Domnul și Dumnezeul lui Toma

Zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale.

Ceilalţi ucenici văzuseră urmele cuielor şi coasta lui Iisus. Deci n-aveau motiv să mai spună cuvinte ca ale lui Toma, chiar dacă nici ei nu ajunseseră la credinţa neclintită.
Titlul de „Domnul” în mod articulat se dă în Noul Testament şi, după aceea, în primele secole creştine, numai lui Hristos. El înseamnă Stăpânul suprem, calitatea de Dumnezeu unic. Văzându-L înviat cu adevărat, Toma Îl recunoaşte ca Dumnezeu unic. Domnul, în mod articulat, este Cel ce stăpâneşte peste toate şi nu e stăpânit de nimic. Acesta este Dumnezeul unic. Numai ca Stăpân al tuturor, deci şi ca Dumnezeul tuturor, Hristos n-a putut fi stăpânit de moarte.
Dar zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale. În general, orice om e în căutarea absolutului, al fundamentului care e independent de toate. Nu ne mulţumim cu relaţia cu cele dependente, care nu ne pot da din ele viaţa fără sfârşit, nu ne pot da totul. Trebuie să fie Cineva care poate da un sens persoanelor umane şi lucrurilor din lume legate de om, socotindu-le în legătură cu El, ca factor absolut independent.
În Hristos ni s-a arătat acest fundament, ni s-a făcut accesibil. Spunând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma declară că a găsit pentru sine absolutul, fundamentul suprem al vieţii sale. Hristos ne-a arătat prin înviere că poate da viaţă şi materiei slabe, şi, prin trupul Său, Dumnezeu e unit cu toţi oamenii. El a unit trupul cu Viaţa în Sine.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 2214 la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pp.809-810)

Ce se întâmplă când vorbim prea mult?

Precum uşile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, aşa şi sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le-ar spune toate bune, împrăştie şi slăbeşte puterea ţinerii de minte prin poarta grăitoare.

Prin aceasta mintea uită să spună lucrurile care se cuvin la vreme potrivită şi împărtăşeşte de-a valma oricui se nimereşte o amestecătură de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt, care să-i păzească cugetarea ferită de năluciri.

Căci lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmăşag şi imaginaţie. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea înţelepte.

(Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 capete, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p. 365).

„O nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune”

E o putere supraabundentă slăbiciunea care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui puterea firii noastre.

Părintele Dumitru Stăniloae 1903-1993

Cel mai mare val al iubirii lui Dumnezeu pornit spre noi este întruparea Fiului Său. Acest val e de aceea şi mai neînţeles de noi. Această faptă ni se pare o nebunie din cauza suprabunătăţii şi înţelepciunii manifestate în ea; ea ne apare ca o slăbiciune a lui Dumnezeu, din cauza puterii supraabundente arătate în ea. Căci e o putere supraabundentă slăbiciunea care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui puterea firii noastre, aceea care face pe Dumnezeu om purtător al slăbiciunilor noastre pentru a le învinge din lăuntrul firii noastre, ca să ne arate că o putem face şi noi, sau care ne dă şi nouă această putere de a le învinge din lăuntrul firii noastre. Şi e o înţelepciune supraabundentă nebunia care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui şi nici nu se poate gândi să înfăptuiască înţelepciunea omenească: scăparea de moarte şi îndumnezeirea omului. Mintea noastră stă înmărmurită în faţa acestui paradox: o nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune. Dar în acest paradox care se refuză înţelegerii, simţim totuşi zvonul unei avalanşe de iubire, de înţelepciune şi de putere, care întrece toate iubirile, toate înţelepciunile şi toate puterile. (…)

(Părintele Dumitru Stăniloae, fragment din nota 441 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 348)

