Despre buna întrebuințare a foamei, pe înțelesul celor care postesc

Pr. Ioan Florin Florescu

Jurnal scoțian

Se scrie și se vorbește atât de mult despre post încât e de mirare că mai sunt creștini care nu postesc. Dar și mai de mirare este că, în ciuda sfaturilor care vin de peste tot, ne îngrijim tot mai puțin pentru „sfințirea postului” (Ioil 2,15), cum ne învață Scriptura și sfinții părinți. Legume mănânc și eu, dar post, cu greu ajung să țin.

Cunosc un preot care își termina predicile despre post (de fiecare dată!) cu un avertisment rimat, ce se voia mobilizator, dar reușea să fie doar sinistru: „Cine nu postește, cancerul hrănește”. Intenția, poate, era sănătoasă, cuvintele însă erau mai degrabă ale unui fanatic al vegetarianismului, decât ale unui predicator al credinței. Și, de altfel, i-ar fi putut răspunde cineva, pentru prevenirea cancerului există astăzi suplimente nutritive cu aport de antioxidanți, mult mai eficiente decât fasolea de post.

Nu postim, așadar, ca să prevenim bolile. Nu postim că e „sănătos”. Unii or să spună, pe drept cuvânt, că se simt mai sănătoși când mănâncă ochiuri cu șuncă decât mâncând, zile la rând, cartofi și fasole. Nu postim cu „mâncare de post”, aceasta e, poate, cea mai mare neînțelegere a postului, pentru că el înseamnă flămânzire, nu mâncare de legume.

Nu postim nici ca să ne „purificăm”, Iisus ne învață că nicio mâncare nu-l spurcă pe om. Din punctul acesta de vedere, omul e la fel de curat și înainte, și după un prânz copios. Nu postim nici ca „să fim mai ușori la suflet”, pentru că ceea ce apasă sufletul omului sunt păcatele, nu mâncarea. Nu postim nici măcar ca să „ne rugăm mai cu spor”, pentru că cea mai mare rugăciune e Sfânta Liturghie, or la Liturghie suntem chemați tot anul, cu sau fără post.

Nu postim, în sfârșit, nici că „trebuie” – argumentul bigoților. Nu „trebuie” să postim, postul nu este o dogmă. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să flămânzească, iar Apostolul Pavel îi asigură pe romani: împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt. Iar dacă lucrurile stau așa, primirea sfintei împărtășanii ar trebui, în cele din urmă, să fie condiționată nu de postire, ci de trezvia noastră sufletească.

Atunci, totuși, cum postim? Au postit drepții din Biblie, a postit Mântuitorul, posteau sfinții părinți, iar Biserica ne sfătuiește să postim.

Mai demult, într-o seară din Postul Mare, m-am nimerit pe la părintele meu duhovnic, starețul Clement.

– Hai să te pun la masă, zice el.

– Mulțumesc, zic, dar nu mi-e foame, am mâncat acasă.

– Da’ nu postești? s-a mirat el.

– Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame.

– Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

Atunci am înțeles foarte clar, prima dată, că a posti înseamnă a flămânzi. Postul înseamnăfoame, înfometare de bună voie, pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat „de sec”. Numai așa se poate înțelege tradiția Bisericii, care ne învață să postim cu legume: fiind mai „slabe”, flămânzim mai ușor. Scopul învățăturii însă nu sunt legumele, ci flămânzirea.

Mântuitorul a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, iar „la sfârșit”, spune Scriptura, „a flămânzit”. Postul biblic însemna o zi sau mai multe de ajunare completă. Creștinii din primele secole, mai aproape de trăirea apostolică, posteau cu pâine și apă ori ajunau până la apusul soarelui (sau timp de mai multe zile).

Însă din toate aceste exemple se desprinde intenția postului ca flămânzire.

Starețul mai avea un obicei la masă. Își turna întotdeauna ciorba într-o farfurie plată. Așa cum vă spun. Încercați să puneți o jumătate de polonic de ciorbă într-o farfurie plată și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus. Asta am învățat tot de la el, pe viu, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, dar nu și asupra aproapelui tău. Postul îți golește farfuria ta, pentru a o umple pe cea a aproapelui. „Postul care Îmi place”, ne învață Dumnezeu prin profetul Isaia (în capitolul 58), „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul celui amârât”, iar înPăstorul lui Hermas, o scriere foarte iubită, din secolul al doilea, creștinii care posteau erau îndemnați să facă acte de milostenie cu banii pe care i-ar fi cheltuit pe mâncăruri alese.

Nu toată lumea are aceeași regulă a flămânzirii. Nu toți flămânzim la fel. Am auzit, de pildă, că la Sfântul Munte sunt acceptate în post „fructele” de mare (creveți, scoici, sepie etc.). Nu știu dacă e așa, nu am fost la Sfântul Munte. Dar să fie așa (poate și pentru că alte produse nu sunt acolo chiar la îndemână), eu nu aș putea posti cu fructe de mare, pentru că eu sunt mort după fructele de mare. Le-aș putea mânca în fiecare zi, cu aceeași poftă. Ce post ar mai fi acesta, pentru unul ca mine? În schimb, flămânzesc pe loc numai cât văd paste în farfurie, atât de apreciate de alții.

În Pateric, unde se postea cu pâine și apă, este dat exemplul unui părinte care mânca la masă o pâine întreagă. Frații, care abia „dezlegau” la un colț de pâine, s-au smintit: ce post mai e și ăsta? Părintele însă i-a întrebat: câtă pâine mănâncă fiecare din voi, în mod obișnuit, la o masă? O jumătate, au răspuns frații. Foarte bine, înseamnă că un colț de pâine, atunci când postiți, vă este destul. Eu însă, le-a răspuns părintele, ca să mă satur, mănânc la o masă patru pâini. Dar în post mă înfrânez și mănânc numai o pâine.

Așadar, flămânzim diferit și, la urma urmei, este o ipocrizie să considerăm că se poate flămânzi numai cu legume. Am cunoscut, cât am fost preot de țară, oameni credincioși, care munceau la oraș, pe șantier, iar uneori, în post, singura mâncare pe care o puteau lua cu ei era slănină, pâine și ceapă. O făceau de nevoie, altfel, când se întorceau seara acasă, mâncau borș de fasole și posteau. Postul acestor oameni, așa strâmb cum pare, era, pentru mine, preotul lor, mai drept decât masa mea plină cu sarmale de post sau alte bucate sățioase de sec.

Vreau să spun că nimeni nu trebuie să dispere, dacă nu poate duce până la capăt postul rânduit de Biserică: orice renunțare cât de mică, orice tăiere a voii (cum spun monahii) sunt primite ca jertfe de post, dacă sunt făcute din dragoste pentru Dumnezeu.

