Să nu rănim pe cei care ne iubesc

”Fiți cu luare-aminte! Să fim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cei care ne iubesc. ”
Pr. Rafail Noica

Pr. Rafail Noica - Se poate lua și de la noi

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Părintele Rafail Noica

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

Părintele Rafail Noica

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.

Recomandare blog- Cultura Duhului

http://culturaduhului.blogspot.com/ 

Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău - Pr.Rafail Noica

Nu-i nevoie sa deznadajduim!, Pr. Rafail Noica

“… Sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial. As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!”, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) – el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)

In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase (…)

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

(din conferinta “Filocalia – intrupare si premise eshatologice”)

Pacatul ca moarte a sufletului - despartirea de Dumnezeu si ranirea iubirii Lui

Invierea sufletului prin Cuvant- Pr. Rafail Noica

Sensul si firescul vietii-Pr. Rafail Noica

Omilia Parintelui Rafail (Noica), 31 Octomvrie 2010, Manastirea Sfantului Ioánn Botezătorul din Essex

Omilia Părintelui Rafail 

– 31 Octomvrie 2010, Mănăstirea Sfântului Ioánn Botezătorul din Essex

Când am revenit acì întâia dată, am băgat de seamă că sântem mulţi cei ce ne adunăm acì, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Sântem împreună, şi regăsesc acì toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s’au dus stareţii – de nouă ani s’a dus Părintele Irineu, şi acum s’a dus şi Părintele Simeon.

Unde s’au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr acì, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu sântem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre… vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem – şi cred că nimeni dintre cei ce s’au dus n’ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n’are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste.

Însă înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate… toate cele pe care le numeşte Dumnezeu dragoste… pentru că noi avem o altă înţelegere. Înţelegem dragostea, dar nu aşa cum o face Dumnezeu. Şi rostul vieţii noastre este să intrăm în mintea lui Dumnezeu… să înţelegem ce a făcut Dumnezeu, cum e mintea Sa… şi atunci vom vedea o mare minune. În cursul istoriei, se nasc generaţii, strămoşi, părinţi, fii, proroci, mucenici, toţi aceştia, şi oameni care ne sânt apropiaţi. Şi, cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Toată viaţa mea… de pildă, eram tânăr… şi apoi, dintr’odată, nu ştiu ce s’a petrecut, am ajuns la sfârşitul generaţiei mele – cine va fi următorul? Este secerişul lui Dumnezeu… când ajungem la sfârşitul vieţii, El ne ia. Făptura omenească se naşte în istorie, petrece timp în viaţa asta, apoi Dumnezeu ne ia şi Se gândeşte la un singur lucru… cum să ne aducă în viaţa Sa, iar singurul lucru de preţ în viaţa asta e să înţelegi mintea lui Dumnezeu, planul Său. Ce e viaţa? Şi viaţa asta nu-i acum. Încă n’avem viaţă adevărată. E un început… unde ne facem alegerile… Şi, după căderea omului, scopul vieţii nu e să cunoşti şarpele lui Adam, ci să deosebeşti între bine şi rău, şi să cunoşti binele de rău… să alegi binele. Fiindcă răul nu are însemnătate, nu e o opţiune; ce e răul? Răul nu există… pentru că singurul lucru care există este acela făcut de Dumnezeu… Dumnezeu n’a făcut răul… Atunci, ce-i răul? Căci el există, fără tăgadă – este o scâlciere a binelui făcut de Dumnezeu. Răul este o minciună şi, în această minciună, dacă oamenii trăiesc în această minciună, trăiesc în ceva ce nu există – şi când trec la viaţa vécĭnică? Vor rămâne în această minciună? Credem că vom fi aşa cum zice apocalipsa de diavol, de fiară, „că era şi nu este, măcar că este” (Apoc. 17:8)? Ce-i asta? Asta-i minciuna. O să v’o zic altfel. Este… viaţa este ca verbul „a fi”, încă n’am ajuns cu adevărat întru „a fi”, noi „existăm”; ce înseamnă a exista? Viaţa noastră e un început… sântem într’o începătură… din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există, aşa cum zic atheii – Dumnezeu este existenţă (fiinţare).

Dumnezeu este o călătorie călăuzită. Dumnezeu n’are trebuinţă de o călătorie călăuzită. Dumnezeu este dintru început, El este începutul, n’are trebuinţă de un început. Dumnezeu este existenţă, El e calea ce duce la fiinţare, la intrarea în Adevăr. Poruncile lui Iisus, dar şi poruncile Vechiului Legământ nu sânt ceva etic, ci reguli ontologice. Sânt cuvinte ce descoperă făpturilor omeneşti Adevărul. Dacă înţelegem poruncile nu doar ca pe ceva etic, ci ca pe o cale de viaţă, pentru a intra în Adevărul vieţii şi în ceea ce duce la această adevărată fiinţare… Mai ales în Evanghelia după Ioánn, Iisus zice de mai multe ori că Cuvântul Tatălui este viaţa vécĭnică. Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este ipostatic, este o persoană… vom înţelege asta cândva, nu acum… Şi este ceva deosebit să o înţelegem înainte de-a muri… să ne adâncim în înţelesul vieţii înainte de a muri. Voi vorbi mai târziu despre asta.

Εἶναι (a fi): Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El nu există, ci este? E ceva mai presus de existenţă. Întâia dată când Dumnezeu şi-a dat un nume pentru oameni a fost cu Moisì. Înainte de Moisì, puţinii care-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraám. Iudeii Îl cunoşteau ca Dumnezeu, părintele nostru, însă şi cei de alte credinţe Îl ştiau ca părinte al lor. Dar Moisì Prorocul a vrut să ştie Cine este acest Dumnezeu, şi i-a zis: „Când mă vei trimite să-i scot din Egipt, cine să le spun că i-a izbăvit? Care e numele Tău?” Ce înseamnă un nume? Un nume e mai mult decât felul în care-l chemi pe cineva… este înţelesul cuiva… Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraám, şi i-a schimbat şi numele; aşa că numele lui Dumnezeu este o descoperire a ce este Dumnezeu. Când dăm, aşadar, nume copiilor, trebuie s’o facem cu seriozitate, pentru că numele reprezintă înţelesul acelei persoane, nu doar un mod de adresare. Şi Dumnezeu i-a zis lui Moisì: „Să le spui: «Cel ce este» m’a trimis”. A spus doar: „Eu sânt «Cel ce este»”.

După mii de ani, Sfântul Evanghelist Ioánn a scris ceva în plus, ca să-l adauge descoperirii lui Dumnezeu: Dumnezeu Dragoste este. Şi dragostea asta e ceva din numele lui Dumnezeu. Ce înseamnă viaţa? Ce înseamnă dragostea? Fără dragoste, sântem indivizi. Ce sânt indivizii? Individualismul omenirii. Dar ca să devenim persoane, ipostasuri… adică un individ ce poate trăi vécĭnic… trebuie să dobândim dragoste; aşadar, ţelul vieţii noastre este să dobândim dragostea, dragostea care-i începutul adevăratei şi vécĭnicei vieţi. Dragostea adevărată este condiţia enipostazierii – condiţia pentru a nu cunoaşte moartea – şi dragostea cuprinde toate virtuţile; dacă câştigăm încet o virtute… smerenia, ascultarea, toate virtuţile… trebuie să înţelegem că toate ne duc la dragoste. Dragostea este capătul. Atuncea putem muri fără să murim. Părintele Serafim[1] l-a dus pe Stareţ până la capătul vieţii sale. [Părintele Sofronie] nu mai putea merge, era distrus trupeşte, dar duhovniceşte era plin de viaţă. În acele zile, când îşi începea fiecare omilie cu „Nu ştiu cum de mai sânt încă în viaţă… Mulţămesc lui Dumnezeu că mă mai lasă să trăiesc”, ne vorbea despre moarte în fiecare noapte, spunea că omul nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum zicem în Crez, „viaţa veacului ce va să fie”. Ce e credinţa în viaţa vécĭnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este.

Credinţa, nădejdea şi dragostea. Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s’a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care nu există, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Poate nu voi muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim. Am văzut că credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea. Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. Sântem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare. Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecĭnicíe, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există. Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou. De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă? E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou. Stareţii nu ne-au părăsit, când se duc în viaţa cealaltă ei ne văd pe toţi, se roagă, ne vom întâlni din nou; mulţi dintre noi i-au întâlnit într’o măsură anume. Cum zicea Sfântul Siluan, ei ne văd vieţile, ei sânt precum Dumnezeu. Nu e o desăvârşire; aşteaptă încă învierea morţilor. Ce e învierea? Este învierea trupurilor din pământ. Cum? Dumnezeu aduce înapoi la viaţă leşurile noastre. Ce cântăm de fiecare dată când îngropăm trupurile celor dragi? Spunem: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Care-i împlinirea pământului? Să-l hrănim cu oasele noastre. Pământul e de nici un folos lui Dumnezeu, El n’are nevoie să mănânce salată. Pentru Dumnezeu, noi sântem pământul şi, aşa cum un om îngroapă comori în pământ ca să le ferească de hoţi, şi Dumnezeu face ceva asemănător – vedem când i-a zis lui Adam: „În pământ vei merge” şi pământul l-a acoperit, acel pământ din care-i plăzmuise trupul. Oasele noastre cele păcătoase sânt comori pentru Dumnezeu, pe care le ascunde sub pământ până în ziua învierii; ne vom bucura cu o bucurie pe care acum nu ne-o putem închipui; dea-ne Domnul măcar nădejdea ei!