Vezi şi valoarea altora, când ai părăsit faptele egoiste

„Dacă cineva a cunoscut iubirea, acela a cunoscut ce este ura. Dacă cineva a cunoscut dorirea aprinsă a împărăţiei, acela a cunoscut ura faţă de lume. Dacă cineva a cunoscut rodul virtuţilor, acela a cunoscut ce este rodul răutăţii. Cel ce a cunoscut că îngerii se bucură de faptele sale, acela a cunoscut că de el s-au bucurat dracii când săvârşea faptele lor. Căci, dacă nu mănânci din cele dulci, nu cunoşti amărăciunea celor dinainte. Căci cum cunoaşte cineva ce este iubirea de arginţi, dacă nu s-a lepădat de ea şi nu rămâne într-o mare sărăcie pentru Dumnezeu? Cum cunoaşte amărăciunea pizmei dacă nu a câştigat blândeţea? Cum cunoaşte tulburarea mâniei, dacă nu a dobândit îndelunga-răbdare în toate? Cum cunoaşte obrăznicia mândriei, dacă n-a câştigat delicateţea smeritei cugetări? Cum cunoaşte urâtul miros al vicleniei, dacă n-a cunoscut dulceaţa atotcuratei simplităţi? Cum cunoaşte ruşinea vorbirii împotriva altora, dacă n-a cunoscut scăderile proprii? Cum cunoaşte necuviinţa luării în râs a altora, dacă n-a cunoscut plânsul pentru păcatele sale? Cum cunoaşte frământarea lenei, dacă nu s-au liniştit simţurile lui şi nu cunoaşte lumina lui Dumnezeu?”

 Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte (Cuvântul XXI, Despre pocăinţă), în Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 144-145)

Nota Părintelui Dumitru Stăniloae la fragmentul de mai sus:

„Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune cunoşti cu adevărat cele rele, opuse lor, în care te-ai complăcut. Căci, până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele, nu cunoşteai urâţenia celor rele în care ai trăit. Ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele. Nu-i credeai. Despre ele tu aveai părerea ta. Şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că sunt rele. Trăiai deci în întuneric. Deşi vedeai răul pe care-l făceai atunci altora prin faptele tale, nu-ţi păsa. Căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu ai importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi şi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor rele în care trăiai. O comparaţie reală între cele două moduri de viaţă nu poate face decât cel ridicat la modul de viaţă cel bun. De aceea, cel ce s-a ridicat la cele bune luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele.”

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

de Arhimandritul JacobE firesc pentru un credincios să dorească ca încă din această viaţă să experimenteze oarecum palapabil binefacerile şi dragostea lui Dumnezeu. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”

Nimeni nu ajunge la credinţă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuşi, în practică suntem nevoiţi să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simţit. Bucuria lăuntrică, înălţarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi şi de a te şti iubit par, în anumite etape ale vieţii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greşite din cele mai nefaste pentru viaţa duhovnicească şi experimentăm o puternică senzaţie de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simţeam atât de adânc, de plăcut şi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinţei mele? Ce rost ar avea să mă forţez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

Aşa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenţa oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioşare şi emoţii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ştie, nu se poruncesc. Aşadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenţă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înţeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur şi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinţă, voinţa de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunţa la voia proprie. „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreţuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului şi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaţa duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simţim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Şi atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoţie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înşine; aşa ne-o cere condiţia noastră căzută.

Dispariţia dimensiunii afective în viaţa noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăţi dragostea pe care cu atâta uşurinţă spunem că I-o purtăm. Şi nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaţa noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeţe şi cu atât mai puţin să ne pierdem nădejdea. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poţi simţi fericirea pe care ţi-o dădeau credinţa în Dumnezeu şi dragostea Lui; acceptă ameţeala golului şi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulţumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.



Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinţe de a conlucra cu Harul. Chiar şi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărţilor duhovniceşti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima şi a ne face să simţim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunţare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunţare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinţe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă şi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simţirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aştept o viaţă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta şi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranţă netulburată şi cu orice preţ, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaşte nu ceea ce mi-am imaginat şi dorit în neştiinţa mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienţă conştientă şi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăşi.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. În felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști

„Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic.”

Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea; vestejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată.

Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui. Prin urmare, cel ce stinge dragostea prin vreuna din acestea încă n-a cunoscut care este scopul poruncilor lui Hristos.

Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.

Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.

Mulți suntem cei ce vorbim, dar puțini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci să-și mărturisească neputința sa, nu să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne fecem vinovați, pe lângă călcarea poruncilor, și de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu.

(Sfintul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 80-85, în Filocalia II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 110)

„De se ceartă vreunii înaintea ta, închide-ţi urechile şi fugi de acolo”

„Cel bând şi smerit la cuget este izvor al tainelor veacului celui nou.”