Postim, așadar, ca să flămânzim. Flămânzirea este semnul părerii de rău și al căinței. Așa cum ninivitenilor nu le-a mai trebuit de mâncare în ziua când și-au înțeles păcatele sau cum apostolul Pavel s-a lipsit trei zile de orice hrană, pe drumul Damascului, după ce și-a recunoscut rătăcirea. Auto-înfometarea apare ca un sentiment firesc al părerii de rău. Oare de câte ori, apăsați de povara unor greșeli față de cei din jurul nostru, nu am simțit că nu ne mai trebuie nici mâncare, nici odihnă, iar dacă am stat la masă, am înghițit cu noduri, cu gândul la răul pe care l-am făcut? Iar dacă nu simțim acest lucru față de Dumnezeu, atunci când postim, înseamnă că nu ne cunoaștem păcatele.

A ne cunoaște păcatele, în egală măsură pe cele făcute împotriva aproapelui. „Vreți să știți postul care îmi place?” – își întreba Dumnezeu poporul, atunci, ca și acum – „Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile… Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău el va răspunde: Iată-mă!” (Isaia 58).

Dar flămânzim și ca să ne lepădăm de noi înșine. Refuzându-și hrana, omul se leapădă de sine, pentru a se încredința puterii și harului lui Dumnezeu. Așa face, de pildă, profetul Ilie, lăsându-se în grija Domnului, sub ienupărul de la Beer Șeva. Tot astfel au făcut anahoreții și stâlpnicii, lipsindu-se, dar cu dreaptă socotință, de orice grijă a hranei, pentru a primi în schimb grija iubitoare a lui Dumnezeu. Acesta este și sensul cuvintelor Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Dar mai ales ar trebui să ne lipsim pe noi, ca să hrănim cât de puțin foamea lui Iisus, foamea drepților, foamea tuturor înfometaților de astăzi și dintotdeauna. Flămânzind împreună cu ei, ne facem părtași la foamea lumii, măcar din când în când, ca să putem și noi spune, împreună cu Iisus: „Flămând am fost.”

Postul care nu flămânzește, după pâine, ca și după dreptate, postul care nu leapădă atotsuficiența, postul care nu îndreaptă cele strâmbe, nu este de niciun folos, nici nouă, nici Bisericii. Ne chinuim degeaba cu brânză tofu și pateuri de soia, e mult mai sănătoasă o cură cu fructe, legume și multă apă chioară.

Fii împreună cu Hristos în Patimi și nu împotriva Lui!

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mana ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.
Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.
Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ți că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi iţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi intru El.
Oare cu cat mai dulce va fi învierea cu El şi intru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
 Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El iţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre  suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 23-25)

Nebunia omului și tăcerea lui Dumnezeu

Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.

Dregătorul s-a minunat; şi era într-adevăr de mirare să vezi pe Hristos că e atât de blând, că tace, deşi avea atâtea şi atâtea de spus. Nici arhiereii nu-l învinuiau pentru că îl ştiau cu vreo faptă rea, ci numai din ură şi invidie.
Iudeii aveau obiceiul să elibereze un osândit; şi Pilat a încercat să-L scape pe această cale, zicând: „Dacă nu vreţi să-L eliberaţi ca nevinovat, dăruiţi-L sărbătorii ca osândit (Matei 27, 15-17)!”. Ai văzut cum s-a stricat rânduiala? Rânduiala era făcută în aşa fel încât cererea pentru eliberarea osândiților să fie făcută de popor, iar darea eliberării, de dregător. Acum s-a întâmplat contrariul: dregătorul cere poporului. Cu toate acestea nici aşa nu s-au îmblânzit arhiereii şi bătrânii poporului, ci s-au sălbăticit mai mult şi strigau înnebuniţi de patima invidiei.
Nici nu-i puteau aduce lui Hristos vreo vină! Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.
Pilat ar fi trebuit să caute dovezişi mărturii şi tot ce putea face dovada că Hristos a vrut să pună mâna pe putere, de pildă dacă a strâns oştire, dacă a adunat bani, dacă a făurit arme, dacă a încercat altceva asemenea. Dar, nu; se lasă dus de arhierei şi de bătrâni. De aceea nici Hristos nu-l absolvă de vină, că spune: „Cel ce M-a dat ţie mai mare păcat are (Ioan 19, 11)”. Deci din slăbiciune S-a plecat voinţei arhiereilor şi bătrânilor; din slăbiciune L-a dat să fie biciuit. Pilat era laş, un om slab; arhiereii însă, răi şi vicleni. Căci ce uneltesc ei când Pilat a găsit un mijloc de a-L scăpa pe lisus? Găsesc legea sărbătorii care le poruncea să elibereze un vinovat.
„Au înduplecat mulţimea să ceară pe Varava” (Matei 27, 20). Evanghelistul Matei n-a spus că „aveau un tâlhar”, ci: „un tâlhar vestit (Matei 27, 16)”, adică vestit pentru răutatea lui, un tâlhar care făcuse nenumărate crime.
Şi totuşi arhiereii l-au preferat pe acela, Mântuitorului lumii. Nu s-au ruşinat nici de timp, că era sfântă ziua aceea; nu s-au ruşinat nici de legile iubirii de oameni; nu s-au ruşinat de nimic altceva; i-a orbit invidia. Şi odată cu răutatea lor au mai stricat şi mulţimea, ca să primească cea mai mare osândă şi pentru înşelarea poporului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 965-967).

Arme care nu ucid: postul și rugăciunea

Maica Siluana

Conferinta 26 martie 2013: Arme care nu ucid: postul si rugaciunea

Terenul luptei duhovnicesti: creatia
Dumnezeu le-a facut pe toate bune foarte.
Ce loc are răul, atunci?
Relatia dintre lumea creata si Dumnezeu este energetica.

Răul este o boala a binelui. Este alegerea îngerilor si a oamenilor de a se spune Nu harului îndumnezeitor, de a se împotrivi Darului lui Dumnezeu.

Îngerul a căzut prin mândrie, omul a căzut prin înșelare.

Pacatul este refuzul darului lui Dumnezeu, este moarte.

Pacatul stramosesc: moriciunea mea, carnea mea care nu poate face voia lui Dumnezeu.
Prima arma impotriva pacatului: acceptarea faptului ca in mine este neputinta de a face binele si sa multumim lui Dumnezeu.
Campul firii mele este bolnav.

Prin botez pacatul stramosesc este omorat, in sensul ca nu mai sunt neputincioasa in a ma conecta la Har.
Botezul insa nu e magic.
Legea pacatului este inca in trupul meu. Viata care vine de la parintii mei este viata mortii din trup.

Prima lucrare a Domnului in mine e intruparea Lui in carnea si trupul meu.

Apoi moartea poftelor mele. Hristos vine si moare impreuna cu mine.

Apoi vine Invierea.
Toate astea se lucreaza in mine.

Lupta mea este una pentru viata.

Scopul postului: flamanzirea, adica aducerea aminte in constiinta a faptului ca sunt slab si neputincios. Flamanzirea prin post ma aduce in starea de slabiciune. In aceasta stare ispititorul vine si-mi aduce solutii.
Nici nu e nevoie sa insiste foarte mult pt ca in trupul pacatului nostru sunt multe mecanisme de obtinere a starii de bine.

Mantuitorul respimge ispita si aduce si solutia: tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu: iubeste, iarta, mananca Trupul meu. Sa ma hranesc cu aceste solutii: cu binecuvantarea, cu iubirea, eu mestec astea si ma deschid lucrarii lui Dumnezeu.

