"Poarta" sărutului

Am primit câteva rânduri de la o cititoare:

Părintele X scria: "Sărutul este cel puţin o dezvirginare a minţii. O fată sărutată nu mai poate fi numită fecioară, pentru că a depăşit bariera psihologică a fecioriei, care este mai grea decât cea fizică, voinţa ei a fost înfrântă. Deşi, aparent, o astfel de fată are toate „probele” fecioriei, eu aş asemăna-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaură făcută cu acul, tot conţinutul. Există, într-adevăr, o grămadă de astfel de „fecioare” cu trupul, dar care au în palmares nenumărate nopţi de jocuri erotice şi de perversiuni dintre cele mai încurcate. Această dispoziţie i se inoculează fetei o dată cu primul sărut şi nimeni niciodată nu-i mai poate reîntoarce fecioria, decât poate doar moartea". Aş vrea să îmi spuneţi dacă aceasta este poziţia clasică a Bisericii în această problemă. Mulţumesc.

Am citit şi eu rândurile astea şi efectul pe care îl trezesc cititorilor îndrăgostiţi nu cred că este de a-i ajuta să ducă o viaţă mai curată, ci pur şi simplu pun pecetea păcatului nu doar pe sărut, ci pe întreaga lor relaţie care se poate exprima, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi prin sărut. Rândurile acestui părinte l-au îndemnat chiar pe Laurenţiu Dumitru să abordeze această riscantă temă a sărutului de pe o poziţie creştină: "M-a îndemnat să scriu şi poziţia categorică împotriva sărutului între adolescenţi a unui părinte râvnitor al Bisericii noastre, poziţie justificată în mare parte, dar demoralizatoare din punctul meu de vedere"[1].

Eu însumi, înainte de a mă căsători, am întrebat mai mulţi duhovnici dacă sărutul este un păcat sau nu. Cei mai mulţi s-au ferit să îmi dea un răspuns vehement. Unul singur a avut o astfel de poziţie radicală. Din câte am observat până acum, în urma discuţiilor cu tinerii care au citit cartea din care este extras pasajul cu pricina - o carte, de altfel, plină de lucruri interesante -, efectele au fost de trei feluri: unii au reuşit să îşi dreseze iubirea, să şi-o cuminţească şi prin asta sentimentele lor au devenit mai puternice. Aceştia sunt cititorii victorioşi. Alţii s-au speriat pur şi simplu de cele citite şi de asta au pus capăt relaţiilor lor de prietenie (care s-ar fi putut împlini în căsătorii); iar alţi cititori, care oricum nu erau tari în credinţă şi doar cochetau cu Biserica, şi-au întărit convingerea că nu are rost să fie creştini, că viaţa creştină e o viaţă plină de interdicţii.

Totuşi, cred că principalul defect al rândurilor de mai sus este că s-au născut prematur... S-au născut, dar nu la vremea lor... Adică? Adică, dacă Biserica ar fi făcut o misiune susţinută în rândurile tinerilor, dacă tinerii ar fi fost învăţaţi să ducă o viaţă curată, dacă ar fi fost învăţaţi să se roage, să se spovedească, să lupte cu patimile, dacă tinerii ar fi fost iubitori de Dumnezeu, atunci aceşti tineri ar fi fost în măsură să înţeleagă dacă şi cât de vătămător este sărutul. Încerc să fiu obiectiv şi să nu spun ce am înţeles eu din experienţa sărutului - pentru că poate nu aş reuşi să fiu imparţial. Cred însă că dacă pune cineva poveri prea mari pe umerii tinerilor, fără a-i pregăti mai întâi, riscă să îi piardă. E exact atitudinea duhovnicului care dă canoane prea mari ucenicilor şi aceştia fug de Biserică… O atitudine "demoralizatoare"…

Până la urmă, nici eu nu mă declar un susţinător al nevinovăţiei sărutului… Ştiu că fete foarte cuminţi au început prin săruturi la fel de cuminţi şi au ajuns apoi fete vulgare, mai vulgare decât săruturile lor - care se metamorfozaseră din acte de iubire curată în preludii…
Oricum, nu cred că vreodată catehizarea trebuie să înceapă spunându-i unei fete care s-a sărutat cu prietenul ei că nu mai este fecioară… Părintele şi-a exprimat poziţia dând o hrană tare pe care dinţii tăi - şi ai marii majorităţi a tinerilor - nu o pot mesteca deocamdată [2].
Cred că dacă i-ai fi cerut direct părintelui respectiv lămuriri privitoare la tema sărutului, poate ţi-ar fi răspuns altfel. Nu ţi-ar fi făcut în nici un caz propagandă pro-sărut, dar ar fi încercat să te ia încetul cu încetul.