„Cel ce-şi înfrânează gura de la clevetire îşi păzeşte inima de patimi. Cel ce cugetă pururea la Dumnezeu în fiecare clipă vede (contemplă) pe Domnul şi alungă pe draci de la sine, şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. Cel ce cercetează sufletul său în toată clipa îşi are inima veselindu-se de descoperiri. Şi cel ce-şi adună privirea minţii înlăuntrul său vede în ea raza Duhului. Cel ce se scârbeşte de orice împrăştiere Îl vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale. De iubeşti curăţia, în care se vede Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti împotriva cuiva, nici să nu asculţi pe cineva care bârfeşte pe fratele tău. Şi, de se ceartă vreunii înaintea ta, închide-ţi urechile şi fugi de acolo, ca să nu auzi cuvinte de mânie şi sufletul tău să-şi piardă viaţa. Inima mânioasă este goală de tainele lui Dumnezeu. Iar cel bând şi smerit la cuget este izvor al tainelor veacului celui nou.”

(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 198)

De unde-şi ia puterea îndrăzneala rea

„Pare un act de libertate, dar nu e aşa.”

„Există o îndrăzneală bună şi una rea. Cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu. Cea rea e obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi cu treburile de obşte, de a trece peste regulile bunei-cuviinţe între oameni. Ea e unită cu neruşinarea. Ea pare un act de libertate, dar nu e aşa. Adevărata libertate e în smerenie, căci ea se hrăneşte din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu e o relaţie intimă de iubire în libertate. Obraznicul, neruşinatul e, dimpotrivă, împins la îndrăzneala sa de o patimă mânată de desfrâu sau de mândrie.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 430 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 252)

În Hristos reuşim şi noi

„Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul.”

„Până la Domnul Hristos, sudoarea noastră nu prea reuşea să oprească odrăslirea patimilor. Asudam mai mult în slujba lor. În Domnul a reuşit. În El reuşim şi noi. Dar necazurile rămân. Ele sunt necesare ca sudoarea pentru dobândirea reală a virtuţilor, se spune mai departe. Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul. Acum asudăm în răbdare şi rugăciune. Spinii sunt opriţi prin acestea să odrăslească, dar numai dacă rugăciunea se face continuu, ca o altă mişcare, ca o altă osteneală. Mişcarea în general nu încetează deci nici după Hristos.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 542 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 339)

Răbdarea, o metodă pentru a distinge binele de rău

„Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău,...

...ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează. Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări. Astfel, răbdarea e văzută ca o metodă prin care se ajunge la cunoaşterea a ceea ce e bine, dar la o cunoaştere prin experienţa lăuntrică, dat fiind că e o metodă prin care cineva ajunge el însuși la calitalea binelui.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 293 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 241)

Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine

„Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.
Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)

(Nu ştiu cine e persoana care se ocupă de rubrica aceasta, ''Notele părintelui Stăniloae'', pe portalul ortodox Doxologia, dar vreau să-i mulţumesc din suflet.
Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze! R.)

„Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea”

„Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela.”

„Există oameni care au primit de la Dumnezeu o răspundere pentru alţii ca pentru ei înşişi. E stareţul unei mănăstiri, sunt părinţii, e duhovnicul, e preotul. Dar aceasta înseamnă că ei trebuie să se şi pregătească pentru a conduce pe calea dreaptă pe cei încredinţaţi conducerii lor. Dacă dau sfaturi rele, vor suferi pentru greşelile acelora, ca pentru ale lor. Cel încredinţat de Dumnezeu unui îndrumător sufletesc trebuie să-şi facă însă şi el din voia aceluia voia sa. Prin el se împlineşte atunci voia aceluia. Dar, în acest caz, acela va plăti pentru greşelile făcute prin împlinirea voii lui. Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela. Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea. Şi unii sunt mai înaintaţi în această cunoaştere decât alţii. Răspunderea unora pentru alţii împleteşte destinele noastre până a ne bucura şi suferi împreună de urmările unei vieţuiri care nu se împlineşte numai prin unul. Nu ne mântuim singuri în mod egoist şi ambiţios; şi nu ne pierdem singuri. Ci ne mântuim cu cei pentru care am avut o răspundere şi cu cei pe care i-am ascultat; şi ne pierdem cu cei faţă de care nu ne-am exercitat răspunderea. Nici un om nu-şi poartă sau nu trebuie să-şi poarte numai sarcina sa, ci şi pe a altora. Dar să nu le dăm altora sfaturi din mândrie, ca să-i smintim şi mai mult, ci ca să-i slujim cu smerenie. Deci sfatul trebuie să fie unit cu pilda vieții, ca să nu-i pierdem prin sfătuire nici pe ei şi să nu ne pierdem nici pe noi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 506 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 286-287)
Notele părintelui Stăniloae

Lucrul făcut bine stârnește invidie

„Oamenilor nu le place să fie lăsați în umbră, câtă vreme alții strălucesc. De aceea au poate o vină și cei lăudați că nu dau destulă atenție și celor mai puțin înzestrați.”


„Este o experiență curentă că, de câte ori face cineva un lucru bun, trezește invidie, bârfă, poate chiar piedică. Cu atât mai mult faptele deosebite prin valoarea lor sau oamenii care s-au dedicat mai deosebit binelui. Dar toate aceastea aduc și laude. Și ciuda e stârnită de aceste laude. Dar pricina mai stă poate și în faptul că oamenilor nu le place să fie lăsați în umbră, câtă vreme alții strălucesc. De aceea au poate o vină și cei lăudați că nu dau destulă atenție și celor mai puțin înzestrați. De aceea se cere smerenie din partea celor lăudați. Li se cere un fel de acoperire a faptelor bune, unite cu ocolirea slavei deșarte, ceea ce le este și spre folosul lor. Dar li se cere mai multă atenție și față de ceilalți. Aceasta ar dovedi o și mai mare calitate a lor. La urma urmelor, toți oamenii au o valoare. Toți sunt frați. Pizma e pusă și ea în slujba unui echilibru, când cei ce se deosebesc prin faptele lor nu se feresc de slava deșartă. Aceasta nu înseamnă că nu există și cazuri de pizmă ce nu se lasă vindecată nici chiar de smerenia sinceră a celor ce au făcut anumite fapte bune, sau că nu există subiecte rele nevăzute de care pizma s-a lipit pentru veci și în care ea nu are motivația de mai sus. Sunt ființe care stârnesc și ele pe oameni la pizmă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 608 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 351)

Sfanta Treime, iubirea desavarsita in sine si mantuitoare a noastra

Pr. prof. Dumitru Staniloae

Daca iubirea intre Tatal suprem si numai Tata al unui unic Fiu ni se descopera in cea mai inalta iubire, fara inceput si fara sfarsit, iubirea aceasta se arata desavarsita, existand tot din eternitate si o alta Persoana, catre Care se indreapta iubirea dintre Tatal si Fiul si Care, la randul Ei, se bucura cu fiecare dintre ei si celalalt. Simplul fapt ca e o alta Persoana decat cele doua aflate in relatie de Eu-Tu poate aduce o nota noua, sporita, in iubirea dintre cele doua, primind intr-o noua evidenta impor tanta ei. Desigur, s-ar putea spune ca Tatal fiind infinit si Fiul, infinit, nu mai e lipsa de o alta Persoana pentru a aduce ceva nou in iubirea Unuia fata de Celalalt. Dar cu judecata aceasta s-ar putea afirma si ca o singura Persoana dumne zeiasca isi este suficienta in infinitatea ei pent ru fericirea proprie. Dar, daca infinitatea unei Persoane cere pent ru iubirea care da fericire si o alta Persoana, de ce n-ar cere infinitatea iubirii Lor, care e primul mod de iubire, sporindu-l pe primul cu toata infinitatea Ei. Nu infinitatea in sine da bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de catre o alta persoana decat cea proprie.