Rugaciunea ca arma

Rugaciunea legata de post este cea in care ne aparam de lucrarea dracilor care fac din noi ceea ce vor ei. Postesc de imprejurarile care ma duc in ispita.

In lupta cu gandurile, rugaciunea este arma. Il chem pe Dumnezeu si El lucreaza lupta.

O ultima arma este rugaciune ca rabdare si contemplare. Sunt atent la starile mele si i le arat lui Dumnezeu nu sunt atent sa nu mai am stari.
Orice vine eu accept si ii arat lui Dumnezeu.
Ca sa pot sa lupt impotriva gandului indur umilinta in trup. Privesc ce e in mine si privind-o nu ma mai identific cu asta. Il chem pe Dumnezeu in asta.
Iti pui pofta in cui si o contempli.
Dar apoi vine furia... Ca ... Aceasta furie o rabd.

Postul cel mare: Sfantul Teofan Zavoratul - despre rugaciune

Învățăturile Sfântului Teofan Zăvorâtul către fiii săi duhovnicești.

Vino, Doamne!

Nu e nevoie sa baţi tu la uşa Domnului, ci doar să-I deschizi! El este deja la uşa inimii tale şi bate! Auzi? Fiecare bătaie a inimii tale este, de fapt, bătaia Lui la uşa ei! Când Îi vei deschide, bătăile inimii tale vor deveni sunetul auzit al neauzitelor Lui cuvinte de iubire! Curaj!
Maica Siluana

*
Vino Doamne!

Domnul să ne ajute ca zilele ce urmează să le petrecem în El!
Să arătăm Domnului iadul din noi pentru a pogorî și în el și a-l birui prin Învierea Lui!
Domnul să ne aducă la lumină, încredințându-ne că fără El nu putem face nimic. Prin lepădarea de orice nădejde în noi, să-L chemăm pe El și Lui să ne încredințăm.
Domnul să ne ajute să ne îndurăm să ridicăm crucea păcatelor noastre, să Îl chemăm în ajutor și să avem încrederea că prin Cruce vine Învierea.
Domnul să vă bucure!

Maica Siluana cu obștea

Ştergarul, de Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Pregătiri pentru Paşti

Foto Mihai Grigorescu

 Foto Marius Grozea

Despre ispite şi despre învingerea lor

În toiul acestui post al Învierii Domnului, care este şi o şcoală a mântuirii noastre, este bine şi folositor să ne îndulcim sufletul cu câteva „dulciuri” şi „prăjituri” pe care ni le oferă Sfinţii Părinţi din învăţăturile şi experienţa lor duhovnicească.

Este cunoscut faptul că odată cu începerea acestui Post, ca şi în cazul celorlalte posturi se încep şi ispitele. Potrivit învăţăturii patristice diavolul ne ispiteşte cu diferite arme potrivit caracterului şi poziţiei sociale a fiecăruia dintre noi. La serviciu prin mânie faţă de cei angajaţi sau de colegi, acasă prin certuri pentru lucruri de nimic sau pentru întâmplări neprevăzute, dacă eşti profesor te ispiteşte prin copii ca să te atragă la mânie, dacă eşti medic te încearcă prin neglijenţa şi neatenţia faţă de bolnavi, dacă lucrezi cu acte te ispiteşte prin pierderea lor ş.a.m.d. făcându-te să crezi că nu ai nici o scăpare. În toate diavolul lucrează prin casnicii tăi, aşa cum ne învaţă Mântuitorul (Matei 10, 36).

Ce să facem în cazurile în care fără de veste vin peste noi rele şi tot felul de ispite?

Să facem ce-a făcut şi Mântuitorul atunci când a fost ispitit de diavolul în pustiu. Să punem în toate ispitele cuvântul Sfintei Scripturii care ne este pentru mulţi prea puţin cunoscut. Domnul nostru Iisus Hristos i-a răspuns diavolului în toate ispitele cu cuvântul lui Dumnezeu, adică cu Sf. Scriptură. Când L-a ispitit cu foame a arătat că: „nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Când L-a ispitit cu mândria ducându-L pe aripa templului şi îndemnându-L cu viclenie să se arunce în jos, El i-a răspuns: „Scris este să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 6). Când l-a ispitit cu bogăţia şi slava şi lumească, arătându-I că i le va da numai dacă i se va închina lui, El i-a răspuns: „Piei satano! Căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti!".

În toate răspunsurile pe care le-a dat Mântuitorul satanei, i-a răspuns din Sf. Scriptură. De exemplu, în primul caz Mântuitorul i-a răspuns cu un cuvânt scris în Deuteronom, a cincea carte a Pentateuhului pe care Dumnezeu îl adresaseră evreilor: „Te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai şi pe care nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deuteronom 8, 3). Sau atunci când L-a ispitit cu mândria care se arată în nădejdea prea mare în Dumnezeu şi în ispitirea lui Dumnezeu, Mântuitorul i-a răspuns printr-un citat de la Deuteronom 6,16: „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, cum L-aţi ispitit la Masa”. În al treilea caz, când diavolul îl ispiteşte pe Mântuitorul cu iubirea de arginţi şi cu slava deşartă Mântuitorul îi răspunde cu prima poruncă din Lege (Deuteronom 6,13; 10,20): „De Domnul Dumnezeul tău să te temi, numai Lui să-I slujeşti, de El să te lipeşti şi cu numele Lui să te juri”.

Dar noi creştinii din zilele noastre ce să-i răspundem diavolului când noi abia de ştim „Tatăl nostru”? Iată aici rădăcina multor rele şi necazuri, crime şi decăderi morale: astăzi creştinii noştri nu citesc mai deloc Sfânta Scriptură! Şi când se întâmplă să aibă ispite ei cad în mrejele diavolului pentru că nu ştiu deloc Sfânta Scriptură, nu o citesc. Mare chin este pentru ei să ia Biblia în mînă. Ce zic tinerii în astfel de cazuri: „Orice numai nu asta! Mai bine ascult nişte muzică sau mă plimb ca să mă liniştesc, mai bine beau şi mă îmbăt de ciudă decât să citesc Biblia! Că doar nu-s baptist!” aşa zic mulţi creştini când îi îndemni să mai citească Sf. Scriptură pentru a lor folos şi mântuire.

Cum să reacţionăm în cazul în care avem ispite?

Sf. Apostol Iacob ne răspunde: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacob 1, 2-4).

Ispitele sunt pentru întărirea credinţei noastre. Sunt îndemnuri de a ne lepăda de păcat şi momente de conştientizare a stării noastre de păcătoşenie.

Sf. Apostol Pavel ne învaţă că ispitele sunt un semn că încă nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: "Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 5-7 ).

Ispitele au ca scop fortificarea noastră duhovnicească.

Ce spune Sfânta Scriptură despre ispite?

„Ispitele nu sunt lecuire pentru cel trufaş, că buruiană rea s-a înrădăcinat în inima lui” (Is. Sirah 3, 27).

„Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui”. Is. Sirah 27, 5

„Pe cel care se teme de Domnul, nu-l va întâmpina răul, fără numai ispita şi iarăşi îl va izbăvi”. (Is.Sirah 33,1).

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13).

„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 12-15).

Ispitele vin pentru a ne învăţa smerenia

Bătrânul Daniel din Katounakia Sfântului Munte zicea: “Diavolul nu se bucură nicicând mai mult decât atunci când stă de vorbă cu omul care-şi cultivă propria sa mândrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotrivă, se teme de omul smerit şi ascultător”. Diavolul este foarte iscusit în a ne ispiti. El este tot. Bătrânul Iosif atrăgea atenţia nevoitorilor asupra următorului lucru: “Ascuns şi întrarmat până-n dinţi, vrăjmaşul se află în suflet, în trup şi-n împrejurimi. Nu lasă să treacă nici un prilej pentru a încerca să-l subjuge pe om şi să-l ispitească în credinţa lui. În funcţie de circumstanţe, diavolul atacă şi se opune hotărârilor noastre. Ţinta lui principală, în acelaşi timp, este să-l lovească pe om în credinţa sa şi să-l facă să treacă la trădare şi renegare. Dacă a reuşit, el taie zelul şi râvna. Cu credinţă se face totul, dar cu credinţă pusă în lucrare. Dacă credinţa este clătinată, totul se clatină şi linia frontului slăbeşte”.

Pe cei căsătoriţi diavolul îi ispiteşte îndemnându-i cu gând viclean ca să se călugărească ca mai apoi să-i atragă pe ambii soţi în curvie, iar pe monahi îi ispiteşte prin gândul la căsătorie ca să-i înşele şi să-i facă să se lepede de mănăstire. Bătrânul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor creştini care au încheiat o căsătorie reuşită: cât de bine v-ar fi într­o mănăstire, preocupându-vă cu cele duhovniceşti, departe de grijile familiei care vă împrăştie şi vă apasă! Iar celor ce au intrat în mănăstire, pentru că doreau fecioria întru Hristos, le şopteşte: cât de bine v-ar fi dacă aţi fi căsătoriţi, dacă casa voastră ar fi o mică biserică, dacă aţi trăi fericirea vieţii de familie, departe de nevoinţele ascetice şi de singurătatea care vă copleşeşte. Dar dacă bărbatul căsătorit s-ar călugări şi cel călugărit s-ar însura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare şi a-i scoate de pe calea mântuirii. Căci calea mântuirii este căsătoria binecuvântată sau fecioria în Hristos”.

Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului.” Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: “Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”.

Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: “Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaş şi vă va părăsi”. Bătrânul Iosif zicea că întâistătătorii puterilor întunericului “nu pot fi înfrânţi cu prăjituri şi ciocolată, ci cu râuri de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desăvârşită şi o răbdare nesfârşită, prin Rugăciunea lui Iisus spusă cu durere”.

Pe lângă alte încercări, diavolul încearcă cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovnicească. Bătrânul Daniel zicea referitor la acest subiect: “Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a avea gânduri salvatoare”.

E nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele

Bătrânul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: “Dacă cineva aruncă cu piatra într-un câine acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o mişca. Noi facem al fel. Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!”.

Acelaşi Bătrân insista: “În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu vor afecta, şi nu ne vor putea face nimic”
 (I.P.S. Andrei Andreicuţ – Arhiepiscopul Alba Iuliei, Cuvintele Bătrânilor”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia 2004, p. 24-26).

Preluat de aici

Alte cuvinte de folos:
Despre ispite- Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul
Părinte, ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?- Părintele Paisie

Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul

Sursa

Post cu folos!

Nu moartea a fost culmea durerilor suferite de Hristos

"Nu ! Nu moartea a fost culmea durerilor suferite de Hristos. Nu paharul ei L-a făcut să se cutremure în grădina Ghetsimani, ci paharul răutăţilor omeneşti, a cărui amărăciune întrece până şi durerile morţii. De acum acesta era deşertat până la fund, iar moartea nu va fi decât un somn odihnitor pentru trup, în timp ce duhul « pogorându-Se, a propovăduit duhurilor care erau în temniţă » (I Petru 3,19), la care sfărâmându-i porţile a slobozit pe cei din veac robiţi acolo, apoi, reîntorcându-Se şi înviind cu trupul, îl făcu nemuritor după înviere, stricând prin aceasta rânduielile morţii şi făcându-Se totodată începătură învierii tuturor celor adormiţi."

Înalt Prea Sfintiţul Justinian Chira

Fragment din "Al şaptelea cuvânt, « Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu » (Luca 23, 46)", în Harul şi Adevărul, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, 1996

Ştergarul

Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Posibilitatea intoarcerii lui Iuda - Parintele Rafail Noica

Posibilitatea intoarcerii lui Iuda - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Concert de toaca

Concert de toaca - Targ de Florii pe video.crestinortodox.ro

Concert de Toaca - Grupul de copii Ascetica Toaca - Victoria, Brasov.
Coordonator preot Octavian Smadu

Praznicul singuratatii si masura copilariei

Ciprian Voicila

Când ai pierdut sensul religios al unei sărbători arunca-ti o privire spre icoana în care se reflecta sărbătoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18).

Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182).

Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2).

Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala.
Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34).

Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari.

Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Din conferința "Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos"
Alba-Iulia, 2005

Rugaciunea Sf. Efrem Sirul (a Postului Mare)

Despre cele şapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)
Scrisoarea a 28-a. Despre cele şapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce

Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac ”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai ”. Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

A treia: “Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

A cincea: Mie sete. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.

A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Sf. Nicolae Velimirovici - Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce
*

Sf. Nicolae Velimirovici - Din Ierusalim, in Vinerea si Sambata Mare

Sf. Nicolae Velimirovici - Despre cele 5 rani ale lui Iisus

Saptamana Patimilor -Semnificatia fiecarei zi

Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”

Părintelui Seraphim Rose: De ce l-a vandut Iuda pe Hristos

Parintele Dumitru Staniloae:Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi

Mel Gibson si "Patimile lui Hristos"

- dialog cu parintele Lucian Grigore*-

"Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!"

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.

Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.
De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Imaginea e o forma importanta de comunicare in lumea de astazi, oamenii nici nu prea mai citesc si greu se dau prinsi in "mrejele" vreunei predici despre Dumnezeu - fie ea chiar o predica bine aleasa si intocmita. Iata de ce ma gandesc ca nu e nelinistitor lucru sa pui in imagini cuvantul, ca in orice chip sa ajunga Dumnezeu la inima omului. Ce zicea Mantuitorul despre epuizarea mijloacelor de propovaduire?! Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Iata ca astazi, mai mult decat orice predica, pietrele graiesc, striga. Si nu este vorba numai de marturia cuvantului, asa cum marturie este "piatra" pe care Mantuitorul avea sa zideasca Biserica Sa, adica declaratia lui Petru care-I spune Mantuitorului: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16); ci marturie sunt chiar pietrele de pe drumul Crucii, pietrele Golgotei, Piatra Invierii, Piatra Inaltarii Domnului pe care pana astazi se simt urmele pasilor Sai.
Ce poate fi un film despre Dumnezeu? O noua marturie despre puterea si slava Lui, o noua piatra pe calea acestei intelegeri, numai daca nu este facut in batjocura, nu huleste si nu sluteste lumina si adevarul Scripturilor.

Cat de moral este sa faci un film despre Dumnezeu?!
Eu cred ca este tot atat de moral, asa cum ar fi sa faci o predica despre Dumnezeu sau o icoana cu Hristos. Din acest punct de vedere, imi pare ca o astfel de intrebare ar deschide o falsa problema - o nesfarsita discutie despre mijloacele propovaduirii, si mai cu seama o discutie ce ar reinvia controversele iconoclaste.
Pentru mine, filmul religios (bine facut) este o icoana dinamica - o icoana in miscare - si-mi este indiferent din ce culori si vopseluri este facut, pentru ca nu caut acolo decat pe Cel zugravit si nu mana iconarului.

De ce sa ma vatam din pricina "celui ce joaca" in "rolul" Fiului lui Dumnezeu? Oare nu suntem fiecare dintre noi ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, nu suntem indemnati oare fiecare de chemarea noastra crestineasca sa vedem in chipul aproapelui chipul lui Hristos?!
Multe din icoanele Domnului Hristos trimit la chipul vreunuia dintre cei ce ar fi putut sa-l inspire pe iconar intr-o vreme sau alta. Impedimentul - in privinta filmului - nu ar fi chipul, ci puterea sfinteniei, adica impartasirea harului si a sfinteniei.
Distanta fundamentala dintre filmul religios si icoana este tocmai aceasta calitate a sfinteniei - numai ea detaseaza icoana de film. Totusi, mesajul filmului religios ramane un mesaj viu, dinamic, eficient si nu in afara, ci inlauntrul lucrarii mantuitoare.

L.D.: Filmul regizat de Mel Gibson are nenumarati aparatori care lauda acuratetea mesajului, insa si critici ferventi care spun ca productia are "anumite erori sau devieri de la Scriptura". Cum comentati acest aspect?

Pr. L.G.: Filmul lui Mel Gibson este, dincolo de critici sau laude, un film despre Dumnezeu si acest lucru constituie pentru multi - dar, marturisesc, si pentru mine - un motiv important pentru a incerca sa-i inteleg mesajul.

L.D.: Aparatorii entuziasti ai Patimilor vorbesc de coplesitoarea inspiratie divina pe care a avut-o regizorul, inspiratie care a capatat, dupa mijloace specifice cinematografiei, expresie creatoare. Indraznesc sa va intreb: Cat a pus omul (regizorul filmului, actorii) si cat a pus Dumnezeu prin lucrarea Sa in acest act creator?

Pr. L.G.: Daca impartim lumea in aparatori si in denigratori ai filmului acestuia, dati-mi voie sa nu ma asez in cea de-a doua tabara. Ar fi nedrept sa fiu in tabara celor ce osandesc productia lui Gibson si asta tocmai pentru ca, mai mult decat oricare film despre Iisus Hristos, acest film reuseste sa surprinda ceva ce n-au surprins nicicum celelalte, anume: chipul sfaramat, zdrobit al Fiului lui Dumnezeu, un chip in fata caruia cu greu iti poti stapani lacrimile. Ce spune Hristos? Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri! (Luca 23, 28). Intelegem ca nu numai in film, dar si in realitate, era o priveliste de plans. Este temeiul pentru care personal cred ca Gibson nu a exagerat intru nimic. Cruzimea anticilor ne sperie acum, desi nici noi nu suntem prea departe de setea lor de sange (ar fi de-ajuns sa luam in calcul milioanele de avorturi savarsite de crestini si de toata lumea). Vindecarea noastra de acest tip de abrutizare a naturii umane in fata supliciului este tocmai masura in care percepem natura oripilanta a acestui supliciu.

Tare ma tem ca acest fel de vindecare a dorit Iisus sa sadeasca in propriile noastre resurse interioare, vindecarea noastra de apetenta pentru oripilant. E limpede ca focul nu se stinge cu foc, apa nu se stavileste cu apa, ranile nu se tamaduiesc cu crestaturi de cutit, totusi Hristos arata lumii prin aceasta cumplita suferinta o mare minune - o tainica lucrare - lucrarea tamaduirii ororilor care salasluiesc chiar in inima noastra.
Jertfa lui Hristos - asa cum am inteles eu din acest teribil film - este un foc mai presus de orice putere, care stinge flacara invartosatei noastre firi; e toiagul Crucii care zagazuieste apa botezului de amandoua partile firii noastre pacatosite, ca sa putem trece cu Hristos de pe pamant la Cer; este o rana adanca ce tamaduieste in chip tainic ranile inimilor noastre.
Ziceam mai devreme ca e de inteles sa nu poti stinge focul cu foc: in copilarie, intr-o toamna, am aprins in curte un foc din frunze, fara sa stiu ca printre ele se afla si o doza de spray aproape consumata. Doza a explodat si focul s-a stins, s-a imprastiat. Un foc mai mare, izbitor, un foc cumplit stinsese focul de mai inainte.

Acelasi efect l-a avut in constiinta mea filmul lui Mel Gibson. Am refuzat dupa filmul acesta orice violenta, orice scena oripilanta de la TV. Simteam ca este destul, ca nu se mai poate sa-mi mai ingadui sa vad vreodata sange. Totusi inteleg ca nu functionam toti la fel. Am avut nefericita ocazie sa revad filmul intr-o sala de cinema din Pitesti (aproape goala), in prezenta unor tineri care chicoteau si pufneau si hohoteau de ras chiar in momentele de mare incordare si de mare durere din timpul filmului. Nu sunt foarte sigur insa ca astfel de oameni erau crestini. La noi filmul a rulat exact in perioada in care s-a desfasurat in Pitesti un festival al berii - salile erau pustii, in vreme ce piata gemea de lume - si nici bisericile nu erau prea pline. Ma asteptam ca publicul argesean - caracterizat adesea ca fiind sensibil si serios - sa aiba o altfel de prezenta, o altfel de participare si un alt tip de reactie in privinta acestei productii. Desi, daca vrei sa afli ce s-a petrecut cu Hristos in zilele Patimilor, nu te poate opri de la aceasta hotarare o halba cu bere... Nu, ispita e altundeva decat in piata, e undeva mult mai adanc si mai discret implantata in propria noastra constiinta, in propria fire, in modul nostru de viata, in zona aspiratiilor noastre de fiecare zi.
Am considerat dintru inceput, din primele secvente ale filmului, ca scenariul este sustinut din punct de vedere teologic, este un scenariu realist si concludent. Cred ca Mel Gibson a avut printre sfatuitori preoti si teologi si a surprins niste detalii extrem de importante care definesc lucrarea ca pe o compozitie unitara, cu mare impact.
Nu pot sa va spun cata stradanie aseaza omul si cat har pune Dumnezeu in aceasta creatie, simt insa ca e lucrare de mare forta si ca poti sa plangi in voie daca te lasa spectatorii vecini. E foarte important langa cine te asezi. Eu cred ca un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in "camara" ascunsa a rugaciunii!

