Care este legătura dintre curaj şi credinţă?

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul.

Domnul nostru atrage atenţia că “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat  în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un “avocat”: “Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”
Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa “avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)

Adevărata nevoinţă

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu. Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi deschidă fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ce vrea El.

 ( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

O analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi - părintele Arsenie Boca

”Să ne apropiem acum de o analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi. Care este mecanismul biologic, să zicem al instinctului de reproducție? Alegem pe acesta, întrucât se luptă împotriva votului fecioriei.
Instinctul acesta are ca obârșie materială o glandă endocrină, care varsă o substanță chimică în sânge, care, la nivelul creierului, erotizează scoarța cerebrală. Această erotizare constă în apariția pe ecranul minții a gândurilor și a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct. Ele cer învoirea. Cenzura rezistă, le respinge. Conștiința - care ocrotește viața omului și sub perspectivă transcendentă - aduce ”Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” și aduce Crucea Domnului: jertfa - lepădarea de sine, lepădarea de plăcere - ”armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” cântă biserica. Aceste gânduri de rezistență, dacă sunt puternice și luminoase, sunt afirmate cu toată credința și știind cu certitudine că însuși Iisus se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacție chimică în care substanțele endocrine din sânge, care erotizau scoarța cerebrală, se neutralizează printr-o apariție de anticorpi, care fac această neutralizare, în felul acesta ”gândurile” și ”imaginile” și ”reprezentările”, toate pier și se restabilește un echilibru și o liniște în minte, asemenea cu liniștea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiți de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniștit.
Liniștirea unei furtuni de gânduri sigur că scoate mărturisirea: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Mărturisirile străfunde de credință în Dumnezeu, de pe urma unei evidențe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forței oarbe neutralizate, într-o energie de o altă calitate și de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu și de oameni în genere și nicidecum nu mai rămâne iubire de vreun om, ca trup. Așa prinde putere viața religioasă din chiar neputința omenească. lată prilej de câștigat la nivel înalt.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Sf. Serghie de Radonej, grabnic ajutator in luminarea mintii elevilor si studentilor

…Iar fiind de şapte ani a fost dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era insa după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înţelegerea carţii. Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi facând rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat sfarşitul rugăciunii, şi apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: “Ce-ţi trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roaga-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugaciuni”. Iar călugărul, facând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: “Iată, de acum, fiule, îţi daruieşte Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”

Viaţa
http://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej

Acatistul
http://logos.md/rugaciuni/acatiste/serghie-radonej

''Binecuvântare pentru avort'', fragment din filmul Ostrov (Rusia, 2006)

Pentru subtitrare apăsaţi CC


Via Blogul Fiu de tină 

Drumul către fericire trece prin inima noastră

dr. Andreea Hefco

De-a lungul timpului, răspunsul la întrebarea: "care este calea spre fericire?" a făcut obiectul multor tratate, cursuri, predici, în încercarea de a ajuta oamenii să trăiască mai bine. Fiecare dintre noi am folosit, intuitiv sau învăţat, o parte din aceste sfaturi. Filosoful francez Blaise Pascal spunea că această căutare a fericirii este motivaţia tuturor oamenilor.

De fapt, fiecare gest, fiecare acţiune pare a urmări să ne conducă la această destinaţie. Acest articol îşi propune să scoată la lumină o cale foarte veche, dar totuşi rar folosită în zilele noastre. Se referă la trăirea unui tip de echilibru interior care ne permite să curgem o dată cu viaţa, în ritmul vieţii, împiedicând o alergare compulsivă şi fără ordine spre lucrurile, oamenii, acţiunile pe care le dorim şi care par că ne sunt de folos. Înseamnă să învăţăm să lăsăm ca ele să vină la noi şi să le trăim pe rând, fără ca asta să ne modifice dramatic curgerea. O acceptare necondiţionată, a fiecărui pas pe care îl parcurgem, ca şi cum am pluti în sensul curgerii apei. Este o cale a non-agresiunii, pentru că o mişcare puternică de apucare sau de respingere, de forţare a unei situaţii de viaţă, e resimţită la propriu ca un nod. Nu înseamnă detaşarea rece, indiferenţă, lipsă de sentimente, ci, dimpotrivă, acordarea atenţiei cuvenite fiecărui moment trăit.