Da, învăţătura Bisericii este una pentru toţi. Dar într-un fel îi va vorbi preotul despre avort unei fete care îşi păstrează fecioria şi în alt fel celei care deja a avortat. (Am folosit comparaţia aceasta dură doar pentru că am citit de curând poziţia câtorva mămici faţă de avort şi m-am speriat. Nu vreau în nici un caz să compar sărutul cu avortul.)
Cred că, dacă nu ar fi existat Dumnezeu, sărutul ar fi fost un mijloc foarte potrivit prin care tinerii necăsătoriţi şi-ar fi manifestat dragostea – în cazul în care nu ar fi făcut dragoste de teamă să nu ajungă la sarcini nedorite, sau din cauza cine ştie căror reguli morale respectate în societatea respectivă [3].
Îmi dau seama că am evitat până acum să dau un răspuns clar. Aşa că m-am gândit că dacă peste ani copiii mei ar citi un astfel de articol, ar rămâne cu un gust amar: "Încă un scriitor care se teme să îşi asume o poziţie…"
Da, eu cred că sărutul ar putea fi foarte frumos şi curat (aşa cum este - sau cum ar trebui să fie - între soţii care duc viaţă cu adevărat creştină). Dacă diavolii nu ar fi într-un război total cu tinerii pe care încearcă să îi atragă în lanţurile patimilor, atunci m-aş declara poate apologet al sărutului. Numai că, din păcate, ne aflăm în acest război. Şi ideal este să ne luptăm pentru fiecare bucată de pământ, să nu îi cedăm nimic diavolului…
Şi atunci, le voi recomanda copiilor mei să fie cât mai atenţi în relaţiile pe care le au. Ca nu cumva să se ardă… Să stea departe de orice le poate vătăma sufletele.
Oricum, sărutul nu este o manifestare a dragostei care să nu aibă nevoie de mai mult. Dimpotrivă, sărutul tocmai asta este - este o poartă spre mai mult. Unii spun: "Dar nu facem nimic rău, ne vom opri la asta..". Nu se opresc însă, ci sunt luaţi de valul iubirii şi nu se pot opri[4]. Cei care ştiu efectele sărutului înţeleg pericolul la care se expun. Iar cei care nu înţeleg, fiind convinşi de inocenţa sărutului, se vor convinge mai târziu că lucrurile stau altfel. Dar s-ar putea să fie prea târziu.

Notă: Nu vreau ca prin acest text să îi zăpăcesc pe cei care nu vor aprecia o astfel de hrană, pe care o consider hrana cea mai moale. Cei mai slabi în credinţă poate că se vor folosi de ea, iar cei tari nu o vor lua în serios. Textul nu prezintă însă o poziţie definitivă a mea în privinţa acestei teme, poate că, peste ani de zile, maturizându-mă, voi ajunge şi eu la o altă perspectivă. Sunt cât se poate de receptiv faţă de eventualele critici.

1.Laurenţiu Dumitru, în articolul Petting-ul, sărutul şi aparenta feciorie, din volumul Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumeniţa, 2004, p. 20. Recomand cititorilor acest articol; mi se pare echilibrat, poate cel mai echilibrat text pe care l-am citit pe această temă
2.Un cititor: Mesajul părintelui este cam radical, dar e nevoie şi de mesaje radicale – e un duş rece, dar mi se pare foarte potrivit pentru tinerii care sunt în prag de a-şi pierde fecioria pentru că nu le vorbeşte nimeni despre varianta cea mai bună; deşi pentru ceilalţi, care au făcut deja greşeala să nu preţuiască puritatea sărutului, probabil că mesajul lui este un pic deznădăjduitor. Mesajul tău tocmai pentru aceştia este foarte bun, pentru că le ridică moralul şi îi îndeamnă la lupta cea bună. Ce bine ar fi fost să fi auzit şi eu la vremea potrivită astfel de mesaje care să mă pună pe gânduri, să mă îndemne la discernere.
3.Un cititor: Aici tu ai în minte săruturile nepătimaşe, să nu se înţeleagă greşit că orice sărut este şi frumos. Aşa e, mă refeream la săruturile curate, dacă le pot spune aşa…
4. Un cititor: Ar trebui precizat CE să facem totuşi când ne îndrăgostim, când uităm de toate şi alunecăm pe valuri; adică atunci ar trebui să ţinem aproape de un duhovnic (altă soluţie nu văd...). Să presupunem că cei doi tineri sunt credincioşi. Dacă îi ia valul iubirii, atunci cred că numai cu ajutorul duhovnicului pot ţine sărutul la "distanţă" sau la cuminţenia la care să nu urmeze mai mult. Prinşi fiind în vâltoarea sentimentelor, trebuie să aibă un sfătuitor care să le aducă aminte să nu cadă în păcat.

