Poezii, Sâmpetrean Luca

Dumnezeu

Văd o Lumină, cred în ea,
O aștept să mă atingă,
Sper că mă va salva.

Aud un Cântec, îngân și eu,
Pun tărie în cuvinte și le transform în
Păsări, ca un zmeu.

Cred în El, vorbesc și mă ascultă,
Sper, nu mă lasă să aștept,
Și nici să hoinăresc.

Vreau să iertați!

Și de-ar fi ca-n clipa următoare flacăra să mi se stingă,
Trupul să-mi fie mâncat de timp și sufletul de păcat
ori de vreo boală de muritori creată,
Vreau să știți!

Multe am greșit cu ori fără intenție,
Vorbe s-au spus fără de mine și
gânduri negre am avut.
Vreau să iertați!

Când pare că nu-mi pasă,
Când ochii parcă-mi emit o răutate care nu e a mea
venită din dedesubturi, adânci,

Vreau să iertați
Când sunt ceea ce nu Sunt!

Rază

Alee pavată cu indiferență
Și o ramură de măslin, verde, tăcută,
Martori îmi sunt, de marea n-am s-o trec
Ori de sufletul n-am să-l prăfuiesc,
Totul ori nimic.

Vorba rostită de Univers pecetluită
Gândul avut de lume înrobită floare a speranței.
Tăcere și răspuns dintr-un neant apus,
Tremur de răcoare,
Frică de un nou apus.

Lume nouă are să răsară
Dacă vrem. Ori de nu vrem,
A noastră are să fie răzbunare, de nevoie,
Nu de plăcere.
Cer roș’-albastru, Tu ce zici?

 Autor: Sâmpetrean Luca 

postul miresei

recunosc
şi eu ţin post pentru aspect
am de dat jos vreo câteva kilograme de
curvie mândrie şi venin...

recunosc
şi eu vreau să arăt bine
pentru

Dumnezeu...

Marius Iordăchioaia

parfumul

înainte de a pleca la lucru
mama mă strângea tare în braţe
şi parfumul ei rămânea multă vreme
în hainele mele

ieşeam la joacă
şi orice copil care se apropia de mine
se oprea deodată uimit întrebându-mă
a ce miroşi? e parfumul mamei.
ce bine miroase!...

clipa aceea de uimire binemirositoare
o regăsesc acum în biserică
pe chipul fiecărui om
ce se lasă îmbrăţişat de Hristos
cu  dragostea unei mame

care trebuie să plece la lucru

în inima lui...

Marius Iordăchioaia

Arcadă, Marin Sorescu

Azi am văzut un ochi
Care mă iubea.
Vedeam bine că m-ar fi primit
Sub sprânceana lui.

Dar a venit un nor
Şi ochiul s-a-nchis,
Ori s-a speriat
Şi-a fugit în chipul tău
Lângă celălalt ochi,
Lângă fruntea şi lângă gura
Care nu mă iubesc.

Randuieli ( Marin Sorescu )

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.
- Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?
- Însoară-te, mă, Târzîule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
- Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
- În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.

Cer nou- Zorica Laţcu

Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul şi i-am spus:

“De noi cum nu Ţi-e silă Prea Scumpul meu Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi
Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat
Cel care peste aripi de înger a călcat ?
Cum poala prea curată, Stapane, n-o fereşti,

În tina omenească să nu ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Domnul prea slăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?

Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru ani de-a rândul te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine, Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat! Ba încă, cu pasul Tău curat,

Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit.
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,

Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi Tu însuţi locuieşti
Cu Maica Prea Curată, cu cetele-i cereşti.

Şi pentru toate acestea, Iisuse prea iubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit”

A iubi în Hristos

Zorica Lațcu
A iubi în Hristos, desfătare,
Ce lumea în veci n-o va ști.
Un strop în vâltoarea cea mare,
A iubi în Hristos... A iubi.
În mine Hristos te iubește.
În tine pe El Îl iubesc.
Cu ochii tăi El mă privește,
Cu ochii Lui eu te privesc.
Iubire, El crește iubirea
Și-o-nalță în nemărginit.
În El depășim toată firea,
Cu tot ce-i vremelnic, finit.
Când tot ce-i materie-a firii,
Va arde în foc, la sfârșit,
Din jar, trandafirii iubirii
Vesti-vor un nou Răsărit.

