Doza de "Om frumos":)

Acum câtiva ani mă duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyannis, înfofolite, legate, grase, cu papornite, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stanjenit ca asa se strica imaginea României in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu România.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinaţie, cu o ora înainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de călător.
Am avut sentimentul ca tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbute lângă mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si nouă, maică, aici, ca noi nu știm nimic!" Si astfel eu le întrebam din chestionar si ele îmi răspundeau din inima:
-Când te-ai născut, mama?...
-1877.
-Câti copii ai?
-11.
Si asa mi-am dat seama ca stăteam de vorba cu Independenţa României.
A început sa se clatine avionul. Avionul se clătina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
-Maica, stai jos, ca a început furtuna. E pericol sa ne prăbusim. Nu ti-e frica?
-Lasa, mama, răspunde băbuta, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!... Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Băbuta m-a reincrestinat într-o fracțiune de secunda si, astfel, am văzut din nou Omul frumos.

(Dan Puric, Despre Omul frumos)