Danion Vasile
(din Tinerii si sexualitatea, Editura Egumenita, Galati, 2007)

Despre sarut

1.De ce este păcat să săruţi persoana iubită înainte de nuntă?
Măicuţă, de ce este păcat să săruţi persoana iubită înainte de nuntă? Nu prea înţeleg. Pentru mine sărutul e un fel de exteriorizare a dragostei care nu are nimic murdar în el. Vă rog frumos, lămuriţi-mă. Vă mulţumesc. Andrada

Draga mea Andrada,Cred că ţi-am răspuns zilele trecute la întrebare. Acum aş mai adăuga doar că Dragostea pe care o face Dumnezeu posibilă prin nuntă se cere interiorizată, trăită în cămara cea tainică a inimii, a casei sufletului, în “cămara de nuntă” şi nu …exteriorizată! Când săruţi persoana iubită înainte de nuntă, eşti doar tu cu acea persoană şi cu infinita voastră nevoie de dăruire reciprocă… Numai că, sărmanii voştri fiori, sunt atât de efemeri, atât de mocirloşi! Când o faci în Faţa lui Dumnezeu şi cu puterea Lui sfinţitoare, este ALTCEVA! Dacă nu vedem diferenţa însemnă că suntem, duhovniceşte, bolnavi sau morţi! Dacă nu cunoaştem prin credinţă şi experienţă diferenţa dintre pâinea şi vinul alimentare şi Cele din Sfânta Euharistie, orice “explicaţie” e inutilă. Sărutul soţilor e act liturgic, dumnezeiesc, dătător şi creator de viaţă şi de putere! Celălalt se “consumă” şi te duce la saturaţie sau te provoacă să guşti şi altceva! E legea păcatului!Domnul să te ajute ca să sesizezi diferenţa şi să te bucuri, om drag, de minunea că eşti om şi de minunea sărutului ca poartă a vieţii şi nu a morţii!
Cu dragoste şi nădejde,Maica Siluana

2.Măicuţă, am rămas şocată când am citit răspunsurile despre sărut… ştiam dintotdeauna că actul intim e păcat, dar sărutul… îmi pare atât de inofensiv… Azi râd oamenii şi cu spatele dacă le spui aşa ceva, darămite să-ţi doreşti o astfel de relaţie cu un băiat… Unii ar zice că e nebunie curată! Să înţeleg că ar trebui să-mi mărturisesc acest păcat la duhovnic?Măicuţă, nu vreau să vă disper cu temerile mele, dar să fim realişti: sunt nemaipomenit de puţini băieţii care vor o relaţie în Hristos şi mie mi-e frică de singurătate… Mă mai potolesc eu, Îl am pe Domnul Iisus deasupra şi în tot ce mă înconjoară, dar e şi aşa de frumos să ai cu cine ieşi, schimba o vorba şi simţi aerul anilor tinereţii… Multe doamne de prin sat mă întreabă dacă am prieten şi eu le spun “nu” iar ele îmi zic: “Foarte rău, nu te mai întâlneşti cu anii ăştia!”. Sincer, dacă aş vrea, aş putea fi cu câte un băiat în fiecare zi, dar ştiu că în acelaşi timp aş suferi enorm, deoarece nu ar fi ceva înălţător, ci jignitor! E aşa de greu de cultivat răbdarea…Mulţumesc, sărut mânuţa! Mihaela

Ei, Mihaela mea iubită, cum spui tu lucrurilor pe nume, dacă ai harul Domnului cu tine! Da, ai suferi enorm dacă ai face tot ce ai putea să faci! Vezi, toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos! Şi folosul îl simţim după bucuria sfântă şi pacea inimii pe care le avem sau nu în noi când trăim ceva.Da, sărutul e păcat când nu este ce e rânduit de Dumnezeu să fie. El e manifestare a iubirii binecuvântate de Dumnezeu şi nu mijloc de plăcere şi provocare a poftei trupeşti. Sărutul are multe forme şi multe semnificaţii şi este de o intimitate şi frumuseţe ameţitoare. Abia când ne apropiem buzele de icoana Domnului ştiind pe Cine sărutăm, începem să înţelegem taina sărutului! Orice sărut este sărutarea unei icoane a lui Dumnezeu! Orice chip de om e chipul lui Dumnezeu şi sărutarea lui e sărut dat lui Dumnezeu, chiar dacă e sărutul lui Iuda!Aşadar, să fim corecţi: sărutul nu e păcat, ci act liturgic, act de iubire în şi cu Dumnezeu. Orice folosire a lui cu alt scop e păcat. De altfel ştii şi tu că păcat e numai ce nu e folosit conform rânduieli dumnezeieşti care urmăreşte bucuria şi fericirea omului, Tot ce aduce durere omului, cum spunea de curând un suflet drag, e păcat. Dacă sărutul e o poartă spre durere, trădare, folosire pătimaşă, e păcat! Dacă sărutul tău e trăit de cel de lângă tine pătimaş, e păcat! Nu eu am rânduit astfel lucrurile şi nu eu te voi întreba ce ai făcut cu buzele tale cât ai fost pe pământ!Curaj! Domnul e iubire şi bucuria toată e în El! Să te ajute Dumnezeu să alegi să înduri râsul acestei lumi, decât plânsul sufletului tău!Nădejdea noastră, în această lumea care se sufocă în păcat, e că Dumnezeu e iubire şi că El a venit ca să ridice păcatul lumii şi, oricine ajunge să nu mai poată duce povara durerii păcatului, poate veni la El ca să cunoască iertarea, odihna şi pacea!
Cu drag şi încredere,M. Siluana

Maica Siluana va raspunde

Despre inocenta pierduta a sarutului

Răspuns către Corina (Sibiu)
Poate sa aprofundaţi puţin tema aceasta: In afară de trimiterea sexuala, de ce un sărut este păcat? Da, înţeleg, e voluptate la mijloc, e fire pământeasca, dar este cea mai pura dovadă de umanism...

Pentru ca spuneai ca iţi place Stanescu, îmi amintesc o poezie de-a lui, daca tot veni vorba de sărut, despre adolescenţii care se săruta pe străzi. Era o poezie cu multe interjecţii si semne de exclamare, o apologie a sărutului. Ceva de genul: "Ah tinerii se săruta, cum se mai săruta tinerii pe străzi, nebăgând in seama maşinile, zgomotul, moartea, de parca însuşi trupurile lor nu ar fi decât nişte prelungiri ale sărutului". Exista in aceasta poezie o exaltare disperata. Tinerii lui Stanescu, si Stanescu însuşi, încearcă să se ascundă de moarte, ca de o ploaie de primăvară, la umbra acelor săruturi. Sărutul apare la Stanescu ca o toarta de care se prind cu disperare cei care au căzut cu viteza in vârtejul necruţător al morţii. Cioran isi exprima si el aceeaşi spaima, deşi in termeni mult mai vulgari, in Pe culmile disperării, se pare, dar asta nu are nici o importanta. Acesta zice ca numai orgasmul îl sustrage de la obsesia morţii. Iar eu cred ca de la candoarea lui Stanescu pana la mojicia lui Cioran nu e chiar atât de mult. De aceea, as putea spune ca deşi, teoretic, ar trebui sa existe o fracţiune de inocenta a sărutului, practic ea nu are posibilitate sa se împlinească, deoarece inocenţa este spulberata încă mai înainte ca sărutul să se petreacă.
Socotesc ca insasi pornirea spre sărut este deja o manifestare si materializare a poftei in plina clocotire. Daca cineva va zice ca dimpotrivă, de prea multe ori, sărutul este folosit tocmai pentru a se ajunge la excitaţie, va trebui sa-l contrazicem. Aceasta se întâmpla numai cu trupurile istovite de păcat. Dar, deşi trupurile au nevoie de săruturi pentru a fi trezite, mintea este excitată, căci fara excitarea mintii nimeni nu simte nevoia să sărute, după cum nu simte nevoia sa bea apa cel căruia nu-i este sete.
Aşadar, sărutul este cel puţin o dezvirginare a mintii. O fată sărutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depăşit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decât cea fizica, voinţa ei a fost înfrânta. Deşi, aparent, o astfel de fata are toate "probele" fecioriei, eu as asemăna-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura făcuta cu acul, tot conţinutul. Exista, într-adevăr, o grămada de astfel de "fecioare" cu trupul, dar care au in palmares nenumărate nopţi de jocuri erotice si de perversiuni dintre cele mai încurcate. Aceasta dispoziţie i se inoculează fetei odată cu primul sărut si nimeni niciodată nu-i mai poate reîntoarce fecioria, decât poate doar moartea.
In ce măsura este sărutul o manifestare a umanului? Da, sărutul este tocmai manifestarea umanului, nimic mai mult. Nu mă refer acum la sărutarea apostolica, la sărutarea păcii, căci nu despre asta vorbim. Dar sărutarea dintre un bărbat si o femeie poate fi doar o manifestare si materializare a poftei, după cum am mai zis, sau o ultima staţie a păcatului, atunci când sărutul se da "fara patima", tocmai pentru ca patima a fost de curând satisfăcuta. De aceea, socotesc ca limba romana si-a rezolvat fericit problema diferenţei dintre sărutarea pătimaşa si cea nevinovată, propunând cuvinte separate pentru fiecare: "sărut" si "pupat". Cred însă că pană la o anumită vârstă, termenul din urma se abţine sa existe. Aşa ca, in afara de trimiterea sexuala a sărutului, despre care vorbeai, chiar nu mai vad nici o trimitere.
Sărutul, de fapt, este un sărut dat poftei. Daca pofta in sine este omeneasca si, atunci când nu este primită în inimă, adică atunci când nu suntem de acord cu ea la nivelul mintii si ne împotrivim ei cu sabia duhului, care este rugăciunea, nu este păcat, totuşi pactul cu pofta, chiar si când nu se ajunge la fapta, este păcat. Cu atât mai mult va fi păcat manifestarea vădită a acceptării poftei, care se face prin sărut. Dar dincolo de simpla acceptare a poftei, sărutul el însuşi prilejuieşte atâta plăcere, încât mulţi îl găsesc mai important decât actul sexual propriu-zis, de aceea, in jocul erotic, ii acorda mai mare atenţie si mai mult timp.
Sa ştii ca aceasta părere o împărtăşeşte toată Biserica. Exista chiar un canon prin care preotul care a sărutat o femeie cu patima, chiar daca nu s-a împreunat cu ea, se cateriseşte. Si asta in timp ce alt canon oferă şansa de reabilitare preotului care a căzut in malahie (onanism), de pana la doua ori. E o vedere ciudata, desigur, dar asta si pentru ca avem un Dumnezeu care "căuta la inima omului". Sărutul este păcat ca si curvia totala, tocmai pentru ca este o manifestare a doririi si acceptării păcatului, deci, săvârşirea lui. Toate celelalte păreri despre sărut le găsesc forţate si nesincere.
Cu toate ca nu as vrea ca asta sa-i împingă pe cei care doar s-au sărutat, dar încă nu si-au folosit trupurile, sa o facă acum. Curmarea păcatului, in orice stadiu de avansare ar fi, e o biruinţa si o încununare. Daca cineva a luat-o pe un drum greşit si a aflat asta, nu merge mai departe, ci se întoarce, ca sa nu piardă timp si nici puteri pentru regăsirea si continuarea drumului celui drept.Cei mai mulţi sunt tentaţi sa meargă in săvârşirea păcatului până la capăt, gândind ca de acolo se vor întoarce înapoi. E o tentaţie demonică, sinucigaşă. Sărutul este doar începutul, doar păşirea in marea nesfârşita a păcatului si a morţii. A continua sa înoţi in aceasta mare, gândind ca o vei străbate încolo si înapoi, este chiar mai riscant decât pare. Exista mai mulţi înecaţi langa mal, decât in mijlocul marii.

Parintele Savatie Bastovoi