La invitația ASCOR Baia Mare, Pr. Ciprian Negreanu a ținut o conferință la Catedrala din Baia Mare, duminică după-masa, 26.11.2017
Se afișează postările cu eticheta Familia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Familia. Afișați toate postările
luni, 27 noiembrie 2017
Pr. Ciprian Negreanu - Conferința la ASCOR Baia Mare
La invitația ASCOR Baia Mare, Pr. Ciprian Negreanu a ținut o conferință la Catedrala din Baia Mare, duminică după-masa, 26.11.2017
marți, 17 ianuarie 2017
Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte
joi, 11 februarie 2016
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu
Femeia făcea mâncare. Pentru că soțul ei era plecat pe un mare şantier al țării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiță de trei ani şi un băiat de doi.
Un accident de muncă...
Diriginta poştei din sat aflase prima. De la ea, au aflat şi alții, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită in continuare, cu copiii juncându-se în preajma ei şi cu gândul la soțul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.
Nu s-a mai întors...
Tănărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Provița de Sus, unde era inmormântată mama copiilor lui. În cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.
Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil. Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă și nici nu scrisese vreo carte.
Pentru că era pe șapte septembrie și a doua zi era Sfânta Maria, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.
joi, 5 noiembrie 2015
Copiii, atunci când îi aud pe părinţii lor certându-se, simt că se surpă casa pe ei- Pr. Porfirie
K.I.: Părintele Porfirie se interesa foarte mult de menţinerea unor legături corecte între soţi şi de instituţia sfântă a familiei. Grija lui permanentă era îndreptată spre creşterea copiilor într-o atmosferă sănătoasă, plină de pace şi de iubire.
H.M.P.: Aveţi perfectă dreptate. Părintele Porfirie se ocupa mai ales de legăturile dintre soţi şi de cele dintre părinţi şi copii.
Când se ducea la el vreun om însurat, care nu avea o soţie bună, sau o femeie căsătorită ce nu avea un soţ bun, dar şi în primul caz şi în al doilea, aceşti oameni îşi purtau crucea cu răbdare, părintele îi numea sfinţi.
Odată a venit la el un om căsătorit, care nu era deloc un soţ bun, dar ridica o biserică. Acesta i-a spus părintelui:
– Părinte, eu ridic o biserică frumoasă!
– De ce ridici, binecuvântate, această biserică mică, după ce ai stricat-o pe cea mare, care este casa ta?
K.I.: Cât de frumos i-a spus…
H.M.P.: Mereu le zicea părinţilor să nu se certe niciodată dinaintea copiilor lor, căci copiii, atunci când îi aud pe părinţii lor certându-se, simt că se surpă casa pe ei.
K.I.: Aşa este.
H.M.P.: El spunea astfel: „Copiii trebuie să crească având parte de mângâierea ambilor părinţi, iar tatăl nu trebuie să fie foarte dur. Iar dacă vreodată este nevoie să aplice copilului vreo pedeapsă, să o facă cu foarte mare atenţie şi cu măsură, ca să nu-l traumatizeze pe copil“.
Odată ne-a povestit următoarea întâmplare:
– Odată am luat foarte multe bomboane şi m-am dus la un orfelinat. Am împărţit bomboanele copiilor orfani, dar sufletele lor erau flămânde şi inhibate, aşa că nu aveau puterea să zâmbească. Am plecat de acolo şi m-am dus să iau autobuzul. Când am intrat în autobuz, am văzut că nişte pasageri se certau între ei: „Scoală-te de aici… Aşază-te mai încolo! Strânge-ţi picioarele…“ Strigau unul la altul şi se înjurau. Atunci m-am gândit: „Copiii aceia sunt orfani de tatăl pământesc, iar aceşti copii sunt orfani de Tatăl ceresc“.
Şi părintele Porfirie a continuat:
– Pentru că oamenii sunt orfani de Dumnezeu, Care înseamnă bucurie, ei nu mai ştiu ce fac şi îşi ies din fire. Dar dacă omul reintră pe drumul lui Dumnezeu şi al Bisericii şi-L cunoaşte pe Tatăl său ceresc, atunci el nu se mai poartă ca un orfan şi este tot timpul plin de bucurie. Ce este stresul, dacă nu tocmai starea de orfan faţă de Părintele ceresc?
H.M.P.: Aveţi perfectă dreptate. Părintele Porfirie se ocupa mai ales de legăturile dintre soţi şi de cele dintre părinţi şi copii.
Când se ducea la el vreun om însurat, care nu avea o soţie bună, sau o femeie căsătorită ce nu avea un soţ bun, dar şi în primul caz şi în al doilea, aceşti oameni îşi purtau crucea cu răbdare, părintele îi numea sfinţi.
Odată a venit la el un om căsătorit, care nu era deloc un soţ bun, dar ridica o biserică. Acesta i-a spus părintelui:
– Părinte, eu ridic o biserică frumoasă!
– De ce ridici, binecuvântate, această biserică mică, după ce ai stricat-o pe cea mare, care este casa ta?
K.I.: Cât de frumos i-a spus…
H.M.P.: Mereu le zicea părinţilor să nu se certe niciodată dinaintea copiilor lor, căci copiii, atunci când îi aud pe părinţii lor certându-se, simt că se surpă casa pe ei.
K.I.: Aşa este.
H.M.P.: El spunea astfel: „Copiii trebuie să crească având parte de mângâierea ambilor părinţi, iar tatăl nu trebuie să fie foarte dur. Iar dacă vreodată este nevoie să aplice copilului vreo pedeapsă, să o facă cu foarte mare atenţie şi cu măsură, ca să nu-l traumatizeze pe copil“.
Odată ne-a povestit următoarea întâmplare:
– Odată am luat foarte multe bomboane şi m-am dus la un orfelinat. Am împărţit bomboanele copiilor orfani, dar sufletele lor erau flămânde şi inhibate, aşa că nu aveau puterea să zâmbească. Am plecat de acolo şi m-am dus să iau autobuzul. Când am intrat în autobuz, am văzut că nişte pasageri se certau între ei: „Scoală-te de aici… Aşază-te mai încolo! Strânge-ţi picioarele…“ Strigau unul la altul şi se înjurau. Atunci m-am gândit: „Copiii aceia sunt orfani de tatăl pământesc, iar aceşti copii sunt orfani de Tatăl ceresc“.
Şi părintele Porfirie a continuat:
– Pentru că oamenii sunt orfani de Dumnezeu, Care înseamnă bucurie, ei nu mai ştiu ce fac şi îşi ies din fire. Dar dacă omul reintră pe drumul lui Dumnezeu şi al Bisericii şi-L cunoaşte pe Tatăl său ceresc, atunci el nu se mai poartă ca un orfan şi este tot timpul plin de bucurie. Ce este stresul, dacă nu tocmai starea de orfan faţă de Părintele ceresc?
joi, 6 august 2015
Curajoasa dăruire de sine a bărbaților a salvat omenirea și nu ar trebui să fie trecută cu vederea
Rolul bărbaților
Frederica Mathewes-Green este unul dintre autorii ortodocși cei mai cunoscuți din SUA. A publicat 10 cărți și circa 700 de articole, a vorbit la cele mai importante televiziuni și radiouri din SUA, a susținut peste 500 de conferințe, între care la universitățile Yale, Harvard, Princeton. S-a convertit la ortodoxie în 1993. Locuiește împreună cu soțul ei, preotul Gregory Mathewes‑Green, în Baltimore, unde au înființat o parohie închinată Sfintei Cruci. Când scrie pe teme pro-familie și pro-viață are în vedere paradigma feministă anti-familie și teoria genului – care susține că nu există bărbat și femeie, ci acestea sunt constructe sociale volatile –, care structurează mentalul civilizației occidentale odată cu revoluția sexuală din anii '60.
Care este rolul bărbatului în iconomia lui Dumnezeu? Poate ar trebui să începem, așa cum fac cei care scriu despre femei, cu caracteristica de bază a genului: o mai mare putere fizică. Chiar dacă unele femei ajung să aibă mare forță, și unii bărbați duc lipsă de ea, aceasta este, totuși, emblema masculinității, așa cum nașterea de prunci este emblema feminității. O femeie care niciodată nu a născut poartă, totuși, demnitatea feminității; un bărbat cu o mai mică forță fizică este membru deplin al comunității masculine.
Dar este oare nevoie de această forță astăzi? Rolul femeii este asigurat, pentru că omenirea va avea nevoie totdeauna de născătoare de prunci. Dar foarte puține dintre meseriile de azi necesită mușchi. Un personaj din romanul „A Man in Full” (de Tom Wolfe) prezintă o dilemă a bărbatului modern: când e angajat pentru a lucra la un computer descoperă că mâinile lui sunt prea mari și neîndemânatice pentru tastaturile la care femeile lucrează cu ușurință.
Dar dacă ne gândim la omenire în starea ei primară, scopul acestei forțe este evident: protecția. Ciclul reproductiv este mult mai solicitant pentru om decât este pentru animale, deoarece copiii noștri sunt mult mai puțin dezvoltați la nivel embrionar decât puii animalelor. Un pui de cerb nou-născut reușește să stea pe picioare și să meargă să sugă, în timp ce un copil nou-născut nu va merge timp de un an de zile, nu-și va putea asigura hrana și paza încă mulți ani după aceea.