L.D.: In Patimile..., Iisus a fost biciuit cat in toate celelalte filme despre viata Mantuitorului. Multi telespectatori au lesinat in cinematografe la aceste scene... Razvan Codrescu afirma intr-un articol ca salbaticia slujitorilor lui Pilat nu prea reiese ca atare din textul evanghelic. Insa, Isaia profetind patimile spune despre Fiul ca: nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag (Isaia 53, 2). In plus, un sfant al Bisericii, Dimitrie al Rostovului, vorbeste si el de ingrozitorul calvar al Crucii. Va intreb parinte, credeti ca s-a exagerat sau nu cu cele 16 minute de biciuire crunta?

Pr. L.G.: Cred cu tarie ca nu s-a exagerat intru nimic. Daca din momentul prinderii si pana in momentul Rastignirii trec mai bine de 12 ceasuri, cat ar insemna cele 16 minute din intregul acesta? Rostul biciuirii, asa cum reiese si din film dar si din relatarile evanghelice, ar fi fost tocmai acela de a inmuia inimile celor care il doreau "pedepsit" pe Cel ce Se facea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.
Pilat asta ar fi dorit: sa-i determine pe delatori sa renunte la ideea de a-L omori pe Iisus, tocmai pentru ca le-ar fi fost satisfacuta dorinta de a-L vedea pedepsit. Dar pentru ca "rautatea sa nu fie fara de moarte", Hristos, asteptand sub voia Tatalui sa primeasca moartea din mainile lor, ascunde in moarte suferinta si aduce in moarte pacatul lor zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Astfel, impreuna cu Hristos "moare" orice posibilitate a mortii pentru cei ce cred in El, pentru ca El zice celui mantuit: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43); si iarasi zice: Eu sunt Invierea si viata; cel ce crede in Mine chiar daca va muri, va trai (Ioan 11, 25).

L.D.: Parinte Grigore, multi au acuzat violenta extrema a filmului, paroxistica pe alocuri. In SUA, "Asociatia pentru Filme" a clasificat filmul cu "R", adica "acces restrictionat". Si la noi s-a vorbit despre Patimile lui Hristos ca despre un fel de Rocky IV sau Filmul de la ora 5 (aluzie la stirile macabre transmise la acea ora de unele posturi TV). Ce raspuns aveti pentru acesti "comentatori avizati"?

Pr. L.G.: Nu pot sa am decat raspunsul lui Isaia profetul! Ati citat mai devreme cuvantul tulburator al acestui profet. Sa mergem mai departe si sa vedem ce zice despre Hristos: Om al durerilor era si rabdator al suferintelor, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata! (Isaia 53, 3). De ce credeti ca spune proorocul Isaia despre Hristos ca era patruns de mare suferinta incat se cuvenea sa-ti acoperi fata ca sa nu privesti?! Pentru ca nu puteai sa-I vezi chipul si sa ramai nevatamat de durere si de suferinta. E nerealist sa spui ca jertfa lui Hristos ar fi trebuit sa fie intr-asa fel cosmetizata incat sa o poata privi si copiii. Iata ca Isaia este cel dintai care atrage atentia asupra restrictionarii accesului la aceasta priveliste a groazei.
Eu cred ca, vorbind despre acest film, aceia care au facut aluzie la Rocky IV sau la stirile de la ora 5 nu sunt oameni religiosi si nu au simtit nimic in fata acestei privelisti. De aceea Insusi Dumnezeu S-a ascuns de la ei - adica, in cazul lor, chiar Dumnezeu si-a acoperit fata ca ei sa nu-l cunoasca. Unii l-au vazut in acest film doar pe James Caviezel, e lucru sigur. Cei mai multi dintre romani au vazut-o doar pe Maia Morgenstern...

L.D.: Personal gandesc ca pentru a vedea "cum trebuie" filmul trebuie sa fii un bun cunoscator al filmului de arta si al teologiei, altfel poti pierde din vedere anumite dimensiuni ale actului artistic si ale mesajului. Ca o paranteza, un iubitor de muzica disco nu poate "patrunde" o simfonie, cu atat mai putin n-o sa priceapa de ce un ascultator pasionat de muzica clasica prefera, spre exemplu, interpretarea lui George Enescu, fata de cea a lui Ion Voicu. Cel avizat ajunge sa observe elementele de rafinament, profanul receptioneaza superficial mesajul filmului. Care sunt din acest punct de vedere "riscurile" vizionarii Patimilor?

Pr. L.G.: Nu e nevoie sa fii teolog ca sa intelegi ca Hristos e biciuit pentru tine si sufera in cuie pentru pacatele tale. Inchipuiti-va ca cei ce isi zdrobeau in clipele acelea inimile de durere vazand Omul durerilor nu faceau aceasta pentru ca erau teologi, ci pentru ca sufereau impreuna cu Hristos chinurile acelei prefaceri a naturii umane pacatosite. Vazandu-L pe Hristos zdrobit din pricina ta, ajungi cu Hristos la inima zdrobita a innoirii fapturii tale, te schimbi, te caiesti si hotarasti sa fii altfel ca sa placi lui Hristos; te smulgi din patimi si odata cu tine se smulge din mreaja pacatului intreaga lume care simte ca tine.

L.D.: Parinte, cum poate ajuta acest film pe un tanar neconvertit, debusolat, dar care cauta sincer? Are filmul o dimensiune pedagogica?

Pr. L.G.: Acel tanar trebuie sa ajunga cu firea chiar la momentul in care Hristos urca pietrele Calvarului. El trebuie sa se strecoare prin multimea care-l imbulzeste, sa-si faca loc spre Hristos si trebuie sa strige ca si orbul din Evanghelie: Doamne, vreau sa vad (Luca 18, 41; Marcu 10, 51). In momentul acela Hristos va face cu el minunea si orbul din el Il va vedea pe Hristos patimind pentru ca el sa nu mai patimeasca. Il va vedea pe Hristos ridicand de sub povara crucii si pacatele sale - propriile sale pacate de orb. Atunci orbul vindecat va incerca sa-I multumeasca lui Dumnezeu minunandu-se si urcand la o intelegere mai buna sa poata zice: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29).

L.D.: Mel Gibson marturisea intr-un interviu: "Cuvintele Mantuitorului iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac vor avea o alta greutate in urma acestei experiente". Putem spune ca regizorul ne-a dat o idee despre iubirea Domnului... Am aflat de curand ca si musulmanii ies din salile de cinematograf miscati puternic de filmul Patimile lui Hristos. Yasser Arafat a iesit si el in lacrimi de la vizionarea filmului. Va intreb, credeti ca acest film poate revolutiona relatiile dintre musulmani si crestini? Dar intre crestini si evrei, avand in vedere ca filmul da un raspuns acestora, cum ca Iisus Hristos a fost o persoana istorica? Iata, "mai aude lumea", vorba romanului. Credeti ca filmul e o sansa de popularizare a mesajului hristic in spatiu necrestin, o chemare, o sansa pentru acestia?

Pr. L.G.: Vedeti, aici sta minunea ca unii dintre ai nostri crestini plesnesc de ras in salile de cinema la vederea acestui film - spre a lor pieire - iar musulmanii ies de la aceeasi vizionare cu ochii in lacrimi. E vremea sa vedem daca nu cumva se vor lua de la fiii Imparatiei bunatatile vesnice si se vor da altora (cf. Matei 8, 12). Cred ca Dumnezeu va plini lucrarea Sa si la musulmani si la evrei. Ceea ce ma ingrijoreaza este insa starea caldicica a noastra, a crestinilor. Sa dea Dumnezeu sa ne intalnim cu totii inlacrimati de bucurie si de cainta la poarta Raiului si Ingerul lui Dumnezeu sa zica: "Intrati, ca toate sunt gata!" si intrand sa vedem cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

L.D.: Din cele 126 de minute cat are filmul, aproximativ 2 minute prezinta Invierea Mantuitorului din morti. Telespectatorul este pus in fata neputintei, a Crucii Lui. Oamenii nu cred ca ies din cinematografe cu optimismul biruintei, cu bucuria Invierii, ci cu starea data de calvar. Ar putea crede spectatorul neavizat ca se inchina unui neputincios. Nu gasiti ca este riscanta o astfel de disproportie intre Patimi si Inviere?

Pr. L.G.: Nu cred ca este importanta o anume proportie. E importanta forta cu care o anumita icoana se descopera. De pilda eu am acasa o copie color (tiparita) dupa o icoana ruseasca a Mantuitorului Hristos binecuvantand. Mi-au trebuit vreo doi ani sa aflu privirea indurerata a Domnului. Credeam ca este o icoana obisnuita. Desi am privit-o de sute de ori nu mi-am dat seama de starea launtrica a acelei priviri. Am simtit durerea acestei priviri abia dupa ce am vazut filmul lui Mel Gibson. Icoana de atunci nu s-a schimbat, mi-am schimbat doar eu "ochelarii" prin care o priveam.
Gasim, de asemenea, in finalul filmului o privire staruitoare, limpede a Domnului Inviat - Hristos privind catre lumea care avea sa-i treaca pe dinainte ca si cum lumea s-ar fi miscat spre El, desi, e limpede si de inteles, miscarea Lui spre lume. Redescoperind acea privire limpede intelegi ca nu e nevoie de vreme indelungata ca sa-L afli pe Hristos Inviat. O clipa e ca o mie de ani si o mie de ani tine cat clipa Invierii din filmul acesta. Eu nu gasesc nici o disproportie. Ar fi fost jalnic daca filmul sfarsea cu un Hristos mort. Dar Hristos nu e mort, ci viu, si El Se strecoara din moarte in viata asa cum impresoara lumina intunericul, El iese din moarte ca un Mire din "camara de nunta".

L.D.: Filmul are un puternic impact senzorial. Regizorul si artistii folosesc diverse tertipuri si tehnici pentru a stimula reactii si sentimente (soundtrack-ul adecvat, imagini in slow-motion). Cu siguranta ca unii spectatori vor ramane doar la aceasta dimensiune, la nivelul afectivitatii. Cred ca astfel de stari repede vin, repede pleaca. Accentul pe senzorial credeti ca este un minus al filmului, sau dimpotriva, un castig?

Pr. L.G.: Filmul este realizat mult mai bine decat s-a realizat orice alt film despre Hristos. El nu are doar un acompaniament artistic de exceptie, ci si o idee de mare impact. Filmul nu transmite impulsuri senzoriale doar de dragul senzatiei, ci ca efecte colaterale ale mesajului. Nu este un film la finalul caruia sa pleci cu sentimentul ca regizorul a dorit sa-ti testeze capacitatile de reactie, rezistenta la stres sau mai stiu eu ce alta disponibilitate. Este un film cu mesaj, un film care te pune pe ganduri, care te face sa-ti pui in inima hotarari durabile, care iti lasa mintea in lucrare si in framantare si care te ajuta sa-ti formulezi intrebari despre tine si despre propriile-ti responsabilitati.

L.D.: Parinte Grigore, filmul lui Mel Gibson accentueaza analogia Painii cu Trupul Mantuitorului Hristos si reuseste sa sublinieze importanta Maicii Domnului si apropierea dintre Ea si Fiul Sau. (Filmul Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli gasesc ca nu a reusit acest lucru). Din perspectiva dogmatica vedeti inadvertente intre invatatura ortodoxa si viziunea regizorala a lui Mel Gibson, care-i dintre vechii catolici?

Pr. L.G.: The Passion of Christ este un eseu teologic care depaseste limitele artistice si tehnice ale unui film. Este actualizarea dramei cutremuratoare a rastignirii Domnului Iisus Hristos.
The Passion of Christ este o rugaciune in timpul careia cazi fara sa vrei in genunchi. Imaginea te cheama sa participi la un univers pe care teologia l-a golit in chip voit de tragism in favoarea sublimului Invierii, accentuand prin aceasta latura divina a participarii in detrimentul dimensiunii umane. Filmul aduce un echilibru intre cele doua. Sublimul nu poate fi redat atat in abundenta sangelui cat in framantarile momentului; contrastul intre intunecare si lumina, depasirea clipelor terifiante si plasarea acelora in planul vietii luminoase si pasnice petrecute de Hristos odinioara, revenirea in timpul sfintei lucrari si propovaduiri constituind nu paralele, ci talcuiri ale diverselor momente din parcursul dramei mantuitoare.
In acest parcurs al groazei in care ne introduce filmul, avem de-a face cu doua niveluri ale suferintei: o suferinta asumata de om, o durere omeneasca la care se adauga in chip firesc temerile, spaima, sfaramarea fizica, si un alt fel de suferinta - o suferinta demna, asumata din compasiune de Insusi Dumnezeu pentru lume.

Daca Iisus ar fi petrecut suferinta acestei prefaceri a lumii doar ca Dumnezeu, dinafara vreunei implicatii umane, iubirea Sa pentru om ar fi fost contestabila, oarecum culpabila. Ar fi iubit cu o iubire straina de orice asumare omeneasca. Iubirea Lui ar fi ramas neimpartasita, nestiuta, nelucratoare. Dar El ne iubeste desavarsit tocmai pentru ca ne iubeste pana la moarte, ne iubeste din moarte si de dincolo de moarte.
Luand asupra-Si neputintele noastre, suferind ca om si Dumnezeu, Hristos a petrecut in sine drama durerii omenesti, facand pentru om posibila indumnezeirea.
Jertfa Mantuitorului capata dimensiunea participarii lumii intregi la ea, ne implica si pe noi si ne cheama spre plangere tocmai pentru ca in chipul sfaramat si batut al Domnului vedem, ca in oglinda, chipul nostru sfaramat de pacat. Plangandu-L pe Hristos ne plangem pe noi insine, plangere la care Insusi Domnul ne indeamna zicand: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23, 28). Si asta nu pentru ca nu am avea motiv sa plangem pentru El, ci pentru ca adunand pe chip lacrimi pentru El adaugam chipului nostru o alta infatisare, o noua motivatie - dragostea de Dumnezeu care nu piere niciodata.

Durerile noastre sunt durerile Lui. Asumarea deplina a acestei legaturi dumnezeiesti a durerii care innoada destinul Sau cu al nostru este de altfel imbracarea deplina cu Hristos: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat! (Galateni 3, 27).
Cred ca icoana Maicii Domnului in acest film este una reusita, o icoana a durerii, a rabdarii, a suferintei consimtite potrivit voii Fiului, o icoana a intelegerii depline a acestei drame.
Inadvertente de ordin teologic si scripturistic putem gasi, daca ne intereseaza cu orice pret aceasta, dar este cert ca sunt bine ascunse sub simboluri greu contestabile.

L.D.: Decriptati-ne, va rugam, cateva simboluri si momente cheie din film! Cum ar fi chipul "umbrit" al Mantuitorului, diavolii care iau chipul pruncilor, lacrima din cer a Tatalui, "potrivirea" bratelor Mantuitorului pe lemnul mai lung al Crucii, gestul regizorului de a bate primul cui in palma Mantuitorului, calvarul intretaiat de scene anterioare, zdrobirea capului sarpelui in Ghetsimani.

Pr. L.G.: In afara de scena in care Hristos zdrobeste capul sarpelui - moment de altminteri anuntat inca din Cartea Facerii - intalnim multe alunecari evidente de la temeiul Scripturii in aceste scene simbol. In scena spanzurarii lui Iuda regizorul romanteaza inspirat intregul episod, dar sunt alte multe scene care ating accente fictive cum ar fi scenele in care prea des apare diavolul. Ar mai fi de vorbit si de scena in care Hristos este aruncat in lanturi de pe zidul cetatii - care face trimitere la ispitirea aruncarii Domnului de pe aripa Templului; scena in care apare in bratele satanei pruncul hidos - adica diavolul; scena in care omul Simon Cirineanul duce Crucea Domnului, iar Hristos - acoperind bratul acestuia si Crucea; il apara pe el de loviturile streangului si alte asemenea scene.

Toate imaginile simbol pe care le-ati consemnat si celelalte configureaza totusi un inteles teologic, motiveaza intreaga suferinta si ii da sens. In contextul acestora drama se dezvaluie ochilor nu pentru rostul absurd pe care l-ar avea orice varsare de sange, ci pentru un rost mult diferit, acela de a aseza istoria mantuirii neamului omenesc intr-un manunchi profetic despre viata si despre moarte, o savarsire a unui "ceremonial" care avea sa cutremure din temelii istoria si religiile lumii. Filmul este de fapt o poveste despre prima Liturghie - de la Ghetsimani la Inviere - o Liturghie care se adreseaza timpului si vesniciei unde arhiereul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Cel ce aduce jertfa, este Cel ce Se aduce ca jertfa, este Cel ce Se imparte pe Sine lumii si niciodata nu Se desparte.

Pe scurt, daca ar fi sa lamurim calitatea fiecarui simbol, am spune ca acel chip "umbrit" al Mantuitorului tine doar de contrastul pe care producatorul il va realiza indata ce Il va arata pe Hristos Inviat; imaginea diavolilor sub chipul pruncilor intareste ideea ca demonismul nu poate fi mai adanc decat atat atunci cand ar transparea pana si pe fetele pruncilor, intinand chiar si aceasta ultima frontiera a puritatii umane. "Nepotrivirea" dintre bratele Mantuitorului si bratele Crucii, desi nu are un temei scripturistic (cum de altfel nu au temei nici celelalte simboluri despre care vorbim) ne trimite la intelegerea ca sensul acestei frangeri este chiar acela de a pune in aceleasi tipare masura lui Dumnezeu si masura omului - si pentru ca masura noastra nu se potrivea la masura lui Dumnezeu. L-am adus pe Dumnezeu la masura noastra. Despre lacrima Tatalui am mai scris (e vorba de un eseu publicat in presa locala - n.a.) si nu doresc sa reiau aici cele ce am spus - ideea mi se pare fascinanta. Ceea ce cred ca este sugestiv cu adevarat e mesajul ca fiecare dintre noi am potrivit pe Hristos la masura nimicniciei noastre si fiecare dintre noi facand aceasta am batut, de altfel, cuiul in mana Domnului.

L.D.: Filmul se adreseaza, de buna seama, unor anumite masuri duhovnicesti. Nu suntem desavarsiti, ca daca am fi n-am avea nevoie de el. Spunea parintele V. Sorescu ca: "O credinta traita te absolva in mare masura de curiozitate. Multi dintre crestinii nostri nu doresc sa vada Athosul sau Ierusalimul. Ei le au pe toate in Biserica, in Liturghie". Pana la urma cui putem recomanda filmul? Crestinilor nedusi la biserica, credinciosilor practicanti, necrestinilor? Cine are realmente nevoie de aceasta vizionare?

Pr. L.G.: Filmul se adreseaza celor nedesavarsiti si mie tocmai de aceea mi s-a potrivit, pentru ca simt ca mi s-a adresat mie. Vedeti, unora li Se descopera Hristos tocmai pentru ca printre cei ce striga: "Ia-L, ia-L, rastigneste-L" se afla ei insisi; altii trebuie sa se "urce" pana la al treilea Cer ca sa-L vada. Iar altora, peste timp, prin iconomia dumnezeiasca li se da un chip al intelegerii. Un astfel de "chip" este si filmul acesta. Biserica descopera acest chip, Liturghia de asemenea acest chip il vesteste, toate vestesc acest chip, adica aceeasi realitate - Hristos Mantuitorul rastignit si inviat.
Este foarte important pentru mantuirea noastra sa intelegem "chipul" in care Dumnezeu ne graieste! Altfel nu vom putea striga niciodata cum a strigat Toma zicand: Domnul Meu si Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28).
Filmul se adreseaza deci unuia ca Toma, dar si unuia precum tanarul orb despre care am vorbit cu ceva timp in urma.
Fara jertfa nu putem sa-L intelegem pe Hristos. Nu putem intelege inaltimea si sublimul Invierii daca nu ne imbracam cu Hristos inca de la primul pas spre Golgota. Ma intorc la Toma si va intreb: oare ce a zis el inainte de Patimile Domnului?! Iata ce a zis: Sa mergem si noi si sa murim cu El! (Ioan 11, 16).
Sa mergem, asadar, sa murim si sa Inviem impreuna cu El! Amin.

* Parintele Lucian Grigore (n. 1966) este parohul Bisericii Domnesti "Sfantul Gheorghe" din Pitesti. Se imparte – cum oare?! – intre altar, amvon, administratia parohiala, responsabilitatile de la Episcopie, catedra de la Facultatea de Teologie, studiile doctorale, revista si cenaclul parohiei, cresterea si educarea celor trei copii si alte cateva. I se potriveste ca o manusa sintagma cu timp si fara timp (II Timotei 4, 2). Parintele Lucian Grigore este un orator de exceptie, iar raspunsurile limpezi pe care le ofera pe marginea controversatului film "Patimile lui Hristos" confirma intru totul acest fapt. Iata deci un nume de care veti mai auzi! [n.a.].

Sursa: Tinerii pe calea intrebarilor