Pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu

de Arhimandritul Jacob

 

Mi s-a pus următoarea întrebare: mulţi oameni se întreabă cum pot să-şi dea seama care e voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi; cum să ştie dacă e voia lui Dumnezeu să se căsătorească cu o anumită persoană; cum să ştie dacă e voia lui Dumnezeu să rămână în străinătate sau să se întoarcă în ţara de origine; etc...

Mulţi oameni caută să cunoască voia lui Dumnezeu, dar foarte puţini sunt cei care sunt dispuşi să o împlinească. Astfel, în zadar apelează la Sfânta Scriptură, duhovnici şi toţi sfinţii din Rai. În zadar cer semne şi vor să li se întâmple minuni. Nu sunt în stare să asculte şi să vadă. Nu fac apel nici măcar la cel mai elementar bun simţ, sunt gata să creadă pe oricine şi orice le îndreptăţeşte dorinţele. Robi ai propriilor patimi, judecata lor e alterată, oricât ar fi ei de educaţi şi înţelepţi după standardele acestei lumi. Astfel trec de la exaltare la deprimare, merg din rătăcire în rătăcire, din încurcătură în confuzie.

Cu toate acestea, nu ar trebui să avem nicio îndoială că Dumnezeu a prevăzut pentru fiecare o cale precisă şi sigură, o cale roditoare în fapte de sfinţenie. Problema este că această voie a lui Dumnezeu se lasă foarte greu cunoscută celor care rămân ataşaţi în mod pătimaş lor înşile, voii proprii şi a tot ceea ce constituie identitatea lor lumească. Voia lui Dumnezeu le va rămâne confuză atât timp cât nu vor fi făcut alegerea fundamentală şi completă de a-L urma pe Iisus Hristos, alegere pe care Tradiţia şi Sfânta Scriptură o numesc „pocăinţă” (metanoia). Eroarea fatală constă în a vrea să ştim înainte de a crede, înainte de a ne pune toată încrederea în Dumnezeu şi de a trăi în comuniune cu El. Ca şi creştini, cunoaştem voia lui Dumnezeu în măsura dragostei şi a credinţei pe care o avem. Pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să credem şi să iubim. Atunci şi numai atunci, când am încredinţat făra rezerve viaţa noastră în mâinile Domnului, totul se simplifică şi se luminează în mod surprinzător. Dobândim o inteligenţă duhovnicească, o dreaptă socotinţă în ceea ce priveşte în primul rând păcatele noastre şi nevoia de a ne pocăi, apoi o înţelepciune care ne permite să înţelegem şi să ne organizăm viaţa în mod concret pentru a o pune în acord cu voia lui Dumnezeu, atât în marile lucruri din viaţă, cât şi în cele mici.

Bineînţeles, acest pas în credinţă e un dar al harului lui Dumnezeu, însă cel care îşi pune problema găsirii voii lui Dumnezeu a şi primit, fără îndoială, acest dar. Însăşi căutarea voii lui Dumnezeu e o mărturie în acest sens, chiar atunci când această căutare e încă nedefinită şi confuză. Năzuinţa către ceea ce e bine, către adevăr este o mărturie a prezenţei Duhului şi deci, a iniţiativei divine în viaţa noastră. A crede înseamnă a merge în direcţia Duhului Sfânt, înseamnă a-L lăsa să împlinească în noi şi prin noi acele „mari minuni” promise ucenicilor de către Iisus Hristos.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu începe deci prin dăruirea noastră totală lui Dumnezeu. Ar trebui să ne fie clar - şi asta în ciuda regretabilelor discursuri liniştitoare care sunt mai degrabă lumeşti decât evanghelice, că nu e posibil să trăim în acelaşi timp şi pentru noi înşine şi pentru Dumnezeu, şi pentru bani şi pentru Dumnezeu, şi pentru lume şi pentru Dumnezeu, şi pentru orice sau oricine din lumea aceasta şi pentru Dumnezeu. Hristos ne invită să facem o alegere, oricât de sfâşietoare ar fi ea. Dumnezeu e un Tată de o bunătate infinită care întoarce însutit ceea ce Îi este jertfit din dragoste şi cu credinţă. Pentru că a-L alege pe Dumnezeu nu înseamnă a pierde ceva, ci dimpotrivă, a-L alege pe Dumnezeu înseamnă de fapt a regăsi totul întru adevăr şi dreptate. A alege fără rezerve să-L urmeze pe Dumnezeu este, deci, hotărârea unei persoane lucide şi înţelepte care îndrăzneşte să creadă. A ne dărui total lui Dumnezeu înseamnă a ieşi din nehotărârea sterilă şi din hăţişurile în care cu imprudenţă ne-am împleticit viaţa. Înseamnă, în orice caz, a lăsa înapoia noastră ceea ce are doar aparenţele unei vieţi, pentru a păşi şi a ne angaja în credinţă liber şi cu încredere. Dacă vrem să cunoaştem voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte un anumit aspect al vieţii noastre, să începem, aşadar, în rugăciune arzătoare, să ne dăruim în întregime lui Hristos, Viaţa vieţii noastre.
___
Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre… Efeseni 4,22-23
...să vă umpleţi de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească, ca voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi întăriţi fiind cu toată puterea, după puterea slavei Lui, spre toată stăruinţa şi îndelunga-răbdare…  Coloseni 1,9-11
Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.  Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.  Efeseni 5,15-17

Revista Apostolia

O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque

de Grecu Bogdan

 

Octombrie 2005. Un foarte bun prieten din Piatra Neamţ, plecat în Anglia de câţiva ani buni e într-o mică vacanţă în sudul Franţei împreună cu viitoarea lui soţie. De o lună am ajuns şi eu în Spania şi cum am liber câteva zile de la universitate, merg să mă întâlnesc cu ei.

A doua zi după ce ajung, ea – jumătate englezoaică, jumătate indiancă – ne propune să căutăm o mănăstire ortodoxă care, după cum citise pe internet, trebuia să fie prin zonă. Nu-şi aducea aminte numele, ci doar că era pe lângă un oraş numit Limoux şi că depindea de Mitropolia română. Aşa că, de ziua Sfintei Parascheva plecăm să o căutăm, cu gândul de a ajunge la Sfânta Liturghie.
Alegem drumul cel mai scurt pe hartă şi, după vreo 10 km, intrăm într-o pădure parcă ruptă din amintirile copilăriei, scăldată în nuanţe arămii, străpunse din loc în loc de verdele plin de viaţă al brazilor. Culorile toamnei, filtrate de pâlcurile de ceaţă ne „blochează” maşina la 30 km/h iar la ieşirea din munţi ne aşteaptă un canion pe care nu ne putem abţine să nu-l parcurgem la picior. Aşa că, abia pe la amiază ajungem la Limoux, unde, la un birou de turism, după 10 minute de „săpături”, cineva îşi dă seama că mănăstirea pe care o căutăm noi ar putea fi o fostă fermă de pe lângă Villebazy, la care acum există nişte fresce bizantine pe care unii turişti merg să le vadă câteodată.
Ne „îmbarcăm” din nou şi o luăm printre dealuri. Viile tocmai au fost culese, dar ciorchini răzleţi au mai rămas pe viţe. Cum nu mâncaserăm nimic, oprim şi ne bucurăm de dulceaţa strugurilor. Lăsăm în urmă şi Villebazy, iar drumul îngust tot urcă şi nu prea ştim unde merge... Pâna când dăm de un indicator: „Monastère Orthodoxe”. În sfârşit! Continuăm prin pădure până când în faţa noastră se deschide un luminiş larg.

- Parcă-i în România! – ne grăbim noi să spunem. Dar culoarea cărămizie a mănăstirii ne aduce aminte mai degrabă de Grecia. Parcăm maşina sub un tei şi ne îndreptăm spre poartă unde ne întâmpină o frescă înfăţişându-l pe Domnul Hristos care o are la dreapta pe Maica Domnului iar la stânga pe un sfânt de care n-am mai auzit... Martin^[1]. Sunăm şi ne deschide un călugăr zâmbitor, mic de statură, cu barba şi părul albe.
- Bine aţi venit! - ne spune în franceză.
- Sunteţi români? - îl întreb.
- Nu, suntem francezi. Dar voi?
- Români şi... englezi.

Părintele ne deschide capela, plină de icoane bizantine, mică, smerită aş zice, ca şi însăşi ortodoxia din vestul Europei. Apoi ne face un tur al mănăstirii; pereţii curţii interioare sunt plini de fresce: Cartea Facerii. Numai la Suceviţa mai văzusem ceva asemănător, dar acolo frescele erau departe, chiar sub acoperiş, pe când aici poţi să întinzi mâna şi să le-atingi.
Ne invită la un ceai şi o prăjitură (de post, căci e vineri).
- Rămâneţi la noi în seara asta? Ca să ştiu ce să-i spun bucătarului.
- Nu... prea putem, toate lucrurile ne-au rămas acolo unde suntem cazaţi.

Continuăm discuţia începută în timpul vizitei. Aflăm că îl cheamă Jacob, că e stareţul mănăstirii şi ne dăm seama că ştie despre viaţa Bisericii din România mult mai mult decât noi. Ne povesteşte despre părintele Iachintde la Putna („cu adevărat impresionant!”), părintele Teofil de la Sâmbăta („un om sfânt!”), părintele Cleopa sau Înaltpreasfinţitul Teofan, de Stavropoleos, Lupşa, Oaşa, Sihăstria sau Moviliţa, micul sat din Vrancea de unde vin unii muncitori care au ajutat la transformarea vechii ferme în mănăstire. La prima sa vizită în România era melchit^[2]şi stareţul unui aşezământ monahal la Ein Kerem, lângă Ierusalim, construit chiar alături de peştera unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul în copilăria sa. Acolo l-a cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Serafim în timpul unei vizite a acestuia în Ţara Sfântă, iar mai târziu, la Cantauque, i-a întâlnit pe Înaltpreasfinţitul Iosif şi Preasfinţitul Siluan, pe vremea când aceştia erau încă studenţi. După ce s-au mutat în Franţa, o parte din vieţuitori au hotărât să devină oficial ortodocşi – deşi stilul lor de viaţă şi credinţa le erau ortodoxe de mulţi ani – şi i-au cerut Înaltpreasfinţitului Iosif („Un om deosebit! Nu sunt mulţi episcopi ca el!”) să-i primească sub omoforul său. Comunitatea este formată din cinci monahi şi un frate[3], dar unul din preoţi e momentan plecat cu fratele la Ierusalim, iar celălalt, specialist de talie mondială în medicină şi membru al Academiei Franceze, lipseşte şi el, fiind invitat la o conferinţă.

Vorbim de mai bine de o oră... Se bucură să afle că şi „la demoiselle”[4] e ortodoxă. Îi vorbim despre neliniştile noastre şi chiar îndrăznim să abordăm şi lucrurile care ne dezamăgesc în Biserică. Spre surprinderea noastră, nu ne duce cu vorba - cum eram eu obişnuit de la oamenii Bisericii pe care-i întâlnisem înainte – ci primeşte „judecata” noastră cu realism. Probabil recunoaşte în noi o căutare – poate naivă – a unui ideal, „întâmpină” o anumită dorinţă a noastră de autentic în viaţa Bisericii. Ne invită din nou să rămânem până a doua zi.
- Faceţi mâine Liturghie?
- De obicei facem Sfânta Liturghie sâmbăta, dar cum acum suntem doar trei, probabil că vom face doar utrenia.

Continuăm discuţia, care devine din ce în ce mai vie. Nici părintelui nu-i place religiozitatea „folclorică”, a „creştinilor de duminică” sau a oamenilor care aprind o lumânare şi dau un pomelnic cu sentimentul că şi-au făcut datoria către Dumnezeu, dar apoi uită de El în viaţa de zi cu zi... Ne vorbeşte despre bogăţia ortodoxiei pe care a descoperit-o pas cu pas şi pe care ar vrea să n-o mai ţinem ascunsă în umbra unui formalism superficial, a unui „tipicarism” rece, sau a unei credinţe care uneori se transformă în superstiţie. Ne spune şi despre pericolul de a „trece pe lângă Hristos” chiar comportându-ne creştineşte, aşa cum s-a întâmplat în unele confesiuni occidentale în care slujirea aproapelui a devenit un activism sec din care lipseşte Dumnezeu. E liber în cuvânt faţă de noi, ne şi ascultă cu atenţie, ca şi cum ne-am cunoaşte de ani de zile. Nu ne prea vine să ne desprindem de acolo... Cât de viu îi este chipul când vorbeşte de Domnul Hristos şi de nevoia de a-I face loc în viaţa noastră în fiecare zi, de a ne converti permanent! Mai trece încă o oră şi... ne hotărâm să rămânem până a doua zi. Mergem la vecernie, iar după cină ne anunţă că a doua zi ne aşteaptă la Liturghie. Sigur hotărâse cu ceilalţi doi monahi să o facă pentru noi...
Liturghia e simplă şi firească: veşmintele preotului slujitor, părintele Moïse, sunt cât se poate de simple, iar părintele Symeon îl însoţeşte cu o cântare bizantină autentică, fără „înflorituri”. La micul dejun mai stăm ceva timp la „poveşti duhovniceşti”. Apoi îi ajutăm puţin la treabă, iar după amiază plecăm. Mă încearcă un sentiment de neîmplinire, ca atunci când, însetat fiind, găseşti un izvor cu apă curată care-ţi potoleşte setea, dar pe care ştii că nu-l poţi lua cu tine. „Voi reveni aici într-o zi”, îmi spun privind în oglinda retrovizoare.

Şi am revenit după mai puţin de un an, căutând acea comunicare de care mă bucurasem la prima întâlnire, hotârât să-i vorbesc părintelui Jacob despre viaţa mea. De mai bine de doi ani sufeream de o durere de spate care mă chinuia în fiecare zi şi pe care nici căldura din Spania nu o făcuse să dispară. Eram convins că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din jocul unor coincidenţe, pe care cu mintea mea slabă le vedeam ca şi rânduieli dumnezeieşti, identificasem deja şi păcatul care-mi atrăsese pedeapsa. Explicasem acest lucru şi altor preoţi dar, deşi niciunul nu-mi confirmase „scenariul”, nici nu mi-l infirmase. Unii din ei îmi spuseseră că poate Dumnezeu îmi dăduse suferinţa aceasta aici, pe pământ, ca să mă izbăvească de suferinţa din iad. În ultimele luni totuşi, atitudinea mea devenise ceva mai pozitivă, probabil ca rezultat al implicării în viaţa parohiei din Valencia, unde începusem să mă simt acasă. Aşa că mi-am deschis inima părintelui, care m-a ascultat, m-a privit şi m-a întrebat:

- Cine îţi dă dreptul să pretinzi că înţelegi judecăţile Domnului? Ţi le-a descoperit El? Cine îţi dă ţie dreptul să afirmi că Dumnezeu te-a pedepsit? Tu crezi că Dumnezeu e un contabil meschin şi sadic care te pune să plăteşti pentru tot ce-ai greşit? Nu-ţi dai seama că îţi construieşti în minte o imagine total distorsionată despre Dumnezeu? Iar această imagine te orbeşte, te împiedică să te vindeci, nu te lasă să discerni planul pe care El îl are cu tine. Care e acest plan? Nu ştiu, dar ştiu că El are un plan pentru fiecare om, că El vrea să fie cunoscut de fiecare om. Scutură de pe tine povara pedepsei, lasă-L pe Dumnezeu să trăiască în tine!
Am amuţit!...
În săptămânile care au urmat, durerea fizică nu mi-a trecut, dar suferinţa a început să dispară. Un sentiment de descătuşare treptată se strecura în mine. Începusem să cred că Dumnezeu îmi va netezi calea în viaţă. Dar am întâlnit în acea vară oameni care suferiseră cumplit. Pe unii din ei suferinţa îi făcuse să „calce strâmb”, iar atunci când s-au întors în Biserică li s-au dat canoane grele, poate chiar exagerate. N-am putut duce durerea lor, nici accepta „devierile” pe care aceasta le pricinuise. Şi am fugit! Apoi m-am simţit vinovat. Mi se părea nedrept că eu, „fugarul”, aveam binecuvântare să mă împărtăşesc, iar ei nu. Am auzit explicaţii conform cărora aceşti oameni plăteau pentru păcatele părinţilor pentru că aşa rânduise Dumnezeu. Îmi venea să urlu! Tocmai scăpasem de ideea unui Dumnezeu terorist şi acum mă confruntam iar cu ea! Simţeam că nu mai ştiu ce să cred! Eu speram ca Dumnezeu să mă ajute să-mi fac o familie, să am o viaţă liniştită în care să pot aplica învăţătura Evangheliei, să-I urmez lui Hristos. Însă cum să pot să-I cer aşa ceva unui Dumnezeu care – după cum mi se explicase – îngăduie să moară copiii de foame, sau să fie omorâţi... pentru că aşa se mântuiesc...
În această stare am mers din nou la Cantauque. După ce m-a ascultat, părintele Jacob mi-a spus cu blândeţe:

- Băiatul meu, eşti pe punctul de a descoperi lucrarea iadului. De când păcatul a despărţit-o de Dumnezeu, întreaga creaţie nu mai este ca la început, „bună foarte”, ci este aproape în totalitate dominată de violenţă şi cufundată în suferinţă. Uite, pe întreg pământul nu vei găsi niciun metru pătrat pe care fiinţele vii să nu încerce să se devoreze una pe alta, să se domine una pe alta, atât în lumea animalelor, cât şi în cea a plantelor. Noi o numim luptă pentru supravieţuire, dar de fapt nu este altceva decât victoria morţii. Nici măcar lumea oamenilor nu reuşeşte să scape de acest blestem universal. Priveşte istoria şi vezi toate nenorocirile făcute de mâna omului: aproape că am putea crede că peste tot nu-i decât opresiune, brutalitate, doar masacre şi cruzimi de toate felurile. Fără să mai vorbim de cruzimea nemăsurată a omului faţă de animale. Şi totuşi, creaţia nu e iremediabil decăzută. Încă păstrează urme ale primei sale frumuseţi, iar omul, şi el rătăcit, nu este totuşi definitiv pierdut. Legile nemiloase ale naturii căzute nu îl domină în totalitate. A păstrat ceva din bunătatea de la început, de la care pornind, Dumnezeu, prin harul Său, vrea să refacă, să restaureze chipul Său în om şi, odată cu el, întreaga creaţie. Chiar mai mult, Cuvântul Însuşi s-a întrupat. Iisus a îndurat şi El această violenţă şi a suferit - şi încă cum!, dar Învierea Sa le permite celor ce cred să întrezărească ce va fi creaţia reînnoită, însufleţită de Duhul dumnezeiesc. Prin comuniunea cu Hristos fiecare om primeşte acest Duh dătător de viaţă, dăruit tuturor celor care îşi încredinţează viaţa lui Hristos Dumnezeu. Astfel credinţa ne face să nădăjduim, iar nădejdea ne deschide porţile dragostei! Fii deci conştient de durerea acestei lumi, dar nu deznădăjdui: „Eu am biruit lumea”, aşa spune Domnul Iisus.
- Da părinte, dar simt că singur nu mai sunt în stare să cred lucrul acesta, că nu mai pot să răzbesc!
- Acum îmi spui că singur nu găseşti putere să-L urmezi pe Hristos; apoi te vei căsători şi-mi vei spune că până ce nu cresc copiii nu poţi găsi timpul necesar ca să-L cunoşti; şi tot aşa, mereu îţi vei găsi scuze: ba că te-ai certat cu soţia, ba că unul din copii e cam derbedeu. Vrei mai întâi să ai o viaţă perfectă ca să poţi să crezi în El? Exact în acest fel îţi vei pierde viaţa! Ai aceeşi problemă ca şi mine, nu îndrăzneşti să faci asta...- şi s-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest ca şi cum ar pune ceva pe el şi apoi s-a aşezat apăsat -  ...să treci peste ea şi să mergi înainte. Astăzi este ziua în care să-L urmezi pe Hristos, în orice stare ai fi. Dacă nu eşti decis să faci acest lucru în fiecare moment al vieţii tale, începând chiar de acum, nu-l vei putea face nici mai tîrziu, oricât de „aranjată” ţi-ar fi viaţa. E ca şi cu bucuria: îndrăzneşte şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poţi amâna bucuria până ce vei realiza nu ştiu ce, până ce vei avea o familie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!

După această conversaţie m-am zvârcolit toată noaptea... Părintele nu-mi prezentase nici viaţa, nici lumea pe care o voiam eu. Abia spre dimineaţă am adormit. Când m-a văzut a doua zi, m-a întrebat:
-Te-am cam terorizat aseară, nu-i aşa? Ştii la ce mijloc terapeutic apelau părinţii ca să-şi recapete pacea: rugăciunea lui Iisus. Spune-o, te va ajuta!
M-a ajutat însă şi el – probabil prin rugăciunea de care eu nu aveam cum să ştiu – dar şi prin orele întregi pe care mi le-a acordat în următoarele zile, prin conversaţiile pe care le-am avut, chiar dacă anumitor cuvinte nu le-am desluşit sensul decât după luni întregi... iar altele mai sunt încă uitate pe undeva prin mintea mea, aşteptând să fie tălmăcite... În ultima zi a şederii mele i-am cerut binecuvântare să mă împărtăşesc pentru „a primi un mic sprijin”. Cu acelaşi cuvânt blând, dar puternic, mi-a spus:

- Un mic sprijin spui? Nu pentru asta ne dă Domnul Hristos Trupul şi Sângele Său, ci pentru infinit mai mult, pentru a ne putea lăsa călăuziţi de Sfântul Duh, pentru a trăi cu adevărat.

Când am plecat de acolo m-a privit cu drag şi mi-a spus:
- Fii liber[5]! Iar dacă asta te va face să-ţi pierzi credinţa, înseamnă că nu aveai credinţa cea bună!

