O cerere in casatorie

Pentru mulţi dintre bărbaţii care iau hotărârea să se căsătorească, soţia este ultima jucărie achiziţionată, ultima chestie tare, ultima… cel puţin până la divorţ. Sau chiar până la următoarea căsătorie. „Vreau o maşinuţă”, apoi „Vreau o bicicletă”, apoi tânărul care se satură de bicicletă vrea o fată, o altă fată, până când, la un moment dat, ia hotărârea să se căsătorească. „Vreau o soţie!”. Gândul îi dă aripi, îi aprinde imaginaţia, îi dă emoţii… Vrea ca fata sau femeia pe care o iubeşte să fie a lui, doar a lui. În variantele mai poetice e chiar gata pentru orice sacrificiu pentru a o cuceri… În altele, mai prozaice, îşi pune serios problema avantajelor materiale pe care i le-ar aduce o astfel de afacere.

Un lucru e însă clar: el vrea ca ea să fie a lui. „Pentru totdeauna”. Chiar dacă acest totdeauna nu depăşeşte de multe ori graniţa de câţiva ani. Vrea ca ea să fie a lui pentru totdeauna şi, dacă ceva nu funcţionează, butonul restart al vieţii e pregătit.

Fetelor, ochii mari: de multe ori „el” nu vrea decât să vă transforme într-un obiect al iubirii lui. Vă cere în căsătorie pentru ca voi să fiţi la dispoziţia lui, ca şi cum singurul sens al vieţii voastre ar fi să gravitaţi în jurul lui. Vreţi aşa ceva? Sunteţi pregătite pentru aşa ceva?

„Da, poate că îmi zici acum în gând, îl iubesc atât de mult încât sunt gata să fac orice sacrificiu pentru el. Îl iubesc la nebunie şi singurul meu target este să îl împlinesc, să îl fac fericit. Nimeni şi nimic nu mă poate opri…”

Piua! Ia-o mai încet. Ştiu şi eu că dragostea e greu de ţinut în frâu, numai că cine nu deschide ochii deschide punga. La punga sufletului mă refer. Şi scoate din ea tot ce e mai frumos. Şi scoate, şi scoate. La un moment dat, inima ne anunţă „Contul e gol”. Am tot scos, am tot scos, şi de pus la loc am pus foarte puţin. Am ajuns într-un moment de criză.

De ce? Pentru că omul nu poate fi transformat într-un roboţel care tot dăruieşte iubire necondiţionat. Simte nevoia şi de a primi iubire, de a primi afecţiune. Or, dacă el te vrea doar a lui, pentru ca el să fie fericit, pentru ca lui să îi fie bine, ar trebui să îţi dai seama că el vrea ca tu să fii a lui, iar el să fie tot al lui. Altfel spus, în loc să dăruiască iubire, el e dispus doar să primească. Nu să şi ofere.

Da, îi e bine cu tine, nimic de spus. Eşti prima cu care vrea să se căsătorească. Doar aşa ţi-a spus. Dacă a mai spus şi altora şi nu-şi aduce aminte, poate că e din cauza vârstei. Vezi tu, hrana asta nesănătoasă ne afectează uneori nu numai la nivel estetic… În fine, dacă vei mai cunoaşte şi alte fete care îţi vor spune că au fost cerute de el în căsătorie, nu te mira. Poate că a reuşit, pur şi simplu, să le uite.

Vrea să se căsătorească cu tine. Extraordinar. Te-a cerut de nevastă. Şi mai extraordinar. Te-a cerut de nevastă într-un cadru de vis. Şi mai extraordinar. Iar apoi…

„Tăiaţi filmul, vreau să văd secvenţa cu peţitul”, zice regizorul, intrând în viaţa voastră. „Ce mai caută şi ăsta pe aici, prin sufletul meu?”, poate te întrebi.

„Dovada, dom’le, dovada.” Adică, în cazul de faţă: „Dovada, păpuşă, dovada”.

„Ce dovadă, oameni buni?”

„Dovada că vrea să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Caseta e pusă în player: „Of, visul vieţii mele, nici nu ştii cât de mult de iubesc. Vrei să fii a mea până la sfârşitul vieţii?”

„Da”, ai răspuns tu, fericită că mama nu te va mai bate la cap să îţi găseşti unul mai breaz, fericită că prietenele care au pariat cu tine că nu te va cere de nevastă au luat plasă, fericită că nu a trebuit să mai aştepţi încă două-trei aventuri până când visul de a deveni soţie va fi aproape de împlinire.

„Of, viaţa ta…. Nu-ţi bate joc de ea. Nu ai auzit ce a spus?”

„Ce a spus?”

„Te-a întrebat dacă vrei să fii a lui până la sfârşitul vieţii.”

„Da, vreau.”

„Ştiu că vrei. Problema este dacă şi el vrea să fie al tău până la sfârşitul vieţii lui.”

„De unde să ştiu asta?, poate că mă întrebi, de unde să ştiu ce vrea el?”

Aici e buba. Că tu nu ştii ce vrea el… Sau că, fiind prinsă de fiorul iubirii, nici nu mai vezi bine ce vrea el. Adică, poate vrea să te pună la colecţia lui de amintiri.

„Dar el e abia la prima căsătorie, de ce spui asta?”

Nu vreau să cobesc, ar fi bine ca ultima lui căsătorie să fie şi prima… Adică, ar fi bine ca povestea voastră de iubire să ţină. Dar, pentru asta, e foarte important să ştii exact ce vrea de la tine, şi să ştii exact ce vrei de la el. Dacă fiecare din voi e îndrăgostit de celălalt doar pentru că celălalt corespunde aşteptărilor, dacă fiecare din voi simte nevoia să fie iubit şi relaţia voastră e doar o sumă de aşteptări, în timp, relaţia se va degrada.

„Bla, bla, mă plictiseşti…”, îmi spui tu în gând. Dar prefer să te plictisesc eu decât să te plictisească viaţa ta de familie.

Ţine minte, în cererea de căsătorie şi în răspunsul ei stau multe, foarte multe… Un indiciu banal. Mulţi bărbaţi spun: „Vreau să fiu al tău până la sfârşitul vieţii mele…” Şi, după câteva luni sau câţiva ani de la căsătorie, repetă aceleaşi cuvinte altora. Aşa că ai grijă: dacă el îşi pune problema că iubirea vine de la Dumnezeu şi că binecuvântarea primită la cununie este cel mai puternic element care sudează o relaţie, sunteţi pe drumul cel bun. Fără această binecuvântare, iubirea eşuează în compromis, minciună şi păcat. Triste cuvinte, nu? Şi totuşi, statisticile arată că, pe măsură ce tinerele cupluri renunţă la concepţiile învechite despre rostul cununiei şi despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa soţilor, renunţă şi la şansele de a avea o familie împlinită, o familie care să biruiască asperităţile timpului.

Îţi vorbesc din experienţă, chiar dacă orice experienţă poate fi contestată de o alta. Până la urmă, există un Adevăr cu care ne vom întâlni, vrem sau nu.

Aşa că, în loc să îţi mai vorbesc despre Dumnezeu, cununie, biserică, Hristos şi iubire curată îţi voi ura să ai parte de o cerere în căsătorie cât mai frumoasă, cât mai sinceră, cât mai… cum trebuie.

Iar acum un cuvânt pentru voi, bă-eţi. Treaba e că, din pricina gripei feministe, fetele se masculinizează într-un ritm de cadenţă militară, şi greu e să le opreşti. Dacă am atras atenţia asupra faptului că mulţi bărbaţi sunt foarte posesivi, şi că încearcă să transfere această posesivitate şi asupra soţiei, nu înseamnă că noi suntem egoiştii, iar ele altruistele. Da, femeia e lăsată de Dumnezeu cu însuşirile ei. Blândeţea, gingăşia, delicateţea femeii sunt greu de concurat. Ce să facem însă când ne îndrăgostim de o zână cool, simpatică, frumoasă, deşteaptă, care ne tot presează să o luăm de nevastă? Sau chiar ne cere ea? Atenţie, mare atenţie.

Nu cumva să aibă nevoie de soţ doar pentru a-şi satisface simţul de proprietate. Aşa cum în copilărie avea nevoie de păpuşi, mai apoi de role, şi mai apoi… de un soţ care să o iubească la nebunie, care să fie gata să îi facă toate poftele şi plăcerile, de un soţ care, până la urmă, va fi obligat să accepte căsătoria ca pe un jug. Şi, eventual, să joace şi rolul de femeie, pentru că cel de bărbat a fost deja antamat…

Atenţie, mare atenţie: o cerere în căsătorie trebuie să vină de la un tânăr sau un bărbat care să fie gata să trăiască pentru a-şi bucura iubita, iar acceptul trebuie să vină de la o fată sau o femeie care să vrea să trăiască pentru a dărui iubire.

Familia este un spaţiu al iubirii, al iubirii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi înghiţită de timp. Dacă cei doi au ales să se căsătorească cumpănind bine criteriile pentru a ajunge la împlinire, familia nu are termen de garanţie. Iubirea adevărată nu expiră. Câtă vreme iubirea soţilor e acoperită de Dumnezeu, visele din copilărie – cu iubirea dusă până la adânci bătrâneţi – devin realitate.

Altfel? Altfel, e bai. Şi ajungem la cuvântul profetic al unui jurnalist teolog: „Trăim tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de Viaţă” (Laurenţiu Dumitru). Trăim iubind egoist şi pătimaş, şi îmbătrânind prematur, tocmai pentru că viaţa noastră a fost străină de Viaţa cea adevărată, care vine de la Dumnezeu.

Danion Vasile

Sursa: Vrei sa fii al tau? Vreau sa fiu a mea?

Danion Vasile- rugaminte pentru prieteni

Va rog sa transmiteti celor interesati mesajul de mai jos:

Doamne ajuta.
Iata cateva anunturi:

http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/19/lansari-de-carte-la-gaudeamus-danion-vasile-si-saccsiv/
Voi lansa volumul Drumul spre Acasă – După desfrâu, droguri, yoga şi alte rătăciri (aici sunt capitolele cele mai interesante http://www.danionvasile.ro/blog/category/carti/carti-tiparite/drumul-spre-acasa-dupa-desfrau/), iar Saccsiv Evadarea – Spovedania unui interlop. Mie mărturisirea lui mi se pare tulburătoare – se poate citi integral aici: http://saccsiv.wordpress.com/2009/09/14/saccsiv-%E2%80%9Eevadarea-din-inchisoarea-ingerilor-cazuti-spovedania-unui-interlop%E2%80%9D-interviu-realizat-de-danion-vasile/

Iata aici o conferinta pe care am tinut-o despre post: http://www.danionvasile.ro/blog/category/carti/carti-tiparite/repere-duhovnicul-rugaciunea-postul/

Urmează: http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/19/parintele-hrisostom-manolescu-si-danion-vasile-conferinta-in-bucuresti/

Părintele Hrisostom este cel care a ţinut în mâini racla cu moaştele sfinţilor de la Aiud când s-a întâmplat minunea de la Iaşi (detalii aici: http://moldovamare.wordpress.com/2009/03/20/minune-mare-cu-sfinte-moaste-de-la-aiud-dupa-conferinta-de-la-iasi-cu-pr-hrisostom-si-danion-vasile/
Am postat predica pe care am ţinut-o pe 8 noiembrie la hramul Mănăstirii Petru Vodă:

http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/12/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda-2009/ (video pe http://apologeticum.wordpress.com/2009/11/11/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda/)
Dacă aveţi cumva prieteni creştini în Anglia, anunţaţi-i vă rog de http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/12/danion-vasile-conferinta-in-londra-drumul-spre-ortodoxie/

Ştiu că bârfele circulă cu o viteză uimitoare, iar veştile bune mult mai încet. De aceea vă rog să faceţi un efort şi să transmiteţi mai departe acest mesaj celor interesaţi. Sau, şi mai bine, să îi anunţaţi măcar pe cei apropiaţi…

Toate cele bune, şi vă rog să vă rugaţi şi pentru mine,
Danion Vasile

Gânduri despre crucea bolnavului

Filosofia bolii
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Domnul este aproape de dumneavoastră, şi Maica Domnului, şi cerul cu ajutători grabnici vă vor înconjura. Iar de bolit cu toţii bolim şi ieşire nu mai zărim. Oare întâmplător este acest lucru?! Oare ei nu văd?! Şi văzând, oare nu împreună-pătimesc cu noi, şi nu sunt gata să ne ajute?! Şi totuşi ne lasă să ne chinuim. De vreme ce ei sunt cu totul dragoste, înseamnă că nu îngăduie aceasta cu duşmănie. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vrea să fie asta?

