Spovada celor ce se socotesc drepti

Pr. Lucian Grigore

Mare lucru este cercetarea de sine şi multe roade aduce ea inimii. Cu înţelepciune apostolul zice „să se cerceteze omul pe sine” (I Corinteni 11, 28) înainte de a se apropia de cele sfinte spre împărtăşire. Luând această pravilă a cercetării de sine, creştinul care va voi să se apropie de Trupul şi Sângele Domnului va veni mai întâi la scaunul de mărturisire unde, întru răbdare, duhovnicul după cuviinţă îi aşteaptă destăinuirea, ca să-i dea rânduita dezlegare de păcate.
Nu de puţine ori mi s-a întâmplat, întru smerire şi întru zdrobire, să ascult păcatele altora ca pe ale mele proprii, aflând prin aceasta cu cât sunt eu mai mult păcătos decât cei care mi se destăinuie. Dar nu despre aceştia am a vorbi aici şi nici nu voiesc a-i lăuda pe cei ce cu bună rânduială îşi tânguiesc zilele pentru că nu şi-ar fi terminat de citit canoanele rânduite, ci despre cei ce se socotesc pe sine drepţi înaintea lui Dumnezeu.
Ce poate fi oare aceasta: să te socoteşti pe tine drept!? Iată, proorocul David mărturisind zice: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, Doamne, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps. 142, 2). Asemenea şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredinţează: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1,8). Cum dar vom putea mărturisi despre noi cele bune înaintea lui Dumnezeu şi cum vom îndrăzni să fim semeţi cu inima aducând înaintea duhovnicului lauda de sine ca pe un temei al îndreptăţirii pentru agonisirea celor sfinte!? Într-adevăr se zice: „Sfintele se dau sfinţilor”! Aceasta îmi argumenta una dintre creştine pe când o dojeneam pentru multele îndreptăţiri ce-şi făţărea dinaintea lui Dumnezeu la spovedanie. Adevărat, „Sfintele se dau sfinţilor”, dar oare nu zicem noi în aceeaşi privinţă că numai Dumnezeu este cel căruia i se cuvine a fi aduse Sfintele când rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, ori atunci când întru smerenie cântăm: ”Unul (este) Sfânt, Unul (este) Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”?! Aşadar, sfinţenia nu vine din îndreptăţirea de sine, ci din atingerea de Cel Sfânt şi din întoarcerea spre El cu smerenie şi cu lacrimi pentru păcate.
Sunt credincioşi care nu cunosc măsura căinţei pentru păcate şi vin la spovedanie ca la un examen în vremea căruia doresc a demonstra starea lor de vrednicie pentru primirea Sfintelor Taine. Cu adevărat aceştia greşesc neîngăduit chiar împotriva plinirii uneia dintre cele mai cuprinzătoare şi mai importante taine ale Bisericii: Taina Pocăinţei. Aşa după cum o arată şi numele, Taina aceasta este una a Pocăinţei, a regretului pentru păcate, a zdrobirii de inimă, a hotărârii de a nu mai greşi. Fără cugetare însă unii dintre creştini îşi încep mărturisirea cam aşa: „Am postit; am dat milostenie; am ajutat pe toţi; am venit la Biserică; mi-am citit rugăciunile de fiecare zi; alţii mi-au făcut rău şi m-au batjocorit iar eu am răbdat” etc.
Să ne aducem acum aminte de mărturisirea fariseului despre care citim în Evanghelie. Acesta zice: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Şi ascultând cele zise să vedem ce îndreptăţire a avut acesta înaintea lui Dumnezeu ? Niciuna !
Iată deci, fraţilor, că nu aceasta este calea cea rânduită de Domnul pentru aflarea celor bune. Nu înşiruirea virtuţilor ne dau îndreptăţire la Dumnezeu, ci lacrimile de pocăinţă. Taina spovedaniei este taina pocăinţei, taina iertării, o taină în care Dumnezeu se pleacă spre duhul cel umilit, spre inima înfrântă şi smerită spre a nu urgisi, ci spre a dărui tainică bucurie şi dezlegare de păcate.
Să ne cercetăm aşadar cu amănunţime noi, „cei drepţi”, şi să vedem că păcatul care grabnic ne înconjoară este chiar cel al fariseului: suficienţa de sine, îndreptăţirea, făloşenia şi lauda de sine. Iată ce zice Solomon despre cei cărora le place a se mângâia cu laudele: „Precum celui care mănâncă multă miere nu-i merge bine, tot aşa şi celui care se lasă copleşit de cuvinte de laudă” (Pildele lui Solomon 25, 27). Să fim deci înţelepţi! Împărăţia lui Dumnezeu nu se revendică; Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu pentru bună purtare, ci este o MARE ÎNGĂDUINŢĂ a lui Dumnezeu pentru noi, cei păcătoşi !
Cei ce zic despre sine că se apropie de Sfintele Taine cu vrednicie sunt într-adevăr aceia care nesocotesc Trupul şi Sângele Domnului. Cu vrednicie se vor apropia de Sfintele Taine tocmai aceia care nutresc în inimă fiorul pocăinţei pentru multele lor nevrednicii ! Şi întru frică, cu credinţă şi dragoste vor primi Cele Sfinte, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”!