Faptul că pruncii sunt așa de neajutorați are implicații serioase. Nu este suficient doar să naști un copil; dacă el moare este ca și cum reproducerea nu s-a realizat. Omenirea dăinuie numai dacă pruncul ajunge la maturitate, îndeajuns de matur pentru a se putea reproduce la rândul său.
Așa că o mamă singură cu un copil este vulnerabilă. A avea grijă de un copil poate fi ca un serviciu cu normă întreagă. Dacă mama trebuie să caute hrană și adăpost și să se apere pe sine și pe copil de animalele de pradă, poate fi copleșită. Mântuitorul a recunoscut vulnerabilitatea mamelor tinere atunci când a vorbit despre zilele din urmă: „Vai de cele însărcinate și de cele ce vor alăpta în zilele acelea!” (Matei 24, 19).
Majoritatea mamiferelor au pui care sunt mult mai dezvoltați la naștere, încât femela poate să-i crească singură. Dar Dumnezeu l-a creat altfel pe om. El a făcut ca mama și copilul să fie așa de vulnerabili încât să fie nevoie de un al doilea părinte. Și a rânduit ca acel al doilea părinte să aibă dimensiuni și forță mai mari, pentru a fi ajutorul de care ei au nevoie. Dacă nu ar fi existat puternica protecție a bărbaților, omenirea ar fi dispărut demult.
Cred că bărbații simt cumva această chemare, pentru că în orice ținut și în orice cultură ei instinctiv se ridică în apărarea femeilor și a copiilor. Ei fac asta chiar în zone unde femeile nu sunt prețuite sau văzute ca egale bărbaților. Bărbații par să aibă un simț înnăscut că este drept să mori pentru a apăra femeile și nu se așteaptă ca femeile să-i apere. Aceasta se poate întâmpla și față de femei care nu fac parte din familia lor. Se pare că pentru ei așa trebuie să fie.
Acum câțiva ani a apărut un film american care se numea „Saving Private Ryan”. Acțiunea se desfășura în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și consta în misiunea de a găsi un anume soldat, Ryan, care se afla undeva pe câmpul de luptă. Scopul misiunii era de a-l aduce acasă în siguranță, pentru că ceilalți trei frați ai lui muriseră în luptă și el era singurul fiu rămas în viață. (Filmul s-a bazat pe o întâmplare reală). În acest film de acțiune alți câțiva soldați și-au pierdut viețile în încercarea de a-l localiza și salva pe acest soldat.
De ce au simțit o așa puternică chemare de a-l „salva” pe soldatul Ryan? Viața lui nu era mai prețioasă decât a oricărui alt soldat. De fapt, nu pe el încercau ei să-l salveze, ci pe mama lui – să o ferească de o cumplită durere. Ofițerii au riscat viețile multor soldați pentru a proteja nu viața acelei mame, ci inima ei rănită. Și au făcut-o pentru o femeie pe care nu o cunoșteau.
Acesta este un indiciu despre cât de adânc, de instinctiv, simt bărbații datoria de a proteja femeile. Această datorie este atât de firească, încât în film este luată de bună. Scenariul nu a avut nevoie de un personaj care să explice de ce era nevoie ca acei soldați să treacă prin atâtea încercări pentru a „salva” o mamă necunoscută. Toți cei din film – și toți cei din audiență – au înțeles că trebuia făcut tot posibilul pentru a salva o femeie de la o asemenea suferință devastatoare.
Femeile nu fac asta pentru bărbați. O femeie nu și-ar da viața în mod instinctiv pentru a salva tatăl unui necunoscut de la suferință. Este un foarte mare dar pe care un gen îl face celuilalt gen, și prin asemenea sacrificii viețile multor, multor femei și copii au fost salvate. (Bineînțeles că sunt și bărbați care rănesc și abuzează femeile. Femeile au nevoie de bărbați buni tocmai pentru că tot timpul vor exista bărbați răi.) Curajoasa dăruire de sine a bărbaților a salvat omenirea și nu ar trebui să fie trecută cu vederea.
după Frederica Mathewes-Green
Frederica Mathewes-Green este unul dintre autorii ortodocși cei mai cunoscuți din SUA. A publicat 10 cărți și circa 700 de articole, a vorbit la cele mai importante televiziuni și radiouri din SUA, a susținut peste 500 de conferințe, între care la universitățile Yale, Harvard, Princeton. S-a convertit la ortodoxie în 1993. Locuiește împreună cu soțul ei, preotul Gregory Mathewes‑Green, în Baltimore, unde au înființat o parohie închinată Sfintei Cruci. Când scrie pe teme pro-familie și pro-viață are în vedere paradigma feministă anti-familie și teoria genului – care susține că nu există bărbat și femeie, ci acestea sunt constructe sociale volatile –, care structurează mentalul civilizației occidentale odată cu revoluția sexuală din anii '60.
Care este rolul bărbatului în iconomia lui Dumnezeu? Poate ar trebui să începem, așa cum fac cei care scriu despre femei, cu caracteristica de bază a genului: o mai mare putere fizică. Chiar dacă unele femei ajung să aibă mare forță, și unii bărbați duc lipsă de ea, aceasta este, totuși, emblema masculinității, așa cum nașterea de prunci este emblema feminității. O femeie care niciodată nu a născut poartă, totuși, demnitatea feminității; un bărbat cu o mai mică forță fizică este membru deplin al comunității masculine.
Dar este oare nevoie de această forță astăzi? Rolul femeii este asigurat, pentru că omenirea va avea nevoie totdeauna de născătoare de prunci. Dar foarte puține dintre meseriile de azi necesită mușchi. Un personaj din romanul „A Man in Full” (de Tom Wolfe) prezintă o dilemă a bărbatului modern: când e angajat pentru a lucra la un computer descoperă că mâinile lui sunt prea mari și neîndemânatice pentru tastaturile la care femeile lucrează cu ușurință.
Dar dacă ne gândim la omenire în starea ei primară, scopul acestei forțe este evident: protecția. Ciclul reproductiv este mult mai solicitant pentru om decât este pentru animale, deoarece copiii noștri sunt mult mai puțin dezvoltați la nivel embrionar decât puii animalelor. Un pui de cerb nou-născut reușește să stea pe picioare și să meargă să sugă, în timp ce un copil nou-născut nu va merge timp de un an de zile, nu-și va putea asigura hrana și paza încă mulți ani după aceea.
Faptul că pruncii sunt așa de neajutorați are implicații serioase. Nu este suficient doar să naști un copil; dacă el moare este ca și cum reproducerea nu s-a realizat. Omenirea dăinuie numai dacă pruncul ajunge la maturitate, îndeajuns de matur pentru a se putea reproduce la rândul său.
Așa că o mamă singură cu un copil este vulnerabilă. A avea grijă de un copil poate fi ca un serviciu cu normă întreagă. Dacă mama trebuie să caute hrană și adăpost și să se apere pe sine și pe copil de animalele de pradă, poate fi copleșită. Mântuitorul a recunoscut vulnerabilitatea mamelor tinere atunci când a vorbit despre zilele din urmă: „Vai de cele însărcinate și de cele ce vor alăpta în zilele acelea!” (Matei 24, 19).
Majoritatea mamiferelor au pui care sunt mult mai dezvoltați la naștere, încât femela poate să-i crească singură. Dar Dumnezeu l-a creat altfel pe om. El a făcut ca mama și copilul să fie așa de vulnerabili încât să fie nevoie de un al doilea părinte. Și a rânduit ca acel al doilea părinte să aibă dimensiuni și forță mai mari, pentru a fi ajutorul de care ei au nevoie. Dacă nu ar fi existat puternica protecție a bărbaților, omenirea ar fi dispărut demult.
Cred că bărbații simt cumva această chemare, pentru că în orice ținut și în orice cultură ei instinctiv se ridică în apărarea femeilor și a copiilor. Ei fac asta chiar în zone unde femeile nu sunt prețuite sau văzute ca egale bărbaților. Bărbații par să aibă un simț înnăscut că este drept să mori pentru a apăra femeile și nu se așteaptă ca femeile să-i apere. Aceasta se poate întâmpla și față de femei care nu fac parte din familia lor. Se pare că pentru ei așa trebuie să fie.
Acum câțiva ani a apărut un film american care se numea „Saving Private Ryan”. Acțiunea se desfășura în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și consta în misiunea de a găsi un anume soldat, Ryan, care se afla undeva pe câmpul de luptă. Scopul misiunii era de a-l aduce acasă în siguranță, pentru că ceilalți trei frați ai lui muriseră în luptă și el era singurul fiu rămas în viață. (Filmul s-a bazat pe o întâmplare reală). În acest film de acțiune alți câțiva soldați și-au pierdut viețile în încercarea de a-l localiza și salva pe acest soldat.
De ce au simțit o așa puternică chemare de a-l „salva” pe soldatul Ryan? Viața lui nu era mai prețioasă decât a oricărui alt soldat. De fapt, nu pe el încercau ei să-l salveze, ci pe mama lui – să o ferească de o cumplită durere. Ofițerii au riscat viețile multor soldați pentru a proteja nu viața acelei mame, ci inima ei rănită. Și au făcut-o pentru o femeie pe care nu o cunoșteau.
Acesta este un indiciu despre cât de adânc, de instinctiv, simt bărbații datoria de a proteja femeile. Această datorie este atât de firească, încât în film este luată de bună. Scenariul nu a avut nevoie de un personaj care să explice de ce era nevoie ca acei soldați să treacă prin atâtea încercări pentru a „salva” o mamă necunoscută. Toți cei din film – și toți cei din audiență – au înțeles că trebuia făcut tot posibilul pentru a salva o femeie de la o asemenea suferință devastatoare.
