Se afișează postările cu eticheta Codependenta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Codependenta. Afișați toate postările

joi, 30 iulie 2015

Infidelitatea o trauma mai mare decat un dezastru natural

Gyorgy Gaspar *

Iubirea si toate celelalte bogatii oferite de o relatie de cuplu sunt precum mierea si laptele pentru sanatatea conectarii emotionale. Dar sunt momente in care aceste elemente sunt departe de a reprezenta realitatea vietii in doi. Si in acest caz ma refer la toate acele dureri si suferinte pe care le traim atunci cand persoanele iubite ne-au inselat alegand sa investeasca pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp energie, implicare si intimitatea sexuala fata de o alta persoana.

Aceasta durere este uneori atat de mare incat abia daca ne mai putem ridica in picioare pentru a ne asuma responsabilitatile zilnice. Stolul de ganduri despre cum s-a putut intampla asa ceva si flashback-urile despre ce s-a intamplat in fapt pot sa fie atat de tulburatoare incat ne destructureaza din a mai face orice altceva.

Majoritatea studiilor clinice din domeniul psihologiei de cuplu si familie arata ca experientierea unui act de infidelitate este unul dintre cele mai traumatice evenimente pe care fiinta umana le poate trai. Adesea adulterul este mai traumatizant decat dezastrele si calamitatile naturale, deoarece acestea nu se produc intentionat. Insa infidelitatea este o decizie deliberata a celui de langa noi – mai exact a acelei persoane despre care presupuneam ca ne iubeste si ingrijeste, ca ne protejeaza de restul lumii, ca ne trateaza cu respect, demnitate si onestitate.Trauma este un eveniment negativ major sau un set de evenimente care distrug asumptiile noastre de baza sau credintele fundamentale despre lume sau oameni – in acest caz partenera(ul) si relatia de cuplu. Astfel de evenimente traumatice tulbura fiecare parte a vietii noastre – ne tulbura gandurile, emotiile si comportamentele.

Adesea presupunem ca relatia noastra de cuplu este sigura si avem impresia ca aceleasi convingeri le are si persoana de langa noi, si aceste ganduri nu se pierd nici atunci cand nu suntem impreuna. Avem incredere in faptul ca partenerul(a) considera persoana noastra si relatia printre cele mai sfinte valori in viata. Ne asteptam la sinceritate – si la faptul ca nicio parte din viata persoanei iubite nu ne este ascunsa. Si nu in cele din urma, ne asteptam la un angajament din partea partenerei(ului) in ceea ce priveste comportamentele de intimitate si sexualitate si impartasirea diferitelor stari emotionale. Iar atunci cand toate aceste angajamente sunt violate, ajungem sa ne simtim cu adevarat violati.

De ce ne afecteaza atat de tare aceste aspecte? Deoarece avem incredere in persoana care a ales sa-si petreaca viata alaturi de noi. Cand partenerul(a) ne transmite un mesaj nu stam sa-i evaluam sinceritatea sau continutul de adevar. Daca partenerul (a) vine acasa mai tarziu nu ne facem griji in legatura cu ceea ce face pentru ca exista incredere si respect. Toate aceste convingeri despre fiinta draga aduc siguranta si predictibilitate in viata noastra. Iar atunci cand realitatea se dovedeste a fi diferita traim cele mai intense dezechilibre emotionale. Simtim cu lumea se prabuseste si noi nu putem face nimic pentru a opri potopul.

Efectele acestui tip de traume pot capata o varietate de manifestari, la nivel cognitiv, emotional si comportamental:

Ganduri frecvente
  1. Ne indoim de convingerile anterioare despre partener(a);
  2. Ne pierdem credinta in relatia de iubire;
  3. Avem convingerea ca fiinta iubita a vrut sa ne faca rau in mod intentionat;
  4. Apar indoielile legate de noi insine si de viitor;
  5. Frici despre eventualele infidelitati care nu au fost exprimate;
Emotii obisnuite:
  1. Ne simtim inundati de furie, depresie si anxietate;
  2. Ne simtim fraieriti, rusinati sau vinovati;
  3. Punem la indoiala atractivitatea noastra;
  4. Traim o vulnerabilitate profunda si zdrobitoare;
  5. Suntem confuzi in legatura cu ceea ce simtim si ceea ce se va intampla in viitor;
  6. Avem perioade de amorteala, in care suntem inghetati si parca nu mai simtim nimic.
Comportamente des intalnite:
  1. Actiuni dezorientate;
  2. Momente de tacere urmate de actiuni ghidate de emotiile care erup vulcanic;
  3. O monitorizare continua a comportamentelor partenerului (ei);
  4. Intentia de razbunare manifestata mai mult sau mai putin in actiune;
  5. Incercari de reasigurare.
Infidelitatea partenerului nu doar ca ne-a violat corpul emotional, dar atrage dupa sine si o serie de indoieli legate de noi, ceilalti si viitor. Acestea sunt momentele in care balanta relationala se da peste cap si traim cele mai urate momente de realitate. 

In astfel de momente mintea ne comunica mesaje de genul:
  1. Este ca si cum un tren ar fi trecut peste tot corpul meu. Nu voi mai crede in nimeni niciodata.
  2. Mi-am pierdut reperele. Sunt in ceata.
  3. Nu mi-am cunoscut partenera(ul) niciodata. Nu este persoana pe care am ales-o. Cum s-a putut intampla asa ceva.
Studiile de specialitate arata ca in astfel de momente suntem expusi la un risc crescut de depresie sau anxietate, la fel ca dupa orice situatie de pierdere. Infidelitatea implica multe pierderi pentru partenerul inselat – pierderea sigurantei si a predictibilitatii, pierderea visurilor legate de relatia de cuplu si adesea pierderea viitorului, a inocentei si a increderii. Acestea sunt insotite de pierderea a ceva special si unic: romantismul si intimitatea sexuala.

La nivel fundamental un act de infidelitate transforma corpul nostru emotional intr-un ring de box. Emotiile noastre se schimba de la un moment la altul sau suntem atat de confuzi incat nici nu stim exact ce simtim. Astfel de traume adesea sunt urmate de momente de negare sau amorteala care au functia de a ne proteja de cascada emotiilor cu valenta negativa.

Dupa toate aceste enunturi infioratoare partea buna este ca peste 70% dintre cuplurile care aleg sa-si refaca viata dupa un astfel de eveniment traumatic reusesc nu doar sa depaseasca momentul dar chiar si sa-si imbunatateasca relatia cu sprijin de specialitate.

*Gyorgy Gaspar e psiholog clinician, psihoterapeut de familie si cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, formator la diferite programe de formare complementara, presedinte si membru fondator al Asociatiei Multiculturala de Psihologie si Psihoterapie.

vineri, 29 mai 2015

Cum stabilim limite în relaţiile cu ceilalţi

Şi: ce sunt alea limite | ce nu sunt | când le impunem | cum se manifestă într-o relaţie sănătoasă | cum le impunem | de ce sunt opusul indiferenţei

Vorbesc des despre “limite” fără să îmi bat capul să explic prea bine ce vreau să zic. Pentru că este un concept destul de străin de felul în care am fost eu educată şi nu prea împământenit la noi, este şi foarte prost înţeles. Chiar şi eu îi restrâng sensul de multe ori, pentru că folosesc termenul ca fiind echivalentul permisiunii de a spune “nu” din când în când, dar asta acoperă doar un colţişor din ceea ce înseamnă, de fapt, “limite”.

“Limitele” sunt ca nişte injecţii: dor foarte mult pe moment, dar ne fac foarte bine pe termen lung. Ele presupun să ne stabilim, în primul rând faţă de noi înşine, cât de departe suntem dispuşi să mergem în anumite situaţii. Apoi, ferm, şi fără ne retragem dragostea, să îi anunţăm şi pe ceilalţi şi să le punem în practică.

O explicaţie foarte bună a ceea ce reprezintă sau nu reprezintă limitele, cum le stabilim, cum le comunicăm celorlalţi şi cum le impunem, găsiţi în Melody Beattie – The New Codependency. Mai jos, vă prezint cele mai importante idei:
ESTE TIMPUL SĂ STABILIM LIMITE CÂND:

• ne-am hotărât să nu mai spunem “da” atunci când vrem să spunem “nu”
• Trebuie să înceteze un anumite comportament care ne răneşte
• Suntem gata să spunem cum ne simţim, indiferent dacă oamenii vor să audă asta sau nu
• suntem dispuşi să încheiem relaţii care au devenit “cu unic sens”, dacă nu avem ambii drepturi egale
• suntem dispuşi să îi facem pe ceilalţi să se simtă prost reamintindu-le de banii pe care i-am împrumutat, în loc să ne simţim noi prost când nu am greşit cu nimic
• când vrem să oprim un anumit comportament, dar ceilalţi insistă
PENTRU A NE FIXA LIMITELE, TREBUIE SĂ SPUNEM:

• ce vom face dacă persoanele ne vor trata în continuare într-un anumit mod
• ce pot face şi ce nu pot face ceilalţi în spaţiul nostru
• cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru cineva
• cât de departe acceptăm să se meargă pentru noi
• “da” când vrem să spunem da
• “nu” când vrem să spunem nu
• “poate” când nu suntem siguri
• Ce vom face sau ce nu vom face atunci când nu ne sunt respectate limitele
A AVEA LIMITE “SĂNĂTOASE” CU CEILALŢI PRESUPUNE:

• Să le respectăm drepturile, intimitatea, treburile personale
• Să punem întrebări, în loc să aşteptăm, să cerem sau să avem aşteptări
• Să ne ţinem de cuvânt
• Să nu împrumutăm lucruri fără să întrebăm
• Să spunem adevărul
• Să nu ne impunem credinţele asupra celorlalţi
• Să nu îi judecăm pe ceilalţi
• Să nu presupunem că ştim “faptele”
• Să nu îi confruntăm până ce nu suntem siguri că avem toate informaţiile factuale 
CE NU SUNT LIMITELE:

• Bariere pe care le ridicăm pentru că aşa ne-a spus cineva
• Ameninţări goale
• Şantaj emoţional
• Bariere pe care nu putem sau nu vrem să le impunem

Limitele nu sunt folosite pentru a controla comportamentul cuiva, ci doar pe al nostru. Ele presupun nişte consecinţe “dacă procedezi aşa, eu voi proceda în felul următor”, dar îi lasă în continuare pe ceilalţi să îşi aleagă comportamentul.

Din proprie experienţă, ştiu că limitele sunt greu de impus. De multe ori, nu ştiam nici eu prea bine “cât de departe sunt dispusă să merg”, alteori mi-a fost frică să ajung în felul acesta să închei o relaţie, alteori am dat înapoi.

Cu siguranţă limitele mele nu au fost niciodată bine primite, dar atunci când am reuşit, i-am obişnuit pe ceilalţi încetul cu încetul, fără să cedez.

Deşi pot părea echivalente cu indiferenţa, “limitele” sunt chiar opusul ei. A avea limite presupune să recunoşti şi să spui adevărul despre cum te simţi, şi nu să spui ceea ce vor ceilalţi să audă. Şi nu este aşa că a recunoaşte adevărul este mult mai greu decât a te preface că totul este bine? Am face asta pentru oameni care ne sunt indiferenţi?
semnatura_sara_mic


Sursa Blogul Sarei

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Perechea perfectă a codependentului

O știți pe aia cu “nu ești tu de vină, e doar vina mea”?

Acum vreo câteva luni, după 30 de ani de grație trăiți pe această Planetă, mi-a venit o idee:

“Dar dacă totuși ai fi tu de vină”?

Și așa am deschis un nou capitol din viața mea, intitulat “Descoperă narcisistul.”

“Narcisist” e un cuvânt despre care n-aș fi crezut niciodată că l-aș putea pronunța într-un paragraf despre viața mea, dar înainte să explic despre ce este vorba, vreau să spun două cuvinte despre “vină”.

Am petrecut puține momente din viață gândindu-mă la vina altora. În perioada mea de codependență nici nu îmi puneam problema asta, din cauză că aveam mereu impresia că este vina mea, pentru orice. Am reușit o dată să îmi cer iertare din cauză că am afirmat în mod public că mi-a plăcut un film, într-o zi în care Acel Cineva suferea pentru că i se stricase televizorul. Mi-a turuit vreo câteva ore până ce m-a convins că afirmația fusese insensibilă și făcută special ca să îi fac în ciudă. Am ajuns la concluzia că este vina mea.

După intrarea în Al Anon, am avut alte motive pentru a nu mă gândi la vina altora. După atâta timp cât trăisem pe muzica celorlalți, era în sfârșit timpul să mă concentrez doar pe melodia mea: greșelile mele, neajunsurile mele, responsabilitățile mele. Nu mai aveam de gând să arăt cu degetul decât dacă în fața mea era o oglindă.

Dar câteva certuri recente mi-au dat de gândit. Și, deși nu încurajez la mine această trăsătură de a căuta vina în altă parte, am făcut o excepție. Din răspuns în răspuns, am dat peste descrierea fidelă a mai bine de 80% din relațiile melerelația cu un narcisist.
Cine sunt narcisiștii?

Narcisiștii sunt persoane convinse de propria lor importanță, care au nevoie totodată de admirația neîntreruptă a celorlalți și care obțin acest lucru prin manipulare și minciună.

Cum arată relația cu un narcisist?

Faza 1: Love, love, love

Relația începe ca o poveste aproape supra-realistă de dragoste. Pentru că sunt oameni extrem de carismatici, amuzanți și populari, narcisiștii par pur și simplu perfecți, ba, mai mult, par intersați de tine. FOARTE interesați. Te asaltează cu mesaje, vor să stea mereu pe lângă tine, te fac să te simți ca Soarele în jurul căruia gravitează planeta lor.

Faza 2: Una caldă, una rece

Aproape imediat ce ești bine prins în cârlig, te trezești aruncat la o parte. Uneori criticat, ironizat, comparat cu alții, ignorat din punct de vedere emoțional, alteori din nou o persoană minunată, lângă care râde, se simte bine și căreia îi oferă toată atenția din lume. Pentru că nu știi ce să crezi, ești tentat să tragi concluzia că între timp ai făcut ceva greșit. Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu mai primești acea atenție neîntreruptă de la începutul relației, narcisistul te acuză imediat că îl sufoci și că ești prea lipicios. În mod subtil, narcisistul îți spune că este anormal ce îi ceri și astfel își poate justifica toate momentele când te tratează cu răceală.

Deoarece e greu să ții pe cineva lângă tine în același timp în care te porți oribil cu ei, narcisiștii au o serie întreagă de tehnici prin care reușesc acest lucru:

Îți ridiculizează emoțiile și își justifică orice izbucnire cu “m-ai provocat”, “ești prea sensibil”, “prea le iei personal”. Cu cât îi crezi mai mult pe ei, cu atât crezi mai puțin în tine, iar asta te face să te crezi lipsit de valoare și aproape recunoscător pentru faptul că cineva – bun, rău, cum o fi – te acceptă totuși ca partener.
Te bârfește în gașca luidacă vreodată îl vezi transformându-se total pe lângă o persoană sau alta, e din cauză că așa face și folosește această modalitate pentru a-și aduna în jur o întreagă gașcă de “cutii de rezonanță” – oameni care îl cred, pentru că le spune ceea ce vor să audă. În gașca lui, te va face cumva de râs sau îți va aduce niște acuze absurde, tu vei încerca să te aperi – părând, astfel, mult mai absurd – și astfel demonstrând că avea dreptate.
Te face să te lupți cu alții pentru atenția lui: într-un anumit moment, pe scenă apare o altă persoană, căreia Narcisistul începe să-i acorde foarte multă atenție. Când nu îi îndeplinești dorințele întocmai, are grijă să menționeze cealaltă persoană și să te compare cu ea, aruncându-te în competiție înainte să îți dai bine seama ce faci.
Joc duplicitar: uneori pare cea mai drăguță persoană din lume, alteori i se citesc în reacții intenții atât de meschine încât e greu să împaci cele două imagini. Pentru că relația a început cu fațada sa cea mai prietenoasă, e greu să îți închipui că poate fi o persoană ATÂT de manipulatoare și de rău intenționată. Rămâi la ideea că este în fond o persoană bună și că tu o provoci să se comporte urât.
Faza 3: La gunoi

Narcisiștii au o nevoie bolnavă de-ai face pe ceilalți să se simtă lipsiți de valoare, umiliți și călcați în picioare. Când relația se încheie, ei vor avea ultimul cuvânt și nu va fi un cuvânt de zahăr. Pentru că vor nu doar să arate că ei sunt cei care părăsesc, ci și să demonstreze că nu îi meriți și că ești lipsit de importanță. Există și posibilitatea să plece fără vreun cuvânt și nu, nu îi doare și da, pot lăsa totul în urmă fără să clipească.

După ce am citit toate aceste lucruri, sufletul mi-a strigat: EVRIKA! După care am aflat următorul lucru:

Narcisiștii și codependenții se atrag reciproc.
Sunt perechea perfectă, pentru că doar un codependent este în stare să se pună atât de mult sub semnul întrebării încât să suporte toate aceste comportamente și, la rândul lor, doar narcisiștii ne pot da nouă, codependenților, un nivel atât de mare de durere și umilință pe care îl putem duce în spinare.

Este vina lor, dar cel mai tare mă doare că este și vina mea.
semnatura_sara_mic

luni, 10 noiembrie 2014

Când dependența vine la Bal Mascat

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu le putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.


marți, 20 mai 2014

Relaţiile cu părinţii – taţii tiranici

Aş începe textul cu o definţie a ceea ce însemnă “tată tiranic”, dar cred că îi cunoaştem mult prea bine. Cine a auzit sau doar a simţit că filosofia capului familiei se bazează pe “eu te-am făcut, eu te omor” a avut un tată tiranic. Sau poate că nu a existat în nici un moment violenţă, dar aţi simţit influenţa tatălui ca pe un puternic sentiment de posesiune, de parcă i-aţi fi fost proprietate, iar voinţa lui a stat mereu ca o gheată apăsată pe grumaz.
După ce am vorbit despre problemele în relaţia cu părinţii, conflictele cu mamele – martir, vă prezint ideile principale din cartea
Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents
legate de taţii cu rol de “despot” în viaţa copilului.
Deşi cartea nu are relevanţă directă pentru codependenţi, mi-am dat seama că taţii alcoolici sunt, de cele mai multe ori, şi taţi tiranici, iar copiii din familii alcoolice, deveniţi adulţi, încă au probleme mari de a relaţiona cu ei.
În rezumat, atunci când un copil are de-a face cu un tată dur, are trei soluţii:
  • Să se lupte cu el
  • Să i se supună
  • Să i se alăture
Din păcate, nici una dintre alegeri nu este cea “corectă”, aşa că oricare ar fi fost mecanismul de adaptare din copilărie, acesta îşi lasă amprenta până în viaţa de adult.
Rebeliunea: presupune înfruntarea permanentă a tatălui, chiar dacă dezechilibrul de forţe este mare. Se poate ajunge şi la bătăi, dar reacţia nu trebuie neapărat să îmbrace aceeaşi formă. Poate fi vorba, de exemplu, de rebeliune, de spirit permanent de “gică contra”, de a face exact invers decât spune tatăl. Impactul târziu asupra vieţii de adult este acela că rebelul va repeta aceeaşi atitudine în orice relaţie cu autoritatea (şefi, profesori, legi). În cazul femeilor, consecinţa poate fi aceea că la maturitate caută un bărbat iubitor şi blând, pe care, o dată ce îl cuceresc, ajung să îl dispreţuiască pentru lipsa de duritate.
Supunerea: o dată supus, copilului i se testează mereu limitele, iar tatăl face abuz din ce în ce mai mare de puterea sa, putând ajunge să pună copilul în situaţii umilitoare şi exasperante, doar pentru a-şi dovedi puterea. Încrederea în sine a copilului şi, apoi, a adultului, are trăinicia unui castel de nisip. Adultul va deveni incapabil să îşi spună punctul de vedere într-un mod asertiv.
Un caz special pe care insistă autorul este cel al copiilor care, în semn de rebeliune, au abandonat şcoala, acţionând de fapt cu supunere mascată. De ce supunere? Deoarece nefiind în stare să dobândească suficiente cunoştinţe cât să îşi asigure un job bun, care să le permită independenţa financiară, viaţa lor continuă să fie dependentă de locuitul la părinţi şi mesele de acasă.
Alăturarea: strategia pare direct luată din Sun Tzu – dacă nu îi poţi învinge, altăură-te lor. Copiii care s-au alăturat tatălui tiranic au ajuns probabil să îşi batjocorească fraţii mai mici sau să îşi “arate muşchii” în faţa altora, mai slabi decât ei – fizic, intelectual sau financiar. În mod aparent, un astfel de copil îşi asigură o relaţie bună cu tatăl, dar  adultul va ajunge să realizeze  faptul că din relaţia cu tatăl său lipseşte ceva, ca şi cum bazele relaţiei sunt false şi artificiale. Adultul poate deveni şi el tiran, la rândul său, şi din când în când se aude pe sine spunând exact aceleaşi lucruri ca tatăl său. Este atunci cu adevărat vocea adultului, sau sunt doar lucruri repetate şi însuşite fără voie?

Cum te rupi de un astfel de tată?

În primul rând, trebuie să lămuresc această idee de “a te rupe” de părinte. Nu înseamnă nici oprirea comunicării, nici evadare, nici tăierea oricărei legături. Dimpotrivă, a “te rupe” de părinţi înseamnă o îmbunătăţire a relaţiei. Singurul lucru care “se rupe” este sfoara invizibilă pe care ai moştenit-o din copilărie şi care te face uneori să te comporţi – în familie, la muncă şi în societate – ca o marionetă ghidată de relaţia cu mama sau cu tata.
Primul pas este acela de a-ţi vedea tatăl ca o persoană condusă de propriul copil interior. La urma urmei, întreabă autorul, “ce determină un bărbat adult, adeseori inteligent şi educat, să îşi vadă copilul ca pe o proprietate a sa? Ce îl determină să urle ordine şi reguli atât de copilăreşti şi de egoiste? Cu siguranţă nu poate fi vorba despre partea sa adultă, şi nici despre partea sa preocupată.” Trebuie să ne uităm cu atenţie şi să vedem, în spatele figurii înfricoşătoare, pe cea a unui copil înfricoşat de lume. În felul acesta, tatăl nu mai pare atât de ameninţător, iar puterea lui asupra adultului de acum se dezvăluie ca fiind doar un produs al minţii, şi nu o putere reală.
La fel ca nişte copii, taţii se pot supăra, pot ameninţa, pot să “se dea mari în continuare”, dar există ceva ce nu mai pot face: să aibă putere asupra noastră.
semnatura_sara_mic

Sursa: Blogul Sarei

marți, 12 noiembrie 2013

Şi matematica e importantă

Sara

Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.
Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.
Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.
M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.
Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.
Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.
Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.
Statistic vorbind, fac bine.
semnatura_sara_mic

marți, 20 august 2013

Rugăciunea către Sfântul Efrem cel Nou, ocrotitorul celor dependenți

Sfinte Părinte Efrem, inima mea e sfâşiată de durere şi de amărăciune şi nu ştiu ce cuvânt să aduc înaintea ta. Nimic nu mă mai bucură în această viaţă şi poverile şi suferinţele cele lăuntrice îmi sunt ca o băutură otrăvitoare şi cumplit de amară. Nu-L mai desluşesc pe Dumnezeu în nimeni şi nimic şi mă simt ca un om care e omorât de propriile gânduri. Izbăveşte-mă, Sfinte, de această asuprire diavolească, căci nu mai pot răbda mâhnirea şi urâciunea aceasta ce-mi soarbe vlaga şi toată puterea de viaţă.

Tu i-ai văzut pe batjocoritorii şi ucigaşii tăi şi ai răbdat nenumărate schingiuiri şi urâciuni din partea lor, dar prin dragostea ta pentru Dumnezeu ai rămas neclintit în credinţă, înfruntând acea privelişte de iad. Cu totul m-am slăbănogit, iar din multa durere lacrimile nu le mai pot opri.

Nu am la cine să merg, nu este cine să mă audă, nu este cine să mă mângâie, nu este cine să-mi spună o vorbă bună. Fă-te tu toate acestea pentru mine, Sfinte Efrem, şi aşa cum eu nu ştiu, tămăduieşte şi limpezeşte sufletul meu, ridicându-mă întru nădejde şi lumină. Ştiu că e de necuprins cu mintea toată pătimirea ta mucenicească, şi tocmai de aceea te rog pe tine, căci ştiu că ai răbdat urâciuni nemăsurat mai mari decât ceea ce rabd eu acum. Fie-ţi milă de mine ca de un frate mai mic şi foarte neputincios şi rânduieşte în aşa fel, încât prin această durere pe care o trăiesc acum să cunosc mai bine ostenelile tale muceniceşti şi ceea ce înseamnă purtarea de fiecare zi a crucii. Amin.

 
 Sursa: Rugăciune

marți, 12 martie 2013

Copiii adulți ai alcoolicilor


Maturizarea din punct de vedere fiziologic nu presupune implicit şi maturizarea psihic-emoţională.
Următoarele afirmaţii nu sunt făcute pe baza unor studii ştiinţifice, ci pe baza experienţei proprii a copiilor adulţi ai alcoolicilor; e posibil să nu ţi se potrivească toate sau, poate, au apărut modificări în timp; îţi sugerăm, însă, să le explorezi, să vezi în ce măsură te regăseşti în ele şi în ce măsură identificarea lor te poate ajuta să faci o schimbare în bine.

1. Copiii adulţi ai alcoolicilor ghicesc ce înseamnă "normalul".
- lipsa unui model de normal; bizarul ni se pare normal; evadăm în fantastic; normalul nu e decât un mit; “funcţional şi disfuncţional” – ce anume se potriveşte pentru noi şi pentru familia noastră;

2. Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a desfăşura un proiect de la început până la sfârşit.
- în copilărie, nerespectarea promisiunilor, amânarea treburilor casnice, lipsa comunicării şi a planificării activităţilor; grandomania şi perfecţiunea ne pot împiedica uneori să ducem la bun sfârşit ceea ce facem; putem să descoperim ce sistem au alţii şi ce sistem ne putem crea noi: realismul ideii, paşii de
urmat, durata în timp, când e cel mai bine pentru noi să facem acel lucru; uneori funcţionăm mai bine în situaţii de criză, de urgenţă;

3. Copiii adulţi ai alcoolicilor mint atunci când ar fi la fel de simplu să spună adevărul.
- minciunile iau forma negării, acoperirii alcoolicului, încălcarea promisiunilor; în timp, pierderea încrederii în ceilalţi, a valorii adevărului, crearea obiceiului de a minţi; panica de a nu fi prins; mod de atragere a atenţiei;
- minciuni “controlate” şi “automate”; pierderea controlului asupra minciunii; luarea deciziei de a înceta minţitul şi aplicarea programului de 24 de ore; extrema refuzului de a minţi, ca negare a paternului familial;

4. Copiii adulţi ai alcoolicilor se judecă pe sine fără milă.
- internalizarea criticilor negative primite şi formarea unei imagini de sine negative; nu ne atribuim nimic bun, dar ne simţim vinovaţi de orice e rău;
- conştientizarea calităţilor; acceptarea complimentelor; dacă greşim, nu înseamnă că suntem greşiţi;

5. Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în a se distra.

6. Copiii adulţi ai alcoolicilor se iau pe sine foarte în serios.
- cele două trăsături sunt legate între ele; teama de ridicol; ne e greu să ne separăm de munca noastră – riscul de a ajunge la epuizare;
- învăţarea relaxării; redescoperirea copilului din noi; “copii de închiriat” = model de distracţie; disocierea muncă – propria persoană pentru a putea beneficia de celelalte bucurii ale vieţii; “ce ai făcut pentru tine azi?”

7. Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în relaţiile intime.
- lipsa unui model sănătos de relaţie; inconsistenţa iubirii gen “du-te - vino”, temerea de abandon; amplificarea conflictelor mărunte din panica abandonului; ceilalţi au puterea de a decide cum ne simţim; nu ştim să facem faţă respingerii; retragerea atunci când cineva îşi manifestă interesul;
- o relaţie sănătoasă trebuie întreţinută în fiecare zi, nu apare peste noapte; elementele unei relaţii sănătoase;

8. Copiii adulţi ai alcoolicilor supra - reacţionează la schimbări asupra cărora nu au nici un control.
- lipsa de control în copilărie; decizia de a controla totul la maturitate; suntem acuzaţi de rigiditate, aroganţă, lipsă de spontaneitate, când, de fapt, ne e teamă că putem scăpa lucrurile din mână; reacţiile exagerate devin automatisme, reflexe involuntare;
- conştientizarea reacţiilor defensive exagerate şi efectele acestora; încercarea de acomodare treptată cu schimbarea şi flexibilitatea;

9. Copiii adulţi ai alcoolicilor caută în mod constant aprobare şi afirmare.
- În copilărie primim mesaje confuze despre ce şi cum suntem: “eşti băiat bun, dar…”; căutăm în mod constant aprobarea celorlalţi în tot ce facem; ceilalţi continuă să decidă cât de buni sau de răi suntem;
- Încercarea de internalizare a aprobării, odată obţinute şi folosirea energiei motivante a acesteia; acceptarea complimentelor, recunoaşterea meritelor noastre; fiecare om are şi eşecuri, şi succese; “ce ai făcut bine azi?”

10. Copiii adulţi ai alcoolicilor se simt diferiţi faţă de ceilalţi oameni.
- lipsa aptitudinilor sociale şi de relaţionare; ne simţim ciudat atunci când trebuie să interacţionăm cu alţii; ne alegem modele sau prieteni “mai răi sau mai urâţi” decât noi; cei care sunt “mai buni” ne intimidează;
- deşi suntem unici, nu suntem complet diferiţi; avem aceleaşi probleme; participă la un grup de suport; împărtăşeşte-ţi sentimentele şi problemele; caută informaţii referitoare la CAA;

11. Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt fie supra-responsabili, fie supra-iresponsabili.
- lipsa unui model de familie care colaborează, în care sarcinile şi responsabilităţile sunt împărţire; ajungem să ne asumăm fie tot proiectul, fie să nu ne implicăm deloc; nu ne cunoaştem limitele; ne e greu să spunem “nu” şi să refuzăm sarcini; epuizare; insecuritate; teama de a fi concediaţi, de a nu fi suficient de buni;
- trebuie să ne analizăm pe noi, pe cei de lângă noi şi relaţiile cu ei; să ne stabilim limite; să nu fim “de toate pentru toţi”, să nu ne lăsăm exploataţi; în sens invers, învăţarea treptată a responsabilităţii şi asumarea de sarcini;

12. Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt extrem de loiali, chiar atunci când există dovezi clare că loialitatea nu e meritată.
- loialitatea e rezultatul fricii şi insecurităţii; nimeni nu părăseşte familia atunci când situaţia e dificilă; ne e greu să stabilim relaţii, aşa că ne mulţumim cu ce avem; schimbarea ni se pare prea grea;
- sinceritate faţă de realitatea situaţiei şi relaţiilor în care ne aflăm; e loialitatea justificată? Ce decizie luăm? Ce ne reţine de la a pune în practică acea decizie? Cum ne simţim faţă de o eventuală separare?
Evitarea manipulării;

13. Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt impulsivi. Ei tind să se "încleşteze" într-un mod de acţiune fără a lua în considerare comportamente alternative sau consecinţe posibile. Această impulsivitate conduce la confuzie, pierderea controlului asupra mediului înconjurător. În plus, petrec mult timp "curăţând mizeria".
- impulsivitatea e o trăsătură a copiilor; nouă nu ne-a explicat nimeni care sunt consecinţele faptelor noastre; în copilărie, acestea erau imposibil de prezis; “viziune tunelistă” – ne urmăm “fixa”, fără a mai putea să ne dăm seama de efecte sau persoane afectate: ne căsătorim cu cineva pe care nu cunoaştem;
demisionăm fără să avem altă sursă de venit, etc.; căutăm gratificare imediată; nu avem răbdare – starea de urgenţă: “acum ori niciodată”; în copilărie, orice lucru amânat nu avea să se mai întâmple niciodată;
- identificarea situaţiilor de impulsivitate; care sunt consecinţele şi persoanele afectate? Luarea deciziei?

Concluzii
A. Alcoolismul se "moşteneşte". Sunt destul de rare cazurile în care în familie nu a existat cineva - mai apropiat sau mai îndepărtat - care să sufere de această boală.
B. Copiii adulţi ai alcoolicilor au un risc mai mare de a dezvolta această boală faţă de ceilalţi copii. Discuţiile legate de explicaţii genetice sau de mediu sunt mai puţin importante în faţă acestui adevăr.
C. Copiii adulţi ai alcoolicilor tind să se căsătorească cu alcoolici. Rareori se întâmplă ca ei să conştientizeze acest lucru la momentul respectiv, dar observăm acest fenomen repetându-se din nou şi din nou.


Sursa: Programul Sf. Dimitrie Basarabov

miercuri, 6 iunie 2012

Seninătatea nu este un norişor pufos

Sara

Cam în felul ăsta îmi închipuiam eu un om senin acum trei ani: un Dalai Lama într-o zi bună, combinat cu privire limpede de Brad Pitt, zâmbet permanent de bebeluş fericit, imperturbabil în veselie ca un căţeluş pe un câmp cu flori. Dacă pământul ar fi fost un loc numai cu oameni senini şi împăcaţi, am fi fost cu toţii nişte îngeraşi care ţopăiam de colo-colo pe norişori albi pufoşi, declarându-ne iubirea unul faţă de altul şi cu toţii faţă de restul lumii şi privindu-i cu un fel de compasiune înţelegătoare pe cei care încă se consumau pentru mărunţişurile vieţii.

Desigur, uneori tindeam să mă comport chiar în felul ăsta (cu exepţia că nu am eu chiar ochii albaştri ai lui Brad Pitt) şi mă miram de ce toată lumea se uită la mine de parcă locul mi-ar fi fost într-un sanatoriu înconjurat de mult verde.

Am încercat să imit seninătatea mult timp, dar se pare că este unul din acele lucruri care nu merg imitate, ci doar trăite. Când nu am reuşit să fiu senină, conform programării, 24 de ore din 24, am lăsat toate baltă, m-am declarat incompetentă în ale seninătăţii şi mi-am văzut de alte preocupări, cum ar fi: pasul 4, citit varii cărţi, vorbit cu prietenii şi alte chestii care ţin mai mult de lumea aceasta.

Dar într-o zi am fost pusă în situaţia în care a trebuit să vorbesc pe larg despre familia mea unor oameni străini, băgăcioşi în treburile altora de felul lor şi care îmi cereau, pe deasupra, socoteală pentru tot felul de probleme care ar fi trebuit să fie doar ale noastre.

Ştiu cum aş fi făcut acest lucru în urmă cu trei sau patru ani. Stomacul mi s-ar fi strâns într-o bilă grea, plumburie, în mijlocul burţii şi aş fi atârnat grea şi neputincioasă pe scaun. Amintirile ar fi început să îmi tremure în piept, înainte să apuce să fie puse în cuvinte – şi în locul vorbelor ar fi ieşit lacrimi, tremur, bocete neînţelese. Mi-aş fi frământat mâinile ca un copil prins cu mâţa-n sac şi poate că nu aş fi fost în stare să spun mai mult decât “nu înţelegeţi, nu aveţi cum să înţelegeţi”. Mi-ar fi fost mai mult decât orice o ruşine imensă, mai apăsătoare decât canicula în timpul verii – ruşinea ca secretul meu cel murdar, cele mai urâte clipe trăite, să-mi fie scoase la iveală de parcă ar fi nişte zdrenţe puturoase.

De data aceasta a fost altfel. Este adevărat, cei care nu au avut un alcoolic în familie nu au cum să înţeleagă. Aşa că m-am decis să fac tot ce pot să înţeleagă.

Atunci când am fost acuzată că “nu am avut grijă” de tatăl meu cel alcoolic şi că “l-am lăsat să se ducă de râpă” mi-am dres vocea şi am recunoscut că ar putea părea aşa din exterior, dar că povestea completă este alta. Am povestit despre zecile, sute de metode folosite, pentru a-l opri din băut. Am povestit despre frica imprimată pe fiecare celulă a corpului de accesele de violenţă ale tatălui meu. Am povestit despre nopţi nedormite de grijă şi de frustranta neputinţă de a iubi o persoană care nu se lasă ajutată. Şi au tăcut.

Atunci când mi s-au reproşat minciunile, le-am arătat cum adevărul mi-ar pune în pericol siguranţa fizică. Şi au tăcut.

Atunci când s-a adus vorba despre scandalurile eterne şi deranjante, am descris ce înseamnă să fii la 50 de centimetri de sursa scandalului, şi nu un spectator de la depărtare. Şi au tăcut.

Nu mi-am propus însă să închid gura nimănui, ci doar să audă şi povestea nespusă a celor care de obicei nu vorbesc.

Până să deschid gura “situaţia familiei”, de care îmi era atât de frică să fie scoasă la iveală, mi se părea un fel de noroi plin de vinovăţie care nu putea sub nici o formă să iasă la suprafaţă. Dar până la urmă nu a fost decât un adevăr care nu mai doare. Este un adevăr care face parte din mine, ca o mână sau ca intestinul subţire.

Şi de-abia atunci când oamenii de lângă mine au început să îmi spună că le pare rău pentru lucrurile prin care am trecut, de-abia când am spus simplu “mulţumesc” ştiind în sinea mea că în felul meu sunt o mare norocoasă şi că fiecare eveniment din viaţa mea m-a ajutat să mă formez, de-abia când am apăsat cu toată puterea pe rană şi am văzut că pot supravieţui, de-abia atunci am înţeles.

Asta înseamnă seninătatea.

luni, 5 septembrie 2011

Dependenţa de aprobare

Cristina Sturzu

Una dintre cele mai la modă dependenţe este cea de aprobarea celorlalţi. Învăţată încă din copilărie ca modalitate de supravieţuire în lumea „celor mari“, această adicţie ne face să ne luăm tot felul de sarcini care ne încarcă viaţa şi aşa destul de plină, împingându-ne până la epuizare.

Poate cunoşti în jurul tău sau poate tu însuţi observi la tine câte activităţi faci „pentru alţii“, cât îţi încarci programul şi aşa încărcat cu activităţi pe care chiar nu le poţi refuza, pentru a împlini porunca slujirii celorlalţi. Deşi poate nu te recunoşti ca şi dependent de aprobarea celorlalţi, poţi spune că eşti dintre cei care doresc să-i vadă pe toţi din jur mulţumiţi şi face tot ce-i stă în putere pentru asta. Dar în Faptele Apostolilor, în capitolul 1, găsim: „Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.“

Cultura actuală îţi va spune că cea mai bună formă de a scăpa de această trăsătură este să fii tu însuţi, cel care eşti cu adevărat. Să-ţi preiei controlul asupra propriei vieţi. Să înveţi să spui „nu“. Să-ţi permiţi să faci lucrurile pe care vrei să le faci şi chiar să le faci. (Sună familiar?). Ironia e că dependenţii de aprobare pot părea că lucrează pentru Dumnezeu şi pentru cei din jur, dar motivaţia lor profundă e de cele mai multe ori legată de propria securitate emoţională, de propria reputaţie şi de propria imagine în ochii altora. Nu e legată de slava lui Dumnezeu şi ascultarea de El. Este vorba de propria slavă şi de părerea celor din jur.

Un dependent de aprobare confundă „fă plăcere celorlalţi“ cu slăvirea lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi ne vom gândi la Marta, despre care am auzit citindu-se la Evanghelia din ziua Adormirii Maicii Domnului, şi la munca pe care o făcea ea, fiind atât de importantă. Era atât de concentrată pe a face lucrurile „cum trebuie“ ca să împlinească nişte „obligaţii“, încât aproape că a pierdut din vedere că prioritatea reală era să-L cunoască pe Iisus şi să înveţe de la El. Deşi lucrurile cu care era ocupată nu erau rele în sine, Mântuitorul i-a spus că „doar un lucru trebuie“ şi, după cum se vede, acelea nu erau.

La dependentul de aprobare, meritul se bazează pe reuşite şi e motivat de mândrie

În inima cuiva care se teme să-i dezamăgească pe cei din jur stă credinţa că el îi poate face să fie fericiţi. Sub frica de a spune „nu“, de a lăsa pe cineva să se descurce ori chiar să rateze o împlinire este minciuna că el poate împlini aşteptarea celorlalţi de a face lucrurile bine ori chiar la perfecţie. De fapt, dacă ne gândim mai bine, hrănirea nevoii de aprobare nu e decât unul dintre idolii zilelor noastre.

Poate că, într-adevăr, ai lucrat pentru a face binele, pentru a face lucruri plăcute înaintea Domnului, dar ai fost motivat de altă dorinţă decât cea de a-I sluji Domnului. Domnul iubeşte adevărul şi smerenia mai mult decât un sacrificiu bine-făcut.. Poate că ai acceptat multe responsabilităţi din credinţa că tu eşti singura persoană capabilă să le împlinească; ai uitat însă că Domnul este Cel care ne cheamă să-L slujim, după cum spune Sfântul Apostol Pavel - „Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu“ (II Cor. 3, 5-6).

Aşa încât, cum putem să vindecăm dependenţa de aprobarea celorlalţi?

Aceasta începe când realizăm cât de neputincioşi suntem în toate, că „fără El nu putem face nimic“. Că orice am face, nu are nicio legătură cu performanţa personală. Nu ai făcut niciodată şi nici nu vei putea face vreodată un lucru care să te facă să meriţi ceva de la Dumnezeu. Tot ce ai este de la El şi este Dar!

Atitudinea mai plăcută înaintea lui Dumnezeu e aceea a unei inimi înfrânte - „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ - care se teme de El, decât atitudinea celui care le-a făcut pe toate, după cum putem vedea şi în Parabola vameşului şi fariseului. Atunci când vei începe să trăieşti cu gândul ca ceea ce faci să-I placă Domnului mai mult decât să le placă celorlalţi, atunci timpul tău, priorităţile tale şi motivaţiile tale vor începe să se alinieze la voia Domnului. Poate nu vei împlini aşteptările celorlalţi, dar cu siguranţă Îl vei slăvi pe Dumnezeu.

Nu ai nevoie să fii dependent de aprobare. Nu ai nevoie să trăieşti în frica de a nu fi respins, pedepsit, de a nu face greşeli ori de a nu fi la nivelul aşteptărilor cuiva. Singurul care te va judeca este Mâtuitorul, Care spune „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară“ (Matei 11, 28-30). Iar El deja te-a acceptat şi aprobat.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Dependenţa de persoană (2)

Oamenii aflaţi în relaţi adictive (dependenţa de persoană/ă) prezintă mai multe sau mai puţine din următoarele caracteristici. În general ei:
1. se simt adesea mistuiţi
2. au dificultăţi în stabilirea graniţelor Eului
3. au tendinţe masochiste
4. renunţă cu greu
5. se tem de riscuri, schimbări şi necunoscut
6. experimentează o creştere individuală insuficientă
7. au dificultăţi în exprimarea intimităţii reale
8. joacă jocuri psihologice
9. dăruiesc pentru a primi ceva în schimb
10. încearcă să îi schimbe pe ceilalţi
11. au nevoie de ceilalţi pentru a se simţi împliniţi
12. caută soluţii în afara lor
13. pretind şi aşteapă dragoste necondiţionată
14. refuză sau abuză de implicare
15. aşteaptă de la alţii recunoaştere şi apreciere
16. se tem să fie abandonaţi când au loc despărţiri de rutină
17. recreează sentimente negative familiare
18. îşi doresc apropierea, deşi se tem de ea
19. înceracă să repare sentimentele celorlalţi
20. joacă jocuri de putere
Numai dacă am avea curajul să recunoaştem care din acestea ni se potrivesc… aşa am putea pune un nou început vieţilor noastre, dar pentru asta e nevoie de mult curaj, sinceritate şi ajutor de la Dumnezeu…

Sursă text: “Dragoste sau dependenţă?” de Brenda Schaeffer

Spor în toate cele bune!
prosanthropos.wordpress.com

Dependenţa de persoană…

Un tip de dependenţă foarte subtil deoarece de foarte multe ori este confundată cu dragostea şi nu cu orice fel de dragoste ci cu dragostea adevărată.

De ce dependenţă de persoană? Pentru a răspunde la acestă întrebare trebuie să aruncăm o privire foarte atentă asupra copilăriei. Câţi dintre noi am avut cu adevărat o copilărie echilibartă? O copilărie în timpul căreia să fi primit exact atât de multă dragoste pe cât am avut nevoie (nici mai multă, nici mai puţină), o copilărie care să ne fi garantat o maturizare emoţională progresivă şi sănătoasă, o copilărie care să ne fi pregătit cu adevărat pentru tot ce ne aduce viaţa? O copilărie care să ne fi permis dezvoltarea unei stime de sine echilibrate? Nu e nevoie de răspuns la întrebarea acesta!

Dependenţa de persoană este foarte strâns legată de „stima de sine”. Baza stimei de sine este pusă în copilărie. Copilul care va dobândi o stimă de sine echilibrată va fi ferit de capcana dependenţei de persoană. Ca şi clarificare trebuie spus faptul că stima de sine este un sentiment diferit de mândrie şi nu stă împotriva smereniei. Se spune că adevărata smerenie înseamnă să vedem faptele noastre rele şi tenebrele sufletului nostru şi să ni le asumăm dar în acelaşi timp să ne vedem şi darurile, calităţile, pe care trebuie să le punem pe seama lui Dumnezeu (căci ele ne sunt date pentru a le înmulţi). De aceea starea de smerenie este starea de perfect echilibru interior, starea sfinţilor.

Dar să revenim! Cum e legată stima de sine de dependenţa de persoană? Stima de sine garantează acceptarea propriei persoane, lucru fundamental pentru o viaţă emoţională echilibrată. Asta înseamnă că mă accept aşa cum sunt, cu bune şi mai puţin bune. În schimb, dacă mă simt fără valoare, incapabil/ă să fac ceva bun, etc., atunci voi avea nevoie absolută ca cineva din exteriorul meu „să mă facă să mă simt” aşa cum „aş dori să fiu”. De aici scenariul se repetă: găsim o persoană care ne oferă siguranţă, care ne oferă aprecieri şi simţim că „ne completează” perfect; ne legăm din ce în ce mai mult de acea persoană, şi în cele din urmă ajungem să devenim dependenţi de aprecierile ei sau de sentimentele pe care ni le insuflă.

Problemele încep să apară atunci când nu primim „feed-back” pozitiv. Când simţim că cel/cea de la care aşteptăm aprecieri nu mai este dispus să le facă din diferite motive sau pur şi simplu nu primim atât de multe aprecieri pe cât ne-am fi dorit, ne revoltăm. Aici apare situaţia de criză! Ne simţim descoperiţi! Rămânem singuri cu stima noastră scăzută, care, acum este şi mai bolnavă decât înainte. De ce? Pentru că cu cât primim mai multe aprecieri din exterior (şi nu suntem capabili să ne auto-apreciem) cu atât mai mult va scădea, în mod paradoxal, stima noastră de sine. E ca şi cum ai pune apă peste uleiul dintr-un vas : cu cât pui mai multă apă în vasul respectiv uleiul va fi până la urmă dat afară. Acesta este drama multor persoane: incapacitatea de a se accepta aşa cum sunt şi nevoia ontologică de apreciere din partea celor din jur.

Soluţia? E greu de dat o soluţie mai ales că fiecare persoană e diferită şi are nevoie de o soluţie „personalizată”. Totuşi, ca şi creştin, cred că cea mai bună metodă de a lucra la stima de sine scăzută este credinţa în Dumnezeu. Mai precis credinţa că suntem creaţia lui Dumnezeu, făptura mânilor Sale, că purtăm în noi „chipul” Său şi că suntem chemaţi spre asemănarea cu El prin har. Credinţa că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, chiar şi atunci când viaţa nostră este cufundată în întuneric, când suntem în prăpastia deznădejii, El ne iubeşte şi ne stă alături într-un chip tainic, nevăzut, dar cât se poate de real.

A fi făpura lui Dumnezeu, „cununa creaţiei”, este cea mai mare demnitate posibilă şi gândind astfel stima de sine poate fi cultivată într-un mod sănătos, fără extreme precum mândria sau deznădejdea, şi e un pas mare în eliberarea de dependenţa de persoană… Drumul e lung cu siguranţă dar temelia amintită este solidă…

Spor în toate cele bune!

www.prosanthropos.wordpress.com

miercuri, 10 august 2011

În gura presei: dependenţa

Blogul Sarei -Iubirea provoacă dependenţă


Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.
Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.
Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-unarticol - de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.
Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)
Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.
În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:
Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)
Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.
există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?
Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:
De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.
Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 
Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.
Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.

sâmbătă, 16 iulie 2011

Mesaj pentru copilul adult al unui alcoolic

Ți-am înţeles foarte bine mesajul, pentru că și eu sunt copilul unor alcoolici (ambii părinţi sunt, plus bolnavi cu nervii, depresii, tentative de sinucidere etc.). Dacă aș putea, ţi-aș întinde mâna la modul fizic, să-ţi transmit din curajul meu. Dar nu pot decât să mă rog pentru tine. Ani de zile am purtat această boală grea a codependenței, și acum lupt cu ea, dar acum ştiu cu cine lupt. Ani de zile ieşeam cu vecini de scară afară, dar eram o umbră: nu vorbeam, nu râdeam, stăteam și ascultam ce aveau alţii de spus, și nu cred că îndrăzneam să gândesc mai mult decât ei. Iar viaţa mea "activă" se desfăşura în fanteziile mele, în care trăiam într-o lume aşa-zis sănătoasă (aşa cum percepeam eu la vremea aceea normalul), prieteni nu aveam, sărăcia era mare, singurătatea și lipsa de iubire la fel de mari. Săream în sus când mă atingea cineva, parcă eram o fiară sălbatică. Mai târziu, soarta a făcut să am un prieten; una din părţile bune din această relaţie a fost să înţeleg ce nevoie enormă de iubire am. Harul lui Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că acel prieten nu-mi putea oferi această iubire (asta după ce l-am torturat câţiva ani cu crize de gelozie, superposesivitate, pretenţii, un extremism în modul de a simţi și de a acţiona), și aşa m-am întors dintr-o dată către Dumnezeu. Credinţa a făcut parte din viaţa mea, deşi nu am ştiut exact până atunci, nici măcar raţional, cine este Acest Dumnezeu și ce vrea de la mine, dar s-a păstrat un simț al religiozităţii în mine, care în final, m-a împins (iar Dumnezeu m-a tras) cu toată puterea spre Domnul. Altă parte bună în această relaţie este că acel băiat chiar m-a iubit, l-am stresat foarte mult, dar m-a iubit (Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta). Această iubire m-a mai îmblânzit puţin. Vindecarea avea să vină prin Spovedanie, Împărtăşanie și participarea la slujbe. Încă nu e încheiat procesul ăsta al vindecării, mai am mult, dar sunt pe cale.
Înţeleg perfect problema cu nesmerenia, și eu am boala asta a mândriei. La începutul convertirii mele citisem prin cărţi că cel mai mare dar al omului e smerenia, iar smerenia înseamnă să te vezi mai păcătos decât toţi. În timpul unei Sfinte Liturghii am încercat și eu asta, să mă văd mai păcătoasă decât toţi, și nu reuşeam nici măcar la nivel raţional să mă păcălesc cu gândul ăsta (pentru că oricum nu aș fi simţit asta, doar aș fi încercat să-mi conving raţiunea). Când am înţeles că nu pot, am zis "Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă smeresc!", și am hotărât să mă concentrez asupra slujbei. Pe dată am simţit Iubirea cea mai presus de fire și cuvânt, era Hristos, tot numai Iubire și mă inunda, încât lacrimile curgeau singure și mă miram și de asta. În acea clipă am văzut cum Hristos a fost toată viaţa mea alături de mine, și cum mi-a dat totul spre binele meu, și cum m-a iubit atât de mult, încât mi-a dat absolut totul ca să mă mântuiesc, eu trebuia doar să vreau să-L urmez pe cale. A rămas ca un ecou în mine acea clipă, și de atunci încerc să nu uit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primesc, bune și rele. E minunat pentru suflet să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cele rele pe care le primeşti, pentru că astfel se smereşte sufletul și-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu, și piere capcana aceea a diavolului de care tot pomeneşte măicuţa Siluana, adică frica de durere. Durerea aceea e un punct mic, peste care poţi trece fără să ţi se clintească un fir de păr din cap, numai să te pui la picioarele Domnului. Și aşa scapi și de mândrie...
Ai avut mare dreptate cu ceea ce ai spus, că nu poţi vedea durerea aproapelui atâta timp cât nu vezi durerea ta. Mă rog lui Dumnezeu și Maicii Sale să te ocrotească, să descoperi unde greşeşti în relaţionarea cu părinţii tăi, ca să te poţi vindeca. Eu încă stau cu părinţii, și trec zi de zi prin acest iad al neputinţei lor, și-mi doresc ca nimeni să nu deznădăjduiască în asemenea situaţii. Dacă aș şti o reţetă standard, cu cea mai mare bucurie aș face-o publică. Aşa, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu pentru toţi cei ce sunt în aceeaşi situaţie.
Ştii cum funcţiona la mine copdependența? Eram permanent îndrăgostită de un băiat (poveştile de iubire se desfăşurau numai în capul meu, și desigur, el întotdeauna mă iubea la nebunie), dar permanent, iar zilele mele treceau gândindu-mă la "el" și fabricând poveştile romantice. Maica Domnului m-a iubit și mă iubeşte atât de mult, încât cu harul ei m-a vindecat de boala asta și-mi dă curaj în continuare (și-i sunt profund recunoscătoare și mută de admiraţie în fața ei).
Am cârtit împotriva voii lui Dumnezeu, că de ce prietenele mele au familii normale, iar eu a trebuit să cresc în mediul ăsta.
Am ieşit din capcana asta doar acceptând și binecuvântând și iertând. Încă mai lucrez mult la capitolele astea, dar merg înainte, altceva nu pot face.
Dumnezeu să fie cu noi și să ne scoată din capcanele blestemate (și multe) ale vrăjmaşului diavol!
Ca

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/963

miercuri, 13 iulie 2011

Drama lui “trebuie să”

Crestem cu iubirea parintilor, insa o iubire insotita de cateva “ adevăruri” care le apartin si pe care nu le putem contesta in perioada copilariei, adevaruri carora nu ne putem împotrivi:
-“trebuie sa fii mai cuminte”
-“trebuie sa mananci mai mult”
-“trebuie sa fii mai politicos”
-“trebuie sa vorbesti cu doamna/domnul”
-“trebuie sa imi spui o poezie daca vrei sa iti dau o bomboana”
-“trebuie sa dormi la pranz”
-“trebuie sa mananci carne”
-“trebuie sa mananci tot, sa te faci mare”
-“trebuie sa te trezesti devreme”
-“trebuie sa iei note mari”
-“trebuie sa iei premiu”
lista ramane deschisa …
Sigur ca in adancul sufletul nostru noi stim inca de mici ca nu “trebuie sa ”, insa la varsta copilariei si chiar a adolescentei, nu avem toate instrumentele cu care sa si combatem toata aceasta armata de “trebuie sa”.

Apar, astfel, primele frane in calea comportamentului natural, insa dobandim, cu “succes”, un comportament cat se poate de “normal”, conformist si acceptat de lumea din jurul nostru. Atat de acceptat de cei din jurul nostru, incat ajungem si noi sa credem ca “trebuie sa”.

Trecem prin copilărie si prin adolescenta fără sa fim lasati, de cele mai multe ori, sa ne manifestam acel “Cine sunt eu” decat foarte rar, astfel incat ajungem sa confundam “Cine nu sunt eu” cu “Cine sunt eu”.

“Cine nu sunt eu” nu este niciodata singur: este insotit de personaje care poarta nume de masti. Avem toti o colectie. Multi am constientizat-o si am inceput sa scapam, rand pe rand, de aceste masti.

Si mai multi nu stiu ca poarta aceste masti. Ar fi dureros sa realizeze ca si-au construit viata pe niste iluzii. Poate e mai bine sa nu constientizeze. Poate nu.

La baza formarii acestor masti stau ranile copilariei noastre, mastile care apar atunci cand o problema atinge una dintre cele cinci rani aparute in copilarie si amintite de Lise Bourbeau atat de elocvent:

-Rana de umilire – este in legatura cu nevoia de consideratie, de recunoastere, de demnitate; este reactivata prin devalorizari sau descalificari ale anumitor comportamente, credinte sau valori ale noastre, producand astfel o imagine negativa despre noi insine; acestei rani ii corespunde masca Masochistului

-Rana de nedreptate – este in relatie cu nevoia de echitate, de dreptate, de congruenta; este o nevoie foarte sensibila in anumite perioade de dezvoltare; acestei rani ii corespunde masca Rigidului

-Rana de tradare – este in relatie cu nevoia de a avea incredere si de a ne simti in siguranta intr-o relatie fiabila si previzibila; este reactivata atunci cand ceilalti nu isi mai respecta angajamentele pe care le-au luat fata de noi; acestei rani ii corespunde masca Dominatorului

-Rana de neputinta – ne trimite la nevoia noastra de a ne simti parte integranta din ceea ce ni se intampla, de a simti ca avem o influenta asupra mediului nostru, ca putem fi in acelasi timp creatori si autori; acestei masti ii corespunde masca Fugarului

-Rana de abandon – este in legatura cu nevoia de a ne simti sustinuti si iubiti, intr-o continuitate afectiva care sa ne confirme in ceea ce suntem si sa ne asigure; acestei masti ii corespunde masca Dependentului.

Nevoia de Iubire pe care cu totii o avem inca de mici, da cont de aparitia celorlalte nevoi psihologice pe care le-am dezvoltat atunci si pe care le oglindim de-a lungul intregii vieti:
-nevoia de aprobare
-nevoia de acceptare
-nevoia de apreciere
-nevoia de a ne baza pe altii, pentru a compensa lipsa de incredere in propriile forte
-nevoia de recompense imediate
Cand eram mici, nu stiam ca simpla satisfacere a acestor nevoi – de catre parintii nostri sau de catre persoanele semnificative pentru noi – nu inseamna Iubire, putand insemna orice altceva cu conotatie pozitiva, dar nu Iubire.

Neavand instrumentele cu care am fi putut sa combatem armata de “trebuie sa”, am incheiat un targ, am facut un negot, un pact cu cei care ne prezinta aceasta lista interminabila de “trebuie sa” … si ajungem sa intelegem ca daca intram in jocul lui “trebuie sa” , le aratam ca tinem la ei, ca ii iubim si atunci ei ne iubesc la randul lor. Pentru cei mai multi dintre noi, asa se formeaza primele idei despre iubire – acesta este modul in care primim si oferim iubirea … conditionati de o lista de “trebuie sa”, care devine din ce in ce mai mare…

Crestem crezand ceea ce ne spun altii despre noi, ne schimbam comportamentul pentru a schimba parerea altora despre noi, pentru a schimba ce ne povestesc cei din jur despre noi. Il traim pe “Cine sunt eu” doar prin parerile pe care cei din jur le au despre noi. Pareri izvorate, de cele mai multe ori … din iubire, o iubire conditionata.

Identificarile cu ''Cine nu sunt eu'' au fost, sunt si vor fi intotdeauna periculoase prin consecintele pe care le au pe termen lung.

Ajungem sa fim niste perfectionisti veritabili, dorinta noastra de a fi perfecti avandu-si punctul de pornire in ambitia care este cultivata in noi, de mici: aceea de a deveni CINEVA. Aceea de a trebui sa dovedim ca nu suntem o persoana obisnuita, ci una extraordinara. De ce? Si, mai ales, cui foloseste?

Pe baza acestei ambitii, multi devin, in timp, oameni de succes. Un succes care apartine societatii, ideii de succes asa cum o intelege societatea … prin filtrele ei.

Oare nu este mai sanatos, mai ecologic, sa constientizam de mici ca “valoarea” este mai importanta si este total diferita de succes? Sa fim incurajati sa fim mai intai oameni de valoare si sa pornim din acest punct in cautarea succesului?

Iti dai seama ca esti “Cine nu sunt eu”:
-atunci cand ai nevoie sa ti se spuna ce sa faci, sa ti se spuna ca ai voie sau ca nu ai voie, sa te uiti permanent la cei din jur, comparandu-te cu ei
-atunci cand nu poti sa te simti bine daca ai in jurul tau persoane care nu te plac si incerci cu tot dinadinsul sa le fii pe plac
-atunci cand ai nevoie ca cei din jur sa aprecieze vizibil si constant realizarile si abilitatile tale.
-atunci cand vrei sa profiti de oportunitati, fara sa te gandesti la consecinte
-cad privesti mereu in jur ca sa vezi ce “trebuie” sa faci, cum “trebuie” sa gandesti, cum “trebuie” sa te porti
-cand incerci sa controlezi alti oameni pentru ca nu te poti controla pe tine, in acest mod validandu-ti doar … Ego-ul; “trebuie” sa vezi daca si ce impact ai asupra celor din jur, ca sa te simti important
-cand cauti atentia intr-o masura PREA mare
-cand incerci sa arati permanent ca ai dreptate, cand ai nevoie sa ti se recunoasca punctul de vedere pentru a nu te simti lipsit de valoare
-cand te afecteaza parerea celorlalti despre tine si pui pret mare pe aprobarea, acceptarea si aprecierea lor
-cand te porti mai frumos sau mai politicos decat esti tu de obicei
In societatea occidentala, comparativ cu societatea orientala, raportul dintre “a fi” si “a avea” este inversat intr-o maniera dramatica.

Faptul ca societatea, mentalul colectiv induce ideea de identificare cu ceea ce avem : numele, corpul, pozitia sociala, banii, casa, masina, etc., reda confuzia in care traim, prizonieri ai unei conditionari adanc înrădăcinate …
Fantoma acestui “trebuie sa” ne urmareste toata viata, generand tensiuni in sufletul nostru si in viata de zi cu zi, atunci cand am vrea sa facem altceva decat ce “trebuie” sa facem.

Responsabilitatea de a iesi din acest mental colectiv si de a trai conform cu ce TREBUIE, intr-adevar, ne apartine. Pentru a nu acuza pe nimeni, in sinea noastra, ca facem ce nu vrem sa facem, ca traim cum nu vrem sa traim, ca nu putem sa traim asa cum am vrea sa traim. Pentru a nu ne acuza nici pe noi ca traim fara … noi. Nimeni nu este de condamnat, pentru ca bunele intentii au ajuns sa fie traite si interpretate in cu totul alt mod.

Cu regret, cu durere, realizam prea tarziu ca ne-am construit viata pe multe dintre tiparele nefunctionale – si, in acelasi timp, aparent functionale – ale generatiilor anterioare. Ne-am construit viata pe o iluzie – a noastra si a celor care ne-au crescut.

Realizam toate acestea cand avem chiar “totul” in viata, dar din viata noastra lipseste cel mai important aspect: “Cine sunt eu” …

Realizam … dar de multe ori poate fi prea tarziu.

Un articol de Mona Georgescu, psiholog

luni, 4 iulie 2011

Perfectionismul – O forma de control a durerii

Perfectionismul este si un raspuns rational la durere. Unii dintre noi alegem sa controlam durerea din sufletul nostru, in loc de a o inlatura si de a ne vindeca. Incercam sa ii controlam sursa. Vrem cu disperare sa nu ne facem de rusine si sa nu fim abandonati.
Avem convingerea ca daca ne purtam perfect, daca oricare lucru pe care il facem va fi perfect, daca aratam perfect, daca relationam perfect, atunci nu va exista nici un motiv pentru ca cineva din jurul nostru sa ne respinga. Ca urmare, nu vom mai suferi. Nu ne va mai durea.
Am cunoscut aceasta durere in copilarie si am crescut cu ea. Indiferent ce am fi facut, cat de bine ne-am descurcat, niciodata nu a fost suficient de bine. A existat cel putin un parinte foarte greu de multumit, indiferent cat de mult ne-am straduit. Parinti care au avut de la noi asteptari nerealiste. Oameni care au atins maturitatea, nefericiti de neimplinirea din viata lor, au pus pe umerii copiilor povara acestei nemultumiri, asteptand ca acestia sa “le implineasca visul”. Sau, poate ca au reusit sa isi croiasca viata asa cum si-au dorit si au cerut copiii lor sa se ridice la acelasi standard, fara a considera ca este vorba de persoane complet diferite. A trebuit sa facem lucrurile “bine” pentru a primi aprobarea parintilor nostri. Si, am crescut avand convingerea ca facem bine un lucru doar daca il facem fara sa gresim.
Ne comparam adesea cu cei din jurul nostru si simtim ca nu ne putem ridica la nivelul lor. Si reusim astfel, sa ne simtim mai rusinati si mai timorati. Continuam sa ne facem noua insine, prin felul in care ne privim si gandim despre noi, ceea ce ni s-a facut in copilarie. De vreme ce nimeni nu ne-a spus ce inseamna suficient de bine, nu ne-am dezvoltat o intelegere interioara a ceea ce inseamna un lucru facut bine.
Ca si oameni maturi, ar trebui sa incercam sa recunoastem care sunt acele zone in care ne-am straduit atat de mult sa primim recunoastere, aprobare si acceptare. Apoi trebuie sa acceptam faptul, real dealtminteri, ca am facut de fiecare data tot ce am putut, si acest lucru este de ajuns. Este bun.

Sursa aici

vineri, 25 februarie 2011

Codependenţa, o boală ignorată în România

Dana Alecu, psiholog

Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijei pentru alte persoane, în detrimentul grijei şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc, sau chiar de dependenţa de muncă. Termenul a apărut în anii â90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre, aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.

Într-o familie cu un dependent, de regulă, toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.

Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.

Pentru recâştigarea autonomiei psihologice

După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu au primit-o în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate aceste demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii.

Persoanele codependente au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi

Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, semenii noştri care suferă de codependenţă au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin, astfel, mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.

Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că, în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.

Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.

Din caruselul codependenţei

"Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună"

Redăm mai jos mărturia uneia dintre persoanele a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei. Ea a cerut şi a primit consiliere şi sprijin la Centrul de Formare şi Consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Iaşi, coordonat de monahia Siluana Vlad. Confesiunea este preluată de pe siteul asociaţiei, www.sfintiiarhangheli.ro.

Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.

Sunt, în schimb, un om aprig

Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt, în schimb, un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu "să fiu prima" şi eram, simplu, eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele... o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.

Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie

Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.

Să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre

Poate că noi înşine, adulţi "normali", ne confruntăm cu propria lipsă de raportare sănătoasă la membrii familiei noastre. Suntem chemaţi să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre, ci să o primim, să o cercetăm, aducând-o în faţa Vindecătorului şi rugându-L pe El să ne vindece. Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că: "Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu".

Pagină coordonată de Cristina Sturzu

Ziarul Lumina