Curățirea, Cuvânt al Sfântului Naum

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:

Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?

Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:

Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.

Dialog cu arhimandritul Jacob : Împărtăşanie şi tutun

Arhimandritul Jacob 

Rândurile care urmează rezumă o discuţie – în care am fost implicat din întâmplare – între doi tineri: primul, Damian, revenit în Biserică de curând, după ce se îndepărtase de ea încă din copilărie; celălalt, George, a fost toată viaţa sa apropiat de Biserică, având şi avantajul unui an de studii teologice.

G. Te-ai împărtăşit azi la Sfânta Liturghie şi acum fumezi. Aşa ceva nu se face. Nu poţi să te împărtăşeşti pentru că fumezi.

D. Nu ştiu... Duhovnicul meu mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc.

G. Nu, nu poţi să te împărtăşeşti, nu e ortodox ceea ce faci!

Discuţia se încinge. Atunci soseşte părintele Jacob.

D. Părinte, nu-i aşa că mi-aţi dat binecuvântare să mă împărtăşesc? George mi-a spus că nu puteam să mă împărtăşesc pentru că încă mai fumez.

A. J. Da, ţi-am spus că poţi să te împărtăşeşti.

George protestează: Nu e ortodox!

A. J. Cine eşti tu să poţi afirma acest lucru? E grav!

G. Un fumător nu se poate împărtăşi. E canonul Bisericii.

A. J. Care canon? Cine l-a dat? Un sinod al Bisericii? Cine eşti tu pentru a te crede judecător şi a-l învinovăţi pe fratele tău şi pe duhovnicul lui?

Da, ştiu că opinia ta e aceeaşi ca şi a unor duhovnici, dar asta nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alţii.

Părerea mea e că fumatul e un obicei rău, un viciu. Dar ceea ce mă preocupă pe mine e să găsesc cel mai potrivit tratament pentru vindecarea acestui viciu. Câteodată poate fi folositor să-l ţii departe pe fumător de împărtăşanie în speranţa că astfel îl vei face să se îndrepte. Dar cred că adesea e necesar să începi cu mila, mai ales în ceea ce priveşte împărtăşania.

G. Nu, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te îndrepţi.

A. J. Exact pe baza acestei idei, aplicată fără dreaptă socotinţă, descurajăm o mulţime de credincioşi să se apropie de Hristos. Îi convingem că mai întâi trebuie să fie curaţi, ca să nu zicem perfecţi. Dar cum să se curăţească? Oamenii au deja o viaţă foarte grea şi o adâncă conştiinţă a nevredniciei lor, au înainte de toate nevoie să fie mângâiaţi şi încurajaţi. De care creştinism, de care ortodoxie vrem noi să dăm mărturie? La care Evanghelie ne raportăm? Acest accent pus pe regulă nu-i dă oare Bisericii o înfăţişare de sinagogă? Nu a venit Domnul Hristos pentru cei necuraţi şi păcătoşi? N-a arătat-o El atât de minunat intrând în casa lui Zaheu sau vindecând bolnavii şi neputincioşii? I-a cerut El lui Zaheu să-şi schimbe viaţa înainte de a intra în casa lui? Nu, El a intrat mai întâi în casa acestuia atunci când Zaheu era un mare păcătos şi acest lucru i-a scandalizat foarte tare pe cei drepţi. Atunci, şi numai atunci, Zaheu, cu inima răvăşită, a putut să-şi schimbe viaţa. În acelaşi fel, slăbănogului de la scăldătoare Iisus nu i-a spus mai întâi: „de acum să nu mai păcătuieşti”, ci doar mai târziu, după ce l-a vindecat, i-a spus lucrul acesta. Ne împărtăşim pentru a fi vindecaţi de bolile noastre duhovniceşti şi pentru a fi curăţiţi de păcate. Toată Sfânta Liturghie o mărturiseşte. În chiar momentul împărtăşaniei, preotul spune aceste cuvinte: „se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (numele) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.” Şi apoi „iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.” Toate acestea nu vor deloc să spună că nu trebuie să luptăm împotriva păcatelor şi obiceiurilor rele care duc la păcat. Numai că harul şi lupta merg mână în mână.

Ştii tu cine e Damian? Ştii cum s-a pocăit el? În ciuda îndreptării inimii sale, el nu e încă perfect, desigur, încă mai are obiceiuri rele şi multe lucruri de îndreptat în felul lui de viaţă. Dar cum să reuşească acest lucru dacă e lăsat singur, dacă nu păstrează o legătură strânsă cu Domnul Hristos? Trebuie să acordăm timp Harului. Legea morală e adesea prea neputincioasă pentru a schimba singură inima omului. Mult mai eficientă şi lucrătoare se dovedeşte a fi experienţa milei şi dragostei lui Hristos.