"Voia mea proprie este iadul"

Această trăire poate să vină şi din experienţa de viaţă, pentru că după multe episoade în care ne-am repezit cu toate forţele şi am vrut ceva cu disperare, după ce am obţinut cu sacrificii mari şi ne-am dat seama mai apoi că ce am cerut "nu era pentru noi", învăţăm să ne concentrăm mai mult spre interior, în căutarea de sine. Adică învăţăm din experienţă realitatea cuvintelor părintelui Rafail Noica: "voia mea proprie este iadul". Are legătură cu lipsa de împotrivire, care este la baza suferinţelor din viaţa noastră, cu a nu lupta contra curentului, cu acceptarea lucrurilor aşa cum vin. Poate proveni şi dintr-o încetinire a ritmului în care trăim, prin abordarea diferită a modului in care ne apreciem şi valorificăm timpul.

A spune cuiva să permită această curgere a vieţii dacă doreşte să trăiască altfel, mai bine, nu este suficient. Pentru că nu i se explică modul în care să o facă şi, în plus, trăirea fiecăruia este unică. Este vorba de o altă abordare în care noi renunţăm să mai luptăm cu cei din jur şi cu evenimentele din viaţă, atât la modul de a le aduce, cât şi a le îndepărta de noi. Lupta ne este întreţinută de interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor pe care le trăim şi de ideea că noi ştim bine ce ne lipseşte. Dacă acceptăm să privim ceea ce trăim în exterior ca fiind proiecţii ale unor experienţe personale trecute, care se cer acceptate, integrate, iertate, perspectiva se schimbă total. Adică, dacă acceptăm că ceea ce trăim în afară ne oglindeşte interiorul şi că orice luptă cu exteriorul este din start greşit orientată, pentru că ne concentrăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei generatoare. Astfel, cu cât ne luptăm mai mult în exterior, cu atât ne negăm mai mult pe noi înşine. Întoarcerea către sinele nostru, către ceea ce am adunat în noi, reamintirea şi iertarea durerilor, poate conduce la acceptare, la înţelegere, la o abordare şi o integrare foarte diferită a evenimentelor vieţii şi chiar a noastre.

Ca să trăim curgerea e nevoie sa redescoperim care sunt lucrurile importante din viaţă, adică cele care răspund unei nevoi profunde. Apoi să încetinim ritmul şi să le căutăm cu predilecţie, dându-le importanţa cuvenită. Să renunţăm voit la ceea ce ne tulbură şi, dacă nu putem renunţa, să schimbăm abordarea noastră în una care să ne reprezinte, care să fie autentică şi sănătoasă.

Dumnezeu este atât destinaţia, cât şi calea

Dar mai mult decât orice metodă care poate ajuta, baza este dată de credinţă. De credinţa că Dumnezeu ne iubeşte şi că tot ce este în jurul nostru este dragostea Lui, noi învăţând în fapt să recunoaştem asta şi să ne predăm voii Lui. În momentul în care începem să percepem chiar puţin din această realitate covârşitoare, apare natural începutul unei lipse de rezistenţă care ne hrăneşte fericirea, bazată pe credinţă şi iubire. Aceste etape, făcute într-o căutare solitară, sunt sortite eşecului, pentru că drumul către Dumnezeu nu se poate face în absenţa Lui, pentru că El este atât destinaţia, cât şi calea. "Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm", spune Sf. Siluan Athonitul, iar în vechime, în Filocalie găsim cum să mergem pe cale, prin ascultare: "De aceea, şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere, aşa ascultarea e calea spre linişte. "Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi" (Proverbe 22, 28); şi: "Vai celui singur" (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum acolo unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot aşa, acolo unde începutul e bun, totul e frumos şi bine orânduit, deşi uneori se întâmplă şi invers, dar aceasta vine din voinţa şi hotărârea noastră."

* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

Gheronda Iosif – Epistolă: “Singura soluţie este respectul reciproc”

Vatopaidi, 6-12-1987

Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.


Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, “gazeta” ta! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.


De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla. Greşeala se datoreaza lipsei mele de experienţă, pe care am dovedit-o crezând că pot împăca cele ce nu sunt de împăcat. Fiecare om are îşi caracterul său şi propria personalitate, pe care şi-a format-o în urma experienţelor trăite în trecut, după propriile modele, măsuri şi convingeri. Prin urmare, pe baza acestora ia hotărâri, se exprimă şi acţionează.

Numai cei care sunt ai lui Hristos se pot împotrivi şi pot anula aceste legi şi reguli, şi aceasta, din iconomie. Nu te-ai izbit niciodată în viaţă de sisteme şi moduri de gândire diferite de al tău, aparţinând celorlalţi, celor din jurul tău, cu care, în multe alte situaţii, împartăşiseşi aceleaşi idei şi convingeri? Nici aceia nu sunt răi şi perverşi şi, cu atât mai mult, nici tu. Sunt ideile lor, sistemele lor de gândire, ideologia lor generală. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai alte păreri decât proprii tăi copii? Nu te-ai aflat niciodată în dezacord cu soţul tău, care este al doilea înger păzitor pentru tine? Cauza este, oare, faptul că aţi devenit răi? Sau poate îngeraşii tăi cei nevinovaţi sunt răi sau îndărătnici? Cu siguranţă, nu. De vină este personalitatea dezbinată a omului, care dă naştere, brusc, disensiunilor şi scindărilor. Singura soluţie este respectul reciproc şi evitarea contactelor şi intervenţiilor străine.

Cei din vechime aveau o vorbă: «cu rudele tale manancă, bea, dar fereşte-te să dai sau să iei ceva de la ele». Alungă, copilul meu, puţina tulburare sau părere de rău şi convinge-l pe îngeraşul nostru să nu-şi piardă curajul şi să considere conjunctura drept un prilej de a învăţa practic despre sensul relaţiilor sociale şi al vieţii. De altminteri, aceasta a fost o soluţie temporară şi comodă şi, desigur, pentru o situaţie limitată. Uiţi, fata mea, că Avraam şi Lot s-au despărţit, pentru că le era imposibil să locuiască sub acelaşi acoperiş? Asta-i toată filosofia: să porţi neputinţele altora şi nu să le judeci, fără să iei seama la ce sunt şi ce gândesc aceia. Au nevoie de îngăduinţă şi răbdare.

Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează, cu feluritele constrângeri naturale sau tehnice care pot apărea; când va veni vremea să meargă pe drumul Crucii, atunci se vor înspăimânta, desigur, fără ca aceasta să le folosească la ceva. Fericit cel ce petrece în priveghere şi-n rugăciune, ca să se izbăvească de necazul cu care-i va încerca Dumnezeu pe locuitorii pământului.

Rana cea adâncă a omului contemporan este pierderea credinţei, ca temelie şi început, şi nici o formă de terapie nu-l poate ajuta în această stare. Dumnezeu ne supără cu mici atacuri formale, îngăduie, adică, ispitele, pentru a ne cuminţi, dar omul, în loc să-şi vină în fire, să-şi ceară iertare, din păcate, blasfemiază, ceea ce are drept rezultat părăsirea lui deplină. Adunați-vă în sine înşivă şi, cu adâncă smerenie, cereţi mila lui Dumnezeu, pentru ca Harul să aibă motiv să ne acopere de mânia viitoare, care va veni oricum, cu vuiet mare!

Pacea lui Hristos să fie totdeauna cu voi !

