşnimi jivotnymi”, ce a cumulat mai toate premiile importante la Cottbus în 2007 şi un premiu NIKA) are, în geneza sa, o dublă structură: documentaristică şi ficţională. Buna conlucrare a celor două este cheia succesului său.

Filmul investighează spaţiul alambicat al renaşterii spirituale din provincia rusă, spaţiul noilor aşezăminte de cult, înfiinţate ad-hoc şi animate de oameni a căror relaţie cu lumea şi cu trecutul nu este încă bine aşezată. Regia extrage de aici în mod magistral spectacolul de moravuri, sprijinite pe aşezări inegale (asumate, oscilante, fariseice) în credinţă, spectacol exploatat în cheie comic-melodramatică şi tensionat de verticala rectitudinii duhovniceşti, înţelese şi asumate treptat de eroi şi ameninţate în fiece clipă de “ispitele din afară”. Suspansul se naşte din aşteptarea opţiunii morale a personajelor, a răspunsului lor la provocări duhovniceşti pe cât de inedite, pe atât de ancorate în realul haotic al lumii noastre. Acest spectacol uman este centrat în jurul unei poveşti de iubire, răsfrânte în mai multe poveşti, pendulând subtil şi emoţionant între eros şi agape, a căror soluţionare – demonstrează regizoarea cu o virtuozitate rar întâlnită – este condusă de integrarea treptată a omului în ordinea dumnezeiască.

Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, minat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”.
Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură, ce are uneori de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.

Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de “metocani”, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din “ghearele mănăstirii”, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!

Nici un fel de pedanterie sau bigotism al “recursului la canon” în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor – mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.

Un film pe care as dori sa-l vad.
(aici sunt primele cinci minute din film).

Filmul poate fi descarcat de aici: http://dl.transfer.ro/Skoro.vesna.700m.2009.DVDRip-transfer_RO-22jun-229e38.avi

[edit]
http://s1.transfer.rol.ro/5ee52dd4f4910fc84ec6168c5222d6c3.html (pana in data de 30.07.2010 e valabil fisierul, dupa care se va sterge automat)

[edit]

http://dl.transfer.ro/Skoro.vesna.700m.2009.DVDRip-transfer_RO-22jun-229e38-transfer_RO-01dec-85aae4.avi
Valabil 10 zile incepand de azi, 1 dec. 2010.

Cum am vrut să mă fac călugăr şi de ce nu m-am mai făcut

2011-12-10T09:04:00.003+02:00

Pr. Ioan Florin Florescu

Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.

Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.

Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.

Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.

Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).

Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoţie: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îţi găseşti pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauţi tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.

N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.

Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!

Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

Prietenia, darul Domnului pentru oameni

2011-12-09T18:44:00.000+02:00

Cristina Sturzu

Prietenia este un catalizator pentru iubire şi fundaţie în orice relaţie sănătoasă. Dumnezeu ne-a creat să avem nevoie unii de alţii. Dacă în căsătorie cei doi se au unul pe celălalt ca prieten intim şi companion de viaţă, persoanele singure au în general un cerc de prieteni care îndeplinesc acest rol. Spre exemplu, cineva îţi poate oferi sprijin sufletesc, altcineva e foarte distractiv şi vă întâlniţi pentru asta, iar cu altcineva îţi poţi manifesta preocupările spirituale ori culturale.

Şi totuşi, cu toate că prietenia este o relaţie atât de importantă, de multe ori nu ne gândim la ce fel de prieteni ne dorim. Rareori ne întrebăm dacă prietenii pe care îi avem au vreun rost în viaţa noastră. Mântuitorul spune să iubim aproapele ca pe noi înşine. Dar, din nefericire, mulţi dintre noi considerăm că „a-ţi iubi aproapele“ înseamnă automat a-l considera prieten şi, mai ales, de multe ori, a nu-i spune niciodată „nu“. Însă acest verset nu asta învaţă. Relaţia de prietenie este întotdeauna o alegere - una care cere înţelepciune şi o abordare serioasă. Dar înainte de a decide dacă cineva va face sau nu va face parte din cercul de prieteni, avem nevoie să cunoaştem ce fel de oameni pot fi sau nu pot fi incluşi în cercul nostru de prieteni. Avem nevoie să ştim ce fel de prietenie ne dorim. Şi iată, să ne punem câteva întrebări: Dacă aş putea avea o prietenie care să fie tot ce mi-am dorit vreodată, cum ar arăta aceasta? Despre ce lucruri aş vrea să vorbesc în mod obişnuit? Cât de dese ar fi întâlnirile? Ce activităţi am face în comun? Şi poate cel mai important, cum m-ar schimba această prietenie ideală?

Ce ştii despre prieteniile tale?

Petrece câtva timp meditând la această prietenie pe care îţi doreşti s-o ai. Reţine, nu despre o persoană este vorba, ci despre un fel de relaţie. Pasul următor va fi mai greu, dar e foarte important. Fă o listă cu persoanele care fac parte din cercul tău de prieteni. Nu cei pe care-i vezi din când în când, ci doar cei apropiaţi, cei cu care poţi împărtăşi problemele tale cele mai intime. Apoi, pe rând, evaluează dacă se potrivesc acelei descrieri. Care aspecte ale prieteniei merg foarte bine? În care parte nu se potrivesc? Există vreo persoană cu care prietenia e de fapt opusul la ce vrei sau doreşti?

Cu siguranţă, nici o prietenie nu e perfectă şi întotdeauna va fi şi loc de mai bine. Dar această explorare simplă poate fi un pas important în recunoaşterea acelor prietenii care nu doar că nu-ţi ajută pe Cale, dar sunt chiar toxice pentru sufletul tău. Odată ce ai terminat această evaluare, poţi opta spre trei alegeri:

Prima ar fi să accepţi prietenia aşa cum este ea. În general, această opţiune se aplică doar în acele relaţii total satisfăcătoare. Dacă ai astfel de prieteni, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care o ai şi împărtăşeşte-le şi lor această bucurie.

Libertatea, una din cheile prieteniei

Apoi, o altă opţiune ar fi să renegociezi relaţia. Să-i spui prietenului ce merge şi ce nu merge. Şi să-i arăţi în ce ar consta o anume schimbare de situaţie. Este important însă ca să eviţi învinovăţirile. În definitiv, amândoi aţi creat relaţia pe care o aveţi acum. De asemenea, decide-te ce vei face dacă prietenul refuză să schimbe acele lucruri.

Una dintre cheile prieteniei este libertatea. Prin această libertate, prietenia devine mai profundă şi relaţia creşte mai sănătoasă. Prieteniile sănătoase sunt relaţii în care fiecare persoană îi acordă celeilalte spaţiu să crească şi să se schimbe. În loc să-l posede pe celălalt, un prieten adevărat îl încurajează în drumul său. Khalil Gibran surprinde această nevoie de spaţiu: „Staţi împreună, dar nu prea aproape unul de altul. Căci stâlpii templului stau la distanţă unul de altul, iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.“

Când o persoană se schimbă, fireşte, relaţia se va schimba şi ea. Prietenii adevăraţi ştiu însă că prietenia poate face faţă schimbărilor şi dacă nu se întâmplă aşa e probabil ca dintru început relaţia să fi fost clădită pe o fundaţie nesănătoasă. Fără libertatea de schimbare şi creştere, prietenia poate fi asaltată de gelozie, care poate şi chiar ruinează multe prietenii, deoarece gelozia se hrăneşte cu aşteptări nerealiste şi este rezultatul încărcării unei relaţii cu nevoi emoţionale pe care doar Dumnezeu le poate împlini.

„Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“

Şi astfel ajungem la cea de-a treia opţiune, care ar fi să închei prietenia. Deşi pare cam dur, uneori e cea mai sănătoasă şi iubitoare manieră pe care o poţi aborda faţă de cineva care în mod constant şi efectiv te trage în jos şi te scoate din voia Domnului pentru tine.

Prieteniile apropiate ne influenţează profund ca persoană şi în ceea ce vom deveni de-a lungul anilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune şi nouă, prin epistola adresată corintenilor, să nu ne lăsăm înşelaţi, căci „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi.“ Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Totuşi dacă prietenia cuiva te vatămă sufleteşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vindeca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru!“ Iată încă un motiv pentru care avem nevoie să ne alegem prietenii cu atenţie şi să nu ne fie frică să spunem „nu“.

Copilul interior şi saltul spre adevărata maturizare

2011-12-07T20:49:00.000+02:00

Andreea Hefco

Probabil toţi am trăit, mai mult decât o singură dată, surprinderea de a ne găsi, adulţi fiind, în ipostaze copilăreşti, dar care se cereau impetuos îndeplinite; având dorinţe aparent nepotrivite vârstei: de a ne da în leagăn, de a construi castele de nisip, de a cumpăra jucării sau a spune cuvintele cu o voce schimbată, de copil. Poate ne-am murdărit voit cu tort sau ne-am bucurat „copilăreşte“ în faţa unui cadou surpriză, am exclamat, am sărit sau am aplaudat cu un entuziasm pe care îl credeam pierdut odată cu anii.

Dacă am fi avut norocul să nu primim o apostrofare pedagogică, de la noi înşine sau din afara noastră, am fi stat poate mai mult în prezenţa unui simţ, numit uneori a fi chiar al şaselea simţ şi cunoscut sub numele de „copilul minunat“. Acest copil minune este considerat a fi partea „cea mai plină de viaţă a sinelui nostru“. Este jucăuş, vesel, plin de naturaleţe şi creativitate. Are o voinţă puternică. E fericit şi trist; râde şi plânge, din toată inima. E minunat şi imprevizibil. Are dorinţe imperative. Îşi creează spaţiul necesar creşterii, înfloririi şi izbândirii. Acest „copil minune“ nu se teme niciodată că va rătăci calea, e totdeauna receptiv la impresii şi experienţe noi, la alternative de viaţă şi la surprize. „El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul şi spontaneitatea de a trăi în prezent, nu în vinovăţia zilei de ieri sau în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntru, în Dumnezeu.“ (John Chryssavgis - Reîntregirea sufletului) „Copilul minune“ nu îmbătrâneşte sau moare odată cu anii. Rămâne o parte din noi, acea parte care ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viaţa dincolo de abuz şi violenţă. Cu toate acestea, acest fel de a fi al sinelui nostru poate fi rănit.

„Copilul interior“ este în fapt tot ce am inhibat în noi înşine

Încă de la început noi am fost învăţaţi că este bun ceea ce ne produce plăcere şi rău ceea ce ne produce durere. Cea mai adâncă stare de bine cunoscută este cea care se naşte din iubirea, contopirea dintre copil şi mamă, încă din pântece, în viaţa intrauterină, şi apoi, după naştere, prin mângâiere şi alăptare. Această formă unică, specială, de intimitate, în care noi trăim acceptarea, siguranţa, protecţia, grija iubitoare, devine un model lăuntric al „binelui“ pe care apoi îl căutăm întreaga viaţă, pentru că „seamănă, cât de cât, dorinţei chipului lui Dumnezeu înscris în noi“. Problema este generată de o credinţă falsă, de o înţelegere greşită, şi anume că doar părinţii pot fi sursa acestui bine pe care îl căutăm. Atunci când ajungem să trăim imensa durere şi neputinţa de nu a fi iubiţi aşa cum suntem, chiar de către proprii părinţi, încercăm să facem orice pentru a obţine de la singurii „dumnezei“ pe care îi cunoaştem, Mama şi Tata, iubirea, aprecierea, intimitatea, după care suntem însetaţi din fire. Nu uitaţi că modul în care procesează mintea copilului este foarte diferit de cel al adultului. Concluzia că „aşa cum sunt nu este bine“ poate să vină din fapte minore, foarte diverse, cum ar fi o întârziere a părinţilor acasă, care poate fi interpretată de copil ca o pedeapsă pentru că „eu nu am fost bun şi ei nu mă mai vor“. Din acel moment, alegerile copilului vor fi făcute în funcţie de atitudinea părinţilor şi vor urmări doar obţinerea iubirii şi a intimităţii pierdute sau a oricărei manifestări care poate fi decodată ca o formă de asigurare că acea iubire încă mai există pentru ei. Aşa apare „copilul interior“, care este în fapt tot ce am inhibat, ascuns şi chiar ucis în noi înşine, alături de tot ce am pus în loc pentru a face şi a simţi ceea ce credeam că ne-ar face iar iubiţi de Mama şi de Tata. Se creează astfel un scenariu de viaţă, care este scris în emisfera stângă, adică în creierul „emoţional“, cel care prelucrează informaţii infinit mai rapid decât partea noastră raţională şi care, prin această rapiditate, ne conduce detaşat reacţiile în faţa evenimentelor pe care le trăim. Adică alegem constant şi inconştient un tip de comportament învăţat încă din copilărie, pe baza „scenariului“ menit să ne asigure succesul, oricât de aberant şi lipsit de eficienţă s-a dovedit a fi de multe ori în trecut. În acest proces, partea raţională nu e lăsată decât să integreze într-un oarecare „normal“ ceea ce trăim, aducând explicaţii şi argumente care să nu contrazică povestea. Un exemplu ar putea fi chiar un stil foarte generos de a fi, care iese uşor în întâmpinarea nevoilor celorlalţi, dar nu la modul sănătos al bunului samarinean, ci ignorând total sau încălcând nevoile proprii, până la a se aduce pe sine în situaţii primejdioase. Acest comportament a fost unul care în trecut i-a adus aprecierea şi care astfel a devenit parte integrantă din scenariul condus de copilul interior în căutarea iubirii pierdute.

Acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă este numai în şi cu El

Din fericire, micile plăceri şi momente de linişte obţinute astfel îşi pierd în timp credibilitatea în faţa judecăţii conştiinţei şi intrăm în criză (crisis â judecată) existenţială. Este momentul în care avem uriaşa şansă să „renunţăm la dinţii de lapte“ ai celui care caută doar să se simtă bine şi să ne acceptăm vinovăţia, boala şi să renunţăm la cârjele încrederii în sine sau în orice altceva decât Dumnezeu. Sau putem alege să ne „sinucidem“ de durere, adâncindu-ne în dependenţe autodistrugătoare, sau să înnebunim construind explicaţii delirante.

Etapa de recunoaştere şi conştientizare a nevoilor copilului din noi este una necesară şi ea aduce înţelegere şi o parte de vindecare lăuntrică, dar ea este urmată şi de o altă etapă esenţială, în care nu mai cred că aceste nevoi îmi sunt vitale, accept şi asum că ele au fost neîmplinite şi accept să trăiesc cu asta, mutându-mă spre Domnul cu toată atenţia şi nevoia mea. Pentru că acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă, încă de când am fost creaţi, poate găsi răspuns numai în şi cu El.

Sfinţi care-şi văd păcatele...

2011-12-07T17:01:00.000+02:00

„La Sfântul Maslu vin oameni care au o durere, o suferință pe care n-au reuşit s-o vindece în alt fel“. Vin oameni smeriţi care au ajuns la această stare pentru că şi-au văzut neputinţa cu ochii. „Pentru că oamenii se împart în două categorii" spunea tot părintele Constantin, "păcătoşi care se cred sfinţi şi sfinţi care-şi văd păcatele“. Cuvinte simple, clare, după învăţătura Bisericii. „Cel care-şi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii“ spunea Sfântul Vasile cel Mare.

Fragment preluat de aici .

Moş Crăciun adevărat n-are nevoie de reni şi de sanie:)

2011-12-06T17:42:00.002+02:00

Sursa internet

Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

2011-12-06T16:15:00.000+02:00

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (Tropar)

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit". Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Părintele Cleopa – vărul lui Moş Crăciun

2011-12-03T09:57:00.000+02:00

pr. Ioan Valentin Istrati

În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

Îmi amintesc pe când eram copil, aveam vreo patru ani pe-atunci cred, că am mers la Părintele Cleopa, la Sihăstria, împreună cu tatăl meu, preot, pentru a asculta vorbele de duh ale Părintelui Cleopa. În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

Nu am înţeles prea multe din cuvintele Părintelui. Eram prea mic şi oricum prea neatent la cuvinte. Ceea ce îmi amintesc, atunci când ne-am apropiat de părintele pentru binecuvântare, că marele sihastru, care ţinuse sub mantia sa mulţi părinţi şi ierarhi ai Bisericii noastre, cunoscător adânc al multor sute de texte de Sfinţi Părinţi pe care-i învăţase, trăitor al rugăciunii sfinte în singurătate, a insistat să-i sărute mâna tatălui meu. Am văzut atunci o smerenie imensă, adevărată, autentică, fără urmă de crispare sau de făţărnicie, ca un fior de atingere de cele cereşti, ca o mărturie vie a luminii care trăieşte în sfinţi şi adapă lumea cu bucurie.

Mai apoi s-a aplecat, cu un zâmbet sănătos, spre mine. Eu m-am pierdut în faţa sa şi am putut doar să îngaim: Măi... Moş Crăciun! Atunci moşul Cleopa, a râs copilăreşte şi a zis: „Ehei..., nu sunt Moş Crăciun, dar... sunt rudă cu el”. Mult mai târziu am realizat profunzimea cuvintelor lui: orice om care dăruieşte cuvânt duhovnicesc, din toată inima lui, e rudă cu Moş Crăciun, dăruitorul ascuns de daruri pruncilor, omul care seamănă prin iubire cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte iarăşi cum povestea despre anii petrecuţi la pustie (vreo 10 în total). Nu spunea nimic despre nevoinţa, rugăciunea neîncetată, lacrimile, despre ispitele de la cel viclean, decât povestind despre alţii. Însă ceea ce am reţinut a fost că spunea mereu despre minunata simfonie a păsărilor, dimineaţa, când se trezea pentru rugăciune, în zorii feciorelnici ai zilei, atunci când întreaga creaţie slăveşte pe Dumnezeu pentru o nouă zi. Printre zecile de păsări pe care le amintea şi pe care le imita, era şi purcelul de pădure, nu ştiu sigur ce pasăre era aia.

Părintele Cleopa e greu de petrecut în cuvinte. E măreţ, greoi şi nemişcat în fiinţa lui spirituală ca muntele Ceahlău scăldat în razele soarelui. Dar ceea ce rămâne după plecarea lui la Dumnezeu, şi mai ales din asta, este puterea rugăciunii lui, lumina din cuvinte şi din inimi, exemplul ascetic şi monahal, duhovnicia sa revărsată peste sufletele oamenilor flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu.

Sf. Serghie de Radonej, grabnic ajutator in luminarea mintii elevilor si studentilor

2011-12-01T08:47:00.000+02:00

…Iar fiind de şapte ani a fost dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era insa după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înţelegerea carţii. Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi facând rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat sfarşitul rugăciunii, şi apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: “Ce-ţi trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roaga-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugaciuni”. Iar călugărul, facând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: “Iată, de acum, fiule, îţi daruieşte Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”

Viaţa
http://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej

Acatistul
http://logos.md/rugaciuni/acatiste/serghie-radonej

14 Icoane
http://days.pravoslavie.ru/Images/ii1974&288.htm

Sursa: Pridvorul lui Laurenţiu Dumitru

Arme

2011-11-28T09:50:00.002+02:00

Ierodiacon Serafim Pantea

Oamenii se războiesc în fel și chip. Unii cu coase și topoare, alții cu puști și rachete, cu pumni și picioare, cu insulte și calomnii, cu minciuni și bârfe, cu manipulări și șantaje sau cu blesteme, farmece și descântece care mai de care mai cu moț decât cele dinainte. În multe feluri se războiesc oamenii. Totuși, oricât de puternic ai fi, oricât de bună și de performantă pușcă ai avea, se va găsi cineva cu un tun mai abitir decât toate armele tale care trage cu proiectile de calibru mai mare, de la distanță mai mare și cu precizie mai bună. Se va găsi cineva care să mânuiască mai bine și să lovească mult mai tare cu același fel de armă cu care lovești tu iar atacul pe care tocmai l-ai lansat repede se va transforma în înfrângere.

De aceea, cei care vor să se lupte se cade să țină cont de un lucru esențial. Un lucru care deși se învață în academiile militare, de foarte multe ori este trecut cu vederea. Niciodată să nu întrebuințezi împotriva dușmanilor tăi arme care pot fi folosite împotriva ta. Să lovești doar cu ceea ce nu-ți poate face rău ție. Orice fel de arme ai fi pus deoparte și în orice fel ai fi învățat să le mânuiești, dacă se pot întoarce împotriva ta, nu valorează nimic în nici o luptă care să conteze cu adevărat. La blesteme să răspunzi întotdeauna cu binecuvântări, la ură să arăți dragoste, în fața tuturor minciunilor și sistemelor de manipulare din lume să pui în față Adevărul gol-goluț, fără schimbare și fără sminteală. Tiranilor și ucigașilor să le răspunzi cu sângele mucenicilor. Fiecărei lovituri peste obraz să-i întorci și fața cealaltă, nedreptăților să le pui înainte răbdarea, mulțumirea și bucuria.

Să poftească dumnealor să se folosească și ei de aceste arme dacă le dă mâna. Să îndrăznească! Să mă iubească mai mult decât îi iubesc eu, să mă binecuvinteze mai mult decât o fac eu și să vestească Adevărul cu mult mai tare decât o fac eu. Oricine crede că are curaj, să încerce! Pentru că orice fel de armă are și recul chiar dacă nu este evident sau cum se mai spune pe la noi, sabia are două tăișuri. Cu ce lovești, cu aceea primești. Rău faci cuiva, ție îți faci mult mai rău. Bine faci, în primul rând ție îți faci binele acela și încă mai mult de atât. Orice fel de armă are putere să schimbe omul care o folosește, să devină parte din el, să-l transforme. De aceea, fiecare să aibă mare grijă pe ce fel de arme pune mâna și cu ce lovește.

Este destul să-și facă apariția o geană de lumină pentru a alunga întunericul. Toate minciunile și toate sistemele care se bazează pe ele, nu pot sta nici o clipă în fața Adevărului. Ca ceara de la fața focului și ca fumul la adierea vântului se risipesc toate, oricât de încâlcite și de meșteșugite ar fi construcțiile lor. La fel cum un castel de cărți de joc riscă să se risipească la orice mișcare neatentă sau la o boare de vânt, tot așa sunt cei care stau împotriva noastră. De aceea nu se cade niciodată să apărăm Adevărul prin minciuni și prin scorneli. Asta ar însemna că nu mai suntem sinceri și odată ce ne apucăm de scorneli foarte ușor ne vom vedea luați de valuri. De multe ori grea este întoarcerea din valuri mai cu seamă pentru că devine dificil să-L mai vezi pe Cel care te apucă de mână să-ți spună „pentru ce te-ai îndoit puțin credinciosule?” și „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”.

Le spune Pavel, apostolul, galatenilor că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”. Toate acestea izvorăsc din Duhul lui Dumnezeu care lucrează în noi. Prin urmare nici una dintre acestea nu va putea fi folosită împotriva noastră pentru că oricine le întrebuințează, devine prieten al lui Dumnezeu iar prietenul prietenului meu, este prietenul meu. Adevărata luptă nu este pentru uciderea celor care ne stau împotrivă. Adevărata luptă este pentru a aduce pe tot omul la cunoașterea Adevărului și la Viață. Nicio armă care nu ne ajută să facem acest lucru nu are valoare nici cât colbul din drum.

Conversations with God: The Movie - Official Trailer

2011-11-27T21:36:00.002+02:00

Origins

2011-11-19T10:01:00.000+02:00

origins from Robert Showalter on Vimeo.

„Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una”

2011-11-15T20:29:00.003+02:00

Stelian Gomboş

- dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi -

Părintele Savatie Baştovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericeşti şi în cele intelectuale, cărţile sale fiind apreciate cu mai multe distincţii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului naţional de carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” şi „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chişinău, tatăl său Valentin Baştovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secţia regie. Are studii de pictură, filosofie şi teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susţinut foarte multe conferinţe şi seri duhovniceşti, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărţi şi broşuri, mereu actuale, realiste şi ziditoare de suflet creştinesc, autentic.

- V-a adus călugăria vreo satisfacţie deosebită?

- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.

- Este greu să fii călugăr?

- Foarte greu, dar merită.

- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?

- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări?

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum.

- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există?

- Nu.

- Dar aţi vrea?

- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.

- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă?

- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti?

- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul„ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau luiDumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.

- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi?

- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.

- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?

- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.

- Vă gândiţi des la moarte?

- Da.

- De ce? Vă este frică?

- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.

- Cum este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?

- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”. Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.

Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7 000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.

- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos?

- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale,ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni”…. Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.

Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.

- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare perte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde?

- Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!…

Revolta generaţiei Facebook

2011-11-14T11:00:00.001+02:00

Mihnea Măruţă

O simţiţi? E ca un tremur surd, pe dedesubt, ca o teamă incipientă, apăsătoare şi încă reţinută, ameninţătoare şi totuşi calmă, ca un mesaj din lumile freatice ale viitorului.

E setea generaţiei Facebook de a folosi cumva libertatea care i s-a dat.

De-a o îndrepta într-o direcţie, de a-i aşeza un vector, de-a se hrăni din drumul ei intuit. Aceşti oameni tineri au atâta energie creativă, care acum se risipeşte, încât se implică, în disperare, în orice “proiect” sau “acţiune” care le poate aduce zâmbetul acela al oboselii împlinite ori umorile unui război în care să vibreze. În care să conteze că trăiesc.
Dar totul e haotic. Au fost lăsaţi singuri prea devreme, pentru că adulţii de la care aşteptau inspiraţie nu mai ştiu decât de bani. Bani, bani, bani. Iar ei, diferiţi şi dezamăgiţi, s-au săturat de bani. Vor să-şi doneze libertatea şi timpul unor scopuri gratuite: unor jocuri sau unor copii, unor oameni mai trişti ori mai bolnavi decât ei, unor copaci sau unor animale. Unor idei.
Nu-i condamnaţi pe aceia dintre ei care au ajuns să se regăsească, paradoxal, în teze şi lecturi pe care noi, cei mai în vârstă decât ei, le credeam dispărute din orizontul magnetic. E forma lor de a spune că nu mai vor să audă, mereu şi mereu, despre bani, că vor să depindă de alt criteriu, că viaţa este şi poate fi altfel decât acest şanţ îngust prin care noi i-am învăţat să alerge fără ţintă.

Ei ies pe străzi, şi vor ieşi tot mai mulţi, pentru că noi, “mai-marii decât ei”, nu punem libertatea comună în slujba unei forme de iubire.

Ei se lasă ispitiţi să ceară distrugerea acestei lumi pentru că nimeni nu i-a învăţat să-şi ducă libertatea la următorul nivel. Să o planteze la rădăcina unui vis. În şcoli au văzut blazarea şi trecutul, iar în facultăţi, corupţia şi obedienţa. Mentorii pe care şi-i doreau sunt, pe sub măşti, maeştri ai compromisului ori mici funcţionari înspăimântaţi de sunetul prezumtiv al propriei opinii. Iar spaţiul public e doldora de cei care fac bani.
Nimeni nu i-a învăţat cum se ia libertatea şi se transformă alchimic în curaj. Ei, entuziaştii imaginilor frumoase pe care le schimbă pe internet, nu sunt în stare să aşeze un “Nu” în calea urâtului. Ei amestecă retragerea din realitate cu păstrarea respectului de sine şi, astfel, vrând-nevrând, se întorc la dedublarea bunicilor lor. Pierd puterea.
Şi, pentru că simt că pierd puterea, se agită, vor să distrugă, nu ştiu nici ei ce vor. Iar noi, privind obsedaţi înainte, nu mai pricepem că revolta lor e dragostea pe care nu ştiu cum să şi-o arate.

Iubim o persoană sau un set de acţiuni?

2011-11-14T10:13:00.000+02:00

Andreea Hefco

O parte din suferinţele pe care le trăim în relaţiile noastre provin din dependenţa pe care o dezvoltăm faţă de ceilalţi. În acest articol ne-am propus să explicăm un mecanism prin care această dependenţă se formează, în speranţa că prin înţelegerea lui vom încerca poate să facem un pas înainte, spre bucuria pe care ne-o dorim. Bucurie care se trăieşte numai în libertate.

Aceasta presupune contrariul dependenţei, care, paradoxal, nu înseamnă independenţă, ci interdependenţă. Nu este vorba de un mecanism complicat sau care nu a mai fost amintit în articolele anterioare. Se bazează în principal pe faptul că mintea umană operează cu concepte, cu interpretări şi nu cu evenimentele sau persoanele în sine. Mai exact spus, noi înţelegem şi ne raportăm direct la interpretarea noastră legată de ceea ce trăim. Acesta este motivul pentru care bucuria sau tristeţea este simţită atât de diferit de fiecare în parte, la evenimente uneori similare. Adică, de ce un cadou poate fi interpretat de cineva ca un gest delicat şi generos aducător de bucurie, iar de către altcineva, acelaşi cadou, ca fiind slugărnicie, manipulare sau obligaţie, aducătoare de disconfort şi respingere. Trecând la persoane, dependenţa se formează atunci când asociem persoana sau relaţia noastră cu „ceva“ care este un răspuns la o nevoie personală. Şi mai puternic, când o considerăm a fi singurul răspuns posibil al acelei nevoi sau singurul la care noi putem ajunge. Mai exact, noi nu dorim omul, ci ceea ce trăim prin el.

Ceilalţi nu sunt obiecte

Pe un exemplu concret, o relaţie romantică între două persoane poate fi considerată a fi un răspuns. Un răspuns legat poate de nevoia noastră de atenţie, apreciere, aprobare, admiraţie, integrare socială, confort material, delicateţe, mângâiere sau romantism. Sau de orice altceva. Aceste nevoi puternice pot ascunde ceva mult mai mare, adesea mai greu de intuit, adică pot avea rolul de a ne confirma. Prin relaţia cu celălalt căutăm să ne găsim pe noi înşine. Şi de a trăi viaţa cu bucurie, de a o face mai concretă, mai cu gust, deci tot un fel de confirmare, după un tipar prestabilit, care în cuvinte simple spune: „eu trăiesc; îmi este bine“. Aceste răspunsuri primite pot dezvolta uşor o dependenţă, pentru că sunt asociate mental cu ceva bun, adică de dorit şi mai ales de repetat. În momentul în care persoana sau relaţia se schimbă (în mod inevitabil) şi noi nu mai primim aceste stimulente la modul la care ne-am învăţat, se manifestă nemulţumirea şi tristeţea şi chiar putem dezvolta fizic o boală, uneori surprinzător de asemănătoare cu sevrajul la droguri. Atunci ne dorim numai ca răspusnul obţinut în trecut să se repete cu exactitate. În caz contrar, vina o poartă cel care nu ne mai serveşte manifestarea cu care noi l-am asociat. Deci, în fapt, vorbim de o asociere a unei persoane cu un set de acţiuni dorite de noi şi aşteptate, primite de la celălalt. În acest proces, prin care trecem prea firesc, noi confundăm o fiinţă cu un set de acţiuni. Am putea spune că uneori ne comportăm cu ceilalţi ca şi cu obiectele din viaţa noastră. Şi chiar încercăm să-i „reparăm“, ca să devină „cum erau înainte“. Acest proces e atât de dureros, din cauza dependenţei create, care s-a născut în urma unei „mici“ interpretări eronate. De tipul confuziei banilor cu abundenţa, a unei case cu un cămin, a unei căsnicii cu fericirea holywoodiană, a unei poşete de firmă cu eleganţa naturală sau cu feminitatea.

Dependenţa de persoanele din viaţa noastră apare când le asociem cu ceea ce noi am trăit în relaţie cu acestea şi este cu atât mai acută cu cât ne autoconvingem, că doar prin ele ne putem furniza ingredientele fericirii dorite. Şi implicit siguranţa.

Un om este doar om, nu răspuns la nevoile noastre

Cum ne tratăm? Schimbând interpretarea şi găsind nevoia noastră reală. Putem încerca, ca un om să fie doar om, nu un răspuns la nevoile noastre.
Pentru aceasta e nevoie de iubire, ca prin iubire să-i lăsăm libertatea de a fi ceea ce este. Să relaţionăm interdependent, ca stâlpii unei case ce ţin împreună aceeaşi boltă şi privesc în mod unic spre acelaşi cer. Şi tot prin iubire să reuşim să ne păstrăm interesul de a descoperi ceva din universul care se ascunde în celălalt şi implicit în noi. Doar pentru uimirea care ne duce în inima noastră.
Putem să încercăm să găsim ce anume dorim cu adevărat să obţinem din relaţiile pe care le avem. Şi oricât de multe ar fi motivele, să căutăm sub ele, să coborâm ca treptele unei scări din noi, mai adânc, până înţelegem că de fapt, prin orice relaţie din viaţa noastră, ne căutăm pe noi înşine. Şi poate să ne amintim că ni s-a spus că există o cale directă, strâmtă, dar singura care merită trăită, ca prin relaţia cu Dumnezeu să ajungem la noi, la ceea ce am fost chemaţi să fim.

Mâini în rugăciune

2011-11-07T14:16:00.004+02:00

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.
Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o dată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

via mail

Muzica

2011-11-07T08:01:00.000+02:00

Pr. Dan Bădulescu

Omul, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, este o făptură din suflet şi trup. El trăieşte pe lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. La fel sufletul său: trăieşte în trup, dar nu este din trup. Sufletul nemuritor este cu mult mai de preţ decât trupul şi lumea întreagă.
Acestea ţin de o ierarhizare ortodoxă, şi se aplică universal de către cei credincioşi. Rezultă că şi în domeniile artistice, cum ar fi cel de care ne-am ocupat, muzica, are loc o ierarhizare: muzica religioasă, duhovnicească, bisericească este mult mai presus decât toate celelalte.
Desigur că „mai presus” nu înseamnă şi unica. Sufletul fără trup nu este un om complet, viu (chiar dacă sfinţii din rai fiind acum numai suflete sunt minunaţi şi făcători de minuni). Lumea aceasta, trupul şi cele ale lor sunt tot creaţia lui Dumnezeu şi îşi au rostul şi locul lor. Ortodoxia nu le dispreţuieşte în sensul obişnuit al cuvântului ci le dă o altă semnificaţie, creştinul având chiar datoria de ale sfinţi, de a le da lui Dumnezeu în acest mod: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.”
Dacă vom privi muzica în această perspectivă, ne va fi lesne a da fiecărui gen şi artist locul ce i se cuvine. Muzica „eterodoxă”, cea „necreştină”, cea „laică”, etc. sunt desigur inferioare celei amintite, dar nicidecum lipsite de orice valoare şi sens. Căci cine s-ar putea îndoi de talantul – noi românii putem uşor gândi la „talentul” uneori genial al compozitorilor şi interpreţilor din acele categorii şi genuri muzicale? Am fi putut da în acest sens nenumărate exemple dar lăsăm pe cititori să completeze acestea şi singuri din propria lor cultură şi educaţie muzicală. Avem în acest sens şi criteriul estetic şi artistic al timpului şi spaţiului: valoarea unei muzici de aceste genuri e cu atât mai mare şi confirmată cu cât are o vechime şi o arie de răspândire mai mare.
„Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se referă la libertatea şi raţiunea omului. Acestea sunt atacate de către cei trei duşmani de temut: lumea, trupul şi diavolul. Am văzut că „lumea” şi „trupul” nu în sens absolut, ci în sensul negativ şi conotaţia pe care o dau Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Când aceştia trei izbândesc, atunci ne pierdem şi libertatea şi raţiunea, devenind robi ai patimilor şi idolatriei. De acestea trebuie aşadar să ne ferim, şi, precum Ulysse cu acele sirene de care am amintit, să nu ne lăsăm ademeniţi şi subjugaţi de cântece şi ritmuri vrăjite, mai ales cu efect foarte mare asupra adolescenţilor şi tinerilor. Aşa se poate crea dependenţa – adiction – de muzică (şi dans), la ora asta se pot petrece ore în şir într-o baie de sunete din căşti şi tot felul de gadget-uri (i phone, i pad, etc.), radio DVD-uri din automobile, computere acasă şi la serviciu.
Dacă de acestea nu se poate scăpa fiind în lume decât plecând la mănăstire sau în pustie, vom căuta să ţinem sub control cu trezvie acest şuvoi muzical, ascultând cu măsură şi niciodată dând muzicii primul loc în viaţa noastră, nici chiar celei bisericeşti! Această recomandare poate fi îndeplinită, chiar dacă mai greu, de către cei obişnuiţi care sunt doar „fani” sau au „hobby” în acest sens. O problemă aparte o constituie însă pentru cei care au nu numai pasiunea şi „talantul” respectiv, ci ajung să fie profesionişti, să aibă o carieră şi venituri din aceste ocupaţii. Acolo desigur că trebuie aplicate aceleaşi recomandări, dar în sensul special al profesiunii lor, nu se poate cere tuturor o lepădare de această profesiune, şi toţi muzicanţii şi muzicienii să devină amatori!
Care ar fi totuşi criteriile de a stabili când o muzică zideşte sau sminteşte? Cumva s-ar putea spune că sunt aceleaşi ca şi celelalte domenii: anume dacă muzica – în acest caz – îl apropie sau îl depărtează pe om de Dumnezeu, mântuire, Împărăţia cerurilor, îl face mai bun, iubitor, credincios, milostiv sau dimpotrivă. Nu excludem nici acea zonă oarecum „neutrală” numită tradiţional: „nici nu zideşte, nici nu sminteşte” deşi ea este contestată de către unii din biserică.
Să observăm şi acest lucru: pe parcursul studiului am prezentat în succesiune istorică o serie de fragmente muzicale eterodoxe şi profane. În sine, ele conţin desigur acele elemente ce le depărtează în duh şi în formă de muzica ortodoxă. Dar, urmărind efectele asupra noastră constatăm cu oarecare surprindere că, cu cât muzica este mai veche, cu atât efectul ei nociv – doza de „otravă” conţinută – pare să nu mai aibă nici un efect negativ asupra noastră. Acelaşi lucru se poate constata desigur şi la celelalte arte.
Aceasta poate fi din două cauze: fie din adâncirea generală în păcate, urmată de o învârtoşare a inimii şi o nesesizare o dozelor letale. Sau, mai poate fi vorba şi de o întărire de la Domnul, un fel de „imunizare” în faţa acelora, rămânând stările de plăcere estetică în faţa văditelor calităţi de care au dat cu prisosinţă dovadă acele exemple. Desigur, nu este uşor a discerne care din acelea este cea potrivită în fiecare caz, ba chiar s-ar putea găsi şi o alăturare a ambelor cauze. Aceasta nu trebuie câtuşi de puţin să ne mire: nu numai vrăjmaşul lucrează, ci mai presus de toţi şi de toate stă pronia lui Dumnezeu!
În acest sens fiecare om matur şi conştient, ancorat în cele ale bisericii, împreună cu duhovnicul său şi cu un anturaj creştin ar putea să se orienteze de la caz la caz, de la persoană la persoană, de la o perioadă la altă, un loc la altul, ş.c.l. Reţetele, tiparele şi schemele, metodele fie ele şi duhovniceşti, sunt mai degrabă nelalocul lor în ortodoxie, care este viaţa însăşi. De aceea ne vom feri din parte-ne a le emite, chiar şi de ar exista o experienţă şi o competenţă personală în ambele domenii, muzical şi religios.
Domnul ne va fiecăruia da soluţia potrivită, de o vom dori şi cere. Să nu uităm că: „Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna.” (I Corinteni VI, 11-12), şi să înţelegem în duh creştinesc ortodox spusele Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”.

http://www.scribd.com/doc/71549582/Pr-Dan-B%C4%83dulescu-Cateva-considera%C5%A3ii-asupra-muzicii

Învierea fiicei lui Iair

2011-11-06T13:57:00.002+02:00

frescă, Biserica Sf. Iosif Mărturisitorul, Baia Mare

Arhim. Teofil Părăian

Duminica a 24-a după Rusalii, (Invierea fiicei lui Iair) Lc. 8, 41-56

Credinţa care despovărează şi mântuieşte

Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair ,care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta “.

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” - se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „ crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.

Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).

Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „ Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.

Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.

Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.

Oameni ca noi din Sfânta Scriptură

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.

Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-l înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.

Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Dă-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).

Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian

Răbdarea, o metodă pentru a distinge binele de rău

2011-11-05T10:08:00.000+02:00

„Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău,...

...ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează. Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări. Astfel, răbdarea e văzută ca o metodă prin care se ajunge la cunoaşterea a ceea ce e bine, dar la o cunoaştere prin experienţa lăuntrică, dat fiind că e o metodă prin care cineva ajunge el însuși la calitalea binelui.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 293 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 241)

Noi nu avem credinta noastra, ci credinta lumii...

2011-11-05T09:33:00.002+02:00

Despre credinţă, necazuri şi mângâiere from Cristina Sturzu on Vimeo.

Spicuiri din cuvântul Maicii Siluana:

Evenimentele care se întâmplă în jurul nostru nu se întâmplă "în jurul nostru", ci sunt evenimentele lumii şi nu în lume, ci în mine.
Adevărata semnificaţie a întâmplării este în capul meu. Acolo este o reprezentare a ceea ce cred. Înţeleg un lucru în funcţie de ce am eu în cap. Iar ce am eu în cap nu e de la mine, ci de la lume.
*
Când credinţa pe care o am este înăuntrul capului meu... eu cred că e bun acela care-mi face pe plac; or, dacă Dumnezeu nu-mi face pe plac, credinţa lumii din capul meu ar fi că Dumnezeu ori nu e aşa de bun cum se spune, ori eu nu sunt destul de bună, ca să-mi facă pe plac.
*
Ca să ajungem la adevărata credinţă e nevoie să ajungem la cealaltă minte a noastră (nous).
*
...Adevărata lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu.
*
...Când nu ştim nimic, e o stare de deschidere a celeilalte minţi, când ce am de făcut e „Doamne, nu ştiu ce să fac!” „Doamne, ce să fac acum?”
*
Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională. Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe asta.
Cum:
1. mă lepăd de lume
2. n-am încredere în ce gândesc şi ce simt eu (care vin pe ce am învăţat de la lume)
3. am încredere în Dumnezeu şi El mă învaţă cum şi ce să fac prin Porunci, iar rugăciunea mă învaţă cum să aplic concret Poruncile.
4. rugăciunea şi Sfintele Taine
În felul acesta scoatem lumea din mintea noastră şi ajungem la adevărata credinţă.
... Drama este că numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Ori asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăcere, de la cele mai materiale, la cele mai rafinate.
Noi avem nevoie să ieşim din lume şi să numim bine ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la noi.
Toate necazurile pe care ni le facem este pentru că avem anumite valori, anumite convingeri. Dacă renunţăm la aceste convingeri, noi nu mai avem necazuri. Când suntem în situaţie, ne rugăm şi vedem ce facem.

Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul

2011-11-05T09:30:00.000+02:00

Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de buchie, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta pe praznice le străluceşte, acesta pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.

Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Psalmul este bucurie a iubitorilor de Dumnezeu. Acesta pe grăirea deşartă o surghiuneşte, pe râs îl domoleşte, pe judecată o pomeneşte, pe suflet către Dumnezeu îl deşteaptă, împreună cu Îngerii dănţuieşte. Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii; iară unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu, şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iară unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului. O, ce viclenie rea şi aflări ale diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică, şi îl amăgeşte, şi îl pleacă să facă pe cele rele, ca pe nişte bune! Astăzi cu părere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine elini. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine împotrivitori ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi; nici un rob la doi domni nu poate să slujească, după cum este scris: nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi împreună cu diavolul a dănţui. Ca nişte adevăraţi robi ai lui Hristos să-I slujim Lui, Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să îngăduim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă şi să nu ne plecăm balaurului, căci ca un leu răcnind înconjoară căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi-i împotrivă ca nişte tari ostaşi ai lui Hristos, slujindu-I Lui şi dorindu-L.

Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine să dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre pierirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să lăutăreşti. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii aicea şi acolo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te. Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre, jucând şi batjocorindu-ne.

Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti ca nişte rele, frate, pe merindele vieţii celei veşnice, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcarea pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi; că acestea şi cele asemenea acestora, la viaţă şi la bucurie şi la veselie şi la odihna veşnică te vor trimite pe tine. Iubeşte tăcerea despre vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor pe minte de la Dumnezeu o depărtează.

(fragment din scrierile Sfântului Efrem Sirul -sec.IV după Hristos- mare dascăl al pocăinţei, prăznuit de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe 28 ianuarie)

Jiri Trnka - The hand(1965)

2011-11-03T16:30:00.000+02:00

Credinţa şi iarăşi credinţa...

2011-11-03T09:01:00.000+02:00

Oamenii de ştiinţă spun că ei se bazează pe dovezi, pe cînd religia se bazează pe credinţă. Dovezile sînt palpabile – ce-i în mînă nu-i minciună – în vreme ce religia este un soi de idealism – cai verzi pe pereţi.
Dar ce este credinţa? Credinţa este încrederea pe care o ai că un anumit lucru este sau poate fi într-un anumit fel, în condiţiile în care tu nu poţi percepe cu propriile tale simţuri lucrul acela. Oamenii de ştiinţă consideră credinţa semn de inferioritate şi au dreptate, căci credinţa este necesară doar în condiţiile în care omul este limitat, nu este a toate cunoscător, iar în privinţa a ceea ce nu cunoaşte, trebuie să se bazeze pe credinţă.
Copilul crede ce îi spune părintele şi are încredere în el, elevul crede în ce spune profesorul, soţii cred unul în celălalt, oamenii cred în Dumnezeu.
Toate acestea pentru că nu au ei înşişi capacitatea de a şti, iar cunoaşterea o capătă prin credinţa în cei situaţi mai sus decît ei.
Omul de ştiinţă, după cum îi spune şi numele, ştie. El este în posesia cunoaşterii şi nu are nevoie de credinţă. El ştie că şoarecele de laborator a trecut printr-un anumit inel confecţionat de el, pentru că a văzut asta cu ochii lui. Ştie că atunci cînd combini două substanţe anume, rezultă în mod sigur o a treia substanţă, pentru că a făcut experimentul de zeci de ori. Ştie că pe cer, la o anume dată şi oră, se va vedea o eclipsă de soare, pentru că a făcut calculele cu mîna lui.
Însă acelaşi om de ştiinţă ştie şi că există un oraş numit Tokyo, deşi nu a fost niciodată acolo. Ştie şi că soţia lui nu îl înşală, deşi nu este tot timpul cu ea. Ştie că balenele sînt mamifere, deşi nu a văzut cu ochii lui niciodată o balenă. Cum ştie toate acestea, deşi nu le-a perceput cu propriile lui simţuri? Prin credinţa lui în alţi oameni care i-au furnizat asemenea informaţii şi l-au făcut să creadă că ele sînt adevărate.
Cînd îi întrebi pe atei despre teoria darwinistă, vor răspunde cel mai sigur că respectiva teorie este adevărată. Dacă iei pe unul din ei şi îi ceri să-ţi spună pe ce se bazează, acesta va răspunde sigur pe el: „Pe numeroasele dovezi. Evoluţionismul este demonstrat ştiinţific dincolo de orice îndoială!”
Dacă insişti să îl scuturi niţel, întrebîndu-l: „Şi care sînt aceste dovezi?”, va răspunde în cel mai bun caz: „Mutaţiile genetice!” sau „Similarităţile anatomice şi chimice!” sau „Inventarul fosilelor!”, pentru că altceva nu prea mai are de zis.
Însă dacă îi ceri să numească măcar un singur caz – deci o dovadă – cînd o mutaţie a produs nu distrugere, ci evoluţie, se împotmoleşte. Dar nu renunţă sub nicio formă la credinţa lui!
Cînd îi spui că dacă două specii de animale seamănă între ele, nu înseamnă neapărat că se trag una din alta, ci mai degrabă că au fost create de acelaşi designer, în acelaşi stil, deşi nu are dovezi, el va rămîne neclintit în credinţa lui!
Dacă îi spui că absolut toate fosilele de maimuţe antropoide care ar dovedi transformarea maimuţei în om au fost făcături, unele dovedite chiar în instanţă, iarăşi va rămîne ferm în credinţa lui!
Un filosof creştin spunea odată: „Nu am atîta credinţă încît să accept teoria evoluţionistă!” Tot el zicea: „Ateii îmi cer să le arăt pe Dumnezeu. Atunci eu le răspund simplu: Arătaţi-mi şi voi Big Bangul!”…
Aşadar, de fapt nu este vorba despre dovezi, ci despre credinţa în dovezi. Dar în vreme ce credinţa darwiniştilor în dovezi este reală şi puternică, dovezile acestea în care ei cred pur şi simplu nu există.
Şi chiar dacă dovezile ar fi reale, cum e în cazul unei ştiinţe anume, pentru a le accepta, este nevoie tot de credinţă, atîta vreme cît tu însuţi nu ai avut capacitatea, timpul, priceperea să receptezi acele dovezi cu propriile tale simţuri.
Să luăm de exemplu medicina. Un aspirant la titlul de medic crede tot ce îi spun profesorii, şi aceştia îi spun mii şi mii de lucruri. Prin credinţă, el ajunge medic. Ce se întîmplă atunci cînd informaţiile care i se oferă nu sînt reale? Prin credinţa pe care o are în profesorii săi, viitorul medic le asimilează şi pe acestea, ajungînd mai tîrziu să-şi ucidă pacienţii în loc să-i vindece. Vedem cazuri concrete, cînd medici de bună credinţă administrează copiilor vaccinuri care provoacă autism sau cancer, cînd stomatologii recomandă pacienţilor fluor, care scade coeficientul de inteligenţă şi macină oasele, cînd cardiologii prescriu statine, care se spune că diminuează colesterolul, dar distrug în cîţiva ani inima, cînd ginecologii recomandă anticoncepţionale care avortează copii, iar mamelor le cauzează afecţiuni psihice ş.a.m.d.
În afară de foarte puţinele cazuri, cînd omul are ocazia să constate cu propriile simţuri o anumită informaţie, toată ştiinţa din capul oricăruia se bazează pe credinţa în ceilalţi. Pînă şi cel mai mare om de ştiinţă se formează covîrşitor prin credinţă. Faptul de a-ţi lua informaţiile din anumite cărţi nu este o dovadă în sine, oricît de impunător ar arăta cartea respectivă sau editura la care a fost publicată. Nici mărturia unui om de ştiinţă nu este o dovadă, decît dacă este acceptată prin credinţă.
Aşadar, oamenii de ştiinţă spun că se bazează pe dovezi. Dar se înşală. Tocmai pentru că nu au gîndire limpede, nu ştiu ce spun.
Nu numai oamenii de ştiinţă nu se bazează pe dovezi, dar nici măcar ştiinţa în sine. Nicio minte, oricît de strălucită ar fi ea, nu poate confirma că ştiinţa este sprijinită pe dovezi, pentru că nu are de unde să ştie lucrul acesta. Poate doar presupune, spera, dori, prin credinţă. Nimeni nu este capabil să confirme că ceea ce el nu ştie este adevărat. Astfel, faptul că ştiinţa este bazată pe dovezi e o simplă teorie, un mit nedovedit, considerat în general de masele populare ca fiind adevărat, cu toate că în ultima vreme, iată, ştiinţa este din ce în ce mai discreditată, prin faptul că scoate la iveală tot felul de minciuni cu etichetă de ştiinţă pentru a promova interesele companiilor multinaţionale şi în general ale globaliştilor.
Ştiinţa onestă reprezintă aşadar pentru orice om un procent infim de dovezi clare şi un procent covîrşitor de credinţă în cele spuse de alţii. La fel este şi religia! Nicio diferenţă esenţială între acestea două.
Acesta este şi motivul pentru care bătălia între religie şi ateism se duce practic între două credinţe. Una adevarata, una falsă. La sfîrşit se va dovedi cine a avut dreptate. Acum nu prea se poate dovedi lucrul acesta, căci trăim într-o lume predominant a credinţei, nu a dovezilor. Faptul că un om de ştiinţă are dovada ştiinţifică x sau dovada ştiinţifică y nu poate dovedi niciodată că Dumnezeu nu există. Poate cineva să aducă vreo dovadă clară împotriva a ceea ce tocmai am afirmat?
Există de fapt două categorii de dovezi: materiale (cele receptate prin simţuri) şi raţionale (cele receptate prin logică). Demonstraţia de faţă e o dovadă raţională. Gîndind logic, am ajuns la concluzia că oamenii de ştiinţă se bazează în primul rînd pe credinţă, nu pe dovezi.
Citind un asemenea text, aproape orice ateu se va simţi extrem de ofensat şi va veni cu replici de genul: „Eşti o idioată”. „Este clar că nu gîndeşti limpede!” „Creştinii sînt nişte proşti”. „Nu ştii ce spui, ştiinţa se bazează pe raţiune!”. Acestea şi alte asemenea sînt singurele „dovezi” pe care ei sînt în stare să le aducă în general în dialogul cu creştinii. Ei pică lamentabil la testul raţiunii, dar îşi apără credinţa cu rîvnă pînă la moarte!
Cu toate acestea… slavă Domnului că mai există credinţă pe pămînt. Fără aceasta, nicio legătură raţională sau afectivă între oameni nu ar fi posibilă. Nu mai vorbim de legătura cu Dumnezeu…
Spuneam la început că a crede este semn de inferioritate. Cu adevărat, este semn că omul e limitat şi că nu are capacitatea de a se ridica prin el însuşi. Dacă este semnul inferiorităţii omului, credinţa nu este, însă, inferioară, ci e cea care îl ridică pe omul inferior în capacităţile sale, în el însuşi, pînă la nivelul celui mai mare om de ştiinţă şi pînă la Dumnezeu.