Unele din aceste cuvinte, povestite de mine, le-au mers la inimă unor oameni care au vrut şi ei să cunoască această mănăstire. Şi astfel, în ultimii ani, am mers la Cantauque sau doar cu câţiva prieteni, sau cu părinţii mei, sau în pelerinaj cu Nepsis-Spania, sau pentru o întânire Nepsis cu tineri din toată Mitropolia. De fiecare dată am fost primiţi cu drag de către părintele arhondar, Samuel, care a găsit întotdeauna timp să ne arate mănăstirea, să ne scoată Sfintele Moaşte spre închinare, să ne povestească cum era în Ţara Sfântă, să ne pregătească pachete cu mâncare pentru drum, să ne pună pe gânduri cu povestirile sale cu tâlc. Unii din prietenii mei au auzit acolo pentru prima dată o slujbă în franceză; alţii şi-au dat seama pentru prima dată că mănăstirea din Essex nu e singura mănăstire ortodoxă din vestul Europei. Sub cedrul din faţa capelei am montat corturile când am fost acolo cu un grup într-o vară şi tot acolo am stat la discuţii cu unul sau altul din părinţi; o dată, cineva a întrebat despre „proorocii” cultelor neo-protesante şi a primit un răspuns care l-a surprins complet: „cuvântul proorocesc nu e acelaşi lucru cu „ghicirea viitorului”, ci o descoperire a Adevărului, un cuvânt care ne face să înţelegem, să vedem! Rămâneţi în Biserică şi veţi auzi! Ascultaţi-i cu atenţie pe cei trei episcopi^[6]pe care-i avem!”; alte întrebări – despre minuni, despre neputinţa de a ne ruga, despre voia lui Dumnezeu – şi-au găsit răspuns în articolele pe care părintele Jacob le-a scris în Apostolia^[7].

La Cantauque am văzut cum oameni care nu fuseseră de ani de zile la o Liturghie au simţit nevoia să participe la slujbe, ca să fie împreună cu monahii care i-au întâmpinat cu atât de mult drag; în salonul mănăstirii am văzut că se poate ca, în acelaşi timp, unii să primească cuvânt dătător de viaţă de la un părinte, alţii să discute despre politică sau fotbal cu alt părinte, iar alţii să cânte în surdină „Mă dusei să trec la Olt” sau „Frère Jaques”, fără ca să se deranjeze unii pe alţii, fiecare primind ceea ce căuta şi toţi folosindu-se.

Aceasta este mănăstirea de la Cantauque: o oază de linişte – pentru cei prea asaltaţi de zgomot; un loc în care mâncarea este naturală şi are gust – pentru cei care sunt prea obişnuiţi cu semipreparatele; un loc în care cei care trăiesc prea mult între betoane sunt fascinaţi de macii şi liliacul care înfloresc în voie; un loc în care sunt ascultaţi cei pe care lumea îi trece prea uşor cu vederea; un loc în care cei prea siguri pe ei se simt descumpăniţi; un loc în care vin să-şi încarce bateriile cei care-şi risipesc energia mult prea repede; un loc în care cei ce se cred secătuiţi şi goi încep să simtă dorul de bunătatea lui Dumnezeu. Iar pentru câţiva bărbaţi cărora le este „acasă”, mănăstirea de la Cantauque este locul în care încearcă să trăiască Evanghelia şi să transmită cuvântul ei.

Bogdan Grecu, Belfast

---

^[1]  Un articol despre Sfântul Martin, scris chiar de părintele Jacob, a apărut în Apostolia, nr. 20, noiembrie 2009.

^[2] În Orientul Mijlociu, melchiţii sunt echivalentul greco-catolicilor din Europa de Est şi au făcut parte din Biserica Ortodoxă Antiohiană până la începutul secolului al XVIII-lea. Deşi au intrat sub autoritatea Papei de la Roma, au rămas foarte ancoraţi în tradiţia răsăriteană. De exemplu, la mănăstirea „Sfântul Ioan din Pustie”, unde au vieţuit monahii de la Cantauque înainte de a se muta în Franţa, erau cinstiţi şi sfinţii canonizaţi ulterior de Biserica Ortodoxă, ca Sfântul Serafim din Sarov.

[3] În momentul de faţă mănăstirea are opt vieţuitori: şase monahi şi doi fraţi.

[4] Domnişoara (fr.)

[5] Bineînţeles, era vorba de libertatea în gândire, de descătuşarea de anumite tipare şi convenţii impuse de lume şi nicidecum de aşa zisa „libertate” de a face orice.

^[6] În 2007, când a avut loc această conversaţie, Preasfinţitul Timotei nu era încă episcop.

^[7] În afară de cel deja menţionat, articole sub semnătura sa au apărut în numerele 2-3, 4-5, 6, 7, 10-11, 13, 18, 19.

Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele

Minunea de a crede, Arhimandritul Jacob
(fragment)


Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viaţă a Domnului Iisus în inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorinţele să ne fie împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm insuportabilul şi să putem trece prin încercările vieţii, printre care şi cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deşi greu încercaţi, radiau de bucurie şi a căror inimi ardeau de dragoste, într-o încredere totală în Hristos. Aceşti oameni sufereau, dar le era imposibil să-şi piardă nădejdea sau să fie trişti. Aceasta este o minune a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinţii mucenici, de fapt pe toti sfinţii. Ei îndurau în mod eroic încercările, nu pentru că erau personalităţi excepţionale ci pentru că încrederea lor în Dumnezeu era neştirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere şi, prin El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuşi Hristos trăia în ei.   

Î: Atunci când n-am obţinut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credinţă?

R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obţinem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovăţească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credinţă. Dumnezeu totdeauna ascultă şi împlineşte, chiar şi pe cel care se roagă cu puţina lui credinţă, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puţin important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva şi asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curaţi cu inima, pentru că încă nu suntem conştienţi de darul Domnului, pentru că El ştie mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuşi Iisus ne-a învăţat-o. Spuneţi-o adesea, spuneţi-o cu multă atenţie. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.     

Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăveşte de încercările vieţii?

R: Trebuie să ţinem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să ne bucurăm de viaţa veşnică cu şi în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiţia noastră terestră, căzută, care sfarşseşte în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte înseamnă a pierde adevărata viaţă, înseamnă a ne înfunda în suferinţa şi deznădejdea pe care Evanghelia o numeşte iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obţine, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor şi a păcatului. Tot ceea ce intervine în vieţile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puţin dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viaţă, de pace şi de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea ei şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.    

Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobişnuit în vieţile noastre? Ce părere aveţi despre minuni?

R: Pentru cel care ştie să privească cu ochii credinţei, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobişnuit. Într-un fel, viaţa celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creaţiei şi a propriei noastre existenţe. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoşilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunţând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-şi pacatele! E atât de minunat că până şi îngerii în cer se bucură. Şi nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reuşeste şi care, din dragoste de Hristos, renunţă la toate şi intră în mănăstire? Este pur şi simplu de necrezut. Ca şi fidelitatea celor căsătoriţi care îndură cu răbdare dificultăţile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunţe la propriile interese şi să-şi compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.

Şi cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Însuşi spre îndumnezeirea celor ce se împărtăşesc?

Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. Totuşi adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuieşte el însuşi pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni şi să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuşi co-lucrător. A lucra pacea, a-şi ierta duşmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puţinul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândeţea şi smerenia cel mai eficace exorcism?

A împărţi totul cu fraţii întru credinţă, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creştine care fac din Biserica însăşi o minune, mai convingătoare în faţa lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alţii" spuneau păgânii, surprinşi şi plini de admiraţie faţă de primii creştini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă şi un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puţină importanţă?

Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiţia ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deţinătoarea Adevărului?

R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinţei. Minunile nu sunt în nici un caz demonstraţii inatacabile. Miracole cu totul neobişnuite există şi în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar ştiinţa de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea şi viaţa sfântă a credincioşilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstraţie a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuşi Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)

Î: Şi minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?

R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaştem: Hristos Cel Înviat care Îşi dă viaţa pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulţumim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18) 

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

de Arhimandritul JacobE firesc pentru un credincios să dorească ca încă din această viaţă să experimenteze oarecum palapabil binefacerile şi dragostea lui Dumnezeu. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”

Nimeni nu ajunge la credinţă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuşi, în practică suntem nevoiţi să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simţit. Bucuria lăuntrică, înălţarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi şi de a te şti iubit par, în anumite etape ale vieţii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greşite din cele mai nefaste pentru viaţa duhovnicească şi experimentăm o puternică senzaţie de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simţeam atât de adânc, de plăcut şi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinţei mele? Ce rost ar avea să mă forţez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

Aşa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenţa oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioşare şi emoţii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ştie, nu se poruncesc. Aşadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenţă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înţeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur şi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinţă, voinţa de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunţa la voia proprie. „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreţuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului şi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaţa duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simţim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Şi atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoţie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înşine; aşa ne-o cere condiţia noastră căzută.

Dispariţia dimensiunii afective în viaţa noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăţi dragostea pe care cu atâta uşurinţă spunem că I-o purtăm. Şi nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaţa noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeţe şi cu atât mai puţin să ne pierdem nădejdea. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poţi simţi fericirea pe care ţi-o dădeau credinţa în Dumnezeu şi dragostea Lui; acceptă ameţeala golului şi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulţumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.



Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinţe de a conlucra cu Harul. Chiar şi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărţilor duhovniceşti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima şi a ne face să simţim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunţare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunţare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinţe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă şi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simţirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aştept o viaţă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta şi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranţă netulburată şi cu orice preţ, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaşte nu ceea ce mi-am imaginat şi dorit în neştiinţa mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienţă conştientă şi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăşi.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. În felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

Vă scriu vouă, tinerilor...

Arhimandritul Jacob

Cum să îndrăznesc să vă adresez un cuvânt? Nu este generaţia mea una din cele care v-a lăsat moştenire o lume de-a dreptul falimentară? Nu este ea, pe bună dreptate, discreditată pentru a mai putea da lecţii? Căci de-acum înainte umanitatea va trebui să lupte pentru supravieţuire. „No future” („Nici un viitor”) vedem scris pe ziduri. Nu e vorba de a avea o atitudine fatalistă ci mai degrabă de a crede că am intrat, cel puţin, într-o perioadă de mari frământări. Unii ar vorbi chiar de o corabie care se scufundă. În orice caz, pământul nostru este puternic ameninţat şi, fără nicio îndoială, locuitorii lui vor suferi sau poate chiar vor pieri.Nu despre o nouă convingere o să vă povestesc acum. Deja acum mai bine de cincizeci de ani, mi s-a dăruit să-mi dau seama de impostura civilizaţiei noastre. La optsprezece ani am plecat din sânul familiei pentru a duce o altă viaţă şi am făcut acest pas neştiind deloc ce îmi va rezerva aceasta. Abia cincisprezece ani mai târziu am ales viaţa monahală. Pot să spun că nu am regretat niciodată această ruptură pe care am făcut-o în anii adolescenţei. Timpul n-a făcut altceva decât să-mi confirme alegerea. Astăzi îmi dau seama, cu spaimă, că evoluţia societăţii noastre corespunde mult prea bine previziunilor celor mai sumbre ale mult prea puţinilor „profeţi” ai secolului trecut care ne avertizau deja despre catastrofa ce urma să vină.

Mărturia mea nu e o invitaţie la viaţa monahală, chiar dacă eu cred că aceasta, trăită în mod serios, este mai în măsură decât oricare alta să răspundă provocărilor epocii noastre. Aş vrea numai să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte greutatea vremurilor pe care le trăim şi de a vă invita, în numele chemării voastre creştine, să-i faceţi faţă dedicându-vă cu toată fiinţa voastră adevărului care, pentru noi, cei care credem, este Iisus Hristos.

A face faţă cui? Dezlănţuirii răului şi minciunii, destrăbălării corupătoare de suflete care târăşte societatea noastră către prăpastie.

Cum să răspundem acestei provocări infernale? În primul rând având o poziţie clară. Evanghelia Stăpânului nostru ceresc este foarte clară: „Sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume.” Scurt şi cuprinzător.

Desigur şi pe bună dreptate, tinerii sunt chemaţi să se angajeze cu generozitate în tot felul de cauze nobile, printre care se numără şi slujirea Bisericii. Dar cum să ajungă să o facă cu integritate şi dreaptă socotinţă? Păzindu-se de duhul lumesc! Cu o oarecare detaşare, luând o anumită distanţă, pentru a dobândi o judecată liberă, nealterată şi critică, pentru a se menţine în stare de trezvie, verticali şi lucizi. Şi cum să fie în stare de acest lucru? Iubind pe Dumnezeu şi iubind oamenii! Cel care iubeşte pe Dumnezeu şi care are milă pentru oameni nu poate să iubească minciuna. Nu poate deci iubi lumea care „zace sub puterea Celui Rău” (1 Ioan 5, 19), cel ce „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr”-ul mărturiei lui Iisus (Ioan 8, 44).

Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească concret felul de a nu fi din lume. E o temă de gândire şi de dicuţii interesante. Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubeşte, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume. „Dacă sarea-şi va pierde gustul, de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară.” Atunci când creştinul îşi pierde menirea sa, aceea de a fi sfânt, în sensul biblic al cuvântului (deosebit, pus de-o parte) aşa cum Tatăl cel ceresc este sfânt, atunci când nu va mai avea în el Duhul lui Hristos, atunci va fi, pe bună dreptate, respins si dispreţuit. Această temă a raportului creştinului faţă de lume este prea vastă pentru a o continua acum, dar ea este, fără îndoială, fundamentală! Ţine de fiecare din noi să se aplece asupra ei cu sinceritate şi curaj, plecând de la Sfânta Scriptură, de la mărturia sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care s-au sfinţit.

Nu ştiu cum aş putea mai bine să-mi închei acest scurt răvaş decât dându-i cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne-ntru voi şi pe Cel Rău l-aţi biruit. Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; pentru că tot ceea ce este în lume –pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. Şi lumea trece, şi pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 14-17).

Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta

Arhimandritul Jacob

Unui student care crede că a picat un examen pentru că aşa a vrut Dumnezeu

Aş putea eventual să recunosc voia lui Dumnezeu în faptul că ai picat la examen dacă tu ai fi făcut tot ceea ce trebuia ca să-l treci. Din păcate nu a fost aşa, ai neglijat studiul sub pretextul că rezultatul ar depinde doar de Dumnezeu. În stilul ăsta nimeni n-ar mai trebui să se obosească, ar fi suficient să aşteptăm în toate verdictul divin.

Fără să intru în spinoasa dezbatere teologică despre harul dumnezeiesc, aş vrea doar să-ţi reamintesc un proverb popular francez care, deşi nu se regăseşte cuvânt cu cuvânt în Evanghelie, nu este nicidecum mai puţin înţelept şi care este cu totul în duhul credinţei creştine: „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta!” De asemenea, sunt uimit că dorinţa ta, foarte lăudabilă de altfel, de a-L lăsa pe Dumnezeu să-ţi călăuzească viaţa, te face să renunţi la cel mai elementar bun simţ. Bineînţeles, creştinul are credinţa că de-a lungul drumului său pe pământ, harul compensează slăbiciunile firii – şi încă cum! Această lucrarea a harului este adeseori aproape de domeniul miracolului. Totuşi, credinciosul nu poate să conteze pe ajutorul lui Dumnezeu decât din momentul în care-şi îndeplineşte cu credinţă îndatoririle. Atunci Dumnezeu întăreşte în mod minunat voinţa şi puterea robului Său şi pe de-asupra îi dăruieşte şi o înţelepciune uimitoare. Ceea ce îţi porunceşte, Dumnezeu îţi şi dăruieşte. Aşadar, înainte de a susţine că eşecul tău corespunde voii lui Dumnezeu, ar trebui să te cercetezi pe tine însuţi şi să recunoşti că e mai degrabă rezultatul unui efort insuficient din partea ta. A te încredinţa harului lui Dumnezeu nu este nici cinstit, nici drept atât timp cât aceasta te scuteşte de la muncă şi de la efortul de a gândi. O astfel de renunţare nu vine din credinţă, ci dintr-o concepţie păgână a voii lui Dumnezeu, care e redusă la nimic mai mult decât la o voinţă arbitrară, acea ursită în care credeau oamenii din vechime.

Tu eşti chemat să ai o atitudine total diferită căci, prin botez, ai fost făcut fiu al lui Dumnezeu şi împreună lucrător cu Hristos ; ceea ce, bineînţeles, e o provocare extrem de exigentă – noblesse oblige[1] – dar cu atât mai roditoare, mai duhovnicească şi, de fapt, mai dătătoare de bucurie pentru suflet. Şi, aş mai adăuga, mai spre slava lui Dumnezeu.

[1]Nobleţea obligă (fr.)

Dialog cu arhimandritul Jacob : Împărtăşanie şi tutun

Arhimandritul Jacob 

Rândurile care urmează rezumă o discuţie – în care am fost implicat din întâmplare – între doi tineri: primul, Damian, revenit în Biserică de curând, după ce se îndepărtase de ea încă din copilărie; celălalt, George, a fost toată viaţa sa apropiat de Biserică, având şi avantajul unui an de studii teologice.