Cu rugăciunile şi dragostea mea părintească,
Părintele vostru Iosif
*
(Gheronda Iosif Vatopedinul)

E nevoie să fiu credincioasă pe acest moment așa cum este el, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință

Doamne, Maica mea, ce bucurie!
Ce bucurie, ce binecuvântare. Am citit ce a scris în continuare Copilul de pe „Sparge tăcerea” și atât de mult m-am bucurat! Doamne, Slavă Ție! Ce minune, ce minunat lucrează Domnul!
Și m-am mirat, și nu știu ce să zic. Aș putea să iau fragmente întregi și să le pun și să spun „exact așa am simțit și eu”, „exact așa am făcut și eu”.
„Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc...”
Maica mea, azi-noapte am mers cu discuțiile iar până spre trei, patru dimineață. Din nou m-a hărțuit, spunându-mi că nu-l iubesc. Că dacă l-aș iubi nu aș putea fi așa, că iubirea nu e așa... Am tăcut mult, l-am ascultat - în ultimele zile încerc să mă țin de ce mi-ați spus, să fiu atentă și nu doar la el, ci la toți cu care mă întâlnesc, cu copiii, cu ai mei, cu alții... să fiu atentă la ce simt, la emoții... Până la urmă, m-a întrebat de ce nu zic nimic, care mi-e părerea... Și i-am zis că i-am spus toate părerile mele care nu țineau de circumstanțe. A fost foarte ciudat, m-a întrebat dacă eu cred că-l iubesc de nu sunt în stare să-i spun nici da nici nu... și i-am zis că nu cred că-l iubesc. Că în acest moment simt că nu-l iubesc. Dar sunt absolut sigură că-l iubesc pentru că nu cred nimic din ceea ce simt și nu pentru că aș avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred în promisiunea Tainei, că nu aș putea face nimic care să distrugă taina, pentru că dacă aș putea face astfel, nu ar mai fi taină, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor și senzațiilor. Pentru că am încredere în promisiunea dumneavoastră (nici nu știu de unde am avut atâta putere să vă „apăr” - din nou căuta în seminar și la dumneavoastră cauzele nebuniei mele, l-am scos din minți aproape, v-am zis că nu vă poate vedea altfel decât în opoziție). I-am zis că nu cred decât că e o pseudoproblemă, că toate discuțiile astea nu fac decât să ne tortureze psihic, că atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva asta nu dovedește decât că nu vrea să accepte...
I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultătoare... L-am întrebat dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face.
(Nu știu Maică, probabil că rugăciunile dumneavoastră m-au scos din iadul de spaimă din ultima vreme, știți cum, atât de părăsită ca în ultima vreme nu m-am simțit de mult, iertați-mă, am tras de dumneavoastră v-am căutat chiar agresiv, simțeam că o să vă supăr până la urmă cu insistența iertați-mă, știam că dacă „nu-mi răspundeți” la plâns e tot spre binele meu, dar am avut o frică, m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit, am fost atât de îndoită, iar când vorbeam cu el, parcă nu vorbeam eu, pentru că eu eram mică, mică, nu mai știam dacă să cred în lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastră și „mă trezeam” spunându-i niște lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simțeam eu, nu-mi era frică de faptul că m-ar părăsi el, ci de faptul că aș fi în rătăcire și părăsire de Domnul... și la un moment dat „m-am așezat” în mine, am tras aer în piept și am zis „bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maică, am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Și am intrat pe niște mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea îmi răspundeau mie, cea de acum. M-am simțit atât de întărită, de înțeleasă, de iubită, de parcă mi-ați fi răspuns dumneavoastră.
Maică, noi suntem atât de compleți în Domnul... Când spuneți că răspunsul e în noi el e chiar în noi, atât de fizic, atât de adevărat... Şi e atât de personal și al nostru. Vorbeam aseară și iar îmi zicea că nu știe ce să facă, cum să se schimbe - și i-am zis, și sunt absolut convinsă că nu trebuie să facă, să se schimbe nicicum, că nu depinde de el să simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucrează El cu mine. Că de el depinde doar ce e el, ce vrea el să schimbe la el, dacă va vrea vreodată, dar că asta nu are nicio legătură cu mine, cu relația noastră.
Am simțit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu și atâta recunoștință am simțit că-l iubește Domnul. Maică, așa nepriceput și pătimaș mie îmi pare rău că-l fac să sufere, că-l doare schimbarea mea venită peste el deodată. Dar el nu știe că Domnul îl iubește așa. Sau poate știe?! Atâta bucurie am simțit că nu trebuie să mă forțez eu, să mă conving eu pentru ceva, atât de bine am înțeles ceea ce ați scris referitor la trebuie. Și la înduhovnicire... Iar acel „să se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Și am simțit ca o adiere de înțelegere „diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul”. Aseară nu mă mai bazam deloc pe mine. Aseară nu eram, nu mă mai simțeam, simțeam doar cum zice copilașul rănit, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic. Aseară am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință.
Maica mea, după săptămâna asta atât de chinuită atât de frumos m-a mângâiat Domnul, iar când am citit azi pe site despre copilașul acela abuzat care m-a durut atât de tare parcă a fost și pentru mine darul.
Mulțumesc, Doamne, vă mulțumesc, Maica mea.
Azi am ascultat din nou prima conferință pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o așa, că nu o ascultasem demult. Atâtea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvântare.
Maică, am sentimentul că toate sunt din nou într-un același punct, caruselul devine o spirală care-mi aduce mai multă semnificație, iar acea spirală de fapt se concentrează într-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis să nu fie doar sugestie, când mă întorceam în ființa mea să văd ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertării) și am ajuns, dând la o parte toate „etichetele”, până la un moment la care eram un punct de lumină. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, într-un punct...
Cu drag și încredere și cu iubire multă și frumoasă și bucurie,
Mulțumesc, Amma mea,
Un copil care se face mare

*

Copila mea iubită,

Scrisoarea ta este, prin finețea psihologică, adâncimea duhovnicească și autenticitatea trăirii care transpare prin fiecare cuvânt, un adevărat tratat de terapie!
Nu exagerez! Orice mărturie făcută de cineva care se vindecă sau crește duhovnicește, devine un model, o „metodă” de lucrare pentru cei care aud mărturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc... Într-o zi, cei ce încă nu aud, vor recunoaște mesajul către sine și vor descoperi că, de fapt, între timp au lucrat cu Dumnezeu în tot acest timp așa cum recunoști spunând că-ți citești propriile mesaje ca pe niște răspunsuri către tine, cea de acum, și că sunt „de parcă ar fi fost scrise de mine”! Ce înseamnă asta? Că, de fapt, răspunsurile mele nu sunt decât expresia, aproximativă dar adevărată, ascultării durerii tale celei ce ești cu adevărat sub stratul de minciună = „mecanisme de apărare” cu care ne protejăm de suferința de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau așa cum nu le-ar plăcea celor de la care așteptăm iubire, acceptare, apreciere... Din momentul în care tu, cea de care ești chemată să te lepezi, încetezi să mai construiești un personaj „corespunzător”, trăiești deodată două stări sufletești opuse dar benefice: pe de o parte durere, frică, anxietate (adică o stare negativă), iar pe de altă parte uimire și eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!
Nu există altă cale!
Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, și spui adevărul, dar și „sunt atent la ce simt, la emoții” ... Acum nu mai știi ce simți, ci simți! Pe când știai, instanța ta judecătorească nu-ți dădea voie să simți decât ceea ce „trebuia” în rolul în care te aflai. Acum organul cunoașterii constată, descoperă și învață să accepte și, eventual să pună nume valului de viață care te inundă...
Ce minunat spui că soțul tău „atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva, dovedește că nu vrea să accepte”. Așa este! Și tu îi dai voie să nu accepte și îți dai voie să trăiești această durere. Și iarăși, cât de profund spui: „I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultătoare”...”
Și să nu te blochezi, Copila mea când la întrebarea ta „dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face” îți va răspunde că ar fi preferat să fiți „liniștiți”... Nu te teme și nu te neliniști, trăiește și binecuvântează tot ce trăiești și spui și spune și crede în lucrarea lui Dumnezeu. Acum, soțul tău e în pragul durerii din care se va naște bucuria pe care tu o trăiești deja. A fost, ați fost, într-o stare „fără durere” pentru că erați anesteziați, „amorțiți” cum se spunea la mine în sat. Mecanismele voastre de apărare și de negare păreau mai puternice și cumva mai eficiente decât ale celor care apelau la anesteziante ca băutura, fumatul, mâncarea, sexualitatea pentru că vă alimentau și „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” și modele de dreaptă credință...
Dar durerea, acel glas de taină al lui Dumnezeu din inima și conștiința omului, ajunsese la buza paharului. Acum, când nu mai aveți încotro și trebuie să beți din el vi se pare că „asta ar fi suferința”, dar nu e adevărat: suferința e acolo în drojdia lui... Acum simțiți durerea și asta e semnul că v-ați trezit, că nu mai sunteți amorțiți, sau morți, cum spune Apostolul...
Da, Copila mea, acum ți-e frică, dar nu mai e frica aceea mincinoasă a adultului care trebuie să fie și să simtă și să facă ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit...” Dar, iată, că nu erai doar copilul, ci și adultul care a aflat ce poate să facă, dacă vrea să iasă din coșmar, și ai făcut: „am tras aer în piept și am zis bine, și? Și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?...”
Când ai zis asta, când ai tras aer în piept (de acum să faci asta după ce dai mai întâi tot aerul vechi afară), ai ales libertatea, ai ales să vezi tu, să cunoști tu, să-ți asumi viața ta. Și atunci s-a întâmplat și ai simțit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tău încătușat: „o eliberare! Și ai „simțit că „Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...
Spui că-ți pare rău pentru soțul tău, „că-l faci să sufere, că-l doare schimbarea ta venită peste el deodată”! Asta e pentru mine o dovadă că ai uitat ce am învățat la seminar că nu suntem responsabili de sentimentele celorlalți, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor soțului tău sunt în el însuși. Acolo nevoia și dorințele sale nu mai sunt împlinite „ca până acum” și asta doare. Va descoperi în curând că este capabil să găsească alte modalități de împlinire a acestor nevoi, că o poate face ținând cont și de nevoile tale așa cum le simți acum... Și, mai ales, va descoperi că durerea pe care o trăiește acum e de naștere și nu de moarte!
Eu știu asta, și încă învăț în fiecare zi, mereu și mereu, din propria-mi experiență, dar nu pot s-o „predau” astfel încât „elevii” să promoveze la bucurie fără să treacă prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta și e bine să conștientizăm și să acceptăm cât mai degrabă și mai profund acest adevăr...
Când spui: „mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic...” mărturisești că nu mai ești copilul care strigă la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”, ci ucenicul care spune „când sunt slab, atunci sunt tare”!
Acum, ai aflat pe viu, ai simțit în ce constă „meșteșugul Bucuriei”: „Am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință...”. Așa ai primit în cămara cea de taină a inimii tale glasul Celui ce-ți șoptește: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Acum intră în Bucuria stăpânului tău!”
Mulțumesc om drag și copil iubit!
Mulțumesc și te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adică de a nu fi... Dar de vei și mai cădea, să nu te temi. Să te ridici și să urmezi Mirelui tău Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastră o Nuntă fără de sfârșit, o Nuntă la care orice picătură de sudoare sau de lacrimă va fi transformată de El în vin al bucuriei Sale sfinte! Și asta nu e făgăduința mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot să depun mărturie că-Și onorează făgăduințele fără întârziere și înmiit decât ne așteptăm, dacă ne lepădăm de noi, ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm Lui! Și să știi că nu există vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar întâmpla în marea sau mica noastră istorie...
Cu dragoste și prețuire,
Amma ta, sau Baba ta, Siluana

Starețul Tadei - „Cum ne sunt gândurile așa ne este și viața”

via Blogul Deliei

Doamne...

IA TU ARCUSUL...

Cum însuţi Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mână,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelnicei să rămână.

De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care le sugrumă
Şi lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare...
Nu te uita că sunt o biată lăută şubredă de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare!
*

Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere,
Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate
Stăpâne, pleacă-Te pe coarde... şi dacă vezi că n-am putere
Ia Tu, în mana Ta arcuşul şi cantă în eternitate!

*

Vasile Voiculescu

Ai văzut măiestria lui Dumnezeu?

din “Scrisori catre Cuvioasa Olimpiada diaconita”
de Sfantul Ioan Gura de Aur

Ai văzut măiestria lui Dumnezeu?
Ai văzut înţelepciunea Lui?
Ai văzut minunea Lui? Ai văzut iubirea Lui de oameni şi purtarea Lui de grijă?

Nu te tulbura, dar, nu te nelinişti, ci continuă să mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru toate, să-L slăveşti, să-L rogi, să-I ceri. De se năpustesc asupra-ţi mii de tulburări şi mii de necazuri, de vin în faţa ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese întru întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire.

Dumnezeu poate să scoale şi pe cei căzuţi, poate să întoarcă şi pe cei rătăciţi, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei se sunt plini de mii şi mii de păcate, poate să facă drepţi, poate să dea viaţă celor morti, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite.
Dacă aduce la existenţă pe cele ce nu sunt, dacă dăruieşte fiinţa celor ce nicicând n-au fiinţa, apoi cu mult mai mult va îndrepta pe cele ce sunt şi-au fost.
…
Aşa s-a urzit Biserica: prin încercări şi vremi de nelinişte; cei care se poticniseră mai înainte s-au îndreptat mai târziu; cei care s-au rătăcit s-au întors pe drumul cel bun, iar cele ce fuseseră dărâmate s-au zidit mai măreţ. De aceea când Pavel a cerut lui Dumnezeu să predice cuvântul în tihnă, Atotînţeleptul şi Atotpriceputul Dumnezeu nu i-a făcut pe placul ucenicului, cu toate desele lui rugăciuni, nu a îngăduit, ci a zis: „Destul îţi este harul Meu; căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”.

Sursa aici

Doamne, ajuta-ma!

Cate nu-si doresc oamenii in viata? Cate nu cerem de la Dumnezeu? Sa implineasca mereu Dumnezeu voia noastra! Spunem in rugaciune "faca-se voia Ta", sa se implineasca voia Domnului cu noi, dar apoi spunem: dar, Doamne, eu asa vreau, eu asa doresc, sa faci, Doamne, voia mea! Vreau casa, masina, bani, vreau sa am numai note de 10, vreau sa am kilograme mai putine, vreau copii, vreau sa ma castoresc acum, cu baiatul asta, ca asta-mi place mie si altul nu vreau, vreau sa intru la facultate, ca daca nu ma supar tare rau, vreau sa am haine de firma, ca toti prietenii mei au, sa am telefon mobil cu 1001 de functii, sa-i uimesc pe toti colegii mei, vreau sa am nasul micut, ca asta e prea mare, urat si stramb, vreau sa am..., vreau sa fiu...,vreau sa..., vreau sa......STOP!
Atatia oameni au primit plinirea cererii lor si apoi n-au fost fericiti, ca n-au stiut ce sa ceara si ce au cerut nu le-a fost spre folos!
Primim de la Dumnezeu daruri si apoi nu suntem fericiti! Nu stim ce sa facem cu darul! Am uitat sa spunem dupa cererea noastra: "Doamne, daca asta-i voia Ta".

Doamne, Tu stii ce-i mai bine pentru mine, Doamne, Tu ma iubesti mai mult decat pot eu pricepe, Tu m-ai adus la viata, Tu ma ajuta! Doamne, vino Tu si ma ajuta!
Daca Il cautam pe Dumnezeu si ingenunchem inaintea icoanei Lui si ne rugam, vedem ca putem fi fericiti si fara telefon mobil cu 1001 de functii, si fara haine de firma, putem fi fericiti si cu nasul pe care il avem, putem fi fericit pentru ca il avem pe Hristos in viata noastra.

Va recomand un filumulet care m-a impresionat foarte mult: