Ochelarii prin care privim lumea ne determină calitatea vieţii

Stima de sine şi gestionarea eşecurilor

Dana Alecu, psiholog

Stima de sine face parte dintre valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria ori cu abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior.

Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii. Stima de sine desemnează în linii mari încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu ceilalţi. O astfel de persoană, cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate sau în aspectele concrete ale vieţii.

O putere la îndemână: recunoaşterea limitelor

Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de "gândire pozitivă" se pot afla, pe termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic. O astfel de viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane este de cele mai multe ori o cale sigură spre suferinţă. În momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea "cad de sus".

De asemenea, mai întâlnim în jurul nostru oameni, nu puţini la număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Am fi poate tentaţi să credem că acestea sunt dovezi clare ale stimei de sine crescute - cheie a succesului -, când de fapt realitatea psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria persoană. Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de superioritate). Această atitudine paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Neajunsuri ale stimei de sine scăzute

Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic. Ele au uneori tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale celor cu care intră în contact. Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze externe ("am avut noroc", "a fost foarte uşor", "oricine ar fi putut să facă asta", "nu e chiar aşa grozav ce am făcut", "eu, de fapt, nu mă pricep deloc"). Uneori memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile. În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi. Aceşti semeni ai noştri se transformă în proprii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de suferinţele menţionate, semenii noştri echilibraţi, cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere eşecuri. Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită "prin ochelari diferiţi".

În lupta duhovnicească e nevoie de cunoaştere de sine

Deşi stima de sine, ca şi concept, este o descoperire relativ recentă a psihologilor, cercetând scrierile părinţilor vechi ai pustiei vedem că ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte. Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite. Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini.

Astfel, găsim în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: "Când îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului".

Tot de aici, din Filocalia XI, un scurt fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare constructivă a eşecurilor.

"Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?

Răspuns: Zis-a Domnul: "Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite". Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: "Ia aminte şi nu te tulbura!" Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci niciun bine nu se împlineşte prin străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de la cel rău."

A avea sau a fi?!

Dana Alecu

În societatea contemporană, este din ce în ce mai promovată ideea că pentru a fi fericit trebuie să ai… o casă confortabilă, o maşină elegantă, o garderobă ultima modă, bani, influenţă, ultimele accesorii apărute, ultimele electrocasnice. În permanenţă apar tot felul de produse care ne garantează fericirea şi care, prin aceasta, se transformă într-o condiţie necesară a acesteia. Din ce în ce mai mult fericirea este definită în termeni de confort şi lux.

Cu uşurinţă putem intra astfel într-o capcană, într-o fugă permanentă după fata morgana, care nici măcar nu ne va permite să ne bucurăm, pentru câteva clipe, de ceea ce avem, înainte de a începe goana după următoarea ţintă. În mod paradoxal, ajungem să căutăm fericirea exact acolo unde nu o putem găsi, acolo unde rezultatele obţinute sunt tocmai neliniştea, agitaţia, tulburarea, fuga, oboseala.

Goana după „a avea“ ne îndepărtează de la „a fi“

De multe ori, această goană după „a avea“ cât mai mult ascunde tocmai sentimentul accentuat de nefericire, de lipsă de sens, de gol interior. Cu cât însă vom încerca să umplem acest gol sufletesc cu bunuri şi produse, cu atât mai mult acesta se va accentua. Dependenţa de cumpărături are la baza tocmai un astfel de mecanism: încercarea de a împlini nevoi de ordin psihologic (a fi iubit, a fi apreciat, a avea încredere în sine) sau spiritual (a fi într-o relaţie bună cu Dumnezeu) - prin bunuri materiale.

Tocmai această goană după „a avea“ ne îndepărtează de la „a fi“, adevăratul punct de plecare pentru starea de echilibru, bucurie, pace, fericire. A fi autentic, a fi într-o relaţie bună cu tine, a fi într-o relaţie sănătoasă cu ceilalţi, a fi într-o permanentă relaţie cu Dumnezeu, toate acestea sunt surse ale bunăstării sufleteşti. A fi în ceea ce este, a trăi în prezenţa Domnului, cu recunoştinţă, evenimentele zilei, de la cel extraordinar, la cel mai mărunt şi mai obişnuit, de la cel mai tulburător, la cel mai plăcut, este un secret care înfloreşte într-un zâmbet pe feţele celor care l-au descoperit.

Câteva sfaturi

Câteva elemente de bază ale igienei psihologice, simple, dar cu eficienţă dovedită în realitate, sunt cele referitoare la modul în care te organizezi, îţi stabileşti priorităţile, îţi respecţi angajamentele faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Chiar dacă aceste aspecte nu vă garantează în mod nemijlocit fericirea, ele reprezintă un punct de pornire, înlătură o mare parte din stresul cotidian, din stările de anxietate şi vă ajută să oferiţi mai mult respect propriei persoane.

- Acordă importanţă sănătăţii tale. Starea de bunăstare fizică te va ajuta să ai energie şi să faci faţă cu succes provocărilor cotidiene.

- Acceptă evenimentele neprevăzute în mod relaxat, chiar dacă unele dintre ele nu îţi sunt chiar pe plac. Înţelegerea faptului că nu toate lucrurile sunt sub controlul nostru şi că, în mod realist, uneori ne controlăm cu dificultate chiar propriile reacţii ne poate ajuta să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi să ne bucurăm de modul în care aranjează El lucrurile pentru noi.

- Permite-ţi să trăieşti stări de tristeţe şi furie şi păstrează-ţi părerea bună despre tine şi în aceste momente mai puţin agreabile.

- Stabileşte-ţi priorităţile, lucrurile importante pentru tine şi permite-ţi să fii dezinteresat/-ă cu privire la lucrurile nerelevante, chiar dacă acestea par importante pentru alţii. În acelaşi timp, rezervă-ţi energie şi fii receptiv faţă de oamenii pe care Dumnezeu ţi-i trimite în cale pentru a-i ajuta.

Aspectele asupra cărora alegi să îţi îndrepţi atenţia în existenţa cotidiană sunt, de asemenea, foarte importante. Întotdeauna în viaţa ta vor fi lucruri de care eşti mulţumit/-ă, bucuros/-oasă, precum şi lucruri care te irită, te nemulţumesc, te tensionează. De multe ori, oamenii sunt tentaţi să perceapă, să „cearnă“ evenimentele ca printr-un fel de sită, care reţine doar aspectele neplăcute. Cele care ar putea fi prilej de bucurie sunt lăsate să treacă fără a fi măcar observate sau sunt considerate a fi „normale“, iar prin aceasta în nici un caz prilej de bucurie. Spiritul critic atât de valorizat printre atitudinile societăţii contemporane are tocmai acest efect. El ne ajută să avem mereu ceva de spus, să fim spirituali, să fim în pas cu vremurile în care „cum mai putem fi muţumiţi, când atâtea lucruri rele se întâmplă în jurul nostru?! Ar trebui să fim naivi“, dar ne fac impermeabili la micile bucurii.

Un dar pe care ni-l facem nouă înşine

- Obişnuieşte-te în fiecare zi să remarci lucrurile bune care ţi se întâmplă, darurile pe care Dumnezeu ţi le trimite în viaţă pentru a te mângâia, fie că este vorba de oamenii pe care îi întâlneşti, un telefon de la persoana dragă, cafeaua de dimineaţă sau tramvaiul care te aşteaptă în staţie. Nu trece peste ele, nu le neglija, considerându-le fireşti şi alegând doar să te superi atunci când lipesc sau nu se întâmplă… hotărăşte să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ele în fiecare zi.

- Ia zilnic hotărârea de a ierta pe ceilalţi, chiar dacă aceştia par să repete mereu aceleaşi greşeli. Aceasta e un dar pe care ţi-l faci în primul rând ţie, eliberându-te de balastul emoţional al resentimentelor.

Reorinetându-ţi astfel atenţia, restabilindu-ţi priorităţile, investind timp şi energie pentru a avea relaţii sănătoase cu tine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, vei trăi cu siguranţă liniştea şi bucuria dorite.

Relaţiile „toxice“ - o capcană din care poţi ieşi

Dana Alecu

Oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul relaţiilor sociale pentru a-şi împlini nevoi precum cea de recunoaştere, de comunicare, de întrajutorare, de apartenenţă. Facem anumite gesturi în relaţia cu ceilalţi - oferim ajutor, atenţie, apreciere - în speranţa de a primi aceleaşi lucruri în schimb. Deşi pare o perspectivă pragmatică, lipsită de valoare umană, aceasta nu este în mod automat o viziune negativă.


De multe ori nu realizăm sau nu acceptăm că la baza majorităţii relaţiilor noastre se află principiul reciprocităţii. Chiar dacă uneori credem că anumite gesturi sunt făcute în mod dezinteresat, fără a aştepta acelaşi lucru de la partenerul din relaţie, dacă ne privim cu sinceritate, vom realiza că astfel ajungem să ne acoperim o serie de nevoi psihologice - cea de încredere în sine, de stimă de sine etc. De asemenea, adevărate momente de revelaţie sunt situaţiile în care celălalt nu răspunde, prin atitudinea şi comportamentul său, aşteptărilor noastre. Sentimentele de mânie, revoltă, învinovăţirea celuilalt sau chiar învinuirea propriei persoane sunt semnale clare că, de fapt, aveam aşteptări a căror neîmplinire ne răneşte sentimentele.

O relaţie neechilibrată afectiv

Există însă şi relaţii al căror scop pare a fi doar împlinirea nevoilor şi aşteptărilor unuia dintre parteneri. Acestea se pot întâlni în mediul profesional, în familie sau în relaţia de cuplu. Cu cât însă implicarea afectivă este mai mare, cu atât efectele negative asupra celuilalt partener sunt mai intense, mai de durată.

Acest tip de relaţii uni-direcţionate, în care unul dintre parteneri oferă în mod constant - ajutor, grijă, atenţie, afecţiune -, în timp ce celălalt doar primeşte, fără a oferi la rândul său, sunt recunoscute şi catalogate în literatura de specialitate, ca fiind „relaţii toxice“. Pe măsură ce acest tip de relaţie avansează, imaginea şi stima de sine ale „victimei“ sunt intoxicate - „sunt important/importantă doar dacă îmi fac partenerul/partenera fericit/-ă, dacă îi îndeplinesc toate nevoile“, percepţia este deformată - „problemele, interesele, preocupările mele nu sunt importante, în comparaţie cu ale sale“, sentimentele sunt deformate, reconvertite, reprimate - „nu am nici un drept să mă simt furios, nedreptăţit când face asta, pentru că de fapt o iubesc şi sunt fericit“. Mecanismele prin care „partenerul toxic“ îşi obţine şi menţine beneficiul în relaţie sunt ameninţarea, devalorizarea, învinovăţirea celuilalt pentru propriile nereuşite, manipularea, şantajarea prin reacţii afective puternice - crize de plâns, certuri şi reproşuri puternice, tendinţa puternică de a controla etc .

La începutul unei astfel de relaţii „toxice“, celălalt ar putea să te atragă prin faptul că îţi solicită mereu ajutorul, te ţine la curent cu toate reuşitele şi nereuşitele, trăirile şi planurile sale. Ai putea aprecia acest aspect ca fiind o dovadă de deschidere şi încredere, te-ai putea simţi valorizat/-ă prin faptul că ţi se acordă credit. Treptat, îţi vei da seama că atunci când, la rândul tău, ai nevoie de ajutor, partenerul „toxic“ este indisponibil afectiv. Problemele sale sunt în continuare cele mai importante, astfel că, în relaţia voastră, la el/ea vă gândiţi amândoi, în timp ce la tine nu se gândeşte nimeni, nici măcar tu.

Un alt aspect ce poate fi întâlnit în relaţiile „toxice“ este faptul că partenerul are mereu tendinţa de a te încărca, în mod negativ, cu tensiunile şi conflictele sale interioare. La începutul relaţiei, în perioada de îndrăgostire, poţi avea senzaţia unei puternice legături şi a unei comunicări intense, create prin împărtăşirea sentimentelor. Treptat, vei realiza însă că împărtăşirea sentimentelor este uni-direcţionată, sentimentele tale neintrând niciodată în discuţie. De asemenea, vei constata că în momentul în care încerci să împărtăşeşti partenerului experienţe plăcute, sentimente de bucurie şi mulţumire, acesta te va învinovăţi, critica şi îţi va aduce argumente pentru a-ţi demonta stările afective plăcute. În această relaţie te vei simţi sufocat/-ă, fiind transformat/-ă în „coş de gunoi afectiv“ al partenerului, în care acesta/aceasta aruncă trăirile reziduale, resentimentele acumulate, pe care nu şi le poate gestiona.

