Biserica sfintilor cu ochii scosi

Vasile Voiculescu

Dupa sfarsitul treburilor, am pornit sa cercetam vechea biserica a satului, parasita de mult, ca neincapatoare si peste mana.
In cuprinsul unui grind, o poiana galbena, sau mai degrabă o curătură, cu biserica Brancoveanului in mijloc, cu ctitorie de negutatori, oameni ai locului.
Lacasul, intreg, neruinat, se inalta simplu, echilibrat, fara podoabe arhitecturale. Numai la marginea de sus a zidurilor, de-a dreptul sub acoperisul negru, un brau de caramizi randuite pe trei siruri, potrivite cu colturile in afara, cu dintii de fierastrau, caracteristic sfarsitului celui de-al XVII-lea secol. Tinda cenusie, pe stalpi in muchii, are o scarita la stanga, ducand in clopotnita. Pe fruntar, o fresca subtire si blajina pare zugravita cu lumina de afara.
Minunea insa ne asteapta inauntru. Fresca, in cel mai curat stil brancovenesc de influenta venetiana, straluceste pe pereti, prin intunericul lacasului si al vremurilor. Altarul, mai ales are cateva zugraveli de mare arta, cu sfinti drapati imparateste. Si, ca sa ne rasplateasca osteneala, in tinda, la unul din cele patru colturi, in locul evanghelistului Marcu, marturiseste, ca o pecete, insusi leul venetian, inaripat, cu laba ridicata pe carte.
Ne mâhnisem de stricarea zugrăvelilor, mai ales in pridvor, unde chipuri de sfnti si îngeri asfințeau, mânjite cu muruiala proasta. Într-un loc, mai sus, un Dumnezeu dand viata Evei, îmbrăcată in straie cu culori ceresti, are amândoi ochii scoși, si in locul lor albesc găuri făcute ca de un piron... Alături, alți sfinti, la fel: si ne bucuram ca aceștia au fost măcar lăsați asa, neterminați cu ciamur, stricați numai de impunsaturi.
Intrebam: cand fusese locasul pangarit de turci? Preotul se codea, ascundea ceva.
Invatatorul si-a luat inima-n dinti si ne-a spus drept. Nu paganii erau profanatorii, ci chiar oamenii din sat. De cand biserica a fost parasita diavolițele de fete si femei, dar mai ales babele scot ochii sfintilor ca sa faca apoi cu ei vraji si descântece de dragoste.
Chiar dupa ce ranile se astupau o data cu var, locul ce raspundea in dreptul ochilor de odinioara era din nou gaurit, si tencuiala alba- luata pentru vraji.
A trebuit sa se astupe in cursul anilor, de cate trei si patru ori pana acum, plagile ce mancasera chipurile sfintilor din randul de jos al tindei, cei mai la indemana.
Se facu intuneric inlauntrul nostru. Toata lumina ce nadajduiam sa revarsam peste acel tinut se stinse in noi.  Va sa zica aici cultura nu lipsea. In satul acesta ea nu mai trebuie adusa si rasadita ca o planta exotica, de aiurea. Lacasul de cult, parasit, ar fi trebuit sa ajunga lacas de cultura bastinasa, model pentru alte asemenea lacasuri, ce s-au cladit apoi, izvod nesecat pentru zugraveli in tot tintul.
Sfinții ne priveau fără ochi! Alții, fără chip...Si, in icoana lor, uitata si mucenicită, am văzut însăși cultura noastră, o bătrână închircită într-o curătură părăginită, cu ochii scosi de mana copiilor ei buni.

10 aprilie 1927

Gânduri albe, (In ocolul tarii noastre), pg. 200
Ed. Cartea Românească, 1986, Bucuresti

Vizita

Vasile Voiculescu

Eu nu știu dacă voi putea urca vreodată la Tine,
Tu insa, Doamne, cobori cand vrei: macar in treacat
Vino, Te astept in camaruta la mine...
...Cum n-am pe nimeni, nici zavor, nici lacat,

Pune staja Ta la usa si la fereastra,
Sa nu intre peste noi nici bine nici rau
Care sa tulbure petrecerea noastra,
O zi întreagă, Doamne, sa fiu numai al Tau.

[1955], vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, in spital

Gânduri albe, Ed. Cartea Românească, 1986

Vasile Voiculescu- Bucuria e cel mai mare mister sufletesc

Gânduri alese

Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Vasile Voiculescu- Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre

Confesiunea unui scriitor şi medic

- fragmente -

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea ?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată…
…
Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
…
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv…
…
Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)
Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.

(Vasile Voiculescu - Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Colind-Vasile Voiculescu

În coliba întunecată
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Ci El însuşi, trup şi sânge,
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut Cer strălucit
Pe bolta de mărgărit
Iar în ea soare şi stele
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc Tron luminos
Şi pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfânt s-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.
Şi noi Doamne, ne-am sculat
Colibele am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi
Doamne, intră şi la noi!
Trup, tu dormi?
Somnul te paşte?
Suflete, scoal' şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Ingerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

(Icoana Nasterii Domnului, Man. Sf. Ecaterina, Sinai)

Doamne...

IA TU ARCUSUL...

Cum însuţi Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mână,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelnicei să rămână.

De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care le sugrumă
Şi lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare...
Nu te uita că sunt o biată lăută şubredă de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare!
*

Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere,
Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate
Stăpâne, pleacă-Te pe coarde... şi dacă vezi că n-am putere
Ia Tu, în mana Ta arcuşul şi cantă în eternitate!

*

Vasile Voiculescu