Daniela Filioreanu
Sursa CREDINŢA ŞI IARĂŞI CREDINŢA…

Rugăminte

2011-10-30T20:22:00.001+02:00

Vă rog mult să pomeniţi pe Monica în rugăciune, o fetiţă de 19 ani, aflată în comă de trei zile.

Rugăciune pentru copilul bolnav
Te rugăm, Doamne, vindecă durerea acestui copil, robul Tău (numele). Alungă de la el toată boala şi toată neputinţa. Tu, Care eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor, arată şi acum puterea milostivirii Tale.
Vindecă-l pe el, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciunile pe care le înalţi înaintea Fiului tău şi Dumnezeului nostru.
Vindecaţi-l pe el, Sfinţilor care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi aţi vindecat mulţime de bolnavi.
O, Doamne Iisuse Hristoase, primeşte puţina noastră rugăciune pentru copilul acesta (numele), stinge-i focul ce l-a cuprins, încetează-i boala, ridică-l din patul durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu eşti Cel care vindeci neputinţele, Hristoase Dumnezeule, şi Tie slavă Îţi înălţăm în vecii vecilor. Amin.

Dragi ''femei creştine''

2011-10-30T12:27:00.002+02:00

Am şi eu o durere (a se citi neputinţă), am stomac sensibil!
Dacă sunteţi atât de femei încât să vă gătiţi cu toate cele înainte de a merge la biserică, inclusiv rujul, fiţi atât de creştine să vă ştergeţi urmele lăsate pe icoană! Am înţeles că asta-i neputinţa voastră, buze roşii, dar nu-i greu să luaţi un şerveţel să ştergeţi urmele pupicului lăsat acolo!
Vă rog din suflet!

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

2011-10-29T20:22:00.000+03:00

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsită de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință... Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”. (MS)

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc

2011-10-26T11:29:00.000+03:00

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie. Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii. - Răzvan Codrescu

Linu-i lin - colind

Colindăm flămânzi și goi
în pridvor de cânt
Anii cern zăpezi pe noi
Vise aprinzând...

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Zac la ușă drugii grei
Rănile ne dor
Lanțurile-s clopoței
Ruga noastră-i cor

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Doamne, mâna să-Ți întinzi
Peste robii Tăi
Ca-n adâncuri să ne-aprinzi
Stea de vâlvătăi.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Vom porni din închisori
Fulguiți de nea
Ca s-ajungem până-n zori
Lângă ieslea Ta.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Drept tămâie-am pregătit:
Lacrimi grele-n răni,
Aur: lanțuri ruginii,
Smirnă: sângeri răni.

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Suferința vom uita
Sub cerești lumini
Serafimii vor cânta
Încărcați de crini.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori

Inimile în cununi
Vom aduce-n dar
Peste jertja lor se-adun
Nimburi mari de har.

Refren x2:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Versuri: Contantin Dragotescu
Muzica: Maicile de la Mănăstirea Diaconești

Mulţumesc trandaartlive

Sfantul Dimitrie cel Nou de la Bucuresti

2011-10-26T11:28:00.000+03:00

Sfinţi români- Sfântul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti

Fapte şi cuvinte de învăţătură

Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:
- Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!
Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:
Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.
Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:
- Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?
- Nu! i-a răspuns femeia.
- Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.
- Şi te-a consultat? întrebă femeia.
- M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!
Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori.
După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine

2011-10-24T13:55:00.001+03:00

„Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.
Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)

(Nu ştiu cine e persoana care se ocupă de rubrica aceasta, ''Notele părintelui Stăniloae'', pe portalul ortodox Doxologia, dar vreau să-i mulţumesc din suflet.
Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze! R.)

Rugăciunea inimii

2011-10-23T23:36:00.001+03:00

Rugăciunea inimii from Cristina Sturzu on Vimeo.

Doamne, Iisuse Hristoase...

2011-10-23T19:42:00.000+03:00

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!