Acelaşi lucru care se întâmplă între plăcinta coaptă în cuptor şi gospodină. Daţi plăcintei simţire, gândire, limbă... Ce i-ar spune ea gospodinei? «Matuşca! M-ai pus aici şi mă prăjesc... Nici o fărâmitură din mine n-a rămas neprăjită, totul mă arde ceva de nerăbdat... Şi necazul este că nici ieşire de aici nu văd, nici sfârşit la chin nu ştiu de unde să aştept. Mă întorc la dreapta, mă întorc la stânga, înainte ori înapoi, ori în sus: peste tot închis, iar căldura e de nesuferit. Ce ţi-am făcut? De ce asemenea duşmănie din partea ta?» şi aşa mai departe. Daţi gospodinei putinţa de a înţelege graiul plăcintei. Ce i-ar răspunde ea? «Ce duşmănie? Dimpotrivă, eu pentru tine lucrez. Rabdă puţin, şi ai să vezi cât de frumoasă ai să ieşi! Şi ce mireasmă se va răspândi din tine în toată casa! Ceva de minune! Aşa încât fă bine de mai rabdă puţin şi vei vedea bucurie». Aţi luat cunoştinţă de spusele plăcintei – acum băgaţi la cap şi spusele gospodinei şi treceţi cu seninătate la aşteptarea deznodământului fericit” [19; 13-14].

Cât de simplu este să explici altuia această teorie, şi cât este de greu să ţi-o spui ţie, atunci când te afli pe patul bolii. Nu vrem să credem că boala ne curăţeşte sufletul, preferăm să fim sănătoşi. Şi totuşi, plăcinta care nu trece prin cuptor nu poate fi mâncată…

Sensul vieţii
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, de toate se bucură. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [15; 253].

Nu este de mirare că este aşa. Cum să nu se chinuiască cei care nu înţeleg sensul vieţii, câtă vreme prilejurile de mântuire nu sunt decât stavile împotriva patimilor şi a poftelor? Şi iată că dacă cei slabi la minte află acest sens pot gusta o fericire care le este străină celorlalţi. Mântuirea nu presupune un examen în faţa unor profesori universitari. Hristos nu a propovăduit necesitatea diplomelor universitare pentru mântuire.
Acest fapt îl înţeleg bolnavii care, deşi sunt apăsaţi de durerile lor, pregustă liniştea şi dulceaţa raiului…

Preotul de spital
Sfântul Antonie de la Optina: „Scrii că nu ai folos de la preoţii din Moscova ca de la părinţii de prin sihăstrii. Asta poate şi pentru că nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui (Matei 14, 57), şi neluat în seamă. Aşa că nu ei (preoţii din Moscova) sunt vinovaţi, ci cei care caută folosul duhovnicesc fără credinţă. Sunt oameni smeriţi care pot primi ceva de folos de la orice preot, şi sunt oameni fără smerenie, care nu numai că nu se încred întru totul în preoţii aflaţi încă în viaţă, dar nu se încred nici măcar în Părinţii plecaţi dintre noi, cinstiţi de Biserică. Aşa că doresc fierbinte ca şi tu, ucenic fără făţărnicie, să fii ca cei dintâi, nu ca ceilalţi, pentru ca Domnul să poată privi şi asupra smereniei tale, şi nu va mai trebui să te duci nici prin pustii, nici la Ierusalim. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu se află pe cine ştie ce munte înalt, ci jos, pe pământ, de vreme ce cei cu inima smerită o vor afla înlăuntrul lor” [18; 219-220].

Sunt bolnavi care dacă nu găsesc un preot de spital foarte sporit duhovniceşte, refuză să se spovedească. Dar Hristos ne trimite în fiecare moment ceea ce ne este de trebuinţă. Nu este şi mai sporit preotul de spital? Nu e nimic. Înseamnă că bolnavului îi este de ajuns să se spovedească la el. Şi, în situaţii limită, Dumnezeu rânduieşte să ajungă la bolnav preoţi cu viaţă sfântă. Şi nu neapărat chemaţi în chip minunat, cum era chemat la căpătâiul bolnavilor Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Ci prin întâmplări rânduite de Dumnezeu, care, în cele din urmă, tot mici minuni sunt…

Mucenicia bolii
Părintele Paisie Aghioritul: „De obicei noi spunem: «să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu». Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. Înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii... Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi... Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: «Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni», ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat medical, bolnavul trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el, ca să-i dea Hristos răbdare” [15; 241-242].

Cât de simplu este să ne debarasăm de bolnav, ducându-l la un spital şi lăsându-l pe mâinile medicilor… Dar ar trebui să ne dăm seama că în spital îi este şi mai greu, pentru că este lipsit de dragostea familiei. Acolo este tratat ca un obiect, ca un produs fabricat pe bandă rulantă. Dacă îl tratăm cu indiferenţă, s-ar putea ca ajutorul medicilor să fie fără efect.

Sănătate sau virtute?
„Odinioară, lui Gherman călugărul, care era bolnav, i s-a arătat Maica Precista, spre care avea mare evlavie, şi i-a zis: «Ce doreşti? Sănătate sau înţelepciune?» Gherman, socotind bine, s-a rugat să-i dea înţelepciune. Şi înţelepciune i-a dat.
Prin acea înţelepciune dăruită de sus, el a învăţat şi ştia bine: elineşte, latineşte şi evreieşte, încât nu se afla nimeni în acea vreme care să ştie aşa de bine ca el” [29; 269].
Când suntem bolnavi, să ne întrebăm şi noi: ce dorim mai mult, vindecarea sau mântuirea? Şi, dacă vrem mântuirea, să înţelegem că Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum o putem dobândi. Şi tot El ne şi rânduieşte calea de mântuire…

Prima fază a nebuniei
Părintele Paisie Aghioritul: „Pe cei nebuni, oamenii îi înnebunesc şi mai mult. Când nebunia este într-o fază de început se poate iconomisi cumva” [15; 258-259].
De ce oamenii îi înnebunesc şi mai mult pe cei care sunt la începutul nebuniei? Pentru că sunt mai bolnavi decât nebunii: sunt lipsiţi de inimă. Ar putea să îi ajute să îşi revină la normal, dar nu o fac. Îi tratează ca pe nişte obiecte, nu ca pe nişte oameni. Le convine într-un fel că nebunii le sunt inferiori. Prezenţa unui om aflat în prima fază a nebuniei zgândăreşte orgoliul celui mândru: are în permanenţă pe cineva la care să se raporteze fără să îi fie teamă că va ieşi pe locul doi.
Abia când nebunia avansează, privitorul îşi regretă prostia. Regretă că nu a întins la timp mâna pentru a-l ajuta pe celălalt. Dar este prea târziu pentru regrete: a refuzat crucea de a-l ajuta, acum are de purtat o cruce mai grea - aceea de a-l îngriji.

Paşaportul încercărilor
Părintele Paisie Aghioritul: „Pentru a merge cineva în raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce dureri are lumea! Câte mame, sărmanele, fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Dacă unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face faţă cât de cât la îndatoririle lui” [15; 225-226].

Încercăm să trecem prin viaţă căutând plăcerile, căutând odihna, şi vrem ca în cele din urmă să obţinem paşaportul mântuirii, pe care alţii l-au obţinut numai înfruntând mari ispite şi necazuri. Dacă se putea ca omul să se mântuiască fără suferinţă, oare Dumnezeu ne-ar mai fi dat aceste încercări? Şi de ce să fie mai îngăduitor cu noi, decât este cu alţii care sunt mult mai curaţi la suflet decât noi?
Trist este că, nefiind învăţat să îşi poarte crucea, omul modern rabdă necazurile fără să înţeleagă că au un rost, le poartă ca şi cum Dumnezeu nu i-ar purta de grijă. Este îngenuncheat de încercări şi nu are ochi să vadă că prin ele îşi poate câştiga mântuirea.

Roadele supărării
Părintele Paisie Aghioritul: „Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)

Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită [15; 241].
Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

Leacul uitat
„Mulţi copii s-au făcut sănătoşi cu Sfânta Împărtăşanie. Atunci când citim Psalmul 145, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile, să-L rugăm să-i ajute şi pe copiii care au leucemie, dar şi pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii care au anemie mediteraneeană. Aceşti copii suferă o mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe care i-a junghiat Irod. Copiii primesc răsplata întreagă din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câţi copii mici nu vom vedea în cealaltă viaţă în tagma mucenicească şi îngerească a pruncilor! Prunci de două luni să fie operaţi, să li se facă injecţii şi perfuzii. Unde să afle vene la sărmanii aceştia? Îi înţeapă când într-un loc, când în altul... Să vezi copiii cu tumoare la cap cum li se fac raze şi li se pun furtune într-un căpşor atât de mic. Dacă unul mare nu poate suporta, cum vor suporta copiii?” [15; 244].
Cât de puţini copii vin duminica la biserică… Sunt puţini părinţii care se ostenesc să îi aducă la slujbă, măcar pentru a se împărtăşi.
„Dar o să facă deranj, o să se supere lumea…”
Da, o să facă puţin deranj, o să se supere unii. Dar, dacă vrem să avem mâine tineri în biserică, trebuie să avem astăzi copii care vin la slujbe.
Dacă ne gândim cât de mulţi copii se îmbolnăvesc, ar trebui să ne gândim că nu există alt ajutor pentru ei mai mare decât cel venit de la Dumnezeu. Un copil care e împărtăşit suferă mai uşor boala decât unul care nu vine la slujbă. Şi, chiar dacă nu îi vindecă pe toţi copiii bolnavi Sfânta Împărtăşanie – aşa cum de altfel nu îi vindecă nici pe toţi adulţii – totuşi le picură în inimi puţină linişte.

Binecuvântările agheasmei
„Pe lângă împărtăşania zilnică, stareţul muribund (Sfântul Antonie de la Optina) mai căuta uşurare în neîncetată rugăciune şi în stropirea cu aghiazmă mare, mai ales în zilele din urmă. Cerea ca nu numai el să fie stropit, ci şi patul şi toate colţurile, rostindu-se în acest timp versetele de la 8 la 13 ale Psalmului 50, începând cu cuvintele Stropi-mă-vei cu isop până la şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Când cererea i se îndeplinea întocmai, era foarte alinat şi exclama de câteva ori: «O, cât de trebuincioasă este stropirea aceasta! Cât de prezent devine harul lui Dumnezeu!»” [18; 133].
Dacă atunci când e sănătos creştinul ia dimineaţa anafură şi agheasmă, pentru a se sfinţi, la vreme de boală va simţi binecuvântarea pe care Dumnezeu o trimite prin acestea. Dar dacă atunci când e sănătos creştinul se fereşte de ele, pentru a nu-i fi piedică pentru unele păcate, la vreme de boală nu va avea credinţa că ele îi pot fi de folos.