Să încetăm să-i descurajăm pe oameni cu cerinţele noastre inumane şi ipocrite care sunt adesea, în bună parte, convenţii sociale şi culturale. Astfel, anumite culturi sunt foarte severe în ceea ce priveşte tutunul, dar tolerează alcoolul. Dar în alte culturi e invers. Nu e vorba aici de a fi laxist în ceea ce priveşte tutunul, ci pur şi simplu de a recurge la pedagogia Evangheliei. Pe de altă parte, cine suntem noi pentru a-i împovăra pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, sarcini pe care nu le atingem nici măcar cu un deget? Acest fiu al Bisericii, care s-a pocăit în lacrimi, trebuia să fie el îndepărtat de Trupul lui Hristos, de hrana cea cerească pentru simplul motiv că încă e un om slab care poate greşi? Care din noi nu e aşa în ceea ce priveşte lucruri mult mai grave decât tutunul? Iată, judecarea fratelui pe care tu ai făcut-o e infinit mai gravă decât ţigara la care el nu poate încă să renunţe. El ştie că trebuie să se îndrepteze şi se pare că-şi doreşte acest lucru din toată inima. Dar tu, tu ce-ţi doreşti? „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 32)

Sursa: APOSTOLIA, Publicaţia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale

Dumnezeu ştie că mi-e foame

Dumnezeu ştie că mi-e foame 
că pururea sufletul îmi umblă flămând
că mereu mi-e frig în propria carne
şi-o gură deschisă mi-i fiece gând... 

da, văd în Scripturi că Dumnezeu 
foamea omului o ştie bine... 
dar numai din Potir am cunoscut şi eu
ce sete-I este Lui 
de mine... 

 Marius Iordăchioaia

Dreptul nostru de a fi tineri

pr. Sever Negrescu

-fragment-

Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale.) A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.
Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-­are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una, şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.
Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ!
Sfinţii reprezintă castitatea sufletească a Lumii, sau dreptul nostru de-a fi tineri...

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea

Fragment preluat de aici: Trei episcopi şi un făcător de minuni

Preot DAN POPOVICI
"Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el"

Nascut la Orastie, in 1970, parintele Dan este inca un exemplu de convertire miraculoasa a unui tanar dupa revolutie. Initial, a urmat Facultatea de Calculatoare si Automatica din Timisoara si a fost un "ateu fervent", dupa cum marturiseste.

�

Dar dorinta sa de a afla tainele lumii, curiozitatea scormonitoare si dragostea de carte l-au impins in pridvorul Bisericii. Intai a intrat intr-un cerc de parapsihologie, apoi a citit istoria tuturor marilor religii si asa a ajuns la "Tratatul de mistica" al parintelui Dumitru Staniloae. "Acolo e un pasaj despre rugaciunea duhovniceasca, aceea cand nu te mai rogi tu, ci intra in tine Duhul Sfant si face toata lucrarea. Mi-am dat seama ca aceasta nu e filosofie, ci viata, si am vrut sa ma apropii mai mult. Apoi am cunoscut o serie de mari preoti, ca parintele Staniloae, parintele Sofian Boghiu, parintele Ghelasie de la Frasinei, parintele Teofil de la Sambata sau parintele Gheorghe Donu de la Cugir - mai putin cunoscut, dar de o nemarginita finete duhovniceasca. Si cu ajutorul lor am crescut duhovniceste, am urmat teologia si am devenit preot. Niciodata nu ma gandisem la asta inainte si nu mi-am dorit aceasta".
Parintele Dan este la randul sau un duhovnic cunoscut si pretuit in inima Ardealului. Aflandu-ne in plin post al Pastilor, am gasit de cuviinta sa zabovim cu sfintia sa asupra relatiei duhovnic-ucenic si a primelor trepte din urcusul duhovnicesc.

- Este timpul Postului Mare, in care de obicei vin mai multi crestini sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Relatia cu duhovnicul este esentiala in evolutia spirituala a crestinului. Care credeti ca este cea mai buna cale de a-l ajuta ca duhovnic pe un crestin? 

- Relatia dintre duhovnic si ucenic trebuie sa fie relaxata. Calea este una de mijloc, nici foarte aspra, dar nici foarte laxa.

�

Eu nu sunt pedepsitorul celui pe care il spovedesc, dar nici nu pot sa-l ajut daca nu vrea. Stradania mea este sa-l fac sa constientizeze ce inseamna o viata crestina autentica si, eventual, sa-l vindec de unele traume. Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el. Desigur, nu poti astazi sa aplici canoanele in litera lor, fara nici un fel de grija pentru spiritul lor, pentru contextul social si, mai ales, avand in vedere persoana din fata ta, pentru ca atunci risti sa-l indepartezi pe cel care vine la scaunul de spovedanie. Dar nici nu poti trece in cealalta extrema, sa-l absolvi imediat de orice pacat si sa-l impartasesti fara sa faca nimic pentru a se indrepta. Pentru ca, daca a facut pacate mari si nu s-a pocait, nu a facut un canon, nu s-a rugat cu zdrobirea inimii pentru iertare, iar eu ii dau sfânta împărtăşanie, nu se va schimba. Va spune: "Pai, totul e in regula, orice am facut, am primit sfanta impartasanie". Si nu va face nici cel mai mic efort sa se schimbe in bine viata lui. Insa, daca reusesc sa-l fac constient de consecintele faptelor sale si ii sadesc in inima dorinta de a se imbunatati sufleteste, pe urma e lucrarea lui si nu mai am de facut prea multe.

- Acest echilibru pe care il cultivati in relatia cu credinciosii da roade?