Unde lipseste constiinta, lipseste bucuria. Dar bucuria reala o da alta constiinta atenta la ea. Si vedem chiar in noi, care suntem dupa chipul dumnez eiesc, ca un altul decat eu si tu ne aduce un mod nou si sporit de iubire si deci de bucurie. Iubirea intre eu-tu, chiar in planul infinit, vrea sa se extinda spre alta persoana, sau bucuria unuia de altul sporeste cand e insotita de bucuria unui al treilea, sau cand bucuria celor doi traieste bucuria comuna de un al treilea. Poate in acest sens, Sfantul Atanasie al Alexandriei a spus: "Iar Domnul a spus ca Duhul este Duh al Adevarului si Mangaietor: prin aceasta a aratat ca in Duhul este Treimea desavarsita". In acest sens, Sfantul Grigorie Palama precizeaza ca aceasta calitate de Duh al Adevarului si al Intelepciunii-si am putea adauga ca si calitatea de Mangaietor-nu o indeplineste Duhul numai pent ru oameni, continuand lucrarea Fiului, ci: "De El se foloseste si Cuvantul si Fiul preaiubit al Tatalui fata de Nascator, dar avandu-L ca impreuna iesit din Tatal, si odihnindu-Se in El prin unitatea firii". Mai incolo (p. 75) vom da tot textul din care am luat acest citat, pentru a vedea cum Sfantul Grigorie de Palama vede pe Duhul pe Duhul ca pe Cel ce este necesar pentru plenitudinea iubirii si a bucuriei in Dumnezeu, sau ca sa vedem ca doua Persoane nu epuizeaza toata posibilitatea iubirii, ci e nevoie si de a treia, care e si ea nu numai intr-o legatura, ci chiar intr-o unire, sau intr-o unitate cu cele doua.

Traim acest fapt si noi, oamenii, chiar prin necesitatea limbii de-a adauga la eu-tu , un el. Nu putem sa uitam de un el, aflandu-ne in relatie de eu-tu. Poate ca, cu cat ne iubim mai mult unul cu altul, simtim si iubirea fata de el; sau invers: cu cat traim doi insi, legati ca eu-tu, pe un al treilea mai mult, cu atat ne iubim si unul pe altul. Noi simtim trebuinta sa fim iubiti de al treilea si iubim pe al treilea, si cu cat il iubim mai mult impreuna, cu atat ne iubim si noi mai mult.

Teologul rus Pavel Florensky numeste in felul urmator adevarul despre numarul trei: "Voi fi intrebat: de ce exista tocmai trei ipostasuri? Eu vorbesc de numaarul "trei" ca de unul imanent adevarului, inseparabil de el, eu nu pot exista in afara relatiei cu tine si tu in afara relatiei unui orizont care ne confirma... Numai in unitatea celor trei primeste fiecare o unitate absoluta. In afara de trei nu exista confirmare (in adevar), nu exista subiect al adevarului" .

Daca am fi numai doi, am simti ca ne-ar lipsi ceva din realitate. Chiar fiinta divina trebuie sa traiasca in deplina multumi re, in relatie de trei constiinte personale. Eu nu vreau sa fiu iubit numai de unul (de tu ), oricat ar fi de infinit, ci vreau sa fie insotit in iubirea lui fata de mine si de un al treilea (de un el); si tu al meu voiesti la fel, sa am si pe altul care te iubeste impreuna cu mine. Dar si cel de-al treilea vrea sa ne vada uniti in iubirea fata de el, sau in iubirea lui fata de noi. Infinitatea esentei unei persoane nu ma multumeste prin iubirea ei. Simt ca aceasta nu e toata (iubirea) realitatea. Iubirea are drept baza constiinta unei alte persoane. De ea vad conditionata iubirea ei, precum ea vede in constiinta mea iubirea mea. Constiintele proprii a doua persoane sunt subiecte care dau si primesc iubirea. Iar la Dumnezeu, dat fiind infinitatea a persoanelor, ajunge un singur El care sa completeze iubirea ce o astept si care sa ne multumeasca cu iubirea pe care ne-o arata. Dar al treilea in Dumnezeu nu poate fi ca al doilea, deci Fiu. Aceasta ar arata pe Fiul neatragand iubirea integrala a Tatalui. Ci trebuie sa fie o Persoana de alta categorie, Care, chiar prin felul in care isi primeste subzistenta de la Tatal, arata pe Tatal iubind deplin pe Fiul insusi si pe Fiul iubind pe Tatal insusi. Astfel, Duhul uneste si mai mult pe Tatal si pe Fiul, ceea ce-L face sa fie si El iubit de Amandoi si El sa-I iubeasca pe Amandoi, dar aratand iubirea Lui deosebita fata de fiecare in raport cu iubirea lor intre Ei, si a fiecaruia dintre Ei fata de El, deosebita. El face pe Fiul si mai iubit de Tatal si pe Tatal si mai iubit de Fiul. De aceea si Tatal nu-L iubeste pe Fiul decat in Duhul, si pe Duhul, decat in Fiul, si deci pe noi, ca fii duhovnicesti, si Fiul, ca frati duhovnicesti.

Duhul ii intareste in unitate prin iubirea Lui si Ei se intaresc in unitate prin iubirea fata de El. Nu se trece dincolo de iubirea intre Tatal si Fiul prin Duhul. Sau Fiul e vazut in Duhul, si invers, ca sa fie vazut asa dupa ce Se va intrupa Fiul si in noi. Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "Treime desavarsita, din Trei desavarsiti".

Fiecare cuprinde si descopera adeseori nu Eul sau, ci pe ceilalti. De aceea, in fiecare ipostas se pot vedea celelalte. "Vezi, prin urmare, zice Sfantul Vasile cel Mare, ca uneori Tatal descopera pe Fiul, alteori Fiul pe Tatal. Deci toata Dumnezeirea ti se arata uneori in Tatal, alteori in Fiul si in Duhul."

De aceea, pana ce Fiul este pe pamant, Duhul Il arata mai mult pe El, iar dupa ce invie si Se inalta Fiul, arata El mai mult pe Duhul, sau Duhul Il descopera sub un acoperamant simtit ca atare, facand pe Fiul chiar mai simtit si mai eficient in lucrarea Lui.

"Caci monada miscandu-se din pricina bogatiei ei, dar depasindu-se doimea (fiindca e mai presus de materie si forma, din care sunt corpurile), se hotarniceste ca Treime (caci aceasta este prima care depaseste doimea), ca sa nu fie Dumnezeirea nici stramta, nici sa se reverse la nesfarsit."

In cele trei Persoane dumne zeiesti este pluraritatea in unitate, sau iubirea deplina, realizata in amandoua formele; relatie intre Persoane, dar traita in unitate deplina. In cele trei e totul in relatie directa, caci Duhul e mereu in Tatal si Fiul. Daca ar fi patru, n-ar fi totul in aceasta relatie directa neincetata. Ar ramane mereu un El exterior. S-ar vedea ca cineva ramane mereu afara. In doua Persoane, iarasi, s-ar vedea ca nu e totul, ca ceva lipseste. In Dumnezeu Trei e totul.

Duhul reprezinta intoarcerea Dumnezeirii in Sine, asa zicand readunarea Ei pe planul modului de existenta in comuniune personala. Fara sa anuleze acest mod, Dumnezeirea se arata prin Duhul ca structura, ca matca interpersonala a Dumnezeirii infinite, evitand atat lipsa de "generozitate" a fiintei incuiate ermetic in intunericul existentei impersonale, cat si dezordinea pluralitatii infinite ca numar. Atat primul fapt, cat si cel de-al doilea ar umple totul de o esenta nelibera, panteista, neiubitoare, incapabila de creatie, supusa unor legi oarbe, lipsita de sens.

Dupa inaltarea Fiului, cand oamenii nu-L pot vedea nici in spatiu marginit, nici pretutindeni, aflandu-Se in Duhul, Care poate fi prezent pretutindeni, poate fi si Hristos prin El.

Duhul iradiaza pretutindeni din trupul inviat al lui Hristos (la Sfantul Vasile, Cum lucreaza Duhul in toti ). Vom vedea in alt capitol cum Duhul ne pune pe fiecare in legatura cu Hristos, dar si cum Hristos e in legatura cu Duhul. E forma activarii practice sau a prelungirii in noi a ceea ce a facut Hristos pentru noi in curatirea de patimi, chiar prin patimire, si in inaintarea spre inviere, deci spre spiritualizarea trupului. Aceasta legatura intre lucrarea lui Hristos si a Duhului se arata chiar in felul venirii la subzistenta a Duhului, prin purcederea din Tatal, spre a Se odihni in Fiul.