Despre mântuirea unui nebun
Sfântul Nicolae Velimirovici: „Îmi scrii că ai avut mult, foarte mult de suferit din partea soţului tău. Te ocăra, te alunga din casă, ba chiar şi te bătea, însă cu rugăciune şi cu nădejdea în Cel Ce vede toate ai găsit puterea să înduri toate fără a te plânge cuiva vreodată şi fără a arăta în afara casei ce se întâmplă în casă. Pătimirea ţi-a înmuiat sufletul, a dezrădăcinat din tine toată trufia şi te-a legat şi mai strâns de Dumnezeul Cel Viu. O vreme ai crezut că vei înnebuni. Şi totuşi, nu ai înnebunit tu – el a înnebunit, bărbatul tău. Acum eşti îngrijorată pentru sufletul lui şi întrebi: «Este mântuire pentru nebuni?»
De crezi în Dumnezeu şi în Dumnezeiasca Pronie, crede până la capăt şi deplin. Dacă potrivit spusei lui Hristos nici o vrabie nu cade pe pământ fără de Tatăl nostru, cum ar putea un om să cadă în chin şi în boală şi în moarte fără voia Lui? Iar voia de temelie a lui Dumnezeu în privinţa oamenilor este ca toţi oamenii să se mântuiască. Asta înseamnă că şi nebunia a venit cu îngăduinţa lui Dumnezeu asupra soţului tău care te chinuia, tot pentru mântuirea lui. Dacă Milostivul Ziditor nu ar fi vrut mântuirea lui, nu l-ar fi lovit pentru păcatul lui cu această cumplită boală, ci l-ar fi lovit cu moarte. Prin orice boală şi suferinţă Doctorul Ceresc lecuieşte sufletele omeneşti. Aşadar, nu trebuie să vă pară rău atât de cei care se îmbolnăvesc greu şi apoi mor, cât de cei sănătoşi trupeşte pe care moartea îi găseşte în păcatul lor. S-a zis: în ce te voi afla, întru aceea te voi judeca; dacă în păcat, urmează osânda; dacă în pocăinţă, urmează iertarea şi răsplata. Poate vei spune: «Dar el nu poate acum să se pocăiască, nici să se roage lui Dumnezeu». Te vei ruga tu şi vei aduce jertfe pentru el, iar el, în starea sa de acum, poate numai să pătimească spre mântuirea sa şi învăţătura de minte a altora. Orice boală arată cu degetul spre Dumnezeu, şi nici una atât de mult ca boala sufletească.
Pune-ţi nădejdea în Domnul şi fii liniştită!” [22; 65-66]

„Poate fi mântuire pentru nebuni?”
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că da. „Dar cum se poate mântui un nebun câtă vreme el nu este conştient de faptele sale?” Mulţi oameni şi-ar pune o astfel de întrebare. Nu îi este dat omului să înţeleagă toate rânduielile lui Dumnezeu. Omul are de ales între a-l ajuta pe cel ajuns la nebunie, rugându-se pentru el, sau a-şi pune întrebări metafizice, în speranţa că ele îl vor ajuta să pătrundă în taina bolii. Cine e mai nebun, nebunul sau cel care, în loc să îl ajute, îl priveşte ca pe o insectă?

Sfinţirea prin boală
Părintele Paisie Aghioritul: „Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie” [15; 226]. Ne-am învăţat să judecăm toate după înţelepciunea acestei lumi. Când cineva e grav bolnav, ne gândim la el fără să ţinem seama de faptul că suferinţele îi sunt spre mântuire. Vrem să se însănătoşească repede, vrem să fie alături de noi cât mai repede, dar nu ne gândim şi dacă aceasta îi este sau nu de folos.

Virtuţile bolnavului
Părintele Paisie Aghioritul: „În unele boli este nevoie numai de puţină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să îi îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască puţină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce” [15; 226-227].

Boala trupească ajută la vindecarea sufletului. Dar există o forţă, uneori mai mică, alteori mai mare, care i se opune: iubirea desfătărilor lumeşti. Din punctul de vedere al înţelepciunii acestei lumi, câtă vreme rămâne în boala sa, bolnavul este un ratat. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala distruge tot ce este mai frumos în viaţă. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala este o pregustare a morţii. Pentru că îl împiedică pe bolnav să se bucure de plăcerile lumeşti. (Unii bolnavi recurg la tot felul de perversiuni şi de plăceri murdare pentru a recupera o parte din pierderi. Trupurile le sunt bolnave, dar mintea le-a rămas întreagă: aşa că o pot spurca la maxim, privind filme obscene sau reviste sexy. Astfel de excepţii tind să se înmulţească din ce în ce mai mult, în cele din urmă sfârşind prin a nu mai fi considerate excepţii.)
Deci este nevoie doar de puţină răbdare numai atunci când bolnavul nu se lasă biruit de patimi şi de pofte. Dacă se lasă biruit, răbdarea nu îi mai este de ajutor. Devine stăruinţă în păcat…

Despre neputinţe
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta” [19; 12-13].
De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu vede care sunt greutăţile prin care trecem. Zgomotul din cap e una dintre ispitele prin care trec anumiţi bolnavi. Dar Dumnezeu nu le cere lucruri peste măsură: dacă vor face un mic efort pentru a-şi aduna gândurile la rugăciune, vor avea mai multă plată decât dacă, fiind sănătoşi, s-ar fi rugat cu atenţie vreme îndelungată. Dumnezeu măsoară totul după alte criterii. Care nu sunt ca ale noastre, îndoielnice…

Când ajută boala?
Părintele Paisie Aghioritul a fost întrebat:
„- Părinte, boala ajută întotdeauna?
- Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi «ispăşească» păcatele atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-ade­văr foarte mare!” [15; 226]
Putem reformula întrebarea: „Când ne ajută crucea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu?” Formulată aşa, întrebarea conţine o parte din răspuns. Dacă boala este o cruce trimisă de Dumnezeu, înseamnă că întotdeauna ne este de folos. Sau, mai exact, întotdeauna ne-ar putea fi de folos. Numai că, atunci când trec prin încercări, unii oameni se mânie pe Dumnezeu şi încercarea îi face mai duri, mai răi, mai pătimaşi. În astfel de cazuri, vina nu este a lui Dumnezeu. „El nu a văzut că oamenii sunt slabi?” „Ba da, a văzut, dar ştia că pot trece cu bine prin aceste încercări…”

Slavă lui Dumnezeu pentru toate
„Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi îi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie Îţi înălţăm cântare: Aliluia!” [38;17]
Rostirea acatistului Slavă lui Dumnezeu pentru toate – din care face parte acest condac – le poate aduce multă mângâiere bolnavilor şi celor care îi îngrijesc. Dacă la vreme de boală sau de necaz omul citeşte numai rugăciunile pe care le zice când este sănătos, atenţia lui se va aduna mai greu. Dar, prin rugăciuni care conţin referiri la problema sa, omul îşi deschide mult mai uşor inima în faţa lui Dumnezeu.

Complexul de inferioritate
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când (bolnavii) vor înţelege că infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor aşeza (duhovniceşte) şi vor scăpa de complexul de inferioritate” [15; 251].
Când bolnavul va înţelege că poartă o cruce care îi poate aduce mântuirea, nu va avea de ce să se simtă inferior celor care trăiesc în patimi. Va înţelege că ceea ce îi lipseşte este puţin faţă de ceea ce le lipseşte celor care, deşi sunt sănătoşi, sunt săraci în credinţă şi au sufletele bolnave.

Despre doctorii creştini
„La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:
- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!
Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita să pedepsească cu moartea orice opoziţie. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice. În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia dintre şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie operată de profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:
- Îmi pare foarte rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.
Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei” [4; 67]. În ziua de astăzi din ce în ce mai mulţi oameni s-au obişnuit să facă compromisuri. Cine nu le face e considerat prost. Unii creştini îşi stabilesc o ierarhie a compromisurilor: unele trebuie spovedite, altele nu. Iată însă că istoria ne oferă modele de creştini care nu au vrut să renunţe la verticalitatea lor: doctorul Valentin Voino - Iaseneţki, cel care a ajuns Sfântul Ierarh Luca - chirurgul fără de arginţi, ar trebui să fie un astfel de model. „Dar e greu să fii creştin când colegii de breaslă duc o viaţă necreştină.” „Dar nu toţi doctorii pot fi creştini, de exemplu un ginecolog trebuie să facă avorturi…”
Nu este adevărat. Există şi doctori care nu fac avorturi. Iar cei care le fac, nu sunt creştini… Sau poate sunt numai cu numele.

Danion Vasile

Mai multe fragmente gasiti aici: Mângâiere pentru bolnavi

Conferinte Grupul Areopag

Grupul Areopag va invita joi, 12 februarie 2009, orele 18.00-21.00, la Aula Magna a Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti va avea loc conferinta „Din temnite spre Sinaxare” – parintele Mihai Andrei Aldea va prezenta volumul cu acelasi nume. Vor vorbi parintele Augustin de la Aiud si scriitorul Danion Vasile. Se va prezenta, in premiera, interviul cu PS Justinian Chira, Episcop al Maramuresului si Satmarului.

Miercuri, 18 februarie 2009, la Târgu Ocna se va face un parastas pentru Valeriu Gafencu (V 18 februarie 1952) şi ceilalţi mărturisitori din temniţele comuniste. Sunt aşteptaţi preoţi şi credincioşi din toate colţurile ţării.

Luni, 16 februarie 2009, ora 17.00, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ va avea loc o conferinta despre sfintii inchisorilor. Vor vorbi: Părintele Amfilohie de la Diaconeşti, Adrian Alui Gheorghe, Danion Vasile.

Marţi, 17 februarie 2008, orele 13.00, la Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza”, Aleea Parcului, nr. 9, Bacău, va avea loc o conferinta despre sfintii inchisorilor, sustinuta de Danion Vasile. Conferinta va fi precedata de vernisarea expozitiei de grafica avand ca tematica marturisitorii ultimei prigoane – lucrari de Cristian Bandi.

Va rugam sa anuntati pe cei interesati sa participe la aceste actiuni.

Cu multumiri,
Danion Vasile, director Editura Areopag

"Poarta" sărutului

Am primit câteva rânduri de la o cititoare:

Părintele X scria: "Sărutul este cel puţin o dezvirginare a minţii. O fată sărutată nu mai poate fi numită fecioară, pentru că a depăşit bariera psihologică a fecioriei, care este mai grea decât cea fizică, voinţa ei a fost înfrântă. Deşi, aparent, o astfel de fată are toate „probele” fecioriei, eu aş asemăna-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaură făcută cu acul, tot conţinutul. Există, într-adevăr, o grămadă de astfel de „fecioare” cu trupul, dar care au în palmares nenumărate nopţi de jocuri erotice şi de perversiuni dintre cele mai încurcate. Această dispoziţie i se inoculează fetei o dată cu primul sărut şi nimeni niciodată nu-i mai poate reîntoarce fecioria, decât poate doar moartea". Aş vrea să îmi spuneţi dacă aceasta este poziţia clasică a Bisericii în această problemă. Mulţumesc.

Am citit şi eu rândurile astea şi efectul pe care îl trezesc cititorilor îndrăgostiţi nu cred că este de a-i ajuta să ducă o viaţă mai curată, ci pur şi simplu pun pecetea păcatului nu doar pe sărut, ci pe întreaga lor relaţie care se poate exprima, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi prin sărut. Rândurile acestui părinte l-au îndemnat chiar pe Laurenţiu Dumitru să abordeze această riscantă temă a sărutului de pe o poziţie creştină: "M-a îndemnat să scriu şi poziţia categorică împotriva sărutului între adolescenţi a unui părinte râvnitor al Bisericii noastre, poziţie justificată în mare parte, dar demoralizatoare din punctul meu de vedere"[1].