G. Te-ai împărtăşit azi la Sfânta Liturghie şi acum fumezi. Aşa ceva nu se face. Nu poţi să te împărtăşeşti pentru că fumezi.

D. Nu ştiu... Duhovnicul meu mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc.

G. Nu, nu poţi să te împărtăşeşti, nu e ortodox ceea ce faci!

Discuţia se încinge. Atunci soseşte părintele Jacob.

D. Părinte, nu-i aşa că mi-aţi dat binecuvântare să mă împărtăşesc? George mi-a spus că nu puteam să mă împărtăşesc pentru că încă mai fumez.

A. J. Da, ţi-am spus că poţi să te împărtăşeşti.

George protestează: Nu e ortodox!

A. J. Cine eşti tu să poţi afirma acest lucru? E grav!

G. Un fumător nu se poate împărtăşi. E canonul Bisericii.

A. J. Care canon? Cine l-a dat? Un sinod al Bisericii? Cine eşti tu pentru a te crede judecător şi a-l învinovăţi pe fratele tău şi pe duhovnicul lui?

Da, ştiu că opinia ta e aceeaşi ca şi a unor duhovnici, dar asta nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alţii.

Părerea mea e că fumatul e un obicei rău, un viciu. Dar ceea ce mă preocupă pe mine e să găsesc cel mai potrivit tratament pentru vindecarea acestui viciu. Câteodată poate fi folositor să-l ţii departe pe fumător de împărtăşanie în speranţa că astfel îl vei face să se îndrepte. Dar cred că adesea e necesar să începi cu mila, mai ales în ceea ce priveşte împărtăşania.

G. Nu, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te îndrepţi.

A. J. Exact pe baza acestei idei, aplicată fără dreaptă socotinţă, descurajăm o mulţime de credincioşi să se apropie de Hristos. Îi convingem că mai întâi trebuie să fie curaţi, ca să nu zicem perfecţi. Dar cum să se curăţească? Oamenii au deja o viaţă foarte grea şi o adâncă conştiinţă a nevredniciei lor, au înainte de toate nevoie să fie mângâiaţi şi încurajaţi. De care creştinism, de care ortodoxie vrem noi să dăm mărturie? La care Evanghelie ne raportăm? Acest accent pus pe regulă nu-i dă oare Bisericii o înfăţişare de sinagogă? Nu a venit Domnul Hristos pentru cei necuraţi şi păcătoşi? N-a arătat-o El atât de minunat intrând în casa lui Zaheu sau vindecând bolnavii şi neputincioşii? I-a cerut El lui Zaheu să-şi schimbe viaţa înainte de a intra în casa lui? Nu, El a intrat mai întâi în casa acestuia atunci când Zaheu era un mare păcătos şi acest lucru i-a scandalizat foarte tare pe cei drepţi. Atunci, şi numai atunci, Zaheu, cu inima răvăşită, a putut să-şi schimbe viaţa. În acelaşi fel, slăbănogului de la scăldătoare Iisus nu i-a spus mai întâi: „de acum să nu mai păcătuieşti”, ci doar mai târziu, după ce l-a vindecat, i-a spus lucrul acesta. Ne împărtăşim pentru a fi vindecaţi de bolile noastre duhovniceşti şi pentru a fi curăţiţi de păcate. Toată Sfânta Liturghie o mărturiseşte. În chiar momentul împărtăşaniei, preotul spune aceste cuvinte: „se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (numele) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.” Şi apoi „iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.” Toate acestea nu vor deloc să spună că nu trebuie să luptăm împotriva păcatelor şi obiceiurilor rele care duc la păcat. Numai că harul şi lupta merg mână în mână.

Ştii tu cine e Damian? Ştii cum s-a pocăit el? În ciuda îndreptării inimii sale, el nu e încă perfect, desigur, încă mai are obiceiuri rele şi multe lucruri de îndreptat în felul lui de viaţă. Dar cum să reuşească acest lucru dacă e lăsat singur, dacă nu păstrează o legătură strânsă cu Domnul Hristos? Trebuie să acordăm timp Harului. Legea morală e adesea prea neputincioasă pentru a schimba singură inima omului. Mult mai eficientă şi lucrătoare se dovedeşte a fi experienţa milei şi dragostei lui Hristos.

Să încetăm să-i descurajăm pe oameni cu cerinţele noastre inumane şi ipocrite care sunt adesea, în bună parte, convenţii sociale şi culturale. Astfel, anumite culturi sunt foarte severe în ceea ce priveşte tutunul, dar tolerează alcoolul. Dar în alte culturi e invers. Nu e vorba aici de a fi laxist în ceea ce priveşte tutunul, ci pur şi simplu de a recurge la pedagogia Evangheliei. Pe de altă parte, cine suntem noi pentru a-i împovăra pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, sarcini pe care nu le atingem nici măcar cu un deget? Acest fiu al Bisericii, care s-a pocăit în lacrimi, trebuia să fie el îndepărtat de Trupul lui Hristos, de hrana cea cerească pentru simplul motiv că încă e un om slab care poate greşi? Care din noi nu e aşa în ceea ce priveşte lucruri mult mai grave decât tutunul? Iată, judecarea fratelui pe care tu ai făcut-o e infinit mai gravă decât ţigara la care el nu poate încă să renunţe. El ştie că trebuie să se îndrepteze şi se pare că-şi doreşte acest lucru din toată inima. Dar tu, tu ce-ţi doreşti? „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 32)

Sursa: APOSTOLIA, Publicaţia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale