Cum e Raiul?

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu..., caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă... „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.
„Ce lume urâtă...”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta...”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie..., nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă...” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui... Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!...”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... „Am înţeles...”, spuse copilul, „Nu se poate...” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă...”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (...)

Dan Puric

(Aparut in Revista OrthoGraffiti, nr. 11, februarie 2010)

Dan Puric, din nou la Baia Mare :)

PROGRAMUL CONFERINŢELOR SUSŢINUTE DE ACTORUL ŞI REGIZORUL DAN PURIC ÎN LUNA NOIEMBRIE

Comunicat de presă

          „Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.” - Dan Puric 

          Cunoscutul şi îndrăgitul artist Dan Puric revine în judeţele Maramureş şi Satu Mare, în perioada 3-7 noiembrie 2012, cu o serie de conferinţe şi întâlniri de suflet cu publicul în următoarele localităţi: 

  

 Sâmbătă, 3 noiembrie  2012 -   Şomcuta Mare, Casa de Cultura, ora  17:00;

 Duminică, 4 noiembrie 2012 -  Baia Mare, Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime, ora 18:00; 

 Luni, 5 noiembrie 2012 -  Deseşti, Biserica Ortodoxă Sf. Parascheva sau Căminul Cultural  Deseşti (în caz de vreme nefavorabilă), ora 16:00;

 Marţi, 6 noiembrie 2012 - Sighetu Marmaţiei, Sala Polivalentă - str. Lucian Blaga, ora 18:00;

 Miercuri, 7 noiembrie  - Negreşti Oaş, Catedrala Ortodoxă, ora 17:00.

 În cadrul întâlnirilor, Dan Puric va susţine conferinţa cu tema Despre iubirea creştină.

• În toate localităţile menţionate, intrarea va fi  liberă, în limita locurilor disponibile, iar doritorii vor avea posibilitatea de a achiziţiona cărţi şi a obţine autografe din partea autorului. 
• Cărţile lui Dan Puric - Cine suntem, Despre Omul frumos şi Fii Demn - vor fi expuse spre vânzare.
• Organizatorii acestor evenimente - Florin Tătaru, Măriuca Verdeş, Ioan Nemeş, Marius Mureşan, Natalia Lazăr - invită toţi doritorii să participe într-un numar cât mai mare şi vă aşteaptă cu drag!   

Fantasmagoria, un spectacol prezentat de Compania Dan Puric, la Baia Mare

BAIA-MARE
15 APRILIE, ORA 19:00, CASA DE CULTURĂ A SINDICATELOR


Fantasmagoria


Un spectacol prezentat de Compania Dan Puric / O productie Art & Events Management
Cu: Vadim Rusu, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu, Petrica Voicu.
Regia: Vadim Rusu
Coregrafia: Nadejda Dimitriu
Light Design: Sorin Vintila / Ilina Pepine
Ilustratia Muzicala: Vadim Rusu / Ilina Pepine
Costumele Nadejdei Dimitriu: Mihaela Drafta
Scenografie si costume: Dana Georgescu si Anca Cernea
Foto: Tiberiu Minzu / Tomoaki Minoda

Fantasmagoria este un spectacol-reverie, în timpul caruia cei patru actori te vor face sa crezi ca ai ajuns în mijlocul unui basm de-a-ndoaselea, un basm în care Ileana Cosânzeana e stapâna apriga peste trei Pacala rataciti prin viscol. O poveste care seamana cu un film rusesc, cu nostalgii si troiene, ingenios îndulcita cu nazdravanii românesti. O creatie la granita dintre pantomima si circ, la fel de stranie si de fascinanta ca o plimbare de o ora de-a lungul Siberiei calare pe spinarea lui Fram, ursul polar.
Conform Dictionarului Explicativ al limbii române "fantasmagorie - fantezie bizara si absurda, ansamblu haotic de idei eterogene si lipsite de sens; priveliste fantastica, spectacol ireal". Or, patru dintre membrii Companiei Passe Partout D.P. asta au si intentionat - sa imagineze mai multe momente, fantezii de iarna, într-un spatiu fantastic sau dupa cum marturiseau realizatorii "o poveste care seamana cu un film rusesc, cu nostalgii si troiene, ingenios îndulcita cu nazdravanii românesti".
Trei personaje masculine sunt aruncate într-o istorie cu multa zapada, viscol si creaturi fantastice. Cei trei Pacala se trezesc în tot felul de situatii bizare (vezi dansul cu ursul polar) dar toate au o constanta: prezenta unei fiinte de sex opus, jumatate înger jumatate demon, o provocare permanenta, muza ce da rost, sens si culoare competitiei dintre cei trei. Finalul este un amestec cuceritor de candoare si entuziasm, primavara alunga fantasmele si cenusiul. Culorile vesele umplu scena si toata lumea se împaca cu toata lumea, în cea mai fericita dintre lumi.
Vadim Rusu (cel care semneaza si regia spectacolului), Nadeja Dimitriu (autoare si a unei coregrafii impresionante), Petru Ciobanu si Petre Voicu continua seria de spectacole a la Dan Puric. Cei patru sunt talentati, creativi, au gust si masura, stapânesc arta sau mai bine zis tehnicile artistice consacrate deja în creatiile mentorului si maestrului lor.

Despre Omul Frumos, Dan Puric

A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.
Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.
De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din “Junimea”, alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.

Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: “Ai citit Don Quijote?” Nu, am raspuns eu. “Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. “Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?”, mi-a raspuns naşul. “Cum ai sa stii ce e iubirea?”
Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste povestea lui Don Quijote. Naşul meu dadea vietii un sens către frumos. Ma corectase.
Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:
- Ce-ai invatat astazi?
- Despre un poet stupid.
- Cum il cheama?, m-a intrebat.
- Lucian Blaga, am raspuns.
- Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.
- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: “Caut,/ nu stiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”
Nasul meu a tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:
- Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!
Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia amintirii. In trei saptamani termi­nam de citit Trilogia valorilor si Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este izbavitoare si ca este un dar hristic.

Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:
- Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!
Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.
- Ce sa fac?, l-am intrebat disperat.
- Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea! Spune-le sa vina repede, ca mor!
Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.
-Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!
- Cati ani are bunicul?
- 76, zic, si telefonul s-a inchis.
Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.
- Cati ani are bunicul tau, ma?
-18 ani, am raspuns. Si de data asta am inchis eu telefonul.
Acum, pasii mei catre casa, prin ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare. Un paradox. Facusem, cum se zice, pacatul ăl bun.

In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: “Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!”. Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: “Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut”. Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine.

Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:
- Dar ce vi s-a intamplat?
Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in soapta:
- M-a parasit iubita.
Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav, se transforma in doctor, iar doctorul se transforma in pacient.
- Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a naşului meu).
- Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune năşicul, luandu-i tensiunea sufleteasca doctorului. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.
Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.

Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: “Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama? 
- 1877.
- Cati copii ai? 
-11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta in termenii filozofiei. Ce e frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior – eu va reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur adevarul, doar provocand un proces de “mosire” a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.
Si zicea:
- Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu? Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.
Si Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Pai, vezi, ala este frumosul.
- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie frumoasa?
- Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.
- Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucru­rile, unul cate unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna intelepciunea si ce inseamna ignoranta!
Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.
Si, zice Socrate:
- Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea: o lingura de aur e utila sau e frumoasa?
- Pai, este si, si.
- Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate sa fie si util.
Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si faţa de masa, si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt urias.
Si Socrate zice:
- Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).

Dar, daca Socrate m-ar intreba pe mine, sa presu­punem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de recunoscut este uratul.
Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire.
- Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.
Sunt alte sisteme de referinta.
- Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este ca Socrate il forta pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase, pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul.
Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea “missi-dominici” (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.
- Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu stiau fiinta adevarului, sau fiinta frumosului. Pilat din Pont se intalnise cu fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine esti?
Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini, intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi.
Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: “Si eu si mitocanul privim la luna.” Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: “Luna este arcusul, eu sunt vioara.” Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.
Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui.
Cine si ce recunoaste? Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca insti­tutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. “Si, atunci, de ce jucam?”, se intreaba Schiller. “Pentru ceilalti”, raspunde tot el. Pentru ca oamenii nor­mali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia. La ce bun memoria isto­riei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca. Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: “Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti”.
Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita. “Minte”, spune tanarul politruc de astazi. “PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta.” Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:
“Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?”, il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: “Eu am venit aici de lichea, nu de prost.” Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor “identitar” numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: “Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei”, va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania. Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.
In mitologia indiana, gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata. “O, tu, Krishna, Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna. Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege.”
La fel ca si Krishna, Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? “In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii.”
Si El, ca si Krishna, putea sa opreasca timpul. Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut. Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta “omenitatea”, cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiintei in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura. In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste “omenitatea” si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune: “Faca-se voia ta, Doamne!” De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos.

Din cartea ''Despre omul frumos'',
Dan Puric,
Bucuresti, 2009
(pg 113-126)

Darurile lui Dan Puric

Dan Puric 25dec2010
   
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

Dan Puric la Baia Mare

Am aflat, cu multa bucurie, ca regizorul si actorul Dan Puric va sustine o conferinta in Baia Mare cu titlul "Despre Omul frumos", asa cum se numeste si ultima sa carte.
Conferinta va avea loc in data de 24 noiembrie, ora 17.00, la Teatrul Municipal.

Mi-am amintit cu drag de prima conferinta pe care a sustinut-o la BM si despre care am scris aici mai pe larg intr-un comentariu.

Doza de "Om frumos":)

Acum câtiva ani mă duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyannis, înfofolite, legate, grase, cu papornite, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stanjenit ca asa se strica imaginea României in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu România.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinaţie, cu o ora înainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de călător.
Am avut sentimentul ca tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbute lângă mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si nouă, maică, aici, ca noi nu știm nimic!" Si astfel eu le întrebam din chestionar si ele îmi răspundeau din inima:
-Când te-ai născut, mama?...
-1877.
-Câti copii ai?
-11.
Si asa mi-am dat seama ca stăteam de vorba cu Independenţa României.
A început sa se clatine avionul. Avionul se clătina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
-Maica, stai jos, ca a început furtuna. E pericol sa ne prăbusim. Nu ti-e frica?
-Lasa, mama, răspunde băbuta, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!... Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Băbuta m-a reincrestinat într-o fracțiune de secunda si, astfel, am văzut din nou Omul frumos.

(Dan Puric, Despre Omul frumos)

Dan Puric la emisiunea “Cultura fierbinte” (TVR Cultural)

Dan Puric la emisiunea "Cultura fierbinte" - TVR Cultural
Asculta mai multe audio Evenimente »

Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III

Înainte de a vorbi de sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul III, cred că ar trebui precizate câteva aspecte fundamentale, cum ar fi:
1. Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei aşa cum se arată el a fi în matricea sufletească a poporului român.
2. Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să legitimeze esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc?
3. Care este sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în lumea modernă de azi?
4. Şi lucrul cel mai important, care este raportul României creştine cu sensul acordat de această lume?

Ca să răspundem la primul punct, ar trebui să mergem pe urmele savantului Simion Mehedinţi, care sesiza că pe pământul românesc creştinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinţa de nestrămutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în faţa morţii. Am fost parcă pregătiţi sufleteşte şi anunţaţi „avant la lettre” de adevărul lumii. Putem spune că poporul român nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei către ceea ce a fost, creează seisme imprevizibile, din când în când ecourile începutului mai chinuie fiinţa. Luminarea nu chinuie fiinţa, o limpezeşte, o scapă de teroarea contingentului fără să anuleze realitatea acestuia, reduce gravitaţia excesivă a acestei realităţi ce ne înconjoară şi face loc Tainei.
„Câtă aparenţă atâta fiinţă”, afirmă Husserl preluând un principiu al şcolii neokantiene de la Marburg.
Ce este viaţa? L-a întrebat filosoful creştin Ernst Bernea pe un ţăran român din perioada interbelică (în cadrul unui studiu nomografic declanşat de Dimitrie Gusti).
„Viaţa-i viaţă!”, răspunde ţăranul, „dar şi multă nălucire în jur”. Între afirmaţia lui Husserl şi răspunsul ţăranului român este o prăpastie ontologică în ceea ce priveşte percepţia lumii. Sensul pe care românul îl dă vieţii se defineşte paradoxal, dar în acelaşi timp precis. Realitatea vieţii este respectată, aparenţa nu este neglijată, dar nu este în acelaşi timp fetişizată şi egalată cu sensul fiinţei. Mai există o realitate nemăsurabilă fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, există – „nălucirea” din jur, adică TAINA. Curios, această „nălucire” nu este interogată, ci doar constatată şi, mai mult, respectată. Acest respect al TAINEI marcat de sfântă mirare şi nu de curiozitate raţională creează românului un sens major al vieţii care nu-i produce frică în faţa necunoscutului, ci se lasă învăluit de acesta întru îmbogăţirea fiinţei sale.

De aici acea lipsă de precipitare biologică a lui în faţa morţii. „Şi de-o fi să mor”, spune ciobanul din „Mioriţa” – detensionând învecinarea morţii, minimalizându-i tragedia, dar nu din dispreţ ci dintr-un reflex sublim de a o îmblânzi, de a se împrieteni cu necruţătorul destin, ca acesta să nu mai pară rupere, ci curgere. Această calitate a poporului român se numeşte ÎNŢELEPCIUNE DUIOASĂ. Ciudată împletitură în care filosofia este vibrată de suflet şi din cunoaştere se transformă în înţelepciune. Conceptul simţit - inteligenţa intuiţiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fără a vedea, despre răsăritul soarelui poate să creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi după ce l-ai văzut creează conceptul sensibil – spunea acesta într-un mod paradoxal în plină Renaştere. Cândva am fost fraţi în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine şi când ne-a despărţit este întrebarea sufletului meu! Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie. Românul deci a văzut moartea, a trăit în proximitatea ei clipă de clipă şi totuşi nu groaza i se citeşte pe chip, ci o decentă împăcare care nu ne vorbeşte despre fatalism, ci despre înţelegerea fundamentală. Trecerea dincolo se face cu regret pământesc, dar şi cu bucurie creştină, aşa cum putem vedea într-un bocet maramureşean:
„Draga maichii, după tine
îmi pare rău şi bine”.

Comentariile nefireşti, superficiale din ultima vreme în spaţiul cultural românesc – vis a vis de aşa zisul defetism al românului – denunţă public sechelele genei comuniste marcată de activism perpetuu, precum şi altoiul gândirii noi, secularizate, marcate de utilitarism şi eficienţă cu viaţa pre viaţă călcând. Românul vorbeşte firesc cu moartea, adică esenţialmente creştineşte. Patetismul antic al grecilor, dispreţul sau indiferenţa romanilor, frica camuflată a omului modern, el nu le cunoaşte, pentru că el, românul, O cunoaşte demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie şi i-a dat sens.
După cum putem vedea în minunatele versuri ale unui cântec popular maramureşean despre moarte:
„Sâmbătă de dimineaţă
M-o cătat Moartea prin casă
M-o cătat şi m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Să mă mai lase un ceas
Că mai am şi eu necaz
Şi mai am vo tri copii
Şi-o mie de datorii
Şi dacă le-oi împăca
Vin-o moarte şi mă ia
Că eu lumea mi-am urât
Mi-e dor numai de Mormânt.”

Cuvântul jale este neputincios şi neîntreg ca să comenteze această „lacrimă amară” care este sufletul ţăranului român. Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge această lacrimă încontinuu şi veţi realiza istoria poporului român. Expresia contemporană a acestei stări sufleteşti se găseşte perfect conservată în dimensiunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreabă dacă şti care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… şi ţi se răspunde: „Dacă există viaţă înainte de Moarte?” Iată deci sensul vieţii şi al morţii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continuă a acestui popor, este inflaţia de griji, este întunecarea vieţii şi luminarea morţii. Dar moartea este educată să vină doar atunci când omul şi-a făcut datoria faţă de viaţă, când a curăţat-o pe aceasta de necazuri.
La român Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologică fără precedent la alte popoare. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos nu acceptă să se nască decât numai dacă tatăl său îi promite că îi dăruieşte nu bogăţii, împărăţii, ci sensul nemuririi – al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistentă. Citim aici cea mai puternică expresie popular-creştină a unui neam, este strigătul cel mai acut după condiţia pierdută, după puritatea ei primară. În acest dor al inocenţei de început mai găsim o esenţă sufletească a acestui neam. Făt-Frumos îi cere tatălui său Împăratul să schimbe sensul vieţii şi al morţii – să dea ceasul înapoi la condiţia adamică, să ducă totul înainte de cădere. Este o îndrăzneală creştină nu o obrăznicie, este cerinţa acută după calitatea vieţii şi nu după cantitatea ei, căci esenţa creştinismului stă în calitatea fiinţei ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ca, cantitate biologică, socială, politică a individului în societate. În nici un moment Făt-Frumos nu face concesii bogăţiei materiale în care s-a născut. El caută nemurirea. Fugind după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării şi-ncepe să-şi aducă aminte. Atunci se instalează dorul faţă de viaţă în murirea ei. Coborârea din Absolut în istorie C. Noica o notează excelent, ca coborârea din Fiinţă în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pământesc al naşterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sensul timpului omului căzut şi îmbătrâneşte în minute câţi alţii în ani. Aceasta este pedeapsa – condiţia perisabilă a muritorului. Şi acest muritor ca toţi alţii ajunge la locul unde o dată era castelul tatălui său şi care acum este plin de ruine. În jur o lume nouă, clădiri necunoscute lui – civilizaţii noi. Printre resturile trecutului mai găseşte urma tronului distrus şi sub el o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăşi Moartea – îmbătrânită şi ea, dar care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: „Dacă mai zăboveai, nici pe mine nu mă mai găseai!” Este pentru prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot C. Noica subliniază că Moartea îl pedepseşte pe Făt-Frumos că a îndrăznit să iasă din Fire în Fiinţă.
Eminescu îl întreba din când în când pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea întru Fiinţă?” Această obsesie a trăirii în fiinţă şi mai puţin în fire, o sesizează şi M. Vulcănescu atunci când spune că poporul român trăieşte esenţial în virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei – o boicotează, cum ar spune Blaga considerând-o în expresia lui Noica simplă meteorologie. Această atitudine a poporului român în faţa lumii – această grădină sufletească a fost humusul existenţial în care a crescut ca o prelungire de lumină creştinismul.
Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim concentrată în jurul versului eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată”. (Lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori.)

Matricea aceasta creştină dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în timp ci s-antărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul. Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele în salturi tainice pe care nici astăzi nu ni le explicăm la acest neam.

Dar aici intrăm în punctul al doilea în care analizăm momentul cel mai acut, în care poporul român şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul concret istoric. Adică credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTĂ. Numai că aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologică, istorică, socială etc. sunt neputincioase. Analiza acestei crime în termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referinţă se schimbă şi legea gravitaţiei nu mai funcţionează.
Citându-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune că „adevărul creştinismului nu ţine de ordinul gândirii”… Mi-aş permite să-l completez spunând că ţine de ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual şi nici măcar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicării cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabilă. Frecvenţele sufleteşti şi mentale sunt total diferite. E greu dacă ne gândim că Occidentul a cunoscut pe rând corectitudinea teologică şi astăzi pe cea politică, pe când noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI şi mângâierea lui Dumnezeu. Căci cele două din urmă merg împreună la acest neam umilit de istorie dar înălţat de Dumnezeu.

Vom schimba deci registrul comunicării, nu din moft stilistic ci din necesităţi metodologice şi am să argumentez aceasta nu prin neputinţa mea ci prin aparenta neputinţă a unui sfânt de a vorbi. Căci sfinţii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci să-i dăm cuvântul:
„Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri până când nu simt în inimă ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu… Când scriu ceva mai mişcător simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă… Acum lumea, săraca, este tare grăbită.”
Aşa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul din Hozeva. Cât de mult seamănă această durere a inimii, când stihul porneşte din suflet, cu ceea ce a răspuns M. Eminescu când a fost lăudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.”

Această jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiză se opreşte, ideile se frâng neputincioase. Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în închisori, mutilat sufleteşte în numele unei Idei izbăvitoare, toţi ţăranii gospodari, toată aristocraţia – anulate în numele unei dreptăţi sociale virtuale. România de azi este acest copac uscat care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze în căderea lor la pământ au şoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse. Această recentă cruzime a omului asupra omului în România şi în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental şi, ce ciudat, când te gândeşti că totul a început la ei. Joubert, 26 iunie 1806: „Lecţii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Mila s-a transformat în furie. I-am ciopârţit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franţa avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat şi pus în orice ţară unde comunismul s-a declanşat. El a ucis tot ce a avut Franţa mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziţi de o istorie aberantă. Şi totuşi astăzi Răsăritul şi Apusul se află în contra sens.

Sensul vieţii noastre este în contra sens cu sensul vieţii lor, nu ne mai întâlnim nici în viaţă, nici în moarte, nici în suferinţă.
Creştinismul era cel care ne unea, care ne făcea fraţi, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis şi mai ales dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele tău - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mântuirea ci vindecarea paleativă. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare precum medicamentele pentru corp. Părintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…acţiunea şi efectele dezordonate ale substanţelor medicamentoase sunt asemănătoare acţiunii şi efectelor cauzelor îmbolnăvirii”. Căci pe post de panaceu universal s-a prezentat şi comunismul a garantat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut şi se vede, ce dezordine şi ce suferinţă a provocat în corpul biologic, ce schimbare şi răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a fiinţei. Şi totul pentru o Idee. Această Idee a coborât în umanitate cu trâmbiţă izbăvitoare, iar preţul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers în istorie, în viaţă, în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieşte din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O nouă idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celălalt promite mântuirea. Şi în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărţi erau date omenirii cu noua Biblie, undeva în Răsărit un preot de ţară spunea: ideile nu sunt bune că n-au mamă!

Omul format de iadul comunist şi cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilaţi în sfârşit s-au întâlnit şi aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită” spune Sf. Ioan Românul, „Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă”. Piaţa lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflaţia de sensuri ale omului modern şi marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creştină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchiseşte de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri îşi produce, îşi fabrică la scară industrială sensuri.
A vorbi acestei lumi despre sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în sens creştin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Şi totuşi, spune Apostolul Pavel, „nădăjduiţi! Dar ce nădejde este aceea care se vede?” Şi tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim şi să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu.
Când pe malul Senei se-ntemeia cu graţie filosofică legitimarea intelectuală a noii religii, comunismul, când inteligenţa lumii era fascinată de noul Dumnezeu, undeva într-o celulă în Răsăritul îndepărtat, într-o ţară devenită toată puşcărie se mărturisea sensul adevărat al vieţii, al morţii şi al suferinţei.

Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortura aplicată de noua Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens morţii sale, suferinţei sale şi vieţii sale…: „Mâine mă duc”, spune acesta colegilor de suferinţă… (n-a spus mâine mor!). „Unde te duci, mă banditule, că eu sunt hristosul tău acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfătoare care arestase penibil Veşnicia.) „Mă duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniţi şi dumneavoastră”, răspunde cu seninătate tânărul muribund şi astfel veşnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparenţă, arată răscrucea umanităţii de azi.
„Istoria a murit”, spune sociologul american Fukuyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violentă, mai rapidă, mai arogantă, mai necruţătoare şi mai perversă.
Dar de toate acestea nu poţi vorbi cu mintea, ci cu inima şi inima sfântului român zice: „Când scriu… simt o durere la inimă ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din inima mea zdrobită”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.

Murmurul de rugă al Sfântului din pustia Hozeva şi murmurul de rugă al puşcăriaşilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” şi refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei din ghetoul comunist, nu ochiul raţiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire şi-ţi va arăta drumul înapoi spre casă.
Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vieţii lui era cincinalul, astăzi – clipa.
Suferinţa în comunism aparţinea celor închişi, iar sensul ei creştin dispreţuit şi considerat o ratare. Ca să scapi de suferinţă, arma lor de şantaj, ţi se propunea colaboraţionismul, compromisul fiinţei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei – exerciţiul fusese deja făcut în timpul revoluţiei franceze, când creştinii au fost internaţi de către revoluţionari într-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine şi Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)
„Despre internaţii la ospiciul Bicetre în timpul Revoluţiei; misticii erau printre cei mai periculoşi. Maniacii religioşi fuseseră aduşi la disperare şi cufundaţi într-o adâncă nefericire din cauza unei tâmpenii revoluţionare: interzicerea crucilor şi a tuturor obiectelor şi imaginilor de cult şi înlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri…” Mai târziu la Piteşti lucrurile evoluează, erau puşi să scuipe pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din şcoli şi în timp ce scriu societatea civilă revoluţionară română – modernă, adună semnături pentru scoaterea religiei din şcoli. Şi iată evoluţia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfântul a devenit mai sfânt şi miliţianul mai miliţian”. Numai că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit om modern, şi-a lepădat în grabă conştiinţa sovietică pentru cea europeană.

Suferinţa lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice, a creştinului era poartă către Dumnezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealaltă ca scară către Ziditor.
Sensul vieţii creştinului puşcăriaş era învierea, sensul vieţii „omului modern” este longevitatea prelungită până la absurd. Aceste sensuri ale creştinismului şi ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată. Unii vor să se mântuiască de lume, dar creştinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea. Creştinii se-nchină la crucea lui Iisus, ceilalţi la crucea tâlharului din stânga. Iar această umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei. Comunismul l-a smuls din braţele maimuţei şi l-a pus în braţele Partidului, adică al unei abstracţiuni, globalizarea n-a făcut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fără de inimă a lumii moderne, „căci cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou)

Dan PURIC

Vreau sa mor crestin! Loveste!

Dan Puric vorbind despre jertfa Martirilor Brancoveni
( RealitateaTV, 10 aug. 2007 )

Bucuria numită Dan Puric

Despre Dan Puric nu se poate vorbi decat cu bucurie si sinceritate. Impune respect prin simplitate si bună-cuviintă.
Am iesit de la lansarea cartii cu inima plină de bucurie că Dumnezeu ne-a daruit un asemenea OM. Este omul lui Dumnezeu.

Voi reveni asupra conferintei.

[edit] 23.11.2009

Raspuns pentru Amalia si impresii asupra conferintei :)

Draga Amalia, iţi mulţumesc pentru mesaj.
Despre conferinţa iţi spun acum cate ceva, dar sper, din toata inima, sa revin cu o inregistarare a conferinţei.
In vremurile acestea era vital sa vina cineva care sa vorbească romanilor despre demnitatea si bucuria de a fi roman. Despre identitatea noastră naţionala. Despre o întoarcere la normalitate. Acum, când atâţia tineri, atâţia părinţi pleacă in străinătate, si mulţi se dezic de neamul lor, e nevoie sa vina cineva sa le amintească de demnitatea si bucuria de a fi roman! Si acesta e Dan Puric.

Impresii de la faţa locului: bucurie, bucurie, bucurie.

A început prin a spune câteva cuvinte despre motivul care a stat la scrierea acestei cărţi, mai bine zis despre Raţiunea care l-a pus sa scrie aceasta carte (adica- Dumnezeu, dragoste, identitate). Despre acestea trei, insa, a spus mai departe, "nu vorbeşti,...daca a bun-simt!" Titlul volumului "Cine suntem" este dat de un capitol din cartea alcatuita din interviuri date de autor si dintr-o serie de conferinte la Bucuresti, Cluj, Oradea, Arad si Constanta.
Acum, despre carte nu a vorbit mult, ne-a lăsat noua descoperirea ei, (citind-o) .In schimb a prezentat revista Sinapsa (Sinaxa), care are pe coperta monograma lui Hristos, aşa cum se observa si in fotografia surprinsa.
Sinaxa, adică comuniune, sa fim împreuna.

Pornind de aici am sa spicuiesc cate ceva din notiţele mele. Din nou, spun, sper sa reuşesc sa postez înregistrarea conferinţei.
A vorbit însufleţit si îl ascultam uimita.

*La Junimea, când se vorbea despre Eminescu si Creanga se spunea: ”cei doi romani”.
*Armata, pe care a făcut-o la Focşani, era “o continuare a închisorilor, ...mitocănia celor de acolo era de nedescris...”
*”Dumnezeu se ascunde in lucruri deloc spectaculoase.
*”Unitatea de măsura a neamului romanesc este Eminescu.”
*Cei care guvernează, “parlamentarii au o privire zootehnica si o disperare ontologica!”
* “Nae Ionescu spunea: nu sunt aici ca sa am dreptate, sunt aici ca sa ne lămurim.”
Lămurirea este un act pe care-l face omul împreuna cu Dumnezeu. Lămurirea ti se dezvăluie, vorbindu-ti despre normalitate. Poţi sa ai dreptate si sa suferi ca un câine. Actul de lămurire, numai Bunul Dumnezeu ti-l da.
*Când se vorbea despre ideologiile comuniste si sa preamărea comunismul,... la noi in tara, un preot bătrân de la tara spunea profetic : “Ideologiile nu sunt bune, ca n-au mama.”
*”Ernst Bernea (filosoful creştin) întreabă un taran:
- Ce este viata?
- Viata-i viata, dar si multa nălucire in jur!”
*Taranul are mirări-cercetează lucrarea lui Dumnezeu”. Nu-l cercetezi pe Dumnezeu. Nu-l anchetezi pe Dumnezeu. Acest lucru e năucitor. “Las-o încurcata.”
*Elementul Protv- adică de ţoapa”.
A vorbit apoi de o băbuţa, “BABA era ca o fresca, avea ceva imponderabil, era bidimensionala”.
O baba de la tara, care a fost chemata in America, si-a dus cu ea “Dorul”.
*”Condiţia valaha de a fi se numeşte DOR”. A luat dorul cu ea, memoria, nu s-a dezis de memorie! In geamantanul ei din carton legat cu sfoara, a aşezat lângă o ie, un pachet învelit intr-un ziar. Ziarul era „România libera”, iar in pachet era …un bolovan de râu. L-a luat de DOR!...
(Amalia, cuvintele mele sunt sărace…)
* Ce a făcut baba este o trăire, e firescul creştinismului. Baba ştia cine este.”
(Mulţi oameni ajung la vârsta babei sau mor fara sa ştie cine sunt, fara ca se cunoască. Numai trăind in comuniune cu Dumnezeu afli cine eşti. Devii ceea ce eşti chemat sa devii- Fiu al lui Dumnezeu, om al lui Dumnezeu.)
*”Satul romanesc este o comunitate de oameni liberi!”
Apoi a răspuns la întrebările venite din sala. La cele 2-3 conferinţe la care am fost in viata mea, întrebările veneau pe biletele. Aici a fost altfel! Întrebările erau adresate direct de către cei din sala, la un microfon!
*Tumora trebuie lăsat in pace ..-referire la foştii securişti, la lichele.” Cu mitocanul nu discuţi! Îl laşi! Daca te apropii prea mult de un rahat, rişti sa mirosi ca el.”
*Creştinul nu evoluează, el se desăvârşeşte.”
*O casa din Sapanta,… imensa, portocalie arata, de fapt, un dezastru al omului din interior.
„-Câte camere aveţi ?
-36!
- Ce faceţi cu atâtea camere?
-Pai, pentru copii?
- Caţi copii aveţi?
-Doi!!!!
Vorbeşte ceausescu din el, e un dezechilibru!”
*”Casa Poporului e o tumora! Când femeia de serviciu aduna covorul, o suna la telefonul mobil pe cea aflata la celalalt capăt al covorului...”
*Cei de pe Discovery sunt de fapt comunişti occidentali, ei explica totul fără să ştie nimic.”
(Eu aveam o frica de maşini, îmi era greu sa mă gândesc la condusul unei maşini, deşi e necesar sa ştiu sa conduc. Insa mi-a dat in sfârşit curaj sa fac şcoala de şoferi, povestind cum a invata sa conducă! )
*Prima lecţie: “Asta-i cheia!!!”
*Parca-mi zicea mie: “Nu te-ai saturat sa stai pe scaunul mortului!”
(Amalia, nu ştiu daca înţelegi ceva din fragmentele expuse de mine. O înţeleg pe prietena ta care a fost la conferinţa si a ieşit impresionata...)
*Înveţi sa conduci când te fereşti de prosti!”
*Îmbrăcămintea femeii: „a ascunde, a nu arata, a sugera. Femeia sa-si păstreze tandreţea, feminitatea, pudoarea, ca bărbatul sa vina la ea. Sa nu fie bomba sexy. Sa-l aibă pe acel vino-încoace! Acum e o mutilare a femeii in societate. Copii sunt foarte atenţi la ce fac părinţii, la cum te îmbraci! Când ascunzi un lucru, îl sugerezi…. Regina Maria se îmbrăca in straie populare!
Maternitatea se naşte, ca dimensiune feminina, odată cu naşterea lui Iisus Hristos...
Atunci când iubeşti, lucrurile sunt fireşti!”

*
Maine, in 24 noiembire, la ora 17.00 sper, cu ajutorul Domnului, sa ajung la a doua conferinta sustinuta de Dan Puric la BM.
Doamne, ajuta!

Dan Puric în Baia Mare!

Vine Dan Puric în Baia Mare! Bucurie mare!
În data de 12 iunie, joi, la ora 12, va fi un simpozion la Biblioteca Judeţeana, în sala de conferinţe, iar la ora 18 va fi o conferinţă la Casa de Cultură.




Cine suntem - Dan Puric
Memoria credinţei, ca reînviere identitară, evocată în convorbiri şi mărturisiri. Cunoscutul actor si regizor Dan Puric lanseaza volumul “CINE SUNTEM”, sau despre taina identităţii personale şi comunitare trăită şi exprimată în şi prin persoana autorului.

“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se roteasca pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată– înseamnă moartea lentă, dar sigură a identităţii.”

Dan Puric

Cuprins
Mătur poteca spre biserică

Dragostea, mai presus de artă

Sensul vietii, al mortii şi al suferinţei

Zodia supravieţuirii

Demnitatea creştină

Cauză şi efect

Cele trei priviri

Zece leproşi

Cine suntem

Lumina de om şi de neam romanesc

12 iunie Baia Mare, lansarea cartii CINE SUNTEM si a revistei SINAPSA (program conferinte http://www.danpuric.ro/ )

http://www.agnos.ro/blog

http://carteaortodoxa.ro/