Eu însumi, înainte de a mă căsători, am întrebat mai mulţi duhovnici dacă sărutul este un păcat sau nu. Cei mai mulţi s-au ferit să îmi dea un răspuns vehement. Unul singur a avut o astfel de poziţie radicală. Din câte am observat până acum, în urma discuţiilor cu tinerii care au citit cartea din care este extras pasajul cu pricina - o carte, de altfel, plină de lucruri interesante -, efectele au fost de trei feluri: unii au reuşit să îşi dreseze iubirea, să şi-o cuminţească şi prin asta sentimentele lor au devenit mai puternice. Aceştia sunt cititorii victorioşi. Alţii s-au speriat pur şi simplu de cele citite şi de asta au pus capăt relaţiilor lor de prietenie (care s-ar fi putut împlini în căsătorii); iar alţi cititori, care oricum nu erau tari în credinţă şi doar cochetau cu Biserica, şi-au întărit convingerea că nu are rost să fie creştini, că viaţa creştină e o viaţă plină de interdicţii.

Totuşi, cred că principalul defect al rândurilor de mai sus este că s-au născut prematur... S-au născut, dar nu la vremea lor... Adică? Adică, dacă Biserica ar fi făcut o misiune susţinută în rândurile tinerilor, dacă tinerii ar fi fost învăţaţi să ducă o viaţă curată, dacă ar fi fost învăţaţi să se roage, să se spovedească, să lupte cu patimile, dacă tinerii ar fi fost iubitori de Dumnezeu, atunci aceşti tineri ar fi fost în măsură să înţeleagă dacă şi cât de vătămător este sărutul. Încerc să fiu obiectiv şi să nu spun ce am înţeles eu din experienţa sărutului - pentru că poate nu aş reuşi să fiu imparţial. Cred însă că dacă pune cineva poveri prea mari pe umerii tinerilor, fără a-i pregăti mai întâi, riscă să îi piardă. E exact atitudinea duhovnicului care dă canoane prea mari ucenicilor şi aceştia fug de Biserică… O atitudine "demoralizatoare"…

Până la urmă, nici eu nu mă declar un susţinător al nevinovăţiei sărutului… Ştiu că fete foarte cuminţi au început prin săruturi la fel de cuminţi şi au ajuns apoi fete vulgare, mai vulgare decât săruturile lor - care se metamorfozaseră din acte de iubire curată în preludii…
Oricum, nu cred că vreodată catehizarea trebuie să înceapă spunându-i unei fete care s-a sărutat cu prietenul ei că nu mai este fecioară… Părintele şi-a exprimat poziţia dând o hrană tare pe care dinţii tăi - şi ai marii majorităţi a tinerilor - nu o pot mesteca deocamdată [2].
Cred că dacă i-ai fi cerut direct părintelui respectiv lămuriri privitoare la tema sărutului, poate ţi-ar fi răspuns altfel. Nu ţi-ar fi făcut în nici un caz propagandă pro-sărut, dar ar fi încercat să te ia încetul cu încetul.

Da, învăţătura Bisericii este una pentru toţi. Dar într-un fel îi va vorbi preotul despre avort unei fete care îşi păstrează fecioria şi în alt fel celei care deja a avortat. (Am folosit comparaţia aceasta dură doar pentru că am citit de curând poziţia câtorva mămici faţă de avort şi m-am speriat. Nu vreau în nici un caz să compar sărutul cu avortul.)
Cred că, dacă nu ar fi existat Dumnezeu, sărutul ar fi fost un mijloc foarte potrivit prin care tinerii necăsătoriţi şi-ar fi manifestat dragostea – în cazul în care nu ar fi făcut dragoste de teamă să nu ajungă la sarcini nedorite, sau din cauza cine ştie căror reguli morale respectate în societatea respectivă [3].
Îmi dau seama că am evitat până acum să dau un răspuns clar. Aşa că m-am gândit că dacă peste ani copiii mei ar citi un astfel de articol, ar rămâne cu un gust amar: "Încă un scriitor care se teme să îşi asume o poziţie…"
Da, eu cred că sărutul ar putea fi foarte frumos şi curat (aşa cum este - sau cum ar trebui să fie - între soţii care duc viaţă cu adevărat creştină). Dacă diavolii nu ar fi într-un război total cu tinerii pe care încearcă să îi atragă în lanţurile patimilor, atunci m-aş declara poate apologet al sărutului. Numai că, din păcate, ne aflăm în acest război. Şi ideal este să ne luptăm pentru fiecare bucată de pământ, să nu îi cedăm nimic diavolului…
Şi atunci, le voi recomanda copiilor mei să fie cât mai atenţi în relaţiile pe care le au. Ca nu cumva să se ardă… Să stea departe de orice le poate vătăma sufletele.
Oricum, sărutul nu este o manifestare a dragostei care să nu aibă nevoie de mai mult. Dimpotrivă, sărutul tocmai asta este - este o poartă spre mai mult. Unii spun: "Dar nu facem nimic rău, ne vom opri la asta..". Nu se opresc însă, ci sunt luaţi de valul iubirii şi nu se pot opri[4]. Cei care ştiu efectele sărutului înţeleg pericolul la care se expun. Iar cei care nu înţeleg, fiind convinşi de inocenţa sărutului, se vor convinge mai târziu că lucrurile stau altfel. Dar s-ar putea să fie prea târziu.

Notă: Nu vreau ca prin acest text să îi zăpăcesc pe cei care nu vor aprecia o astfel de hrană, pe care o consider hrana cea mai moale. Cei mai slabi în credinţă poate că se vor folosi de ea, iar cei tari nu o vor lua în serios. Textul nu prezintă însă o poziţie definitivă a mea în privinţa acestei teme, poate că, peste ani de zile, maturizându-mă, voi ajunge şi eu la o altă perspectivă. Sunt cât se poate de receptiv faţă de eventualele critici.

1.Laurenţiu Dumitru, în articolul Petting-ul, sărutul şi aparenta feciorie, din volumul Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumeniţa, 2004, p. 20. Recomand cititorilor acest articol; mi se pare echilibrat, poate cel mai echilibrat text pe care l-am citit pe această temă
2.Un cititor: Mesajul părintelui este cam radical, dar e nevoie şi de mesaje radicale – e un duş rece, dar mi se pare foarte potrivit pentru tinerii care sunt în prag de a-şi pierde fecioria pentru că nu le vorbeşte nimeni despre varianta cea mai bună; deşi pentru ceilalţi, care au făcut deja greşeala să nu preţuiască puritatea sărutului, probabil că mesajul lui este un pic deznădăjduitor. Mesajul tău tocmai pentru aceştia este foarte bun, pentru că le ridică moralul şi îi îndeamnă la lupta cea bună. Ce bine ar fi fost să fi auzit şi eu la vremea potrivită astfel de mesaje care să mă pună pe gânduri, să mă îndemne la discernere.
3.Un cititor: Aici tu ai în minte săruturile nepătimaşe, să nu se înţeleagă greşit că orice sărut este şi frumos. Aşa e, mă refeream la săruturile curate, dacă le pot spune aşa…
4. Un cititor: Ar trebui precizat CE să facem totuşi când ne îndrăgostim, când uităm de toate şi alunecăm pe valuri; adică atunci ar trebui să ţinem aproape de un duhovnic (altă soluţie nu văd...). Să presupunem că cei doi tineri sunt credincioşi. Dacă îi ia valul iubirii, atunci cred că numai cu ajutorul duhovnicului pot ţine sărutul la "distanţă" sau la cuminţenia la care să nu urmeze mai mult. Prinşi fiind în vâltoarea sentimentelor, trebuie să aibă un sfătuitor care să le aducă aminte să nu cadă în păcat.

Danion Vasile
(din Tinerii si sexualitatea, Editura Egumenita, Galati, 2007)

BUCURIILE CRĂCIUNULUI (2)

Scrisoare către copii

Danion Vasile

Micul meu prieten,

(Îndrăznesc să îti spun asa pentru simplul fapt că citesti ceea ce ti-am scris. Scriu gândindu-mă la tine, la frumusetea vârstei tale. Chiar dacă nu te cunosc si nu mă cunosti, m-as bucura să stiu că rândurile mele te vor bucura.)

Înainte de a-ti spune orice altceva, s-ar cuveni să mă prezint. Ca să nu te plictisesc îti spun doar că mă numesc Danion Vasile. Sunt de meserie scriitor, dacă asta poate fi o meserie. Am fost o vreme si profesor de religie la o scoală generală; adică am predat si copiilor de vârsta ta. Mi-a fost tare drag să le vorbesc copiilor despre Dumnezeu. Poate si de asta îti scriu: acum trei ani eram între copiii care mă iubeau foarte mult, si îi învătam colinde. Si eu îi iubeam: în pauze îmi săreau în brate, mă jucam cu ei, eram prieteni buni.

De ce îti scriu? Unul dintre motive este că îmi doresc ca anul acesta să fie cât mai multi colindători. Vreau să mergi la colindat. Vreau să te conving de faptul că lumea întreagă are nevoie de colindul tău, de frumusetea colindului tău si de frumusetea chipului tău de colindător.

Trebuie neapărat să mergi la colindat, prietene. Trebuie neapărat să întelegi că, pentru câteva zile, trebuie să ai meseria de colindător. Nu în sensul în care o meserie aduce bani, ci în sensul în care meseria e ceva ce te reprezintă. Asa cum doctorul s-a făcut doctor pentru a îngriji de trupurile bolnavilor, asa cum preotul s-a făcut preot pentru a se îngriji de sufletele oamenilor, tot asa, pentru câteva zile, tu trebuie să devii colindător.Să stii că asta este una dintre cele mai grele îndeletniciri. Este mai usor să vinzi pâine decât să colinzi. De ce? Colindătorii vestesc lumii Nasterea Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu îngerii pe care nu îi vedem, se bucură că Hristos S-a născut, că Mântuitorul a venit printre oameni.

Cine este Mântuitorul, si ce înseamnă acest lucru pentru tine? Greu de spus. După ce am tinut odată o predică la Mănăstirea Râsca, o mănăstire frumoasă din Moldova, un călugăr bătrân mi-a spus: "Ati vorbit frumos, dar eu n-am înteles nimic." Sper să nu rămâi si tu cu aceeasi părere după ce vei citi scrisoarea aceasta. Mai ales că nu scriu doar pentru a scrie, doar pentru că aceasta îmi este "meseria", ci scriu pentru că vreau să îti spun anumite lucruri.

Cine este Mântuitorul? La această întrebare aproape toti copiii răspund: "Domnul nostru Iisus Hristos". Ce înseamnă pentru tine că Iisus este Mântuitorul lumii? Gândeste-te că esti supărat, gândeste-te că ti s-a întâmplat un lucru care te-a întristat. Să zicem că ai luat bătaie de la părinti. Si, în timp ce stai si plângi, vezi lângă tine o jucărie pe care ti-o doresti de multă vreme. Lacrimile se usucă repede. Asa era întreaga lume acum două mii de ani: plină de durere si de întristare. Raiul era închis, din cauza păcatului lui Adam, părintele neamului omenesc. Dumnezeu nu a lăsat însă omenirea fără ajutor, si de aceea L-a trimis în lume pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos.Fără Hristos lumea ar fi un loc al întunericului. Gândeste-te cum ar fi viata ta de copil fără joacă. Copilul care nu se joacă, nu are copilărie. Tot asa, oamenii fără Hristos nu au viată.

"Dar cum, te vei întreba, doar pe pământ sunt milioane si miliarde de oameni care nu cred în Hristos? Ei nu au viată?"

Îti voi explica, sau mai bine zis voi încerca să îti explic ce fel de viată au acestia. Când eram în clasa a VIII-a, chiar de ziua de nastere a tatălui meu, am spart tabla de la scoală (văzusem un film cu bătăi si am încercat să le arăt colegilor o lovitură cu piciorul). L-am sunat pe tata care si-a lăsat musafirii si a venit imediat la scoală. Până să vină el, eu încercam să mă joc cu colegii, să îmi treacă frica, dar nu am reusit. Îmi era teamă de "represalii". Totusi, tata nu m-a bătut pentru isprava mea. Era atât de trist (a trebuit să plătească paguba, si o tablă costă destul de mult), încât nici măcar nu m-a certat.Până să vină tata am trăit clipe de frământare: credeam că voi fi bătut în fata colegilor mei. Nu îmi ardea nici de joacă, nici de glume.

Într-un fel asa este viata necredinciosilor. Asteptarea încordată a unei pedepse, a celei mai mari pedepse cu putintă: sfârsitul vietii. Pentru un necredincios nu e nici o diferentă între sfârsitul lumii si propria moarte: prin moarte necredinciosul crede că termină orice legătură cu existenta.De ce plâng unii copii când părintii îi iau de la grădinită? Pentru că nu vor ca joaca lor să se termine. Pentru că vor să se mai joace. Si părintii le întrerup joaca. Asa e si cu sfârsitul vietii pământesti a necredinciosilor: ar da orice ca să mai poată trăi măcar câteva zile, dar degeaba. Moartea îi asteaptă.

Se apropie Crăciunul si eu îti scriu despre moarte. Poate că ti se pare că scriu despre lucruri care îi frământă pe oamenii mari. Dar încerc să îti vorbesc despre frumusetea credintei în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria. Crăciunul este praznicul Nasterii Sale. Si ca să întelegi cât de mare dar este pentru noi faptul că avem un Dumnezeu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră ti-am vorbit putin despre cât de îngrozitor este sfârsitul vietii pământesti a necredinciosilor, si cât de apăsătoare este viata celor care se tem de moarte.

Noi suntem crestini, adică stim că moartea nu este un sfârsit, ci este doar o trecere. Din lumea pământească în lumea cerească. Noi avem un Dumnezeu care ne asteaptă în rai. Hristos, pruncul din Betleem, e Cel care a adus omenirii vestea cea bună a faptului că omul poate ajunge iarăsi în rai. După ce Adam a fost izgonit din rai, raiul a fost închis: raiul a fost făcut pentru om, si fără oameni nu îsi avea nici un rost. Era ca o casă pustie. Hristos a venit să îi anunte pe oameni că Dumnezeu S-a milostivit de ei, si că îi asteaptă în Împărătia Sa. Hristos a venit să ne arate calea spre rai. Noi ne bucurăm la Nasterea Domnului ca cei care, rătăcindu-se prin desert, dau de cea mai sigură Călăuză spre capătul drumului. Sute si mii de ani oamenii s-au chinuit să ajungă la Dumnezeu, au încercat în fel si chip să Îl cunoască pe Dumnezeu. Pruncul din Betleem e Dumnezeul venit în întâmpinarea noastră, e Dumnezeul venit în căutarea noastră.

Hristos putea veni în lume ca un înger. Dar a vrut să vină ca un om, să trăiască viata noastră, să simtă greutătile vietii, să simtă neputinta firii omenesti.

Hristos a venit în lume pentru ca oamenii să cunoască bucuria adevărată, care începe pe pământ si se termină în ceruri. De asta se bucură Biserica, de asta se bucură crestinii...

La aceste rânduri tu mi-ai putea repeta întrebarea care mi s-a mai pus când eram profesor de religie: "De ce totusi lumea caută alte motive de bucurie de Crăciun?" As putea adăuga si eu alte întrebări la întrebările tale: de ce sunt foarte multi crestini care vin la Biserică numai în prima zi a praznicului, iar în celelalte două îsi pierd vremea cu tot felul de prostii? De ce toată lumea asteaptă masa de la sfârsitul postului, când putini au postit? ..." Întrebările mele nu ar răspunde la întrebarea ta si, în loc să te lămurească, te-ar încurca mai tare. Asa că îti voi răspunde la ele mai spre sfârsitul scrisorii, acum vreau să îti scriu despre lucruri mai frumoase.

De ce colindă copiii de Crăciun? De Crăciun colindă toti crestinii. Colindele se cântă în Biserică. Dar copiii nu colindă numai în Biserică: ei colindă pe ulitele satului, pe străzi si prin scările blocurilor care nu au interfoane, sau ale căror usi au fost deschise prin bunăvointa unui locatar mai inimos.

De ce colindă copiii de Crăciun? Pentru că duc lumii vestea nasterii lui Hristos. Bine, dar lumea nu stie că Hristos S-a născut? Ba da. Dar uită foarte des. De la un an la altul lumea are nevoie de glasurile copiilor care să îi aducă aminte că Hristos a venit în lume. Lumea are nevoie de colinda ta. Lumea e o floare care se ofileste fără colindele copiilor. De ce? Pentru că viermele întunericului, diavolul, încearcă să alunge din lume tot ce e frumos, tot ce e curat, tot ce e sfânt. Diavolul vrea să rupă lumea de Dumnezeu. Si colindele îl ard ca niste rugăciuni. El nu vrea ca oamenii să asculte colindele copiilor, nu vrea ca ei să mai creadă colindele copiilor.

În ultima sută de ani a avut loc deformarea colindătorilor. La sate, de Crăciun, toti crestinii asteptau colindătorii cu portile inimilor deschise. Copiii veneau, colindau si erau primiti cu multă dragoste. Nu puteai refuza colindătorii, era ca si cum ai refuza mesajul lor.Astăzi e "inflatie" de colindători. Cum adică? Adică sunt prea multi colindători pe metru pătrat. De Crăciun blocurile, metrourile, tramvaiele, si magazinele sunt asaltate de cete de colindători ale căror voci scârtâie din pricina solicitării la maxim: aproape toti asteaptă bani, cât mai multi, ca taxă pentru concertele pe care le sustin. Se colindă pentru bani, se face negot cu colinde.

Bine, dar pe vremuri colindătorii cântau "gratuit"? Nu primeau si ei covrigi, nuci, sau tot felul de prăjituri si prăjiturele? Ba da. Numai că neobositii colindători de altădată erau pătrunsi de bucuria si de emotia Crăciunului. Erau ca niste paji care anuntă nunta împăratului. Pe când colindătorii de astăzi sunt niste vânzători de colinde. Agasează oamenii cu melodiile lor, pe care le cântă cu răceala cu care ar cânta niste manele (de fapt manelele le cântă cu foc, sau jucând în jurul focului de bucurie că au strâns suma scontată la "concertul obligatoriu de iarnă").

Ironizând spiritul comercial al solistilor care străbat în viteză scările blocurilor, încercând să obtină "prăzi" cât mai bogate, Stefan Hruscă spunea odată ce primesc azi colindătorii: "nuci, alune, un euro, doi...". Ar putea să lase drept "amintire" numărul de cont din bancă, pentru ca transferul să fie mai simplu, si să nu umble cu atâtia bani după ei. Nu este Crăciunul sărbătoarea darurilor, nu este si acesta un mod civilizat pentru a aduna bani pentru cadouri? Nu. Poate că răspunsul acesta te nemultumeste. Lumea întreagă se lasă prinsă de vraja sărbătorilor de iarnă, crestini si necrestini se lasă prinsi de febra "cadourilor". Toti intră în vârtejul halucinant al cumpărăturilor. Cu ocazia Nasterii lui Hrisos, toti îsi fac cadouri. Exceptie fac numai săracii, care nu rareori fac Crăciunul fără să mănânce o felie de cozonac proaspăt. Dar îti voi scrie mai încolo despre ei si despre bogatii care îsi fac Crăciunul prin restaurante scumpe.Voi încerca să te fac să întelegi că Sărbătoarea Nasterii Domnului nu are prea multe în comun cu Sărbătoarea Darurilor de iarnă. E un lucru foarte complicat, dar am încredere în tine. Stiu că esti la o vârstă fragedă, dar cred că asa cum încerci să întelegi foarte multe despre lumea în care trăiesc oamenii mari, asa vei întelege si ceea ce îti scriu acum.

Oamenii mari consideră că cei mici nu sunt în stare să înteleagă lucrurile serioase, în timp ce pentru a le explica tot felul de lucruri neimportante îsi ocupă cât mai mult timp. Si mai e ceva: oamenii mari le spun copiilor numai ceea ce consideră că e cazul să le spună. Dacă un părinte îsi convinge copiii de importanta prăznuirii Crăciunului, de faptul că atunci crestinii trebuie să Îl primească pe Hristos în dar prin Sfânta Împărtăsanie, si părintele nu merge să se spovedească si să se împărtăsească, atunci copilul îsi dă seama că ceva nu este în regulă. Pentru a nu se ajunge la astfel de situatii, părintii preferă să îsi convingă copiii că de fapt Crăciunul este o sărbătoare a trupului, o sărbătoare în care mâncarea este din belsug, în care cadourile sunt împărtite în stânga si în dreapta, si în care Dumnezeu e invocat numai pentru a da impresia că totul este asa cum ar trebui să fie.S-ar putea să te pun pe gânduri scriindu-ti aceste lucruri. Dacă există părinti care prezintă deformat copiilor Crăciunul, înseamnă că există părinti pentru care credinta în Dumnezeu este un lucru lipsit de importantă.

Si asa si e. În Vietile Sfintilor găsim nu putine exemple de părinti care au căutat să îi îndepărteze pe copiii lor de credinta în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Si numărul acestora nu s-a împutinat până astăzi. Ba chiar a crescut. Poate că stii despre pătimirea Sfintei Mucenite Filofteea de la Curtea de Arges, care a fost ucisă chiar de către tatăl ei: ea avea obiceiul de a da oamenilor săraci o parte din mâncarea pe care mama ei vitregă i-o trimitea tatălui său la câmp. Si în zilele noastre mai sunt copii care îi iubesc atât de mult pe săraci încât îsi pun în pericol propria viată pentru a-i ajuta. Dar mai sunt si părinti care, plini de mânie drăcească, îsi pedepsesc copiii pentru fiecare faptă evanghelică pe care o săvârsesc.Poate că unii părinti vor citi si ei aceste rânduri. Se vor revolta si se vor întreba de ce sădesc în mintile copiilor neîncredere fată de părintii lor. Răspunsul meu e simplu: mi-as dori ca toti părintii din lume să fie crestini si să îsi crească fiii în dreapta credintă, fiindu-le primele călăuze pe calea mântuirii. Unii părinti încearcă să îsi convingă copiii că, Crăciunul este o simplă sărbătoare a darurilor, invocând faptul că dacă i-au adus pe lume sunt liberi să îi crească cum voiesc. Tot asa încerc si eu să conving că această sărbătoare este cu mult mai mult: este o sărbătoare sfântă, de care oamenii ar trebui să se bucure mai ales duhovniceste.

Chiar dacă esti la o fragedă, îti dai seama că în lumea oamenilor mari există multă răutate (asta o stii mai ales de la televizor, din filmele si din stirile care îti vatămă mintea). Gândeste-te că, dacă Hristos nu S-ar fi întrupat din Fecioara Maria, răul din lume ar fi fost mult mai mare. Si ceea ce noi considerăm că e rău ar fi fost considerat bine. Gândeste-te că dacă nu S-ar fi întrupat Hristos dragostea dintre oameni ar lipsi. Poate că până acum ar fi avut loc si sfârsitul lumii, din cauza cine stie cărui război sau a cine stie cărei bombe lansată "din greseală".

Hristos a venit în lume pentru ca să îi învete pe oameni să se iubească; nu cu o dragoste egoistă, nu cu o dragoste de clan, prin care ne iubim numai rudele si prietenii. Ci cu o dragoste cu care îi iubim si pe cei buni si pe cei răi. Această dragoste simtind-o cei buni, devin si mai buni, iar cei răi pun frâu răutătii lor.

Hristos S-a născut pentru a omorî moartea. Hristos S-a născut pentru a-i învăta pe oameni cum să trăiască pentru a dobândi raiul. Tu poate nu te-ai gândit încă ce meserie vei avea când vei creste mare. Dar Hristos ti-a arătat care trebuie să fie viitoarea ta meserie: cea de ostas al Împăratului ceresc. Să nu crezi că prin rândurile mele încerc să te îndepărtez de bucuria cadoului pe care ti-l doresti de Crăciun. Există o legătură directă între Crăciun si acest cadou.Toti oamenii îsi doresc cadouri, de la cei mici până la cei mari. Ce sunt cadourile? Prilejuri de a înfrunta banalitatea si plictiseala, prilejuri de bucurie. Oamenii au nevoie de cadouri tocmai pentru că viata are multe momente triste.Hristos a înteles că oamenii au nevoie de cadouri, de daruri. El este Cel mai pretios dar pe care îl pot primi crestinii de Crăciun.

Poate despre Sfânta Împărtăsanie ai învătat la scoală că este Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos."Dar de împărtăsit ne putem împărtăsi la orice Liturghie, nu e nimic deosebit în faptul că ne putem împărtăsi de Crăciun..."Am auzit această replică mai demult, la o oră de religie. E adevărat că ne putem împărtăsi cu Sfintele Taine si în altă zi. Dar pentru a cunoaste bucuria Crăciunului trebuie să Îl primim pe Hristos în inimile noastre. Si cum putem spune că Îl primim pe Hristos în inimi câtă vreme refuzăm să Îl primim asa cum ni Se dăruieste, adică prin Sfânta Împărtăsanie?Nu, micul meu prieten, cine nu se împărtăseste de Crăciun, nu poate simti adevăratul praznic. Se aseamănă celor care se satură de o mâncare doar simtindu-i mirosul, si lenevindu-se să meargă la masă.Să nu te gândesti că ai destulă vreme înainte ca să te împărtăsesti la fiecare dintre Crăciunurile ce vor urma. Vei creste si, pe măsură ce anii trec, vor apărea din ce în ce mai multe motive ca tu să nu te împărtăsesti. Cel mai important dintre ele este faptul că, într-o formă sau alta, vei fi ispitit de păcat. Să îi luăm ca exemplu pe liceeni, sau mai bine pe studenti: câti studenti se împărtăsesc la marile sărbători la biserica la care mergi tu? Foarte putini (dacă tu însuti nu mergi la biserică de sărbători nu ai cum să îti dai seama de acest lucru). De ce? Pentru că sunt la vârsta la care simt adierea păcatului. Diavolul cel pierzător de suflete le întinde undita si ei, dacă nu sunt tari în credintă, muscă momeala. Tineretea este vârsta la care armatele diavolului distrug mii de suflete: pentru că, dacă le-au biruit încă de acum, le vor tine mult mai usor în sclavie.Diavolul se teme numai de sufletele curate, de sufletele care stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Profită de curătia vârstei tale: nu îl lăsa pe vrăjmas să spargă zidul sufletului tău.

Primeste-l în viata ta pe Hristos. Spovedeste-te si împărtăseste-te."O, dar nu îmi place să mă spovedesc..."Si acest lucru l-am auzit de la elevii mei. Dar celor cărora nu le place să se spovedească, le place să facă altceva, de obicei lucruri rele. Mintitul părintilor intră în această listă, si este încă dintre cele mai mici. Tu nu ai cum să îti dai seama cum creste un suflet care iubeste minciuna: e ca si cum ar fi udat cu otravă. Si, peste ani de zile, otrava îl va îmbolnăvi.Vrei să îti faci tu singur cel mai frumos dar de Crăciun? Spovedeste-te si împărtăseste-te. Vei vedea cum sufletul tău se va umple de lumină si de bucurie. Vei vedea cum toate se vor lumina în jurul tău.Cu cât te vei bucura mai mult de dragostea lui Hristos, cu atât îti vei iubi mai mult părintii, si cu atât mai mult vei simti dragostea lor. Cu cât Îl vei iubi mai mult pe Părintele ceresc, cu atât îi vei iubi mai mult si pe părintii tăi trupesti.

Si încercati să le faceti si voi daruri părintilor vostri. Viata lor e plină de greutăti. Voi trebuie să încercati să îi mângâiati cât mai mult. Voi trebuie să le dăruiti dragostea voastră. Asa cum copiii au nevoie de părintii lor, atât material cât si spiritual, si părintii au nevoie de copiii lor. Asta o spun nu ca pe o simplă teorie: nu de putine ori, frânt de oboseală fiind, m-am odihnit în dragostea băiatului meu, Codrin. (Fetita, Nectaria, e mică: are abia două luni. Si, chiar dacă la capitolul vorbe stăm prost, la capitolul "declaratii de dragoste" stăm foarte bine: se luminează la fată când îi zâmbesc, si asta mă umple de bucurie).Îmi iubesc copiii si am mare nevoie de dragostea lor. Asa au si părintii tăi nevoie de dragostea ta. Când eram mic, nimeni nu mi-a spus că părintii mei au nevoie de dragostea mea. Abia când mi-a murit mama, mi-am dat seama cât de mult însemnam noi, eu si sora mea, pentru tatăl nostru. Si abia după ani de zile mi-am dat seama cât am gresit eu fată de el, si cât de mult l-am supărat.Ascultă sfatul unui "om mare": părintii tăi au nevoie de dragostea ta. Si acum, apropiindu-se Crăciunul, îi poti ajuta să iasă putin din febra cumpărăturilor si a curăteniei. Odihneste-i prin dragostea ta."Dar oare ei îmi vor da darul pe care îl astept?..." Sper că nu îti pui această întrebare atunci când îti scriu despre iubirea de părinti. Iubirea nu se vinde si nu se cumpără. Iubirea care se cumpără, nu este iubire.

Iubeste-ti părintii si dacă vei primi darurile asteptate, si dacă nu le vei primi. Poate că anul acesta "Mos Crăciun" a fost mai sărac, si nu a putut să cumpere tot ce si-ar fi dorit.Voi scrie acum câte ceva despre părintii care, din cauza sărăciei, nu pot cumpăra prea multe bunătăti pentru masa de Crăciun. Poate că aceste rânduri vor fi citite si de către copii mai sărăcuti, de copii care jinduiesc la răsfătul de care au parte colegii lor.De la începutul lumii si până la sfârsitul ei, vor exista trei categorii de oameni: bogatii, săracii, si oamenii care nu sunt nici bogati si nici săraci. Chiar dacă, din orgoliu, cei din urmă se socotesc bogati, sau dacă, din zgârcenie, se socotesc săraci, pentru ei sărbătorirea Crăciunului nu pune mari probleme.

Dar pentru săraci...

"Săracii sunt niste vietăti cu două picioare, care străbat lumea noastră accidental. Ar trebui să existe anumite bariere, pentru ca vietile noastre să nu se intersecteze...", gândesc bogatii necredinciosi, ghiftuindu-se cu mâncare si cu băutură.Voi spune despre cei săraci câteva cuvinte: voi da un exemplu de trăire a sărăciei care va dovedi cât de strâns pot fi legate sărăcia si sfintenia: o familie cu unsprezece copii trăia într-o singură cameră. Sotul muncea din greu să asigure pâinea familiei. Si el avea o singură nemultumire: că nu putea face milostenie. Că, desi sotia sa făcea treabă în casele altora, si uneori lucra fără să ia bani (când ajuta alti oameni săraci), el nu putea să îi ajute pe cei aflati în necazuri. Nici unul dintre autorii cărtilor de succes nu are atâta imaginatie încât să creeze un personaj atât de altruist. Si totusi astfel de eroi ai lui Hristos există.Cum s-o fi prăznuit Crăciunul în casa acestui sărac? Cu mâncăruri si băuturi alese? Nu, evident că nu. Dar sunt convins că în casa lui era mai multă bucurie decât în casele tuturor bogatilor la un loc. Săracii pot fi sfinti, săracii Îl pot avea pe Dumnezeu (desigur că există multi săraci păcătosi, asa cum există si unii bogati sfinti).Dacă părintii sunt credinciosi, Crăciunul este plin de bucurie. Si Dumnezeu rânduieste să fie si ceva daruri pentru copii, si ceva bun pe masă.Si atunci când masa e săracă, si copiii si-ar dori ceva bun, ar trebui să se roage Domnului să aibă grijă de ei. Si Dumnezeu nu îi va lăsa.

Am fost foarte impresionat de o scrisoare a unui copil către Dumnezeu, scrisoare pe care am citit-o într-o carte de povesti. Nu de mult timp am aflat si care e originea ei: această scrisoare a fost scrisă de un mare sfânt al Bisericii, de Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Într-o noapte L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Si pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi i-a răspuns prin următoarea scrisoare: "Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încăltările de mi-au iesit degetele afară si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu si m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici, si n-am trimis maicii mele nici un bănut... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Tie si Te iubesc eu, robul Tău, ..." A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: "Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri". Din rânduiala lui Dumnezeu, scrisoarea a fost deschisă de un om bogat, care i-a trimis tânărului haine, mâncare si bani. Mi-a plăcut să citesc povestea. Dar mi-a plăcut si mai mult să aflu că scrisoarea a existat, si că ajutorul primit în urma scrierii ei a fost real. Viata e, nu de putine ori, mai palpitantă decât cărtile.

Dumnezeu nu sovăie să asculte rugăciunile celor care Îi cer ajutorul. Învată de la Sfântul Nectarie să Îi ceri Domnului tot ceea ce îti trebuie cu adevărat. Sunt multe lucruri pe care ni le dorim, dar pe care nu I le cerem lui Dumnezeu tocmai pentru că stim că nu ne-ar fi de folos să le avem. Ar fi bine să îti dai seama că nici unul dintre lucrurile pe care nu le-am primi drept dar de la Dumnezeu, nu ne fac viata mai frumoasă. Si, chiar dacă pe moment ne gonesc plictiseala, în timp îsi arată urmările nedorite. (Să luăm un exemplu: jocurile pe calculator au din ce în cei mai multi "discipoli" astăzi. Copiii se joacă si le e bine. Dar creierul lor are de suferit de pe urma acestor jocuri - cu toate că reclamele sustin contrariul. Si din copiii normali apar copii ofiliti, nervosi si egoisti. Copii al căror randament intelectual e din ce în ce mai scăzut. Le-au fost de folos jocurile pe calculator? La întrebarea asta poti răspunde singur. Si totusi, există copii care Îl roagă pe Dumnezeu să le trimită asemenea jocuri...). Încearcă să îti dai seama că tot ceea ce facem are urmări în viitor: bune sau rele.

Ti-am scris această scrisoare pentru a-ti oferi si o altă imagine a Crăciunului. Scrisoarea mea se apropie de sfârsit. Se termină brusc, pentru că nu am scris tot ce aveam să îti scriu. Poate că îti voi scrie din nou la anul. Si atunci îti voi scrie mai mult.

Tine minte că vei creste. Vrei sau nu, vei ajunge un om mare. Si atunci se va vedea dacă felul în care ai petrecut Crăciunul I-a plăcut lui Dumnezeu sau nu. Cred că la slujba Nasterii Domnului vei veni, asa cum vin multi copii. Dar nu e de ajuns. Crăciunul tine mai mult de două ore...

Bucuria Craciunului,
Editura Sfantul Nectarie, 2002
Sursa

BUCURIILE CRĂCIUNULUI (1)

Scrisoare către "oamenii mari"

Danion Vasile

Încep această scrisoare despre Crăciun mărturisind ceea ce toti crestinii adeveresc la prăznuirea Sfintelor Pasti: "Hristos a Înviat!"Aceste cuvinte se spun primăvara, si nu iarna: stiu si eu asta. Atunci de ce răstorn ordinea firească a lucrurilor?
Stimati părinti (as vrea să vă spun "iubiti părinti", dar deoarece nu ne cunoastem folosesc o formulă sobră), vă scrie un profesor de religie. Vă scriu pentru că am simtit nevoia să vă vorbesc în repetate rânduri. Am fost profesor de religie la o scoală generală, la o scoală postliceală, si mai nou tin ore la o grădinită crestină: am avut ocazia să cunosc un număr foarte mare de copii, de la trei până la peste douăzeci de ani, si prin intermediul copiilor, mai mult sau mai putin, i-am cunoscut si pe unii părinti.

Încep scrisoarea despre Crăciun cu cuvintele care îmi sunt foarte dragi: "Hristos a Înviat!". Si cred că părintii crestini înteleg de ce, si poate chiar răspund în gândul lor: "Adevărat a Înviat!"
Lumea de astăzi fuge de Învierea lui Hristos, lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului si al apostaziei, vrea să păstreze din credinta crestină numai un ambalaj superficial, care să dea impresia că lucrurile merg în directia bună. Încetul cu încetul, pe măsură ce tot ce e curat si sfânt e izgonit din această lume, se va renunta si la acest ambalaj "de anticariat".

E trist că Nasterea Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext al bucuriilor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovnicesti, oamenii îsi fac cele mai ciudate pofte, îsi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că multi comercianti americani au renuntat să numească Crăciunul cu denumirea traditională, "Christmas", numindu-l mai nou "X-mas"... E mult mai potrivit numele de "X"-mas decât numele de "Crăciun". De Crăciun nu ar trebui să se facă petreceri destrăbălate. Si totusi se fac. De Crăciun nu ar trebui ca oamenii să mănânce peste măsură, si totusi o fac."Dar în zilele de Crăciun nu sunt plinele spitalele de oameni care au mâncat până li s-a făcut rău, de crestini care de bucurie că s-a terminat postul au mâncat mai mult decât mănâncă păgânii la praznicele lor?"

Aceia nu sunt crestini decât cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinta crestină nu tine numai cât e postul. Cine e crestin, e crestin si în posturi, si în afara posturilor. E crestin tot timpul. Si crestinul e cumpătat nu numai în post, ci tot timpul. Crestinul e de fapt într-un post continuu, care tine până la sfârsitul vietii pământesti. Aceasta nu înseamnă că el nu stie să se bucure de bunătătile pe care le primeste de la Dumnezeu. Stie să se bucure, dar păstrează măsura în toate. Stie să se bucure, si Îi multumeste lui Dumnezeu pentru ele. Dar nu se lasă robit de ele. Nu se lasă dominat de ele.Crestinii pentru care sfârsitul postului înseamnă începutul desfrâului nu sunt crestini. Da, sunt oameni care după ce au postit tot postul o tin până la Bobotează numai în chefuri, numai în betii. Dar acesti oameni nu sunt crestini.

Acesti oameni sărbătoresc "X-mas-ul".

În scrisoarea de fată voi încerca să vă arăt cât de diferit este Crăciunul de "X-mas", si să vă rog să îi învătati pe copiii vostri să nu confunde cele două momente, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, se suprapun.Cel mai simplu mod de a diferentia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Si, pentru a usura această diferentiere, vom porni de la faptul că Hristos, Pruncul din staulul Betleemului, este Acelasi Hristos care a fost răstignit de oamenii pe care i-a iubit, si Acelasi Hristos care a Înviat din morti, cu moartea pe moarte călcând.

Acest adevăr nu este prea comod. Pe cât de simplu este să consideri Crăciunul ca evocare a nasterii unui prunc într-un staul, prunc care a devenit un mare învătător al omenirii, chiar cel mai mare învătător, pe atât de greu este să recunosti că Pruncul este Mântuitorul care a primit a Se răstigni pentru păcatele noastre, Mântuitorul care a Înviat pentru a ne pregăti nouă locasuri ceresti.Cei care vor să separe Pruncul născut de Fecioara Maria, de Hristosul cel Înviat din morti, încearcă să ucidă Crăciunul. Se aseamănă lui Irod care, pentru a-l ucide pe Mesia, a dat ordin să fie omorâti cei paisprezece mii de prunci.Cine se simte stânjenit auzind de Crăciun cuvintele "Hristos a Înviat!" dovedeste că sărbătoarea sa nu are nimic în comun cu Hristos.

Sunt constient de faptul că ideile pe care le pun pe hârtie pot părea ridicole, că reprezintă un fir de praf pe balanta care, la celălalt capăt, poartă tonele de reclame la casetofoane, aparate de epilat, anticonceptionale, excursii în străinătate, si toate la un pret redus: doar se apropie Crăciunul. Mass-media duce o luptă sustinută pentru a transforma omul într-un robot care cumpără, într-un animal care trăieste numai la nivel de epidermă.Nimeni nu poate contesta că, în vacarmul vânzătorilor de daruri de Crăciun, glasul Bisericii de-abia se mai face auzit. Unii dintre cei care vin să asculte slujba de Crăciun o fac numai pentru a-si face norma de duhovnicie pentru jumătate de an, pentru a lua o gură de aer duhovnicesc care să îi tină până la Pasti. Si chiar si ei se lasă ademeniti de mirosul puternic al mâncărurilor care îi asteaptă si de al parfumului suav al băuturilor care le vor veseli inimile.În înfruntarea dintre Biserică si mass-media, înfruntare care atinge apogeul de Pasti si de Crăciun, există un arbitru pe care mass-media nu îl poate recunoaste, desi uneori îl invocă dezinvoltă: e vorba de Însusi Dumnezeu.

Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă dreptate Bisericii. Si aceasta nu dintr-o preferintă accidentală, ci pentru faptul că Biserica este Mireasa tainică a lui Hristos.
Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să fie acoperit. Mai precis, diavolul a înteles că cea mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi generat o rezistentă martirică), ci pentru a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment, televiziunea transmite secvente emotionante de la slujba tinută la cine stie ce mare catedrală, iar colindele sunt prezente cu multă risipă în ambianta programelor de pe marea majoritate a posturilor de televiziune.

S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre Nasterea Domnului cu aceeasi "evlavie" cu care cântă despre ultima iubire de pe plajă. Dar colindele lor nu au nimic din curătia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.

Stimati părinti, nu vă scriu pentru a vă face un rechizitoriu al deformării Prăznuirii Crăciunului. Nu urmăresc decât să punctez câteva din caracteristicile sale. Vă scriu pentru a vă ruga să îi ajutati pe copiii vostri să trăiască un Crăciun adevărat. Asta vă stă în putintă să le oferiti, oricât ati fi de săraci sau de bogati. Mă adresez vouă, oamenilor mari, ca si cum as fi un prieten al copiilor. Sunt si eu un om mare. Sunt căsătorit, am doi copii, si ar trebui să nu mă simt foarte preocupat de problemele copiilor vostri. Nu am nici o vină că am fost si sunt profesor de religie. Această pozitie mă obligă să mă rog si pentru copiii cărora le predau, si pentru toti copiii din lume. Nu prin altceva decât prin faptul că, iubind copiii, simt nevoia să îi ajut din ce în ce mai mult. Vă scriu această scrisoare pentru a vă implora: nu le răpiti copiilor Crăciunul. Cu aceeasi insistentă cu care comerciantii vă trag de mâneca hainei pentru a cumpăra două ciocolate la pret de una, sau cinci pachete de curmale la pret de două, eu vă trag de mâneca sufletului: nu le răpiti copiilor Crăciunul. Nu aveti dreptul să le răpiti copiilor Crăciunul, asa cum nu aveti dreptul să le răpiti copilăria. Poate că rândurile mele par alarmiste, poate că nu întelegeti de ce vă cer să nu le răpiti copiilor Crăciunul: pentru că multi dintre părintii copiilor cărora le-am fost profesor au făcut aceasta. Cum? Foarte simplu: încurajându-i pe copii să înteleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor si a distractiilor, o sărbătoare în care totul este permis si nimic nu este refuzat. Copiii sunt învătati să astepte Crăciunul nu pentru a se bucura de Nasterea Domnului, ci pentru a se bucura de cine stie ce masinută sau robotel, dacă sunt băieti, sau de cine stie ce păpusă, dacă sunt fete.

Scrisoarea mea nu este sistematică, asa că vă rog să nu căutati o succesiune logică în rândurile mele. Vă scriu repede, vă scriu grăbindu-mă foarte tare deoarece este 29 noiembrie si dacă nu vă "trimit" scrisoarea la timp, risc să o citească numai tipografii. Ce vină au părintii care au crescut în comunism, si care nu au avut parte decât de Crăciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei să îsi învete copiii să cunoască o bucurie pe care ei însisi nu au cunoscut-o? Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de dificilă pe cât pare. Părintii care au crescut departe de Biserică, părintii care au crescut asteptându-l iarna pe Mos Gerilă, ar trebui să fie foarte sinceri cu ei însisi si să recunoască faptul că vietile lor au fost triste. Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de Biserică nu există împlinire, dar aceasta este realitatea.

Viata oamenilor mari este o viată foarte diferită de a copiilor: pentru copii viata este plină de sperantă, este plină de promisiuni. Pe măsură ce trece timpul această perspectivă se metamorfozează dintr-o imagine de primăvară într-o imagine de toamnă. Viata nu este asa cum vrem noi. Viata este dură, viata este plină de greutăti. Nu neapărat financiare, bogatii nu au probleme materiale dar sufleteste nu sunt deloc mai împliniti decât săracii.În lumea pe care o cunoastem în clipa în care am devenit maturi, în clipa în care avem propria noastră familie, în clipa în care avem copiii nostri, vor creste si acesti copii.

Sunt unii părinti care vor să îsi pregătească odraslele pentru supravietuirea în această junglă contemporană crescându-i după principiul "homo homini lupus". Copiii se maturizează foarte repede, cresc purtând în sufletele lor duritatea, si ajung fiare sălbatice.

Alti părinti încearcă să îsi crească copiii într-un răsfăt maxim, confundând datoria de părinti cu obligatia de a transforma copilăria fiilor lor în vârsta tuturor plăcerilor împlinite. "Viata le va fi plină de greutăti, măcar să cunoască acum bucuria dorintei împlinite."

Acest răsfăt nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăt le distruge sufletele, si îi învată că binele este acelasi lucru cu împlinirea vointei proprii. Copiii care asteaptă Crăciunul doar pentru a-si mări colectia de jucării, sau doar pentru a-si mări "colectia" de vizite în parc vor creste fără a avea cunoaste bucuria Crăciunului.Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că Hristos S-a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii să cunoască Viata cea adevărată, Viata binecuvântată de Dumnezeu. E usor să spunem vorbe mari, fără acoperire. E usor să negăm bucuriile lumii acesteia fără a pune ceva în loc. Nu rareori întâlnim "cerberi" crestini care contestă tot ce tine de prezent, tot ce tine de lumea în care trăim, si care au sufletele mai pustii decât ale celor pe care îi amenintă cu înfricosătoare chinuri ale veacului. Acesti falsi profeti contemporani fac rău Bisericii pentru că prezintă credinta crestină ca pe o utopie, ca pe o filosofie care încearcă să răstoarne celelalte sisteme de gândire numai pentru a-si afirma o superioritate pe care nu este în stare să o demonstreze.

Vom face încă două-trei observatii despre trăsăturile acestor profeti de ocazie tocmai pentru că ei, sau mai bine zis înaintasii lor, sunt în mare măsură vinovati de declinul spiritual al lumii în care trăim. Acesti "crestini alesi" nu înteleg că Hristos a venit în lume pentru a modela vieti, pentru a le arăta oamenilor calea spre cer si pentru a-i ajuta să meargă pe această cale: ei vor ca toată lumea să tină cont de sfaturile lor, si confundând aceste sfaturi izvorâte mai mult din propria întelepciune decât din Evanghelie (chiar dacă sunt îmbrăcate în poleială evanghelică) cu întelepciunea supremă, încearcă să fie inchizitori care convertesc cu sabia cuvântului o lume apostată.Ei vorbesc despre bucuria pe care o aduce Hristos, dar nu cunosc această bucurie. Ei vorbesc despre pacea pe care o dăruieste Hristos, dar sunt plini de tulburare.

Ei vorbesc despre iubirea vrăjmasilor, dar se mânie pe oricine nu vrea să le acorde o importantă deosebită. Cuvintele lor sunt lipsite de putere. Cuvintele lor nu conving. Ei nu fac altceva decât să nască în mintile celorlalti teama de credinta crestină: "A fi crestin înseamnă: unu- să nu faci asta; doi- să nu faci nici asta si nici asta; ..." si tot asa până când lista faptelor interzise depăseste imaginatia unui om normal. Dacă i-am ruga pe acesti profeti să ne spună părerea lor despre cum trebuie petrecut Crăciunul, nu ar trebui să ne mire dacă ne-ar înmâna o brosură plină de fraze lungi si plictisitoare, care ar începe fiecare cu cuvintele "Nu cumva..." sau "Nu trebuie să...".
Acesti alesi reduc credinta crestină la un "Nu..." înalt de doi metri si jumătate, care îi depăseste pe toti. Dar credinta crestină este viată. Si viata nu se poate reduce la interdictii. Viata nu se poate reduce la nimic altceva, viata nu se poate ciunti sau deforma. Viata este viată. Viata crestină este să Îl iubesti pe Dumnezeu, gustând încă de pe pământ bucuriile vesniciei, si să îti iubesti aproapele, pregustând comuniunea cu toti îngerii si sfintii. Viata crestină începe cu un "Da..." mare, cu un "Da..." pe care Dumnezeu l-a rostit atunci când, din multa Sa dragoste, l-a creat pe om.Atunci când vorbim despre bucuria Crăciunului, oricât de mult s-ar îndepărta oamenii zilelor noastre de trăirea duhovnicească a acestui praznic, nu ar trebui să pornim de la "Nu" -uri. Chiar dacă omul este iubitor de patimi, chiar dacă omul îsi doreste raiul numai prin vorbe, prin fapte arată contrariul.

Scurta mea scrisoare vrea să vă ceară un singur lucru: lăsati-i pe copii să se bucure de Sărbătoarea Nasterii Domnului. Si dacă apare si un "nu", adică rugămintea de a nu le fi furată această bucurie, motivul este că prea multi părinti le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseste decât Hristos.

Nu îmi doresc să mă asemăn "crestinilor alesi" despre care am scris putin mai sus, si nu am de gând să fac un rechizitoriu al neopăgânismelor promovate de mass-media cu ocazia sărbători crestine. Nu pentru că îmi e teamă că voi fi ironizat (sunt situatii când ironia celorlalti dovedeste faptul că spusele tale îi zgârie). Ci pentru că vreau doar ca dragostea părintilor să fie mai tare decât această lume care încearcă să dezbine tot ce e frumos. Stim în ce lume plină de minciuni, plină de compromisuri si de greutăti crestem noi. Tot în ea vor creste si copiii nostri. "Nu suntem îngeri, si nici copiii nostri nu sunt." E adevărat, dar la fel de adevărat este si faptul că nimic în lumea aceasta nu poate împlini sufletele decât Dumnezeu.Si nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii nostri de cunoasterea lui. Dacă ei vor simti dragostea dumnezeiască, dacă ei vor întelege Taina Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va aprinde un foc care va arde toate gunoaiele pe care lumea aceasta încearcă să le îngrămădească: focul credintei.

Copiii au nevoie de Crăciun. Si noi avem nevoie. Cu toti avem nevoie de împlinire.

Să fim sinceri cu noi însine: putem să ne mintim sotii sau sotiile, putem să ne mintim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem să ne mintim (dacă am ajuns să ne mintim si pe noi, nu mai suntem oameni, ci suntem roboti a căror libertate "programată" nu înseamnă alegerea între bine si rău, ci alegerea între diferitele forme ale răului).Viata fără Dumnezeu este o viată stearpă. Si, dacă noi, din cauza patimilor noastre, nu vrem să cunoastem această viată, cel putin să nu le răpim copiilor nostri posibilitatea de a o cunoaste. Să nu le transformăm Crăciunul într-o sărbătoare a cadourilor.

"Si atunci, să renuntăm la cadouri?"

Nu, nu asta e solutia. Solutia este de a le da cadourilor atentia cuvenită, fără ca această atentie să gonească importanta prăznuirii Nasterii Fiului lui Dumnezeu. Peste câtiva ani de zile, masinutele si păpusile de astăzi nu îi vor ajuta să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii nostri au nevoie de jucării (dar de jucării care să le dezvolte capacitatea psiho-motorie, nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator). Dar mai mult decât de jucării au nevoie să cunoască mila lui Dumnezeu. Si, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor sti si să se bucure de cadourile primite, si vor sti si să aprecieze eforturile făcute de părinti pentru a le procura aceste cadouri.Există părinti bogati care risipesc banii pe toate prostiile, si care consideră că, dacă si-au îngropat copiii în teancuri de jucării, acestia nu vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de Dumnezeu.

Îndrăznesc să le spun că nu îsi cunosc copiii. Am rămas foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui părinti sunt printre cei mai înstăriti din grădinită mi-a spus: "Ce bine că vin la grădinită... Acasă mă simt ca într-o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator. Aici am prieteni, am cu cine să mă joc..." Si peste câteva minute a continuat: "Ce mult îmi place când ne vorbiti despre Dumnezeu. Simt liniste în suflet." Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din mintea lui. Citisem si auzisem multe despre modul în care este sufocată copilăria astăzi, despre influenta nefastă a jocurilor pe calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strică pe copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădinită (care cu altă ocazie m-a rugat să îl duc la biserică, să vadă si el o slujbă, că părintii nu l-au dus niciodată) mi-a confirmat că cele citite si auzite sunt reale.

Chiar dacă unii părinti nu vor să înteleagă, copiii au nevoie de Dumnezeu. Predând religia la o grădinită simt din ce în ce mai clar acest lucru. Părintilor care sunt săraci, care nu pot să le ofere copiilor darurile pe care si le doresc de Crăciun, le spun că, dacă îi vor creste în dreapta credintă, peste câtiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei: bucuria Crăciunului, ca si bucuria Sfintelor Pasti, nu va lipsi din casele lor: pentru că, prin vietile lor, crestinii sunt dovezi vii ale Învierii lui Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curătie sufletească pe care bogatii necredinciosi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de bani. Sunt părinte, am doi copii, si poate că nu voi fi în stare să le ofer un Crăciun asa cum cred că ar trebui să aibă. Spovediti si împărtăsiti vor fi (si mi-as dori să stiu că se vor putea împărtăsi si când vor ajunge la vârsta liceului), daruri vor primi. Dar asta nu este de ajuns. S-ar putea ca priceperea mea si a sotiei mele să nu dea rezultate bune. Dar eu nu încerc să vă conving să vă cresteti copiii cum mi-i cresc eu. De aceea nici nu vă dau prea multe sfaturi. Nădăjduiesc că, dacă veti întelege câtă nevoie au nevoie copiii vostri de bucuria Crăciunului, Îl veti ruga pe Dumnezeu să vă lumineze cum să îi ajutati să simtă această bucurie.

Un singur lucru vă mai spun: mi-as dori ca, văzând voi bucuria Crăciunului pe fetele lor, să vă dati seama că si voi puteti fi părtasi acestei bucurii. Îmi doresc să fiti gelosi pe bucuria copiilor vostri si să vă doriti să trăiti (sau să retrăiti) această bucurie. Se apropie praznicul. Veniti cu inimile deschise. Spovediti-vă si împărtăsiti-vă. Primiti-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din diferite părti ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia dintre ei în întregime: Hristos bate la usa inimilor voastre. Deschideti-I.

"Deschide usa, crestine..."

Bucuria Craciunului,
Editura Sfantul Nectarie, 2002
Sursa

Doctorul doctorilor

Danion Vasile

De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată şi murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi aşteptat la aşa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, şi nimeni nu îşi dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toţi aşteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ţinutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniştită, pentru că fusese spovedită şi împărtăşită.
Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…
***
Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de şchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, aşa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeţi, gazda le-a spus: „Satul nostru îl aşteaptă pe Marele Doctor. Aţi auzit ceva, se apropie de noi?”
Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu ştie nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoinţă la el în gazdă.
Dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.
- E orb, le explică gazda, nu vede nimic…
- Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul.
Îi era tare milă de băiatul orb, aşa că spuse:
- Of, dacă aş putea, i-aş da eu unul din ochii mei.
Străinul care îl însoţea îl întrebă în şoaptă:
- Eşti sigur?
Copilul întrebă:
- Da, sunt sigur, dar…
- Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse uşor pe faţă şi copilul îşi dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar îşi dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.
- Văd, văd, văd…, striga acesta.
- Eşti sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.
- Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre.
- Să mergem atunci, spuse Străinul. Şi porniră la drum.
La ieşirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În faţa ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, şi spuse cu voce tare:
- Dacă aş putea, i-aş da una din mâinile mele.
- Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, şi mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.
- Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să ştie că e de la mine.
Copilul făcu câţiva paşi, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, şi mâna se lipi imediat. Copilul o mişca, nevenindu-i să creadă ochilor.
Străinul îşi continuă drumul. Copilul veni lângă el şi spuse:
- Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi.
- Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îţi doreşti să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puţină hrană la noi şi avem de mers vreme de patruzeci de zile.
- Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aş fi.
Şi au plecat… Şi au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simţea că nu mai poate, îl privea pe Străin şi sufletul său se umplea de putere.
Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:
- Ziua bună, oameni buni, ne daţi şi nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul.
Nimeni nu îi răspunse, însă.
- Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul.
- Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.
- De ce? Până acum ne-au primit toţi, chiar şi cei săraci. Iar aceştia, care cred că au de toate…
- Aceştia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu ştiu să iubească.
- Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aş da inima mea, aş muri, nu-i aşa? - întrebă copilul. Şi nu aş putea ajuta decât un singur om. Eu aş vrea să-i ajut pe mulţi, zise copilul, privindu-l pe Străin.
- Dă-i fiecăruia o bucăţică din inima ta.
- Cât de mare?
- Vei simţi tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alţii de alta mai mică.
- Bine, zise copilul. Aşa am să fac.
Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o faţă aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucăţică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la faţă. Privirea îi deveni senină.
- Avem oaspeţi, oaspeţi de seamă, strigă către cei din casă. Bine aţi venit la noi, le spuse musafirilor.
Copilul se întoarse spre Străin şi îi zâmbi.
- Bine v-am găsit, spuse Străinul.
- Nu ştiu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când aţi venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda.
Soţia îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea şi îi aruncă o bucăţică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu îşi dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simţea doar o căldură în piept. Şi ieşi să îi primească pe oaspeţi.
Copilul îl întrebă pe Străin:
- Mai sunt mulţi pe care i-aş putea ajuta? Simt o dorinţă din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea şi altora…
- Nu vrei să mănânci mai întâi? Ţi-e foame, doar…
- Mâncăm după aceea, spuse copilul.
- Du-te singur, îi spuse Străinul. Ştii ce ai de făcut. În satul acesta aproape toţi suferă de aceeaşi boală. Puţini au inima sănătoasă. Tu îi poţi ajuta şi pe ceilalţi să iubească…
Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulţi oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de şaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulţi oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:
- Ştiţi cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?
- Da, a trecut de dimineaţă. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu îşi dădu seama când anume.
Bătrânul începu să citească:
„Copile, ai vrut să ajuţi bolnavii şi te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul îşi dădu seama că începuse să vadă şi cu al doilea ochi şi mâna stângă i se mişca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, aşa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferinţe. La cei sănătoşi la trup, dar cu inima bolnavă. Şi i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Priveşte spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală şi orice neputinţă. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuţi, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Şi îţi vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simţi în inima ta…”
Bătrânul plângea, şi abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, şi simţea cum inima îi arde în piept…
***
Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Şi îşi aminti visul… Privi apoi spre icoană şi recunoscu chipul Străinului…
Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat şi după aceea, până când a ajuns la bătrâneţe. Şi, în toată viaţa lui, a simţit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalţi. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…