Din "Sfanta Treime sau la inceput a fost Iubirea"
Editura I.B.M. al B.O.R,
Bucuresti, 2005, pg. 68

Sursa online aici

Pr. Dumitru Staniloae si Ioan Alexandru

productie video realizata de Silviu Despa.
Dialog intre Pr. Dumitru Staniloae si Ioan Alexandru

Slava Crucii- Pr. Dumitru Staniloae

Crucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţa asupra morţii spirituale, biruinţa a iubirii. “Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Exista însă si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranţa însă nu putem face totul pentru celalalt daca ţinem la plăcerile noastre egoiste, daca omul este legat de lăcomie, poftă de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celalalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, mă voi duce la el, voi ramane împreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutatea, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur si simplu.
Să nu le predicam doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luam noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că aceasta Cruce nu este o suferinţa pentru mine. Sufăr pentru celalalt, dar aceasta suferinţa pentru el mă bucura, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.
Dacă trec pe lângă el, daca nu rămân împreună cu el, daca nu-l ajut, voi suferi toată viata. Poate că el se va pierde pentru totdeauna. Va spune: Ce fel de preot e acesta? Ce fel de creştin e acesta? Astfel, atunci când sufăr pentru el sunt mulţumit. De aceea Hristos pe Cruce e liniştit; Sfântul Chiril al Alexandriei spune ca El a adormit”.

“Somn învietor in mormânt dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al păcatului ai sculat tot neamul omenesc cel păcătos” (Sâmbăta Mare, Prohodul, starea a 2-a).

Desigur, pe Cruce Hristos spune si cuvântul: “Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu traieste împreuna cu mine, omul, faptul de a se simţi parasit de Dumnezeu. Slava Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ai vrut sa împingi tăgăduirea de sine pana intr-acolo!

“Hristos a vrut sa dea oamenilor asigurarea faptului ca Dumnezeu nu vrea sa intervină pentru Fiul Sau; nu vrea sa-L răzbune. Dumnezeu e lipsit de apărare in fata respingerii oamenilor; nu Se apăra pe Sine Insusi. Putea interveni, dar nu vrea sa o facă. Vrea sa dea exemplu suferind pentru oameni, necomportându-se ca un om, nefiind supus reacţiilor.” Isi iubeşte Fiul, dar nu-L prefera oamenilor. Îl lasă în suferinţa.
Când Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirma ca Dumnezeu exista, El spune atunci oamenilor: „Tatăl Meu nu vrea sa reacţioneze împotriva rautatii voastre: nu vrea sa va pedepsească nici chiar pentru a-L apăra pe Fiul Sau”. Dumnezeu prefera mântuirea oamenilor odihnei Fiului Sau.
Aceasta dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniata de Nicolae Cabasila in secolul al XIV. Acest autor duhovnicesc bizantin scrie ca trebuia ca Dumnezeu “sa facă sa nu fie trecuta cu vederea aceasta iubire, arătându-i nemărginirea si convingându-ne ca ne iubeşte cu o iubire neasemănata. Atunci găseşte aceasta lepădare de Sine, Se străduieşte si Se lasă sa îndure rele si încercări pentru a-i atrage, după ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin excelenta, convinşi ca erau uraţi“. (Viata in Hristos)
Oamenii cred ca Dumnezeu este indiferent, incapabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatăl minciunii” (In 8, 44), Îl calomniază pe Dumnezeu în faţa oamenilor. Pentru a-Şi arăta bunătatea si iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se înfatiseaza lipsit de apărare si suferă pentru ei.
“Mulţi spun: exista un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru ca îngăduie suferinţa. E un lucru de neînţeles pentru lume. In taina Crucii se manifesta bunătatea lui Dumnezeu. El nu pedepseşte, nu reacţionează, accepta totul, chiar suferinţa, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Daca omul nu se mântuieşte, e pentru că rămâne indiferent la aceasta.”
Sursa: Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare

Vezi si: Crucea-cea mai puternica arma a crestinului (Despre Sfanta Cruce - Dialog cu Maica Siluana)

"Eu, Dumnezeu, te iubesc!"

“L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu. Apoi in carti, in idei si simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si aici L-am auzit spunandu-mi: Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!
Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel am inteles treptat ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai, lumea, sa traiasca in aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica“.
(Pr. Dumitru Staniloae - “Mica Dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica“)

Maine, 5 octombrie 2008, se implinesc 15 ani de la mutarea la Domnul a Parintelui Dumitru Staniloae.
Parintele Staniloae despre singuratate
Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare
Iubitii mei
Parintele Dumitru Staniloae: un dar pe care Dumnezeu l-a facut Ortodoxiei - de PR. GHEORGHE HOLBEA
Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii
ULTIMUL INTERVIU AL PĂRINTELUI STĂNILOAE, PORTRET BIO-BIBLIOGRAFIC SI UN EXTRAS DIN “ORTODOXIE SI ROMANISM”
http://www.dumitrustaniloae.ro/