luni, 30 iunie 2008

"Unul vede minunea, altul nu o vede"

Din „Justinian”
Autor Bogdan Eduard
Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006


Unul vede minunea, altul nu o vede. Zice „ce vezi tu, ai înnebunit!? Eu nu văd nimic!” Deci minunile nu sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Instrumentul cu care lucrează Dumnezeu este viaţa şi cuvântul Lui. Dacă dumneata nu mă crezi pe mine pe cuvânt, pot face tot felul de minuni, că ai zice „Păi, domnule, e un iluzionist, mi-a făcut tot felul de şmecherii”.

Când eram la Rohia, am cunoscut un tânăr, Alexandru. Era orfan de tată. A crescut greu la Lăpuş, slujind vara la popicărie pentru a câştiga un ban. A făcut liceul şi doi ani de politehnică, la Cluj. A ajuns la 22 de ani şi avea o deficienţă cardiacă. La unele persoane, inima nu se dezvoltă concomitent cu corpul. E rămâne mică, asemeni unei inimi de copil, rezistă cât rezistă dezvoltării corpului, dar apoi cedează. O lună a stat Alexandru la Rohia. Şi acum îl vad cum se aşeza pe scări in fata bisericii si se uita lung la cer. După o lună a plecat. În iarna următoare, prin februarie, primesc veste că tânărul Alexandru mă roagă să merg până în Lăpuş să mă vadă. N-am plecat chiar in ziua acea, nu erau autobuze pe atunci, iar timpul era prea urat. Am pornit însă a doua zi dimineaţa, peste pădure. Când am ajuns in Lăpuş, oamenii ieşeau din gospodarii. “Ştiţi ce s-a întâmplat cu Alexandru?”-ma întrebară oamenii. „Nu ştiu, n-am auzit!”. „Păi, Alexandru a murit, şi apoi a înviat. El a rugat-o pe mama lui să trimită să vii dumneata la el. Pentru că atunci când a văzut că nu mai scapă, că moartea se apropie, a trecut printr-un moment de disperare l-a înjurat şi l-a blestemat pe Dumnezeu. Toţi vecinii au fugit, că nu l-au putut auzi. Când am ajuns la casa unde locuiau, mama şi sora lui erau în curte. Mi-au spus şi ele acelaşi lucru. Am intrat în casă. Îmi aminteam de el de vara trecută. Avea o faţă foarte tristă. Un băiat frumos, dar foarte trist. Alexandru stătea cu picioarele pe un scăunel şi cu spatele rezemat de perete. Era acum luminos la faţă. „Aţi venit părinte?”-ma întreabă. „Am venit”. „Te-am chemat ca să mă spovedeşti şi să mă cumineci. Ai auzit ce mi s-a întâmplat?” „Am auzit,Alexandre!” Alexandru iubea mult viaţa. Făcuse doi ani de Politehnică şi era printre primii. Iubea viaţa ca toţi tinerii. „Ei, aşa a fost. Când am văzut că nu mai există salvare, am căzut într-o stare de l-am înjurat şi blestemat pe Dumnezeu. Şi când eram în starea aceasta, au venit doi şi m-au luat şi m-au dus până la orizont. Atunci am văzut toată lumea de aici în spatele meu, iar in faţă, cealaltă lume, aşa cum spuneţi dumneavoastră preoţii, din cărţi. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, am auzit un glas spunând:<>. De aceea mă vezi aşa de fericit. Abia aştept să mă spovedeşti, să mă cumineci şi să mă întorc la lumea care mă aşteaptă. Cu toate astea, am o singură rugăminte: dumneata, cât vei trai, mereu să le spui oamenilor acestea. Să le spui să nu se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, de suflet şi de viaţa din cealaltă lume. Cu aceasta dorinţă plec eu din lumea asta.”
Asta a fost în februarie. În martie a fost înmormântarea. O zi senină, în care tot Lăpuşul era îmbrăcat în alb, pentru ca ninsese peste noapte. Toate şcolile din Lăpuş au fost la înmormântare, toţi profesorii, auzind minunea care s-a întâmplat. Erau acolo toţi profesorii de la Politehnica din Cluj, toţi colegii studenţi. Şi am slujit. M-a copleşit momentul. Abia dacă am putut spune apoi câte ceva. Mai apoi m-a întrebat cineva de ce nu vestesc la mănăstire. „Pentru că nu trebuie să vestesc”- i-am spus. „Pentru că eu dacă voi spune mai departe toate acestea, oamenii din Baia Mare vor gândi că este încă o poveste preoţească, iar cei de la Bucureşti că e încă o minciuna de-a popilor”. Nimeni nu m-ar fi luat în seamă, de aceea nu am plăcere să spun acest lucru. Şi câte minuni din acestea nu se întâmplă…Dar suntem prea bolnavi ca să gândim că minunile sunt un lucru firesc. Aşa cum pun eu mâna pe buton şi se face lumina. Un sălbatic spune „uite ce minune”. Nu-i nici o minune. S-au realizat condiţii care produc aşa ceva. Dumnezeu dăruieşte şi se întâmplă.

Bogdan Eduard, in dialog cu Prea Sfintiul Justinian Chira, episcopul Maramuresului si Satmarului
Trimiteți un comentariu