Nu adaptarea reprezintă soluţia potrivită

Gelozia şi controlul sunt manifestări la fel de obişnuite în relaţiile „toxice“. Partenerul/-a nu transmite mesaje din care să rezulte că are disponibilitate afectivă de a se implica în mod asumat în relaţie, însă are aşteptări disproporţionate în raport cu ceea ce este dispus/-ă să ofere. Acest tip de comportament, axat pe control, poate ţese în jurul tău o plasă, care te separă treptat de prieteni şi familie. Deşi partenerul/-a îşi menţine în continuare stilul de viaţă, preocupările, punând accent pe independenţa sa, tinde să îţi reducă relaţiile sociale, să îţi controleze şi să îţi restricţioneze preocupările. Modalitatea principală de control într-o astfel de relaţie o reprezintă manifestările exagerate de gelozie.

Mecanisme de apărare a partenerului „victimă“, care fac posibile, din păcate, continuarea relaţiei şi perpetuarea suferinţei, sunt: deformarea percepţiei atât asupra propriei persoane, cât şi asupra partenerului, găsirea în permanenţă a scuzelor care să justifice comportamente deranjante, tendinţa de a proiecta în partenerul „toxic“ propriile aşteptări, de a confunda realitatea cu propriile vise, încercarea de a compensa, de a face mai mult, a ajuta, a iubi mai mult, în scopul de a obţine aprecierea şi atenţia celuilalt. Prin aceste modalităţi, partenerul care alimentează relaţia îşi redefineşte realitatea astfel încât să se poată adapta acesteia.

Cu toate acestea, în cazul relaţiei „toxice“, nu adaptarea reprezintă soluţia potrivită, ci schimbarea. Astfel, dacă simţi că partenerul/-a îţi impune în relaţie reguli pe care el/ea nu le respectă, dacă rudele şi prietenii constată că în relaţia ta sunt probleme, dacă simţi că ai renunţat la planurile tale importante pentru a-ţi mulţumi partenerul şi că te-ai izolat de prieteni şi familie, că acorzi importanţă mult mai mare nevoilor partenerului, este timpul să realizezi că relaţia ta este disfuncţională şi să iei decizia de a o întrerupe înainte de a deveni mult prea serioasă.

Forme de abuz cu care ne-am obişnuit

Dana Alecu

Din păcate, din ce în ce mai mult în zilele noastre trăim într-o cultură a violenţei. Nu am să încerc în prezentul articol să fac o pledoarie împotriva violenţei interumane, relaţionale, ci doar să atrag atenţia asupra unor aspecte nocive, cu care de multe ori ne-am obişnuit şi pe care le considerăm normale. De asemenea, o să evidenţiez câteva dintre efectele negative, „toxice“, pe care le au acestea asupra noastră.

Încă din copilărie suntem familiarizaţi cu expresii precum „bătaia este ruptă din rai“ sau „unde dă mama/tata creşte“, care este interpretată şi pusă în aplicare în mod diferit, de la familie la familie. Cert este că de multe ori se consideră că „o palmă sau o urechială“ fac ca argumentele celor mari să fie mai bine ascultate, să aibă o greutate mai mare. Unii dintre copii ascultă în mod conformist, de frică, alţii se revoltă, un lucru este însă cert… bătaia este asociată cu sentimente de umilinţă, revoltă, resentimente. În timp, copiii pot ajunge să considere că este normal ca în relaţiile cu ceilalţi să te simţi sau să îi faci să se simtă umiliţi, revoltaţi sau să fie acumulate resentimente. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite porniri agresive native ale copiilor este necesar a fi educate şi nicidecum stimulate prin modele din familie.

Agresivitatea nu este „normală“

„Şcoala vieţii“ continuă să îl înveţe pe copil că este bine în anumite situaţii să fii agresiv, să jigneşti, să umileşti pe celălalt, cu alte cuvinte, în concepţia larg răspândită, să te aperi. Astfel de modele de reacţie sunt întărite pe mai multe planuri, de la scenariile şi personajele jocurilor video, a multora dintre filmele de acţiune sau chiar desene animate, la ceea ce putem observa în mod curent în jurul nostru - „dacă ataci tu primul, nu ajungi să fii călcat în picioare, dacă ai tu o atitudine dominatoare celălalt se poate intimida şi astfel obţii ce vrei“. Unul dintre efectele cele mai nocive în astfel de situaţii este că ajungem să acceptăm ca normală agresivitatea şi să devenim insensibili atunci când ea se manifestă în relaţiile noastre sau ale celor din jur.

Dacă în cazul violenţei fizice lucrurile sunt mai uşor de observat şi delimitat, în cazul agresivităţii psihice manifestările sunt uneori mai subtile, însă efectele dureroase, negative nu sunt deloc de neglijat. Dacă în ceea ce priveşte abuzul fizic ştim în mare parte cum se manifestă, în cazul abuzului psihologic putem fi insensibili la formele sale, putând considera în mod pripit că sunt simple „scorneli psihologice“. Barbara Shaffer, specialistă în consilierea familiilor creştine, defineşte abuzul emoţional ca fiind „atitudinea de autoîndreptăţire şi profund dispreţ faţă de partener/-ă, prin care îi este desconsiderat în mod constant dreptul la demnitate şi autonomie. Această atitudine implică mânie, violenţă, inducerea sentimentului de frică, vinovăţie şi ruşine. Partenerul/-a este controlat/-ă, pedepsit/-ă, umilit/-ă“

Imaginaţi-vă pentru o clipă ce simte o persoană care aude din partea celui/celei în care are cea mai mare încredere şi căruia i-a jurat respect, credinţă şi iubire replici precum: „Eşti un prost/proastă, idiot/idioată“, „Arată-mi imediat ce ai cumpărat! De ce ai luat X când ţi-am spus să iei Y! Cum să am încredere în tine dacă nici de atâta lucru nu eşti în stare?“, „îţi interzic să mai voirbeşti la telefon cu mama ta!“, „Eu hotărăsc la cât stă termostatul. Să nu îndrăzneşti să te atingi de el“, „Beau din cauza ta. Dacă am avea o căsătorie mai fericită nu aş fi nevoit să bea“, „Mă enervez din cauza prostiilor tale“ etc.

Astfel de suferinţe se pot ascunde în spatele unor lozinci aparent cât se poate de bine intenţionate: „E normal ca femeia să îl asculte pe bărbat; aşa scrie în Biblie“, „Fac asta pentru binele nostru; el/ea nu se descurcă!“, „E de datoria mea să mă ocup de banii familiei“.

Mijloace de prim ajutor pentru o persoană abuzată

Efectele abuzului afectiv sunt însă extrem de nocive, cu atât mai mult cu cât relaţia de tip abuziv persistă mai mult în timp. O astfel de relaţie distruge psihic încet, dar sigur persoana victimă în relaţie. Persoana ajunge să îşi piardă simţul realităţii, să nu mai ştie ce este adevărat şi ce este eronat, ce este corect şi ce este nedrept greşit. Partenerul/-a din relaţia abuzivă ajunge să se întrebe dacă nu este cu adevărat „prost/proastă“, „dacă nu este cumva greşeala ei/lui“, „dacă nu cumva ar putea face mai multe eforturi - mâncare, curăţenie, bani câştigaţi, pentru ca relaţia să fie mai bună“, „poate merit cu adevărat ceea ce se întâmplă, poate Dumnezeu m-a adus pe lume tocmai ca să îndur asta“, „poate de fapt nu este chiar atât de rău“.

Oricând în jurul nostru, chiar printre persoanele apropiate - rude, prieteni - putem întâlni victime - în general femei, aşa cum o demonstrează statisticile - ale abuzului psihologic. Iată cum am putea proceda pentru a oferi un sprijin real persoanei aflate în suferinţă:

- recunoaşte, validează-i suferinţa prin care trece şi spune-i că durerea sa este reală;

- pune-i întrebări cu blândeţe, cu delicateţe, pentru a afla mai multe informaţii;

- încearcă să nu o învinuieşti, să îi spui ce anume să schimbe la ea pentru a face lucrurile să meargă; probabil deja a încercat toate acestea până a ajunge să vorbească cu tine (s-a rugat mai mult, a fost mai ascultătoare, a gătit mai mult);

- nu încerca să o ajuţi tu însuţi. Încearcă să vezi ce persoane ar putea-o ajuta - duhovnic, consilier - şi să o orientezi spre ele.

- însoţeşte-o la primele întâlniri ale unui grup de suport. Ar putea avea nevoie de un astfel de grup, dar ar putea fi, în aceeaşi măsură, foarte speriată să vorbească despre abuz la primele întâlniri;

- nu încerca să o împingi spre decizii pripite - separare, divorţ -, care ar putea să o sperie în această epată. După ce se va mai vindeca, va fi pregătită şi de astfel de hotărâri;

- fii lângă ea în mod concret, pentru a o ajuta să nu se simtă izolată;

- roagă-te cu ea şi pentru ea şi atrage-i atenţia asupra paragrafelor din Sfânta Scriptură în care scrie cât de mult preţuim în ochii Lui Dumnezeu şi cât de multă putere are Dumnezeu să o vindece şi să îi dea putere.

Cum să schimbi pe cineva

Dana Alecu

Vedem cu uşurinţă, în viaţa de zi cu zi, cât de uşor ne este să vedem greşelile celorlalţi cu care intrăm în relaţie şi să ne găsim astfel scuze, motive pentru propria nefericire, pentru propriile stări de neîmplinire. Procedând astfel, aproape că nu mai suntem conştienţi că suntem singurii responsabili de stările noastre, de sentimentele pe care le trăim.

Plasând responsabilitatea în afara noastră, practic ne legăm de mâini şi de picioare şi, mai devreme sau mai târziu, ne confruntăm cu situaţia de a ne simţi neajutoraţi şi striviţi de lumea din jur şi de exigenţele vieţii. Prin acest mod de a gândi, fără să ne dăm seama de asta, devenim victime nu doar ale celui cu care venim în relaţie, ci şi ale vieţii. Mai mult decât atât, fiind centraţi pe ceea ce fac ceilalţi, pe ceea ce credem noi că ar fi ei datori să facă, ne pierdem din vedere pe noi înşine. Psihologul francez Jacques Salome simbolizează relaţia dintre doi oameni cu o eşarfă, fiecare dintre cei doi aflându-se la un capăt al eşarfei, adică la capătul său de relaţie. Este singurul pe care îl poate controla şi este singurul mod în care poate influenţa, în bine sau în rău, relaţia. Încercând să-l schimbăm pe celălalt, să-l facem să ne împlinească dorinţele, să vină în întâmpinarea nevoilor noastre, să se conformeze imaginii noastre despre „cum ar trebui sa stea lucrurile, ce e bine şi ce nu este, ce este normal şi ce nu este“ renunţăm la capătul nostru de relaţie, singurul „loc“ în care noi putem realmente experimenta satisfacţia vieţii. De fapt, singurul mod în care putem schimba o relaţie este schimbând modul nostru de reacţie în relaţia respectivă.

Să ne iubim soţul aşa cum îl iubeşte El

În relaţia soţiei cu soţul ei se întâmplă de multe ori ca aceasta să îşi pună problema cum să îşi determine soţul să se conformeze cât mai mult idealului pe care aceasta îl are despre căsnicie, despre ce înseamnă dragostea, despre cum ar trebui să se comporte perfect. Acest mod de a privi lucrurile duce la acumularea unor stări de nemulţumire, de conflict, resimţite de cei doi, care pot duce cuplul în siţuatie de criză. În aceste momente este de folos să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne arate ce îl ajută pe soţul nostru să se simtă iubit, ce anume din ceea ce spunem sau facem îl fac să simtă dragostea noastră. Este aparent împotriva logicii, pentru că soţiile sunt de obicei tentate să Îl roage pe Dumnezeu să le ajute, schimbându-le soţii, întrucât cred cu toată puterea că dacă o anumită atitudine sau comportament al soţului s-ar schimba, relaţia ar deveni mai bună şi, implicit, ele mai fericite. Atâta timp cât cauza stării proprii este considerată a fi ceva din exterior, care scapă propriului control, o astfel de viziune este considerată mai mult decât justificată. Este cu atât mai dificil cu cât, în pofida rugăciunii stăruitoare, comportamentul soţului nu se schimbă, iar acesta continuă să persiste în greşeli ce par evidente.

Şi toate acestea pentru că Dumnezeu respectă libertatea fiecărei persoane, pe care nu o schimbă, dacă ea însăşi nu doreşte acest lucru. Vom putea însă vedea ajutorul Lui cu promptitudine, dacă Îl rugăm să ne ajute să ne iubim soţul aşa cum îl iubeşte El. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune despre puterea rugăciunii: „Deci, când vezi că dai de un necaz, fie în căsnicie, fie în celelalte treburi, roagă-L pe Dumnezeu. Rugăciunea e singura dezlegare, cea mai bună, a necazurilor ce ni se întâmplă. Puternică este arma rugăciunii! Am spus aceasta adeseori, o spun şi acum şi nu voi înceta s-o spun.“

Gesturi care transmit soţilor mesajul că sunt iubiţi

Mărturiile unor soţi despre ceea ce îi face să se simtă iubiţi de către soţiile lor arată faptul că a fi acceptaţi, încurajaţi şi iubiţi în momentele în care ei înşişi se simt greu de iubit reprezintă mesaje extrem de puternice. A fi iubit pentru ceea ce este astăzi nu pentru ceea ce ar putea deveni mâine, a-i zâmbi şi a rămâne binevoitoare şi în momentele în care atitudinea soţului este irascibilă, atunci când acesta este copleşit de presiunile de la locul de muncă, a-i arăta că eşti mândră de el şi crezi în el, chiar şi atunci când nimeni, nici el însuşi nu mai crede în el reprezintă gesturi care transmit soţilor mesajul că sunt iubiţi.

Dacă soţia Îl roagă pe Dumnezeu ca, mai ales în momentele dificile, tensionate, să o ajute să îşi iubească soţul cu aceeaşi dragoste cu care Dumnezeu o iubeşte pe ea însăşi, va înţelege că această dragoste este perseverentă şi protectoare. Perseverenţa se manifestă în momentele tensionate, conflictuale şi înseamnă a transmite partenerului mesajul că, indiferent de perioada dificilă pe care o traversaţi, tu îi eşti alături şi ai mereu disponibilitatea afectivă de a reîmprospăta relaţia. Iubirea protectivă înseamnă a fi capabilă să îţi aperi soţul în faţa celorlalţi atunci când ceilalţi îl vorbesc de rău, îi scot în evidenţă eşecurile şi defectele.

Codependenţa, o boală ignorată în România

Dana Alecu, psiholog

Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijei pentru alte persoane, în detrimentul grijei şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc, sau chiar de dependenţa de muncă. Termenul a apărut în anii â90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre, aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.

Într-o familie cu un dependent, de regulă, toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.

Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.

Pentru recâştigarea autonomiei psihologice

După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu au primit-o în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate aceste demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii.

Persoanele codependente au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi

Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, semenii noştri care suferă de codependenţă au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin, astfel, mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.

Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că, în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.

Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.

Din caruselul codependenţei

"Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună"

Redăm mai jos mărturia uneia dintre persoanele a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei. Ea a cerut şi a primit consiliere şi sprijin la Centrul de Formare şi Consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Iaşi, coordonat de monahia Siluana Vlad. Confesiunea este preluată de pe siteul asociaţiei, www.sfintiiarhangheli.ro.

Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.

Sunt, în schimb, un om aprig

Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt, în schimb, un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu "să fiu prima" şi eram, simplu, eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele... o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.

Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie

Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.

Să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre

Poate că noi înşine, adulţi "normali", ne confruntăm cu propria lipsă de raportare sănătoasă la membrii familiei noastre. Suntem chemaţi să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre, ci să o primim, să o cercetăm, aducând-o în faţa Vindecătorului şi rugându-L pe El să ne vindece. Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că: "Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu".

Pagină coordonată de Cristina Sturzu

Ziarul Lumina