O bijuterie la marginea Alba Iuliei

�

- Sigur ca da. Numai ca nu exista o reteta universala, iar ce este echilibru intr-un caz poate fi exces in altul. Duhovnicia presupune o buna cunoastere a ucenicului (credinciosului n. red.), pentru a gasi solutia cea mai buna pentru el. Fiecare dintre noi ne aflam pe o alta treapta de dezvoltare sufleteasca. Din punct de vedere biologic avem o varsta, din punct de vedere psihologic avem o alta varsta si din punct de vedere duhovnicesc, o alta varsta. Pot sa am 60 de ani de viata, dar numai 20 de ani psihologic vorbind si 7 ani - duhovniceste. Anii mai multi de viata nu inseamna neaparat si cunostinte mai bogate sau experiente formatoare mai multe si mai fecunde, nici vreo imbunatatire duhovniceasca mai mare. Trebuie sa vezi cam care e nivelul duhovnicesc al fiecarui om, si atunci sa-i vorbesti pe acel nivel, nu ca unui om de 60 de ani, chiar daca atatia are dupa buletin. E fundamental sa-l accepti pe om cu limitele lui, dar la fel de important este ca omul sa vrea sa se schimbe.
Piatra de temelie a vietii duhovnicesti este spovedania. Daca omul face o spovedanie completa, scotand la lumina tot ce il apasa, tot ce ii ingradeste constiinta, e un pas urias. Apoi, daca participa la slujbe, in principal la Sfanta Liturghie, in mod constant, se roaga dimineata si seara si tine posturile, nu se poate sa nu se schimbe viata lui. Daca, intr-adevar, vrea sa mearga pe aceasta cale... Pentru ca, de multe ori, spunem cu gura ca vrem, dar in inima noastra nu vrem.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea"

- E suficienta experienta de duhovnic, pentru a putea "citi" bine un credincios, sau e necesara si o pregatire speciala in psihologie?

- Din pacate, noi am pierdut inaltimea duhovniceasca a parintilor de demult. Aceia nu aveau nevoie nici de cunostinte teologice, nici de alt fel.

�

Traiau in rugaciune continua, si harul Duhului Sfant ii lumina si le dadea puterea de a discerne si de a gasi solutii la orice. Noi incercam sa compensam cumva lipsa acelei inaltimi duhovnicesti, prin cunostinte teoretice, inclusiv cele de psihologie. Ne insusim o suma de lucruri care provin dintr-o cunoastere mai mult omeneasca si mai putin dumnezeiasca. Acestea sunt niste cârje, de care ne folosim pentru a merge pe drumul drept. Ele ne sprijina in neputintele noastre, insa idealul este viata duhovniceasca desavarsita, caci aceea ne face autentici si ne da forta de a vedea pana departe, pentru noi si pentru credinciosii nostri. Imi amintesc, de pilda, de viata sfanta a staretului Iosif, de la manastirea Optina, la care veneau nenumarati crestini, de la sute de kilometri, din pravoslavnica Rusie, sa-i ceara sfatul. La un moment dat, a venit la avva o fata care voia sa se marite si avea trei pretendenti si nu stia pe care sa-l aleaga. Ea i-a spus parintelui ca l-ar prefera pe unul dintre aceia, dar nu stia daca e cel mai bun. Iar parintele a povatuit-o sa-l ia pe un altul, daca vrea sa-i fie viata buna. Fata l-a ascultat si a trait fericita cu acel barbat, pana la adanci batraneti, in vreme ce acela pe care l-ar fi preferat initial a murit napraznic, in mai putin de un an. Iata, asadar, ca parintele avea darul de a vedea pana in zarile vietii, fara sa fie psiholog. Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.

Invierea Domnului - in biserica schitului

�

- De ce spuneti ca e o minciuna? 

- Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: "Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru". Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala... Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe "jumatatea". Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te căzni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.

�

- Care ar fi cea mai buna motivatie pentru un om, ca sa duca o viata crestineasca in adevaratul sens al cuvantului?

- Sa vada in noi, preotii, modele de viata crestina. Daca ar vedea in noi bucurie, lumina, pace si liniste, poate ca si-ar dori sa devina asemeni noua. Va amintiti dialogul Sfantului Serafim de Sarov cu Nikolai Motovilov, caruia i-a spus ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. Iar Motovilov l-a intrebat ce e Duhul Sfant. Atunci, Sf. Serafim i-a luat fata in palme si l-a privit in ochi, iar lumina Duhului Sfant, care era ascunsa in Sf. Serafim sub haina smereniei, a navalit in afara si, in ciuda aprigei ierni rusesti, Motovilov marturiseste ca a simtit o caldura in tot trupul si ca in jurul lor era numai soare. Asta e, daca noi duhovnicii avem o viata duhovniceasca adevarata, pacea si linistea li se transmit si credinciosilor. Cum tot sfantul Serafim spune: "Fa pace in sufletul tau si multi isi vor gasi linistea langa tine". Cand are exemplul viu, crestinul nu mai are nevoie de argumente. Pe de alta parte, crestinul trebuie sa fie constient de ce traieste. De aceea, eu ii sfatuiesc pe cei care vin la mine: analizeaza starea ta de dinainte de rugaciune, roaga-te cu daruire si atentie un sfert de ora si apoi observa iarasi starea ta. E clar ca e mult mai buna. Daca vrei ca mereu sa ai acea stare de bine, trebuie sa te rogi mai mult si sa traiesti potrivit unor reguli. Pe urma, fii atent la ce ti se intampla dupa ce te spovedesti.

�

Daca te marturisesti din toata inima, fara sa ascunzi mizeria sub covor si caindu-te cu adevarat, te vei simti usurat, luminat, bucuros. Pastreaza curatenia in sufletul tau, chiar daca nu te poti abtine de la unele pacate, vino si te spovedeste, fa-ti canonul si vei avea o viata mult mai senina si mai usoara. Sfanta impartasanie e punctul culminant al acestei apropieri de Dumnezeu. Straduieste-te sa te faci vrednic de ea si vei vedea cat de bine iti va fi. Noi putem gusta Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, nu trebuie sa asteptam sa murim. E suficient sa ne ingrijim sufletele pentru a ne putea impartasi. Dar revin mereu la principalul obstacol pe care il intampinam pentru o viata duhovniceasca imbunatatita: propria noastra vrere. Sunt multi oameni care nu vor sa se schimbe, care nu cred ca au ceva de schimbat in viata lor, care nu constientizeaza pacatul. Imi spun: "Parinte, nu am facut nici un rau, nu am furat, n-am dat foc, n-am omorat pe nimeni". Si atunci, nu au cum sa mearga mai departe.

Fotografiile autorul
Claudiu Tarziu 

Cum aş putea să mă port cu colegii mei?

Am şi eu o întrebare pentru Maica Siluana, cum aş putea să mă port cu colegii mei? Acum ceva timp dirigintele nostru ne-a dat un chestionar Eu in ochii celorlalţi, iar ei şi-au spus părerea despre fiecare din clasă, numai că la mine au fost numai jigniri, m-au făcut urâtă, proastă, pestriţată, mistreaţă, furicioasă, tocilară.
Mă simt foarte prost când ajung în clasă, mă aşez în banca mea şi nu vorbesc cu nimeni, nimeni nu vorbeşte cu mine.
Ana
*
Draga mea Ana,
Acum ai trei lucruri de făcut:
Primul să te rogi ca Domnul să te ajute să accepţi tot ce e adevărat în cele spuse de colegii tăi. Să înţelegi că noi, fiecare om în parte, avem şi laturi plăcute şi laturi neplăcute şi întunecate. Unii le ascundem mai bine, alţii nu. Unii ne dăm seama de ele, altii nu. Dar puternic şi fericit este omul care îşi cunoaşte laturile neplăcute, le acceptă, le iubeşte ca pe nişte copii bolnavi pe care îi îngrijeşte şi îi duce la medic, adică la Doamne! Când vezi la tine că faci sau simţi ceva care ar putea fi „mistricios” (nu ştiu ce înseamnă asta, dar o fi ceva) să spui Domnului: „Doamne, uite, eu acum sunt cam „mistricioasă” pentru că îmi e frică, sau sunt furioasă şi nu pot să fac nimic ca să-mi împlinesc nevoile care mă fac să mă înfurii. Te rog, ajută-mă Tu să nu mai fiu aşa. Transformă Tu acest fel al meu de a fi în iubire, răbdare sau ce crezi Tu că e bine pentru mine şi pentru colegii mei!” Şi tot aşa. La Spovedanie să spui despre aspectele tale neplăcute şi să ceri har de la Domnul ca să te vindece.
Al doilea lucru este să-ţi dai seama că ce au spus şi cred colegii tăi despre tine este ceea ce neagă la ei. Ei se simt în ascunsul lor aşa cum te văd pe tine, dar nu au curajul să vadă asta la ei şi proiectează pe tine şi unii pe alţii. Da, poate că nu sunt „tocilari” pentru că sunt leneşi sau ahtiaţi după plăceri mai frivole. Dar le-ar plăcea şi lor să aibă drag de studiu şi să fie apreciaţi ca fiind buni la învăţătură. Și, pentru că nu pot, ştii tu: „vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri”. Aşadar, să înţelegi că oricine spune ceva rău despre tine, are acel rău în mod ascuns. E adevărat că proiectează pe tine mai uşor pentru că te nu te poţi apăra şi ei preferă din laşitate pe cineva mai slab emoţional, dar şi pentru că le oferi un „cui” (adica ai şi tu ceva din acele trăsături) în care să-şi pună oglinda în care se văd pe ei înșiși. Dacă te vei ruga pentru ei şi nu te vei mai supăra, ci îţi va fi milă de ei (pentru că e mai dureros să fii rău, decat „urât”, de exemplu) totul se va schimba. O relație este alcătuită din doi oameni şi ceea ce circulă de la unul la celălat. Dacă tu te schimbi, îţi schimbi atitudinea şi de la tine spre fiecare dintre colegii tăi va circula altceva decât judecata, frica, ura, şi anume: rugăciune, binecuvântare şi înţelegere, relaţia nu va mai fi aceeaşi. Încearcă!
În al treilea rând, şi cel mai important, este să-ţi dai seama că cele ce ni se întâmplă în afară, oglindesc cele trăite de noi înăuntru. Pentru ca viaţa noastră să se schimbe în afară, avem nevoie să o schimbăm înăuntru. Să ne rugăm, să iertăm, să ne iubim valorile şi să învăţăm să ne apărăm punctul de vedere, să binecuvântăm pe cei ce ne urăsc spunând din tot sufletul „ Doamne, binecuvintează pe X, Z !”, să ne spovedim des şi să ne împărtăşim. Rugăciunea şi iubirea ne vor face frumoşi pe dinăuntru şi, această frumuseţe, va străluci şi în afară. Desigur, vor mai fi care să ne invidieze, dar majoritatea oamenilor se bucură când sunt iubiţi, când nu sunt judecaţi şi condamnaţi...
Mă rog Domnului şi Măicuţei Sale pentru tine şi aştept să-mi scrii ce rezultate ai obţinut pe această cale.
Cu drag şi rugăciune,
Maica Siluana

Spovada celor ce se socotesc drepti

Pr. Lucian Grigore

Mare lucru este cercetarea de sine şi multe roade aduce ea inimii. Cu înţelepciune apostolul zice „să se cerceteze omul pe sine” (I Corinteni 11, 28) înainte de a se apropia de cele sfinte spre împărtăşire. Luând această pravilă a cercetării de sine, creştinul care va voi să se apropie de Trupul şi Sângele Domnului va veni mai întâi la scaunul de mărturisire unde, întru răbdare, duhovnicul după cuviinţă îi aşteaptă destăinuirea, ca să-i dea rânduita dezlegare de păcate.
Nu de puţine ori mi s-a întâmplat, întru smerire şi întru zdrobire, să ascult păcatele altora ca pe ale mele proprii, aflând prin aceasta cu cât sunt eu mai mult păcătos decât cei care mi se destăinuie. Dar nu despre aceştia am a vorbi aici şi nici nu voiesc a-i lăuda pe cei ce cu bună rânduială îşi tânguiesc zilele pentru că nu şi-ar fi terminat de citit canoanele rânduite, ci despre cei ce se socotesc pe sine drepţi înaintea lui Dumnezeu.
Ce poate fi oare aceasta: să te socoteşti pe tine drept!? Iată, proorocul David mărturisind zice: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, Doamne, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps. 142, 2). Asemenea şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredinţează: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1,8). Cum dar vom putea mărturisi despre noi cele bune înaintea lui Dumnezeu şi cum vom îndrăzni să fim semeţi cu inima aducând înaintea duhovnicului lauda de sine ca pe un temei al îndreptăţirii pentru agonisirea celor sfinte!? Într-adevăr se zice: „Sfintele se dau sfinţilor”! Aceasta îmi argumenta una dintre creştine pe când o dojeneam pentru multele îndreptăţiri ce-şi făţărea dinaintea lui Dumnezeu la spovedanie. Adevărat, „Sfintele se dau sfinţilor”, dar oare nu zicem noi în aceeaşi privinţă că numai Dumnezeu este cel căruia i se cuvine a fi aduse Sfintele când rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, ori atunci când întru smerenie cântăm: ”Unul (este) Sfânt, Unul (este) Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”?! Aşadar, sfinţenia nu vine din îndreptăţirea de sine, ci din atingerea de Cel Sfânt şi din întoarcerea spre El cu smerenie şi cu lacrimi pentru păcate.
Sunt credincioşi care nu cunosc măsura căinţei pentru păcate şi vin la spovedanie ca la un examen în vremea căruia doresc a demonstra starea lor de vrednicie pentru primirea Sfintelor Taine. Cu adevărat aceştia greşesc neîngăduit chiar împotriva plinirii uneia dintre cele mai cuprinzătoare şi mai importante taine ale Bisericii: Taina Pocăinţei. Aşa după cum o arată şi numele, Taina aceasta este una a Pocăinţei, a regretului pentru păcate, a zdrobirii de inimă, a hotărârii de a nu mai greşi. Fără cugetare însă unii dintre creştini îşi încep mărturisirea cam aşa: „Am postit; am dat milostenie; am ajutat pe toţi; am venit la Biserică; mi-am citit rugăciunile de fiecare zi; alţii mi-au făcut rău şi m-au batjocorit iar eu am răbdat” etc.
Să ne aducem acum aminte de mărturisirea fariseului despre care citim în Evanghelie. Acesta zice: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Şi ascultând cele zise să vedem ce îndreptăţire a avut acesta înaintea lui Dumnezeu ? Niciuna !
Iată deci, fraţilor, că nu aceasta este calea cea rânduită de Domnul pentru aflarea celor bune. Nu înşiruirea virtuţilor ne dau îndreptăţire la Dumnezeu, ci lacrimile de pocăinţă. Taina spovedaniei este taina pocăinţei, taina iertării, o taină în care Dumnezeu se pleacă spre duhul cel umilit, spre inima înfrântă şi smerită spre a nu urgisi, ci spre a dărui tainică bucurie şi dezlegare de păcate.
Să ne cercetăm aşadar cu amănunţime noi, „cei drepţi”, şi să vedem că păcatul care grabnic ne înconjoară este chiar cel al fariseului: suficienţa de sine, îndreptăţirea, făloşenia şi lauda de sine. Iată ce zice Solomon despre cei cărora le place a se mângâia cu laudele: „Precum celui care mănâncă multă miere nu-i merge bine, tot aşa şi celui care se lasă copleşit de cuvinte de laudă” (Pildele lui Solomon 25, 27). Să fim deci înţelepţi! Împărăţia lui Dumnezeu nu se revendică; Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu pentru bună purtare, ci este o MARE ÎNGĂDUINŢĂ a lui Dumnezeu pentru noi, cei păcătoşi !
Cei ce zic despre sine că se apropie de Sfintele Taine cu vrednicie sunt într-adevăr aceia care nesocotesc Trupul şi Sângele Domnului. Cu vrednicie se vor apropia de Sfintele Taine tocmai aceia care nutresc în inimă fiorul pocăinţei pentru multele lor nevrednicii ! Şi întru frică, cu credinţă şi dragoste vor primi Cele Sfinte, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”!  

Cel dintâi sunt eu...

Stai, cu lumânarea aprinsa, in fata ușilor împărătești, din icoana Hristos te privește cu nesfârșită mila si duioșie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit încetișor la chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste sa va apropiați!" Frica de Dumnezeu (in accepția ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decât oricând, credință ai, căci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru - și dracii au!), cât despre dragostea ta, știi doar ca nu este pe măsură. Ești de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodată ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi întâlnirea mult dorita, precum altădată fecioarele cu candela goala...

Te-ai spovedit, pe cât ti-a fost în putere ție și duhovnicului tău s-o faceți, ai fost dezlegat de atâtea și atâtea păcate, o lista lunga a fost citita în acest sens si aproape ca nu era păcat pe care sa nu-l fi făcut, măcar cu gândul. Dar duhovnicul a rămas în urma, te veghează even­tual de departe cu rugăciunile sale părintești, iar tu ești singur în fata Potirului și în potir nimeni altul decât Cel spre care te îndeamnă și ultima fibra a ființei tale, Cel la a cărui prietenie râvnești, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al pâinii si al vinului.

Si în aceasta situație de criza teribila, în aceasta clipa de suspendare, îl auzi pe preotul liturghisitor începând a douăsprezecea rugăciune dintre cele ale canonului de dinainte de Împărtășanie, aparținând, după tradiție, Sfântului Ioan Gura de Aur: "Cred, Doamne, si mărturisesc, ca Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mântuiesti pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu."

"Cel dintâi sunt eu..." Este aici altceva decât un or­goliu divin sau decât o ipocrita smerenie. Simți ca este adevărul și, paradoxal, în ciuda preeminentei tale fata de toți păcătoșii lumii, de pretutindeni și dintotdeauna, te simți mângâiat. Nu ești numai primul, ești și cel din urma, si pana la urma ești unicul, pentru ca acum, fata către fata cu Creatorul, Mântuitorul și doritul tău Prieten, ai încetat pentru câteva clipe orice judecata, orice raportare la alții.

Geniala aceasta inspirație a Sfântului Ioan Hrisostom, dar și a celorlalți Sfinți Părinti care i-au așezat în acest loc rugăciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi în stare sa ne apropiem împăcați de Sfânta Împărtășanie. Sfinții Părinți nu erau "ritori", nu compuneau rugăciuni ca și când ai face literatura, nici nu le întocmeau pentru alții. Rugăciunile sunt expresia trăirii lor celei mai autentice.

Când Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre păcătoși cel dintâi este el, își asu­ma total aceasta condiție, ceea ce, privit într-o lumina duhovniceasca și dinlăuntru, este cât se poate de corect. Din potir, Hristos proiectează asupra ta o lumina atât de puternica, încât te simți de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blândețea ei.

Pana la urma, viata noastră, aici si intru veșnicie, depinde foarte mult de acest "cel dintâi sunt eu". Ușile împărătești ale Sfintei Sfintelor si porțile raiului ți se pot des­chide când inima ta va murmura în deplina asumare si părere de rău acest adevăr.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe "marea vieții", sa se călătorească in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fără hiba, va sa zică). Primul păcat, săvârșit de om în rai, i-a produs alungarea si plecarea sa în lume, ca sa-și caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea găsit, in schimb s-a cam rătăcit și, pentru a ieși la liman, a fost necesar ca însuși Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, sa coboare după el și sa-i pună la îndemână, spre putință de reîntoarcere, scara de aur a învățăturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Rămâne acum numai ca omul sa aburce la acest suiș nesfârșit.

La nivelul personal al fiecăruia, păcatul se adaugă de la intrarea sa în viata. Se știe ca si numai o zi de-ar viețui omul, tot ar păcătui într-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai "nevinovat" la început, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea în vârsta. Încet, încet, ne trezim cu un sac greu de păcate în spate care ne cocoșează, ne strivește. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prăbușim sub el, care sa ne ușureze povara, si acesta nu poate fi decât duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apăsător de păcătoșenie îl însoțește, de-a lungul întregii sale vieți, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila și în ce condiții? Mai ales ca prima porunca data de Hristos după înviere aceasta este: "Bucurați-va!" (Matei 28, 9) și asta cu atât mai mult cu cât la cei vechi, din primele veacuri creștine (la Sfântul Ioan Casian, de pilda), întristarea apărea pe lista păcatelor.

Bucuria adevărata nu ne poate veni decât toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o nețărmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creației, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri ("Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!"), din realitatea învierii si a vieții veșnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul și spațiul, eternitatea si infinitul, împărțite cumsecade cu ceilalți, în proximitatea desăvârșit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta înviere - aceasta este bucuria la care suntem îndemnați si chemați. Bucuria vine și din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiască milostivire, de a pregusta din cele cerești încă de aici, de pe pământ. In păcate petrecând noi aceasta viata, putem fi bucuroși numai înscriși în strădania necontenita de a accede la lumea izbăvită de păcat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastră dacă n-ar fi păcatul? Ar fi raiul pe pământ, fără îndoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul inițial, păcatul ne poate lipsi de raiul final. Păcatul stri­ca prietenia, și mai ales, în chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la condiția de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea înțeleasă cum se cuvine.

E păcat! Ce păcat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea în legătură cu ceva care se pierde, se risipește inutil, căci păcatul asta este - risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curăție si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, în întregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici în păcat, ci împăcat - cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Din conferința "Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos"
Alba-Iulia, 2005

Ce nu se scrie pe ziduri…

… e că zidul păcatelor cade lovit de o lacrimă, dacă în ea te-ai ghemuit ca în pântecele unei naşteri.

Dacă toată viaţa ta devine o imensă durere, aceasta e chiar durerea naşterii din nou, al cărui strigăt nu mai e unul de spaimă, ci de bucurie… Cel care asistă această naştere e preotul duhovnic: el taie ombilicul noului născut, dezlegându-l de păcate: îl scoate din întuneric la lumină şi-l învaţă să respire, să mănânce şi să umble… Adică, să se roage, să ia aghiasmă mare sau Sfânta Împărtăşanie, şi să meargă pe urmele Părinţilor…

Care e viaţa pentru care se naşte acest suflet? Privită din exterior pare un tunel strâmt prin care înaintezi pe brânci, anevoios, dureros şi cu capul în piept…

Dar aceşti superficiali observatori nu ştiu ce se întâmplă în cei ce se târăsc… Cu cât calea e mai strâmtă, cu atât inima li se face mai largă şi sufletul mai liber şi mai tare… Ei nu pricep că târâşul creştinilor e o ieşire din mormânt… Iar înaintarea e grea pentru că tunelul e unul vertical.

Căci ştie oricine că pe marile bulevarde ale lumii curg puhoaie de oameni cu inimi tot mai mici şi cu suflete tot mai bolnave…

Adevăraţii supravieţuitori ai acestei lumi nu sunt şmecherii, ci creştinii… Oricâte fente ar face cei dintâi, sfârşesc în braţele morţii … Cei din urmă, se nasc sfârtecând pântecele întunecat al morţii şi aleargă, apoi, în braţele, nesfârşit deschise, ale Vieţii…

Ce nu se scrie pe zidurile acestui Babilon în care trăim e că nu va rămâne piatră pe piatră din el, după cum a spus Hristos…

Şi asta o poate proba orice inimă care primeşte cuvântul Lui… Căci temelia Babilonului e în inimile noastre şi pietrele lui sunt păcatele noastre…
Da, asta nu scrie pe nici unul din zidurile lui….

Marius Iordăchioaia

Revista OrthoGraffiti

Un cuvânt despre duhovnic

Scumpa mea Măicuţă, aş vrea să spuneţi un cuvânt despre duhovnic, despre legătura dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc. Cât de strânsă trebuie să fie? Am auzit un cuvânt la predică: oamenii nu vor să se lase în mâinile lui Dumnezeu, nu se lasă modelaţi de duhovnic. De atunci mă gândesc că sunt şi eu aşa, mi-am dat seama că nu pot să mă las modelată de duhovnic, deşi asta caut de foarte multă vreme. Nu ştiu ce este cu mine, parcă mă doare sufletul de atâtea întrebări. Nu am ascuns nimic la Spovedanie. Atunci când duhovnicul îşi face griji pentru mine, mie mi se pare prea mult, pentru că văd neputinţa asta a mea, că nu îmi fac canonul tot timpul şi-l supăr. Cum să învăţ să-l respect mai mult, să am deplină încredere în duhovnic? E atât de greu pentru mine. Îmi dau seama ce dificil e de exprimat ceea ce simţi. O fi durerea aceea (transformarea) de care citeam eu pe site?
Vă mulţumesc din suflet şi abia aştept un răspuns!

D.
***
Draga mea D.

Legătura cu părintele Duhovnic e o legătură de viaţă în Hristos! Numai întrucât eşti în Hristos şi te menţii acolo îţi este părintele Părinte. Şi numai întrucât duhovnicul este în Hristos şi se menţine acolo îţi este Părinte! Şi intrarea se face prin Sfintele Taine şi rămânerea, menţinerea, se face prin rugăciune!
Părintele se roagă pentru tine şi tu să te rogi pentru el şi să spui: "Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, te rog ajută-mă să fac asta şi asta şi asta!".
Mai ales la canon. Să ceri de la Domnul să-ţi dea putere, pentru rugăciunile părintelui să faci canonul!
Atunci te vei naşte mai profund în Domnul şi tot mai profund îţi va fi părintele părinte!

A te lăsa modelată de duhovnic însemnă a te încrede în rugăciunile lui şi a te ruga pentru el şi a-l asculta cu rugăciune!

A te lăsa modelată de Dumnezeu înseamnă a primi toate evenimentele vieţii ca pe nişte locuri de întâlnire cu Domnul şi a le primi ca din Sfântul Potir! Să consideri că nu ţi se cuvine nimic, nici bine, nici rău, ci că totul e dar! Vei descoperi atunci aspecte nebănuite ale evenimentelor tale! Mută centrul atenţiei de la eveniment la Domnul! Ce vrei să-mi spui, Doamne? Ce mă înveţi acum? Ce puteri îmi oferi acum?

Curaj!
Domnul să lucreze aceste cuvinte în duhul tău ca să poţi primi răspunsul pe care îl cauţi!

Cu dragoste în Domnul,

M. Siluana

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Din Nervozitatea- cauze, manifestări, remedii duhovniceşti,
Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev
Ed. Sophia, Bucureşti, 2003

În mod tradițional se consideră că majoritatea bolilor psihice sunt incurabile. Această afirmaţie privește mai ales psihozele grave, bolile degenerativ-distrofice ale scoarței cerebrale, formele congenitale de handicap mintal ș.a.m.d. Însă mila lui Dumnezeu față de oameni face minuni şi legile firii dau înapoi. Iată câteva exemple.
Cu vreo cinci ani în urmă, am văzut în biserică o femeie cu un copil în brațe. Figura copilului avea trăsături cunoscute oricărui medic. În atare situații diagnosticul este, cum se spune, scris pe față. De obicei el sună ca o condamnare. Boala Down: o maladie congenitala care produce, printre altele, retard mintal major și trăsături faciale caracteristice (mongoloide).

În duminica următoare am remarcat-o iarăși pe fetiță, iar apoi am văzut-o mereu la slujbe. Copilul (avea 3-4 ani) era mereu împărtășit cu Sfintele lui Hristos Taine. O dată cu mutarea, din interes de serviciu, în alt oraș, am pierdut-o din vedere pe "pacienta" mea- dar iată că într-o vară, după ce s-au scurs patru ani, am văzut-o din nou. Micuța se întorcea cu mama ei de la vecernie. Fața ei era zâmbitoare și atât de frumoasă! Era greu de recunoscut în ea un "invalid condamnat". Numai un specialist putea distinge urme ale bolii. Să te ocrotească Dumnezeu, copil drag!

Iată încă un exemplu cât se poate de grăitor, descris în broșura "Când se îmbolnăvesc copiii". Autorul ei este preotul și totodată medicul p. Alexie Graciov.
"Cu doi ani şi jumătate în urmă a venit la mine să se spovedească o fetiță bolnavă, de doisprezece ani, din casa de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez. Expresia anormală din ochii ei, grimasele pe care le făcea mereu vorbeau despre handicapul ei. Şi iată că fetița a început să se spovedească și să se împărtășească în fiecare duminică.
După un an a început să simtă nevoia descoperii gândurilor (cine se roagă şi se spovedeşte des știe ce este asta). A început să ducă o viața duhovnicească de o trezvie pe care nici nu o pot bănui mulți oameni care se socot profund credincioși și îmbisericiţi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus ("Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa"), să se lupte cu momelile vrăjmașului, să ierte jignirile, să rabde totul. În câteva luni a învățat să citească şi să scrie, au dispărut toate semnele debilității mintale, pe fața ei s-a întipărit pecetea duhovniciei. Tot ce spunea şi făcea era pătruns de simțire și dreaptă socotință..."
Sursa foto Praying / Молитва

Sfaturi finale inainte de spovedanie si impartasanie

Din
“Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”
Sfântul Teofan Zavorâtul

S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?
Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.
Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?
Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.
Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.
Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.
O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.
Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.
Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

A trebuit sa las la o parte scrisoarea pentru putin timp si mi s-a întrerupt sirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.
Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.
Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.
Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.
Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.
Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.
Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire - sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.
Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.
Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

Sursa: Sfaturi finale înainte de spovedanie si împartasanie

La multi ani tuturor copiilor mari şi mici :)

Azi, la biserică, s-au împărtăşit foarte mulţi copii. Unii vin singuri în faţa Sfântului Altar, aşa micuţi cum sunt, copii de 4-5 anişori. Alţii sunt aduşi în braţe de părinţi, alţii vin ţinuţi de mânuţă de mama sau de tatăl lor. Momentul împărtăşirii copiilor, când sunt toţi adunaţi înaintea Sfântului Potir, este unul special. Parcă participă întreaga biserică.
O prietenă, care are un băieţel de 5 ani, mi-a spus că într-o duminică a participat la Sfânta Liturghie la altă biserică decât cea la care merge de obicei. Aici se împărtăşeau copiii mici, copiii până la 7 ani. La biserica la care mergea de obicei, nu se împărtăşeau copiii mici. Pentru că dorea să discute cu părintele la sfârşitul Liturghiei, stătea mai în faţă. Părintele, în momentul împărtăşirii, l-a chemat şi pe copilul ei, iar acesta a mers înaintea lui si s-a împărtăşit. Apoi băieţelul a venit plin de bucurie la mama sa şi i-a zis: “Mami, mai venim aici!”
Prietena mea spunea de multe ori că prin copilul ei se va mântui ea, şi atunci a simţit cel mai puternic adevărul acesta.

Ramona