Fecioara

Zorica Lațcu

Ieșise-n vremea-aceea, poruncă împărătească:
"Tot omul care este de lege creștinească,
Rob fie el, ori slobod, să fie dat la fiare".
S-au strâns deci laolaltă creștini, mulțime mare:
Bătrâni albiți de zile, cucernici și blajini,
Copii, purtând tot cerul în ochii lor senini,
Bărbați în floarea vârstei, purtând în pieptul lor
Iubirea către Domnul, în val clocotitor;
Femei plecându-și ochii sub gene mătăsoase,
Ca-n mare cuviință să fie mai frumoase.
În urma tuturora zglobie și ușoară,
Ca-n zbor înalt de fluturi, venit-a o fecioară.
A fost o clipă lungă și ne-ncăput de mare,
Când fata îmbrăcată-n lumini, stătu-ntre fiare.
Leoaica cea cumplită, cu ghiara nemiloasă,
Se-ntoarse dinspre dânsa, culcându-se sfioasă.
Și înfruntându-și foamea năprasnică, un leu
A cunoscut copila, că-i de la Dumnezeu.
Și fiarele de dânsa nici cum nu s-au atins,
Ci, blânde, doar pământul în jurul ei l-au lins.
Dar fata cu blândețe atunci le-a dojenit:
"Dar pentru asta oare aicea am venit?
Doresc să mă-nțelegeți și să mă sfâșiați,
Căci negrăit de dulce e moartea ce mi-o dați.
Veniți, veniți prieteni, voi necuvântătoare!
De mult urât-am lumea și cele pieritoare.
Sfârșiți-mi dorul aprig de Mirele ceresc,
Veniți, mușcați-mi trupul, veniți, vă poruncesc!"
Astfel mucenița vorbit-a către fiare.
Dar toate-au stat cuprinse ca de-un cutremur mare.
Nici una dintre ele să muște n-a voit.
Zăceau în jurul sfintei, parcă le-ar fi trăznit.
Atuncea cu tărie fecioara zise lor:
"În sfânt numele Celui a toate țiitor,
Cel ce și pe voi toate, o, fiare, v-a zidit,
Vă poruncesc: să-mi rupeți cu colțul ascuțit,
Tot trupul, iar duhul să mi-l lăsați să vie,
Neprihănit, spre sfânta și marea cununie!"
Așa, cu sfântul nume al Domnului jurate,
Leoaicele veniră agale-ndurerate,
Lingând țărâna, parcă cerându-și iertăciune,
Dar neavând în ele defel sălbăticiune.
Au trebuit, silite de asprul legământ,
Să meargă la fecioara, să-i rupă trupul sfânt.
Nu scrie slova cărții deschis și arătat
Decât atât: că fata, când duhul și l-a dat,
Acele fiare, toate, în jurul ei s-au strâns,
Și, botul în țarână plecându-și-l, au plâns.
Preluat de aici

Trandafirul tainic

Zorica Lațcu

Tu, Marie Preacurată, cel mai dulce dintre nume,
Trandafir crescut în taina lumilor de peste lume,
Tu revarsă-Ți lin mireasma cea de sfântă curăție,
Cum n-a fost mireasmă-n lume și cum nici n-o să mai fie.
Peste lumea care arde și se-năbușe în fum,
Scutură-Ți, Împărăteasă, poala plină de parfum,
Și peste mocirla noastră, cu răsuflet de otravă,
Fă s-adie, Tu, mireasma Trandafirului din slavă.
Să-ndulcești cu mirul tainic mirosul greu de păcat,
Și să faci ca iar să fie tot văzduhul parfumat,
Și ne dă măcar o clipă, să simțim, ca în delir,
Negrăita Ta mireasmă, Doamnă, tainic Trandafir.

Preluat de aici

Filă de Acatist

Zorica Lațcu
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fară de prihană,
Albă ca argintul nopților de vară,
Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană,
Mirul care vindecă orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieții care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te, iarăși, țărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

File de acatist

Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) și s-a așezat să scrie. Și a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Și așa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineață, fără să știe că-i duminică, s-a dus la serviciu. Și când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnișoară, ce vreți să faceți? » și ea a răspuns : « Am venit la serviciu » și portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Și atunci și-a dat seama cum a trecut vremea, pe neștiute, de vineri seara până duminică dimineața. Așa a apărut poezia aceasta“.
(Fragment din Ziarul Lumina, Teodosia-Zorica Laţcu, monahia cu suflet de poezie)