Femeile nu fac asta pentru bărbați. O femeie nu și-ar da viața în mod instinctiv pentru a salva tatăl unui necunoscut de la suferință. Este un foarte mare dar pe care un gen îl face celuilalt gen, și prin asemenea sacrificii viețile multor, multor femei și copii au fost salvate. (Bineînțeles că sunt și bărbați care rănesc și abuzează femeile. Femeile au nevoie de bărbați buni tocmai pentru că tot timpul vor exista bărbați răi.) Curajoasa dăruire de sine a bărbaților a salvat omenirea și nu ar trebui să fie trecută cu vederea.
după Frederica Mathewes-Green
joi, 30 iulie 2015
Infidelitatea o trauma mai mare decat un dezastru natural
Gyorgy Gaspar *
Iubirea si toate celelalte bogatii oferite de o relatie de cuplu sunt precum mierea si laptele pentru sanatatea conectarii emotionale. Dar sunt momente in care aceste elemente sunt departe de a reprezenta realitatea vietii in doi. Si in acest caz ma refer la toate acele dureri si suferinte pe care le traim atunci cand persoanele iubite ne-au inselat alegand sa investeasca pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp energie, implicare si intimitatea sexuala fata de o alta persoana.
Aceasta durere este uneori atat de mare incat abia daca ne mai putem ridica in picioare pentru a ne asuma responsabilitatile zilnice. Stolul de ganduri despre cum s-a putut intampla asa ceva si flashback-urile despre ce s-a intamplat in fapt pot sa fie atat de tulburatoare incat ne destructureaza din a mai face orice altceva.
Majoritatea studiilor clinice din domeniul psihologiei de cuplu si familie arata ca experientierea unui act de infidelitate este unul dintre cele mai traumatice evenimente pe care fiinta umana le poate trai. Adesea adulterul este mai traumatizant decat dezastrele si calamitatile naturale, deoarece acestea nu se produc intentionat. Insa infidelitatea este o decizie deliberata a celui de langa noi – mai exact a acelei persoane despre care presupuneam ca ne iubeste si ingrijeste, ca ne protejeaza de restul lumii, ca ne trateaza cu respect, demnitate si onestitate.Trauma este un eveniment negativ major sau un set de evenimente care distrug asumptiile noastre de baza sau credintele fundamentale despre lume sau oameni – in acest caz partenera(ul) si relatia de cuplu. Astfel de evenimente traumatice tulbura fiecare parte a vietii noastre – ne tulbura gandurile, emotiile si comportamentele.
Adesea presupunem ca relatia noastra de cuplu este sigura si avem impresia ca aceleasi convingeri le are si persoana de langa noi, si aceste ganduri nu se pierd nici atunci cand nu suntem impreuna. Avem incredere in faptul ca partenerul(a) considera persoana noastra si relatia printre cele mai sfinte valori in viata. Ne asteptam la sinceritate – si la faptul ca nicio parte din viata persoanei iubite nu ne este ascunsa. Si nu in cele din urma, ne asteptam la un angajament din partea partenerei(ului) in ceea ce priveste comportamentele de intimitate si sexualitate si impartasirea diferitelor stari emotionale. Iar atunci cand toate aceste angajamente sunt violate, ajungem sa ne simtim cu adevarat violati.
De ce ne afecteaza atat de tare aceste aspecte? Deoarece avem incredere in persoana care a ales sa-si petreaca viata alaturi de noi. Cand partenerul(a) ne transmite un mesaj nu stam sa-i evaluam sinceritatea sau continutul de adevar. Daca partenerul (a) vine acasa mai tarziu nu ne facem griji in legatura cu ceea ce face pentru ca exista incredere si respect. Toate aceste convingeri despre fiinta draga aduc siguranta si predictibilitate in viata noastra. Iar atunci cand realitatea se dovedeste a fi diferita traim cele mai intense dezechilibre emotionale. Simtim cu lumea se prabuseste si noi nu putem face nimic pentru a opri potopul.
Efectele acestui tip de traume pot capata o varietate de manifestari, la nivel cognitiv, emotional si comportamental:
Ganduri frecvente
La nivel fundamental un act de infidelitate transforma corpul nostru emotional intr-un ring de box. Emotiile noastre se schimba de la un moment la altul sau suntem atat de confuzi incat nici nu stim exact ce simtim. Astfel de traume adesea sunt urmate de momente de negare sau amorteala care au functia de a ne proteja de cascada emotiilor cu valenta negativa.
Dupa toate aceste enunturi infioratoare partea buna este ca peste 70% dintre cuplurile care aleg sa-si refaca viata dupa un astfel de eveniment traumatic reusesc nu doar sa depaseasca momentul dar chiar si sa-si imbunatateasca relatia cu sprijin de specialitate.
*Gyorgy Gaspar e psiholog clinician, psihoterapeut de familie si cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, formator la diferite programe de formare complementara, presedinte si membru fondator al Asociatiei Multiculturala de Psihologie si Psihoterapie.
Iubirea si toate celelalte bogatii oferite de o relatie de cuplu sunt precum mierea si laptele pentru sanatatea conectarii emotionale. Dar sunt momente in care aceste elemente sunt departe de a reprezenta realitatea vietii in doi. Si in acest caz ma refer la toate acele dureri si suferinte pe care le traim atunci cand persoanele iubite ne-au inselat alegand sa investeasca pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp energie, implicare si intimitatea sexuala fata de o alta persoana.
Aceasta durere este uneori atat de mare incat abia daca ne mai putem ridica in picioare pentru a ne asuma responsabilitatile zilnice. Stolul de ganduri despre cum s-a putut intampla asa ceva si flashback-urile despre ce s-a intamplat in fapt pot sa fie atat de tulburatoare incat ne destructureaza din a mai face orice altceva.
Majoritatea studiilor clinice din domeniul psihologiei de cuplu si familie arata ca experientierea unui act de infidelitate este unul dintre cele mai traumatice evenimente pe care fiinta umana le poate trai. Adesea adulterul este mai traumatizant decat dezastrele si calamitatile naturale, deoarece acestea nu se produc intentionat. Insa infidelitatea este o decizie deliberata a celui de langa noi – mai exact a acelei persoane despre care presupuneam ca ne iubeste si ingrijeste, ca ne protejeaza de restul lumii, ca ne trateaza cu respect, demnitate si onestitate.Trauma este un eveniment negativ major sau un set de evenimente care distrug asumptiile noastre de baza sau credintele fundamentale despre lume sau oameni – in acest caz partenera(ul) si relatia de cuplu. Astfel de evenimente traumatice tulbura fiecare parte a vietii noastre – ne tulbura gandurile, emotiile si comportamentele.
Adesea presupunem ca relatia noastra de cuplu este sigura si avem impresia ca aceleasi convingeri le are si persoana de langa noi, si aceste ganduri nu se pierd nici atunci cand nu suntem impreuna. Avem incredere in faptul ca partenerul(a) considera persoana noastra si relatia printre cele mai sfinte valori in viata. Ne asteptam la sinceritate – si la faptul ca nicio parte din viata persoanei iubite nu ne este ascunsa. Si nu in cele din urma, ne asteptam la un angajament din partea partenerei(ului) in ceea ce priveste comportamentele de intimitate si sexualitate si impartasirea diferitelor stari emotionale. Iar atunci cand toate aceste angajamente sunt violate, ajungem sa ne simtim cu adevarat violati.
De ce ne afecteaza atat de tare aceste aspecte? Deoarece avem incredere in persoana care a ales sa-si petreaca viata alaturi de noi. Cand partenerul(a) ne transmite un mesaj nu stam sa-i evaluam sinceritatea sau continutul de adevar. Daca partenerul (a) vine acasa mai tarziu nu ne facem griji in legatura cu ceea ce face pentru ca exista incredere si respect. Toate aceste convingeri despre fiinta draga aduc siguranta si predictibilitate in viata noastra. Iar atunci cand realitatea se dovedeste a fi diferita traim cele mai intense dezechilibre emotionale. Simtim cu lumea se prabuseste si noi nu putem face nimic pentru a opri potopul.
Efectele acestui tip de traume pot capata o varietate de manifestari, la nivel cognitiv, emotional si comportamental:
Ganduri frecvente
- Ne indoim de convingerile anterioare despre partener(a);
- Ne pierdem credinta in relatia de iubire;
- Avem convingerea ca fiinta iubita a vrut sa ne faca rau in mod intentionat;
- Apar indoielile legate de noi insine si de viitor;
- Frici despre eventualele infidelitati care nu au fost exprimate;
- Ne simtim inundati de furie, depresie si anxietate;
- Ne simtim fraieriti, rusinati sau vinovati;
- Punem la indoiala atractivitatea noastra;
- Traim o vulnerabilitate profunda si zdrobitoare;
- Suntem confuzi in legatura cu ceea ce simtim si ceea ce se va intampla in viitor;
- Avem perioade de amorteala, in care suntem inghetati si parca nu mai simtim nimic.
Comportamente des intalnite:
- Actiuni dezorientate;
- Momente de tacere urmate de actiuni ghidate de emotiile care erup vulcanic;
- O monitorizare continua a comportamentelor partenerului (ei);
- Intentia de razbunare manifestata mai mult sau mai putin in actiune;
- Incercari de reasigurare.
Infidelitatea partenerului nu doar ca ne-a violat corpul emotional, dar atrage dupa sine si o serie de indoieli legate de noi, ceilalti si viitor. Acestea sunt momentele in care balanta relationala se da peste cap si traim cele mai urate momente de realitate.
In astfel de momente mintea ne comunica mesaje de genul:
- Este ca si cum un tren ar fi trecut peste tot corpul meu. Nu voi mai crede in nimeni niciodata.
- Mi-am pierdut reperele. Sunt in ceata.
- Nu mi-am cunoscut partenera(ul) niciodata. Nu este persoana pe care am ales-o. Cum s-a putut intampla asa ceva.
Studiile de specialitate arata ca in astfel de momente suntem expusi la un risc crescut de depresie sau anxietate, la fel ca dupa orice situatie de pierdere. Infidelitatea implica multe pierderi pentru partenerul inselat – pierderea sigurantei si a predictibilitatii, pierderea visurilor legate de relatia de cuplu si adesea pierderea viitorului, a inocentei si a increderii. Acestea sunt insotite de pierderea a ceva special si unic: romantismul si intimitatea sexuala.
La nivel fundamental un act de infidelitate transforma corpul nostru emotional intr-un ring de box. Emotiile noastre se schimba de la un moment la altul sau suntem atat de confuzi incat nici nu stim exact ce simtim. Astfel de traume adesea sunt urmate de momente de negare sau amorteala care au functia de a ne proteja de cascada emotiilor cu valenta negativa.
Dupa toate aceste enunturi infioratoare partea buna este ca peste 70% dintre cuplurile care aleg sa-si refaca viata dupa un astfel de eveniment traumatic reusesc nu doar sa depaseasca momentul dar chiar si sa-si imbunatateasca relatia cu sprijin de specialitate.
*Gyorgy Gaspar e psiholog clinician, psihoterapeut de familie si cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, formator la diferite programe de formare complementara, presedinte si membru fondator al Asociatiei Multiculturala de Psihologie si Psihoterapie.
marți, 7 iulie 2015
joi, 4 iunie 2015
Nu mai zi de rău de tine mică!
I. e foarte interesată de alfabet, de învățat litere, de scris și recunoscut litere. Zilele trecute, fără să-mi dau seama că fac asta, am început să o presez. Că eu la 5 ani știam să citesc și să scriu (și e foarte adevărat), că lectura deschide deodată niște porți magice și intri în lumi neasemuit de frumoase și viața devine foarte interesantă pentru că nu mai ai timp să te plictisești...Că e bine să știi să citești de dinainte de a merge la școală pentru că ai timp să citești o mulțime de povești. Că nu e adevărat că te plictisești la școală, că uite, eu nu m-am plictisit să-i aștept pe ceilalți copii pentru că am valorificat timpul citind. Intenția mea n-a fost să o compar cu mine dar asta am făcut. Am început să-i vorbesc dintr-odată, așa cum îmi vorbea maică-mea. I-am ținut morală :( .. Mi-a spus și D. după aceea că I. nu e M. mică, e I. pur și simplu...și dacă va dori să învețe să citească sau să scrie, înainte de a intra la școală, o va face (și cred că nu e departe pentru că deja cunoaște aproape tot alfabetul și scrie pe litere orice cuvânt îmi cere ea să-i dictez) dar să nu o mai presez sau să o compar și să nu-i pun deadline 5 ani că dacă face asta, o face de dragul meu, nu pentru că vrea ea și o să aibă efect invers etc. Avea dreptate. Nu mi-am dat seama cât de mult am greșit față de ea...nu mi-am dat seama că din dorința de a-i deschide lumea cunoașterii am ajuns să o bat la cap. "I., vrei să mai facem activitatea cu literele? I. vrei să te învăț să scrii cutare literă sau cutare cuvânt?
Numai că I. e I., îți spune din start "M., nu mai îmi zi atâta!!! Nu auzi ce zice D.??? Nu mă mai presa!".... Și brusc mi-am dat seama ce diferență e între mine și ea la nici 5 anișori...Și m-am rușinat și am plâns. Că eu cu adevărat știam să citesc pentru că sora mea m-a învățat și eu am avut răbdare și dorința să aflu dar eu nu știam să zic nu, făceam numai ce mi se spunea, lumea mea era mai plină de frici și de durere, trăiam mult mai din inerție, eram mult mai puțin conștientă de mine, ca persoană, decât I....Și atunci, de ce să încerc să mă bag peste ea? De ce să o presez? De ce să nu o las să fie ea pur și simplu, așa cum a fost și până acum??? Și așa doarme cu teancul de cărți la cap și seară de seară stă picior peste picior, mănâncă măr și se uită la pozele din cărți, cu orele...De ce să știe neapărat literele de pe acum?? De ce s-o schimb eu, cum știu eu mai bine?!?
M-am dus în bucătărie și am plâns, singură. A venit după mine și m-a întrebat ce am. I-am spus că o rog să mă ierte, că ea nu e eu. Ea nu e M. mică, ea nu are motive să fugă cât mai devreme în lumi imaginare...și dacă nu vrea să învețe să nu o facă. Că ea e minunată așa cum e ea. Și e mult mai bună decât mine, la vârsta de 5 anișori.
Și iar am plâns... în hohote. Parcă plângea fetița din mine. De rușine...de durere...
Iar ea...m-a iubit și a plâns și ea, din empatie și mi-a spus..."M., dar nu mai zi așa, că nu este concurs între noi două. Nu mai zi rău de tine mică. Și tu știai multe pentru că te-a învățat sora ta!! Și eu știu multe pentru că mă înveți tu. Dar nu mai spune rău de tine mică pentru că eu sufăr foarte tare atunci când zici rău și nu mai știu ce să fac. Eu te iubesc pe tine mică"...
Și ne-am îmbrățișat foarte tare și am știut că o țin în brațe pe ea, I. mea...nu pe mine mică....dar și că tot ce trăiesc e tot prilej de vindecare și binecuvântare.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-o pe I., pe C. și pe M. mică....și pe toți copiii tăi care învață acum să se iubească. Amin!
*
Un tătic ne povesteste:
Efrem imi spune astăzi după ce i-am găsit mașinuța îndrăgită:
El: Tati, mașina asta este o ființă vie.
Eu: Cum așa? Ce înțelegi tu când spui vie?
El: Adică e bucuroasă.
Eu: Vrei să spui că dacă nu sunt bucuros atunci…..
El repede: Dacă o ființă nu e bucuroasă atunci nu este o ființă vie!
*
Veneam cu Timo de la mici cumpărături spre casă și mă tot întreba dacă și tataia și mamaia fuseseră bebeluși. I-am spus ca da.
Apoi, după un timp, mă întreabă dacă și copacii au fost bebeluși. Și i-am spus ca da.
Apoi mai stă și ma întreabă dacă și peștii au fost bebeluși
și i-am spus că da, toți oamenii, mama , tata, mamaia, tataia, toate
păsările, toți peștii, toate insectele, toate animalele, toți copacii și
florile toate au fost mai întâi bebeluși și apoi s-au făcut mari.
La care Timo adaugă: mama, să știi ca numai Dumnezeu a fost mare din prima!
*
Un domn întreabă un copil:
-Mihai, pe cine iubești tu cel mai mult, pe mama sau pe tata?
Copilul se codește.
-Hai, spune-mi la ureche!(să nu supere cei prezenți de alegerea făcută).
Mihai îi spune la ureche, iar domnul se schimbă la față. Mama se îngrijorează: vai, oare ce o fi spus?
Mihai răspunsese “Pe Dumnezeu!”
Numai că I. e I., îți spune din start "M., nu mai îmi zi atâta!!! Nu auzi ce zice D.??? Nu mă mai presa!".... Și brusc mi-am dat seama ce diferență e între mine și ea la nici 5 anișori...Și m-am rușinat și am plâns. Că eu cu adevărat știam să citesc pentru că sora mea m-a învățat și eu am avut răbdare și dorința să aflu dar eu nu știam să zic nu, făceam numai ce mi se spunea, lumea mea era mai plină de frici și de durere, trăiam mult mai din inerție, eram mult mai puțin conștientă de mine, ca persoană, decât I....Și atunci, de ce să încerc să mă bag peste ea? De ce să o presez? De ce să nu o las să fie ea pur și simplu, așa cum a fost și până acum??? Și așa doarme cu teancul de cărți la cap și seară de seară stă picior peste picior, mănâncă măr și se uită la pozele din cărți, cu orele...De ce să știe neapărat literele de pe acum?? De ce s-o schimb eu, cum știu eu mai bine?!?
M-am dus în bucătărie și am plâns, singură. A venit după mine și m-a întrebat ce am. I-am spus că o rog să mă ierte, că ea nu e eu. Ea nu e M. mică, ea nu are motive să fugă cât mai devreme în lumi imaginare...și dacă nu vrea să învețe să nu o facă. Că ea e minunată așa cum e ea. Și e mult mai bună decât mine, la vârsta de 5 anișori.
Și iar am plâns... în hohote. Parcă plângea fetița din mine. De rușine...de durere...
Iar ea...m-a iubit și a plâns și ea, din empatie și mi-a spus..."M., dar nu mai zi așa, că nu este concurs între noi două. Nu mai zi rău de tine mică. Și tu știai multe pentru că te-a învățat sora ta!! Și eu știu multe pentru că mă înveți tu. Dar nu mai spune rău de tine mică pentru că eu sufăr foarte tare atunci când zici rău și nu mai știu ce să fac. Eu te iubesc pe tine mică"...
Și ne-am îmbrățișat foarte tare și am știut că o țin în brațe pe ea, I. mea...nu pe mine mică....dar și că tot ce trăiesc e tot prilej de vindecare și binecuvântare.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-o pe I., pe C. și pe M. mică....și pe toți copiii tăi care învață acum să se iubească. Amin!
*
Un tătic ne povesteste:
Efrem imi spune astăzi după ce i-am găsit mașinuța îndrăgită:
El: Tati, mașina asta este o ființă vie.
Eu: Cum așa? Ce înțelegi tu când spui vie?
El: Adică e bucuroasă.
Eu: Vrei să spui că dacă nu sunt bucuros atunci…..
El repede: Dacă o ființă nu e bucuroasă atunci nu este o ființă vie!
*
Veneam cu Timo de la mici cumpărături spre casă și mă tot întreba dacă și tataia și mamaia fuseseră bebeluși. I-am spus ca da.
Apoi, după un timp, mă întreabă dacă și copacii au fost bebeluși. Și i-am spus ca da.
Apoi mai stă și ma întreabă dacă și peștii au fost bebeluși
și i-am spus că da, toți oamenii, mama , tata, mamaia, tataia, toate
păsările, toți peștii, toate insectele, toate animalele, toți copacii și
florile toate au fost mai întâi bebeluși și apoi s-au făcut mari.
La care Timo adaugă: mama, să știi ca numai Dumnezeu a fost mare din prima!
*
Un domn întreabă un copil:
-Mihai, pe cine iubești tu cel mai mult, pe mama sau pe tata?
Copilul se codește.
-Hai, spune-mi la ureche!(să nu supere cei prezenți de alegerea făcută).
Mihai îi spune la ureche, iar domnul se schimbă la față. Mama se îngrijorează: vai, oare ce o fi spus?
Mihai răspunsese “Pe Dumnezeu!”
sâmbătă, 2 mai 2015
Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în consecință a devenit importantă și pentru ei
 |
| sursa imagine |
Fragment din conferința Despre rugăciune a părintelui arhim. Joachim Parr din New York, USA, ținută la Măn. Optina, Rusia, 2014
Haideți să vă povestesc ceva care să vă
învigoreze viețile de familie.
În
ultimii 3 ani, acolo unde este mănăstirea noastră, în munții de lângă New York,
avem un vecin minunat. El și soția lui sunt căsătoriți de 30 ani. Au 8 copii
împreună. Și 6 nepoți. Unul din monahii noștri îi cunoaște pe ambii de pe
vremea când erau colegi la aceeași școală. Școala era într-o altă zonă din New
York, departe de mănăstire, și nici unul dintre ei nu știau că el este monah și
nici părintele nu știa că ei locuiesc chiar peste drum de mănăstire. Nu-mi
amintesc exact cum s-au reîntâlnit, la piață sau în altă parte. Tatăl este
șofer de camion, călătorește în toată țara. Sunt catolici, nu sunt ortodocși.
Dar Domnul lucreaza asupra lor ... deci rugați-vă ....
Părintele
de la noi l-a invitat pe tată să vină la privegherea de sâmbătă seara. Și după
ce l-a invitat, m-a întrebat:
”Părinte,
pot să-l invit la noi la priveghere?”.
L-am
întrebat: ”Crezi că asta este cea mai bună primă întâlnire cu ortodoxia?
Slujbele sunt lungi, se stă în picioare.... slujbele catolice sunt scurte ...
Știi, s-ar putea să fie cam prea mult pentru el.”
Și
specific pentru un călugăr : ) , mi-a zis: ”Părinte, dar deja l-am invitat la
noi. ”.
I-am zis: ”Păi ce rost mai are să-mi ceri
binecuvântarea acum?” : ) .
Omul
a venit împreună cu fiul lui care are 16 ani. Eu nu știam cine sunt, au stat la
slujbă, iar la sfârșit părintele l-a adus la mine și am făcut cunoștință.
L-am
întrebat pe băiat: ”Slujba a fost cam lungă, nu-i așa?”.
El,
vrând să arate că e bărbat adevărat, a răspuns: ”A, nuu, nu chiar așa.”
I-am
zis: ”Noi stăm în picioare tot timpul la slujbe, nu ești obosit?”.
”Nu,
e în regulă”, a răspuns.
L-am
întrebat pe tatăl lui: ”Cum anume ai reușit să aduci un băiat de 16 ani să vină
la biserică și să stea în picioare timp de 3 ore la o slujba despre care nu
știe absolut nimic?”.
Acum
ascultați cu atenție ce a urmat.
Băiatul
a zis: ”Aa, aceasta este sâmbăta mea alături de tata.”
L-am
întrebat: ”Ce vrei să spui?”
A
răspuns: ”Fiecare dintre noi, cei 8 frați, avem parte de o sâmbătă cu tata,
periodic. Și în acea zi, orice are tata de făcut, îl însoțim. Nu contează ce
face, important e că suntem cu el în acea zi.”
M-am
gândit: vă puteți imagina pe copiii voștri spunând astfel de lucruri despre
voi?.... ”Nu contează ce face tata, că muncește sau altceva, atâta timp cât
sunt cu el.... îl iubesc foarte mult. E rândul meu, azi, să fiu cu el. ”
Am
vorbit apoi din nou cu tatăl. Venise din nou să ne ajute cu ceva la ferma
mănăstirii, pentru că noi nu ne pricepem la treburi din astea .... ne pricepem
să stricăm fiecare utilaj pe care îl avem, să facem totul cât se poate de
greșit și de aceea chemăm vecinii în ajutor. Suntem cu toții ”oameni de la
oraș.”
Deci
a venit să repare ceva. Și l-am întrebat: ”Cum reușești să-ți motivezi copiii
să se roage și să meargă la Biserică?”. M-a întrebat: ”Ce vrei să spui?” .
”Adică, ce le zici?”. ”Nu le zic nimic. Suntem o familie. Ne rugăm. Nu le-o cer
niciodată. Pur și simplu o facem cu toții. ” Îl întreb: ”Vă rugați zilnic?”. Și
ce răspunde el? ”Bineînțeles.” Îl întreb. ”Vă duceți la Biserică duminicile?”.
”Da, cu toții mergem.” Îl întreb: ”Dar cei 2 copii ai tăi care sunt
căsătoriți?”. ”Vin și ei împreună cu noi la Biserică duminica. Cu tot cu copiii
lor.” Am zis: ”E absolut uimitor!”. A zis: ”De ce?”. L-am întrebat: ”Cum faci
să păstrezi atmosfera de rugăciune în familie?” Amintiți-vă că v-am zis că e
șofer pe camion, câteodată conduce 4-5 zile în continuu, 12 ore pe zi, și, când
e acasă, mai are vreo 12 -15 mile de condus până la Biserica catolică. Această
biserică e deschisă 24 ore din 24 și credincioșii de acolo se înscriu pe liste
pentru a veni să se roage câte o oră - 1 oră și jumatate, pe rând, toată
noaptea. Deci dacă el pleacă la 4.30 dimineața spre serviciu, el vine la
biserică de la ora 02.00 dimineața și face rugăciune înainte de a pleca mai
departe la serviciu.
Am fost foarte impresionat de dragostea lui pentru viața
duhovnicească. Nu le vorbea despre rugăciune copiilor lui, se ruga împreună cu
ei, se ruga pentru ei și ei se rugau împreună cu el. Așa au învățat să se
roage. Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în
consecință a devenit importantă și pentru ei. Au venit cu toții de Crăciun la
mănăstirea noastră. După slujbă au stat și la masă, până la sfârșit. Am stat
vorbă cu ei și eu glumeam cu soția. I-am zis...știți cum sunt femeile, vor să
conducă totul, casa, totul, le spun tuturora ce trebuie să facă ...deci i-am
zis soției: ”Cine este șeful în casa
voastră? Tu sau Tony?”. Ea a zis: ”Domnul este, părinte. Iar soțul meu este
ascultător față de Domnul iar eu îi sunt ascultătoare lui.” Băiatul cel mai
mare, de 28 ani, a venit într-o sâmbătă să-și ajute tatăl care ne ajuta pe noi.
L-am întrebat: ”Cu trei copii acasă, nu ai suficientă treabă, mai vii să ne
ajuți și pe noi?”. El a zis: ”Oh, asta e sâmbăta mea alături de tata.” L-am
întrebat: ”Încă mai vii sâmbăta să o petreci cu tata?”. A zis: ”Voi veni până
la sfârșitul vieții mele.”
Așa
e că v-ar place ca fiul vostru să spună: ”Aștept să vină ziua pe care să o
petrec cu tata”, ”Abia aștept să petrec o zi cu tatăl meu.”
Aceasta se va
întâmpla dacă îți petreci viața alături de Domnul.
Conferința Video o găsiți pe youtube la adresele:
https://www.youtube.com/watch?v=Wmqv87-BSac
, partea 1
https://www.youtube.com/watch?v=zaqDJqjtEWc
, partea a2a
https://www.youtube.com/watch?v=So7SIJzOQf4
, partea a3a
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor
 |
| The Midwife: Loren Entz (1949, American) |
sâmbătă, 5 aprilie 2014
Rolul fundamental al tatălui în familie
În ultimii ani, după cercetări avansate, oamenii de ştiinţă au început să realizeze cât de mult contează taţii. Aşa cum se întâmplă cu femeile, trupul tatălui răspunde la paternitate şi stilul de a fi tată afectează copiii la fel de mult ca stilul de mamă.
Timp de decenii, psihologii au scos în evidenţă rolul fundamental al mamei pentru copii ca fiind cel mai important în viaţa lor. S-a realizat astfel un focus asupra acestei relaţii şi oridecâte ori copilul era analizat, mama era lăudată sau după caz blamată pentru insucces în educaţie.
În ultimii ani, după cercetări avansate, oamenii de ştiinţă au început să realizeze cât de mult contează taţii. Aşa cum se întâmplă cu femeile, trupul tatălui răspunde la paternitate şi stilul de a fi tată afectează copiii la fel de mult ca stilul de mamă.
„Am început să realizăm nu numai că taţii au influenţă, ci că au mai mare influenţă decât mamele” a spus Ronald Rohner, directorul Centrului de Studiu al Acceptării şi Respingerii Interpersonale de la Universitatea din Connecticut.
Simţirea iubirii tatălui
Rohner şi colegii săi au revizuit decenii de studii ale acceptării şi respingerii parentale pe glob. Fără nici o surpriză, părinţii au un efect major asupra copiilor. Însă când copiii se simt respinşi sau neiubiţi de mama sau de tata, ei au mari şanse să devină ostili, agresivi şi instabili emoţional. Respingerea parentală poate duce la lipsă de respect de sine, inadecvare şi viziune negativă asupra lumii.
Acest lucru este adevărat pentru ambii părinţi, însă în unele cazuri tatăl este mai important decât mama. Prin corelaţie, iubirea tatălui are uneori mai mare influenţă asupra copiilor decât cea a mamei, afirmă cercetătorii.
„Cunoaşterea faptului că un copil este iubit de către tatăl său este o predicţie mai bună a simţului tânărului pentru fericire, mulţumire, satisfacţie de viaţă, decât faptul de a şti că este iubit de mamă” spune Rohner. El şi colegii săi au detaliat aceste cercetări în Jurnalul despre Personalitate şi Psihologie Socială.
În cele mai multe cazuri, copii tind să acorde mai multă atenţie la ceea ce face şi zice tatăl, decât ceea ce face şi zice mama, şi influenţa lui este mai mare pe termen lung. Există astfel o legătură directă între persistenţa şi statornicia copiilor, care sunt calităţi majore în viaţă, şi rolul unui tată bun în familie. O personalitate persistentă înseamnă mai puţină delicvenţă şi angajament în educaţie.
Din fericire pentru taţi, biologia ajută paternitatea. Studii hormonale arată că taţii arată niveluri crescute de oxitocină în primele săptămâni ale copiilor lor. Acest hormon, numit hormonul iubirii, creşte sentimentul de legătură între grupuri. Taţii primesc un aflux crescut de oxitocină când se joacă cu copiii lor, conform unui studio publicat în Jurnalul de Psihiatrie Biologică.
Paternitatea conduce la un declin al testosteronului, hormonul „macho” care este asociat cu un comportament agresiv, conform unui alt studiu al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite. Ci cât mai mult este un tată implicat în creşterea copilului, cu atât bărbatul e mai puţin violent şi devine mai domestic.
A fi un tată bun nu înseamnă mergerea în vacanţe scumpe, ci jocul cu mingea în curte sau privitul la un film cu copiii. Pe scurt, un tată bun este accesibil copiilor şi este prezent cu ei, lângă ei.
Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati
Timp de decenii, psihologii au scos în evidenţă rolul fundamental al mamei pentru copii ca fiind cel mai important în viaţa lor. S-a realizat astfel un focus asupra acestei relaţii şi oridecâte ori copilul era analizat, mama era lăudată sau după caz blamată pentru insucces în educaţie.
În ultimii ani, după cercetări avansate, oamenii de ştiinţă au început să realizeze cât de mult contează taţii. Aşa cum se întâmplă cu femeile, trupul tatălui răspunde la paternitate şi stilul de a fi tată afectează copiii la fel de mult ca stilul de mamă.
„Am început să realizăm nu numai că taţii au influenţă, ci că au mai mare influenţă decât mamele” a spus Ronald Rohner, directorul Centrului de Studiu al Acceptării şi Respingerii Interpersonale de la Universitatea din Connecticut.
Simţirea iubirii tatălui
Rohner şi colegii săi au revizuit decenii de studii ale acceptării şi respingerii parentale pe glob. Fără nici o surpriză, părinţii au un efect major asupra copiilor. Însă când copiii se simt respinşi sau neiubiţi de mama sau de tata, ei au mari şanse să devină ostili, agresivi şi instabili emoţional. Respingerea parentală poate duce la lipsă de respect de sine, inadecvare şi viziune negativă asupra lumii.
Acest lucru este adevărat pentru ambii părinţi, însă în unele cazuri tatăl este mai important decât mama. Prin corelaţie, iubirea tatălui are uneori mai mare influenţă asupra copiilor decât cea a mamei, afirmă cercetătorii.
„Cunoaşterea faptului că un copil este iubit de către tatăl său este o predicţie mai bună a simţului tânărului pentru fericire, mulţumire, satisfacţie de viaţă, decât faptul de a şti că este iubit de mamă” spune Rohner. El şi colegii săi au detaliat aceste cercetări în Jurnalul despre Personalitate şi Psihologie Socială.
În cele mai multe cazuri, copii tind să acorde mai multă atenţie la ceea ce face şi zice tatăl, decât ceea ce face şi zice mama, şi influenţa lui este mai mare pe termen lung. Există astfel o legătură directă între persistenţa şi statornicia copiilor, care sunt calităţi majore în viaţă, şi rolul unui tată bun în familie. O personalitate persistentă înseamnă mai puţină delicvenţă şi angajament în educaţie.
Din fericire pentru taţi, biologia ajută paternitatea. Studii hormonale arată că taţii arată niveluri crescute de oxitocină în primele săptămâni ale copiilor lor. Acest hormon, numit hormonul iubirii, creşte sentimentul de legătură între grupuri. Taţii primesc un aflux crescut de oxitocină când se joacă cu copiii lor, conform unui studio publicat în Jurnalul de Psihiatrie Biologică.
Paternitatea conduce la un declin al testosteronului, hormonul „macho” care este asociat cu un comportament agresiv, conform unui alt studiu al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite. Ci cât mai mult este un tată implicat în creşterea copilului, cu atât bărbatul e mai puţin violent şi devine mai domestic.
A fi un tată bun nu înseamnă mergerea în vacanţe scumpe, ci jocul cu mingea în curte sau privitul la un film cu copiii. Pe scurt, un tată bun este accesibil copiilor şi este prezent cu ei, lângă ei.
Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati
Sursa: http://www.livescience.com
sâmbătă, 2 noiembrie 2013
Nu mă mai tem de căderi
Maica
mea dragă, Azi am căzut... Am ţipat la copii când se plângeau fiecare
de câte ceva... A fost în capul meu un amestec între binecuvântarea lor
şi nemulţumirea mea care la un moment dat a izbucnit şi am văzut clar
cum e să te îndulceşti de mânie şi că e ca un drog cu care trupul nostru
e obişnuit... Am ţipat la ei spunându-le să înceteze cu nemulţumirea că
nu sunt singurii care suferă, că şi mie îmi e greu, că îi înţeleg şi
încerc să fac ce pot, dar că sunt singură iar ei sunt trei... M-am
întristat pentru ţipat dar nu am intrat în panică, şi mă întreb dacă
recăpătarea rapidă a liniştii nu e nesimţire sau nepăsare...
În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...
Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.
La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...
Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.
Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!
Ica
***
Bucurie sfântă, Copila mea!
În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...
Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.
La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...
Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.
Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!
Ica
***
Bucurie sfântă, Copila mea!
vineri, 18 octombrie 2013
O mamă care şi-a crescut copiii cu frica lui Dumnezeu e o sfântă. Un bărbat care a fost bărbat adevărat şi care a iubit Biserica e un sfânt
 |
| sursa |
ÎPS Justinian Chira
duminică, 30 iunie 2013
Proiectul tata: Construirea unui tată potrivit pentru copilul tău
Cristina STURZU
"Fiecare dintre voi, fie tată, fie mamă, trebuie să aveţi grijă de
minunatele voastre statui, copiii, aşa cum fac pictorii sau sculptorii
cu operele lor. Pictorii, de pildă, după ce încep să lucreze la un
tablou, îi adaugă în fiecare zi culorile care le trebuie. La fel fac şi
sculptorii cu piatra, scot din blocul de piatră ce e de prisos şi adaugă
ce lipseşte.
Aşa să faceţi şi voi. Închipuiţi-vă că sunteţi nişte meşteri care
lucrează statui şi că statuile sunt copiii voştri. Asupra lor să aveţi
concentrată toată atenţia. Sculptaţi aceste minunate opere pentru
Dumnezeu. Scoateţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare zi
să cercetaţi şi să descoperiţi la copiii voştri câte o nouă calitate,
ca s-o sporiţi şi s-o îmbogăţiţi; la fel să faceţi şi cu defectele, cum
descoperiţi vreunul, îndepărtaţi-l." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Părinţi, copii şi creşterea lor")
Ca bărbat, probabil că îţi place să construieşti - de la a aduce mici
îmbunătăţiri casei la a construi un gard la propria curte. Poate că eşti
atât de îndemânatic încât poţi repara motorul la maşină ori îi poţi
lucra o jucărie copilului tău. Oricare ar fi nivelul tău de îndemânare,
există un proiect pe care nu-ţi poţi permite să-l ignori: a te construi
într-un tată minunat. Psihologul Todd Cartmell, specializat în
psihologia familiei, oferă în cartea sa "Project Dad: The Complete
Do-It-Yourself Guide for Becoming a Great Father" mai multe sugestii
pentru a-i ajuta pe tătici în rolul pe care l-au primit odată cu venirea
pe lume a primului copil.Dumnezeu e gata să te ajute la fiecare pas pe
care-l faci în angajamentul pe care ţi l-ai asumat devenind tată, iar tu
şi copiii tăi veţi fi încântaţi de rezultat. Iată cum poţi şi tu să te
clădeşti în a deveni un tată extraordinar:
Cere-i lui Dumnezeu să te modeleze în bărbatul care vrea El să devii.
Cu sinceritate şi smerenie, mărturiseşte-ţi păcatele şi cere-I lui
Dumnezeu să te ierte şi să te schimbe. Roagă-L să facă orice e necesar
în viaţa ta pentru ca tu să devii persoana şi tatăl care-I place Lui.
Angajează-te să urmezi orice instrucţiuni îţi va da Domnul în realizarea
acestui proiect.
Construieşte-ţi ochi sănătoşi
Priveşte la copiii tăi din perspectivă corectă - aşa cum Dumnezeu
Însuşi îi priveşte - ca să-i poţi creşte aşa cum îi place lui Dumnezeu.
Cere-I Domnului să-ţi arate felul unic în care-i poţi creşte pe copiii
tăi, care să fie o abordare specială pentru ei. Dumnezeu a pus o comoară
în copilul tău şi vrea ca tu să o descoperi şi să-l orientezi în
conformitate cu ea. Fii atent la detaliile din viaţa copilului tău, pe
măsură ce el creşte şi se schimbă; făcând astfel, el se va simţi valoros
şi iubit. Încurajează-l să descopere, să-şi dezvolte şi să folosească
acele daruri şi talente pe care Domnul i le-a dăruit. Cercetează
greşelile copilului tău şi ajută-l să le privească din perspectiva unor
experienţe de învăţare. Ai în vedere că timpul petrecut cu copilul este
limitat şi de cele mai multe ori foarte puţin, deci exploatează fiecare
oportunitate pe care o ai în fiecare zi, în aşa fel încât aceasta să
aibă un impact pozitiv asupra dezvoltării lui. Foloseşte vremea meselor,
a culcării, călătoriile ori timpul petrecut împreună dimineaţa înainte
de şcoală pentru a râde împreună, a purta discuţii pe teme diferite ori a
vă ruga împreună.
Construieşte o gură potrivită
Vorbeşte cu copilul tău într-o manieră care să-l ajute să-şi clădească o
imagine corectă despre sine şi să-l hrănească. Discutaţi atât probleme
mărunte (detalii din viaţa de zi cu zi a copilului), cât şi marile
probleme ale vieţii (despre Dumnezeu, familie, prieteni, muncă şi
aspecte pe care le întâmpină în viaţă precum vorbitul urât, întâlnirile,
alcoolul). Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să foloseşti un ton blând,
cald atunci când vorbeşti cu copilul, să-l asculţi cu atenţie şi să-l
încurajezi când vorbeşte. Să fii atent la nevoia lui de a se exprima
prin propriile cuvinte, să nu-l corectezi ori să vorbeşti în locul lui
în timp ce îţi comunică ceva. Evită unele maniere de comunicare ce v-ar
putea strica relaţia, cum ar fi: a ţipa la el, a-l pune la punct şi a-l
ironiza nepotrivit. Atunci când vrei să porţi o discuţie serioasă cu
copilul, alege momentul şi locul în aşa fel încât să poţi fi relaxat şi
atent. Alege cuvinte stimulative, cât de des. Încurajează-i atitudinile
dezirabile, prin aprecierea faptelor bune, decât prin a te plânge de ce
face rău.
Construieşte o inimă potrivită
Creează o legătură puternică, de durată cu copilul tău. Petrece cât de
mult timp poţi cu copilul, sacrificând alte activităţi. Îmbrăţişează-l,
priveşte-l în ochi atunci când îţi vorbeşte, pentru a-i arăta că îţi
pasă într-adevăr de ceea ce-ţi spune. Hotărăşte-te să-ţi tratezi fiecare
copil cu respect, indiferent de situaţie. Ascultă înaine de a vorbi şi
cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-i înţelegi gândurile şi sentimentele
pe care ţi le împărtăşeşte. Clădeşte o cultură a dragostei în familie,
rugându-vă unii pentru ceilalţi şi împreună, participând cu bucurie la
activităţi comune şi discutând lucruri care sunt importante pentru
fiecare din casă.
Construieşte mâini potrivite
Comportă-te astfel încât copiii să fie deschişi pentru a învăţa
lecţiile de care au nevoie spre a creşte în înţelepciune. Antrenează-ţi
copilul să răspundă la situaţii provocatoare în manieră sănătoasă şi
să-şi dezvolte deprinderile pe care au nevoie să le înveţe. Cere-I lui
Dumnezeu să te ajute să-ţi gestionezi mânia, astfel încât să nu
submineze toate influenţele pozitive pe care le ai asupra copilului şi
să vă strice relaţia. Învaţă-l pe copil să folosească creativitatea
pentru a găsi diverse posibile soluţii la problemele pe care le
întâlneşte. Rugaţi-vă împreună în situaţiile grele, cerând lui Dumnezeu
să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie pentru a răspunde bine
fiecărei situaţii. Cereţi lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care
aveţi nevoie ca tată să vă disciplinaţi copiii administrând sancţiunile
cu dragoste şi respect, astfel încât copiii să poată învăţa lecţia
respectivă corect.
Construieşte picioare potrivite
Călăuzeşte-ţi copilul pe calea pe care Domnul i-a pregătit-o şi
protejează-l de pericolele pe care le poate întâlni. Roagă-L pe Dumnezeu
să te ajute să fii modelul cel mai potrivit pentru copiii tăi, trăind
responsabil în Domnul în toate aspectele, inclusiv în felul în care-ţi
petreci timpul sau cheltui banii, cum îi tratezi pe ceilalţi şi cum te
raportezi la Dumnezeu. Du-l de mic la biserică, participaţi împreună la
slujbele bisericii, respectaţi rânduielile acesteia. Orientează-l să-şi
aleagă prieteni care împărtăşesc aceleaşi valori (în biserică, sau
colegi la şcoală cu care să se poată întâlni şi duminica la biserică) şi
îndeamnă-l să păstreze aceste valori şi să le întărească, dezvoltând o
credinţă puternică. De asemenea, îndeamnă-l să se poarte frumos cu
copiii care nu-i împărtăşesc valorile, dar au nevoie de prieteni
iubitori. Stabileşte limite potrivite pentru a-l păzi de a petrece prea
mult timp pe distracţii, neglijând activităţi mai importante, de
asemenea protejează-l de la a consuma produse media ce i-ar putea dăuna
(cum sunt sexul şi violenţa). Mai mult, pentru că nu vei putea pentru
mult timp să-i interzici accesul la diverse tipuri de mesaje (pentru că
va ajunge la ele, chiar dacă nu în casă), învaţă-l să gândească critic
cu privire la mesajele oferite de mijloacele de informare în masă,
astfel încât să dobândească instrumente pe care le va folosi şi când va
fi adult: cum să discearnă între bine şi rău în multitudinea de
informaţii care vin din lumea înconjurătoare.
marți, 11 iunie 2013
Revista Familia Ortodoxă nr. 53
Pentru mai multe informaţii accesaţi pagina http://
vineri, 31 mai 2013
Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă
Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.
Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în
suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu
avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această
aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De
aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le
editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor
materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca
să ajungă la această pace lăuntrică.
Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul.
Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi
consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele,
încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi
vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara
aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră
duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii
spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor
care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt
care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci
să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni
mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect
vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe
mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există
aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă
cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu.
Şi invers…
PĂCATUL
Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine
îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i
acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara
credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un
om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela
se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa
conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice
om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit,
dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul
absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui
Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că
Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au
dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim
părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin
părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii
părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar
trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.
Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu.
Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România
(de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă,
este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara
aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia
ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o
anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă
mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să
vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui
Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate,
dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi
într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema
definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul
este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui
Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din
grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi.
Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când
păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta,
nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău
cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în
fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie)
pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om
fără Dumnezeu.
Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu
ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne
înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că
ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se
realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi
suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci
când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta
Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii
duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică
atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu
păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim.
Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.
Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave,
păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta
Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria
– omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu
sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe
Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti
plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta
şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o
mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi,
înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită
mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui
Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în
noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o
umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui
că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare
păcat.
Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează
pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia
i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele?
Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice
sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de
toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se
va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor
rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este
o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului,
materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că
iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte
nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire,
că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după
materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape
nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este
contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi
contrarul iubirii de arginţi.
Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul
sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă
cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în
simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să
încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în
umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se
căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu
trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te
căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi
bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la
biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti
săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei,
aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite
de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un
păcat de moarte.
Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna
este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele
şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat
împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte
înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un
păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu
falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră
oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când
spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia
că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă
şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât
de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între
ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de
păcat.
La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta,
te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă
înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi
de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim
şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se
înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a
doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem
iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem
şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se
înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat
a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a
doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în
păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi
pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă
înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu
rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot
astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din
ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim
între cele şapte păcate de moarte.
Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt.
Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite
chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer,
adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă
dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între
păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa
cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om,
cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte
avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin
medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt
anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă,
făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale.
Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face
decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua
clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o
secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori
după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină
ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă
păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste
păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii
aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă
dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau
sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt
într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei
sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele
acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le
plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa
lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe
ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea
de fericire.
Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt
oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun
– ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne
putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu.
Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru
păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”.
Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din
lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu
pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este
iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce.
Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în
păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă.
Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar
copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea
tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l
iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce
pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut.
Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne
întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne
întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru
că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că
aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor:
Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa
noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa
fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar,
doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână
în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze
libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama
cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în
comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii
vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă
copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei,
tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt
copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea
noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la
El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine
datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu
este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu
e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele
din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să
păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că
tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului.
Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine,
pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci
prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este
un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.
De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea,
adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi
trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne
pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne
pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până
când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila
lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în
iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când
omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa
viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte
păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot
mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai
văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt
pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în
mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu,
atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în
iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e
unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au
nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească
pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai
grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să
fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea.
Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau
credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu
păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte
subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea
în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să
munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.
BOALA, SUFERINŢA
Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are
atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât
obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu
viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui
deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul.
Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit
astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care
provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc
câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în
această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor
părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un
seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea
lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care
le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile
noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din
familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii.
Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din
familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi
atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor
părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.
De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la
Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici
private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar
universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de
credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât
de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi,
pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a
sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş
fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum
v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte
exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează
şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli
fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie.
Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil,
copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea
cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe
părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.
Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi,
oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e
străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu
le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt
cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se
conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a
universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o
lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde
absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu
pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă
mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti,
invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt
încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag
asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar
şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele
părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea
neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc
dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie
genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare
dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin
sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte
Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici
se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea
blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.
Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi,
mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării
rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu
ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare
binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea
înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică
suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe
care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar
Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea
va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă.
Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a
secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă -
uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o
pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an
sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie
consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau
moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul
fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să
suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele
noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită
propriilor noastre păcate.
Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş,
i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici
eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a
legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune
Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu
am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că
prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales.
Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se
spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să
ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut
cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu,
tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria
păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te
pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri
iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei
asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să
dai vina pe alţii.
luni, 22 aprilie 2013
Nici ziua de astăzi nu o veţi mai găsi nicicând, nici mama care te aşteaptă cu lacrimi, cu mâncărica făcută, nu-i veşnică...
Pr. Mihail Jar
marți, 16 aprilie 2013
Conferința ”Despre monahism și căsătorie” - Pr. Savatie Baștovoi, Maica Siluana și Pr. Tudor Peiu
 |
| Pr. Savatie Baștovoi |
 |
| Maica Siluana |
 | |
| Pr. Tudor Peiu |
Pr_Savatie_Maica_Siluana_Pr_Peiu-23Nov05-Craiova-m ... (43.02 MB) Pr_Savatie_Maica_Siluana_Pr_Peiu-23Nov05-Craiova.m ... (172.08 MB)(25 noiembrie 2005, Craiova)
vineri, 12 aprilie 2013
”Ai copil” aduce noutăți, săptămâna viitoare!
A
venit primavara si ne bucuram cu aceasta ocazie si de o noua editie, a
cincea, a evenimentelor “Ai Copil”. De aceasta data va propunem o
intalnire de jumatate de zi pe marginea a doua teme forte din viata de
parinte: vointa si violenta.
→ Sorin Mihalache, deja un obisnuit al intalnirilor noastre, va propune o discutie pe tema “Vreau sa vrea! Intre vointa ta si vointa copilului tau in experienta educatiei”.
→ Cristina Trepcea,
psiholog si jurnalist, colaborator al radioului Itsy Bitsy, vine in
premiera la Iasi pentru a sta de vorba cu dumneavoastra pe o tema acuta
si actuala a relatiei dintre parinti si copii: “Violenta. Cum imi ajut copilul sa o inteleaga si sa nu o
aleaga”
Conferinta va avea loc Sambata, 20 Aprilie, intre orele 9:00 – 12:30, in Aula Magna a Universitatii Al. I Cuza, iar INTAREA ESTE LIBERA!
Editia a cincea a conferintei va fi urmata de un Atelier sustinut de Sorin Mihalache, pe tema “Cum stimulăm voinţa copiilor noştri, atunci când ei au nevoie de ea?”.
La finalul atelierului, veti putea afla:
· Cum contribuie vointa la mobilizarea puterilor si abilitatilor copilului în efortul scolar si in devenirea sa?
· Se poate dezvolta vointa, sau este decisa definitiv de un stil de personalitate cu care ne nastem?
· Cum
sa facem ca, in efortul nostru parental, sa nu ramanem fara resurse de
rabdare si intelepciune atunci cand avem nevoie de ele?
Atelierul va avea loc Vineri, 17 Mai, intre 17:00 – 20:00 si Sambata 18 Mai, intre 9:00 – 18:00. Puteti participa la atelier contra unui cost de 150 ron/ persoana sau 200 ron „pachetul pentru doi”. Inscrierile la atelier se fac telefonic la 0727.377.334 (Monica Costea) sau pe mail la monica.costea@fundatiavarlaam.ro
Ne-am bucura daca puteti da aceasta veste mai departe cunostintelor si prietenilor care ar putea fi interesati!
Va multumim si va asteptam cu bucurie,
Echipa Ai Copil
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
1. 2. Sexul în afara căsătoriei. Oare merită? (With Romanian Subtitles) People today are faced with a raging plague of sex relate...
-
Rugăciunile începătoare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Împăr... -
"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației Starețul Trifon În Biserica Ortodoxă nu e...
Mulțumesc mult pentru că te rogi. Fără rugăciune, anumite descoperiri sau cuvinte de ale mele te pot speria sau supăra pentru că te scot din negare. Dacă accepți inacceptabilul și-l verifici în rugăciune, totul se schimbă. De exemplu, gândul să nu fie nesimțire recăpătarea liniștii prea degrabă … În rugăciune, ți-ai dat seama că e de la „omul vechi”, de la cel ce s-a obișnuit cu starea de suferință și cere „combustibil”, hrană pentru ea. Dacă primeai acel gând întârziai conștientizarea pentru că nu lucra mintea liberă, conștienta (care a hotărât să verific în rugăciune), ci tot cea automată, subconștientă. Și e minunat că nici nu ai primit gândul ca fiind cel adevărat în locul celui vechi, ci ai ales să verifici cu Domnul. E minunat pentru că vrăjmașul bucuriei sfinte ne poate sugera alt gând, aparent opus, dar la fel de răufăcător pentru că alimentează aceleași circuite ale minții robite…
E minunat că nu vrei vindecare rapidă și magică. E minunat, pentru că viața ta, zguduită adesea de furtuni și cutremure emoționale, n-a fost făcută doar din acele trăiri amețitoare și din urmările lor distructive, ci și din alte multe aspecte valoroase pentru tine și pentru cei din jur: iubire, contemplarea frumosului, jocuri, lecturi, rugăciuni, slujbe, prietenii, muncă și rezultatele ei etc. Așa cum viața unui băutor nu e făcută doar din ce trăiește la beție (cel puțin în faza primă a bolii). Prin vindecare, prin ieșirea de sub robia „peptidelor” de nefericire și intrarea in „robia” bucuriei sfinte, toata viața noastră capătă alte dimensiuni și alte aspecte și alt gust, atât în prezent cât și în trecut. Trecutul se răscumpără, nu mai e „citit” prin ochelarii patimii.
Aici, vreau să înțelegem și să nu uităm că patima e boală, că omul pătimaș e bolnav și că are nevoie de ajutor și de compasiune și nu să fie judecat. Da, poate fi mustrat sau chiar pedepsit - în sens pedagogic, nu juridic - dar nu pentru că e bolnav, ci pentru ca nu-și face tratamentul care să-l vindece din lene, din dependența de starea de „confort” pe care o dă boala...
Schimbarea noastră, moartea omului vechi, e grea și e refuzată de mulți oameni pentru că e o adevărată moarte, e „calea cea strâmtă” despre care vorbește Domnul. De aceea nu poate fi obținută fără El. Restul terapiilor sunt bune și necesare ca să conștientizam cât suntem de bolnavi și să ne întărim sufletește pentru vindecarea prin cruce. În același timp, prin această cruce a vindecării, și numai prin ea, vine o bucurie pe care nimic din aceasta lumea nu ne-o poate da. Această bucurie o guști tu acum și din acest motiv ești hotărâtă să mergi mai departe fără să te temi de căderi.
Mulțumesc mult, Copila mea!
Cu dragoste și rugăciune și binecuvântare
Maica Siluana