Vedem călătoriile marilor Părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan l-a întrebat pe Dumnezeu: „Pentru ce dracii nu mă lasă să mă rog Ţie cu minte curată?” Şi Dumnezeu i-a spus: „Cei mândri suferă de la draci”; se ruga de cincisprezece ani şi ăsta a fost singurul răspuns de la Dumnezeu după cincisprezece ani. I-a zis lui Dumnezeu: „Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”. Dumnezeu zice: „Spui că sânt milostiv şi că sufletul tău m’a cunoscut, încrede-te mie, ai nădejde”. E o călătorie în care trebuie să te încrezi lui Dumnezeu. Siluan a făcut-o şi a început să se roage şi să cânte că va sta acolo, în întuneric, pe veci; a zis: „Mintea mi s’a curăţit de draci şi de gânduri păcătoase”.

Gândurile păcătoase vin de la duhuri – duhuri bune şi duhuri rele. Dumnezeu i-a zis să aibă credinţă în El chiar şi-n iad. Sfântul Siluan a făcut aşa, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi el s’a mântuit. A parcurs drumul vieţii până la sfârşit şi a avut un singur lucru de biruit – mândria sa – iar Dumnezeu i-a descoperit cum să o facă.

Să nu ne socotim a fi asemenea Stareţului; nu e la măsura noastră. Să ne închipuim cu Dumnezeu în iad şi să nu deznădăjduim – nu-i asta calea, năluciri ale mândriei. Stareţul zicea că mulţi au încercat să trăiască aşa şi au sfârşit prin a înnebuni. Dar Stareţul spunea că am ajuns poate într’o epocă în care oamenii se pot mântui doar cu nădejdea în vreme de necaz. Lumea asta n’are nădejde: nu ştim ce-i nădejdea adevărată decât dacă avem dumnezeiescul har; din pântecele maicii noastre cunoaştem doar suferinţă; suferinţa de a nu putea privi către învierea mea, măcar să am o nădejde că poate Dumnezeu se va milostivi şi poate şi eu mă voi mântui – dar nu mă văd înviat. Lucrurile s’au înrăutăţit cu omenirea după Primul Război Mondial. Nu putem vedea nădejde pentru că suferinţa e în pielea noastră. În lumea asta fără nădejde, singurul lucru pe care-l pot spune multora e să aibă nădejde, Dumnezeu e atotputernic şi ne iubeşte; însă văd altceva, ceva în cuvintele Sfântul Siluan mai aproape de măsura noastră, ceva ce putem înţelege; în toate greutăţile vieţii să ne amintim acest cuvânt: asta nu-i încă lumea suferinţei (necredinţei). La măsura noastră, trăim uneori în iad – poate Dumnezeu e mai aproape de noi? În viaţă toţi trăim iadul, toţi ne simţim pierduţi, însă Dumnezeu e atunci mai aproape de noi, aşa că ne putem folosi de vremurile de necaz şi să-L aflăm acolo pe Dumnezeu. Nu vă pot spune cum, vă spun doar un lucru pe care l-am văzut în viaţa mea şi a altora. Ce este iadul? Iadul e păcatul. Când sântem în iad, Dumnezeu e mai aproape de noi. De ce? De fiecare dată când păcătuim, nu-i ceva nou; sânt păcătos, e în firea mea; apoi, dacă accept că sânt păcătos, încep să intru în adevăr; dacă cred asta cu cugetul meu, că-s păcătos şi-s departe de Dumnezeu, nimic nu mă poate aduce mai aproape de El; dacă acceptăm asta, atunci Dumnezeu, Care e Adevărul, este lângă noi şi ne putem simţi învierea, pentru că Dumnezeu S’a apropiat de noi.

A venit odată la mine un copil să se spovedească, cu frică: copilul făcuse ceva mărunt, dar pe care-l vedea ca fiind foarte mare. I-am citit rugăciunea, avea vreo şapte ani, şi a fost atât de fericit după rugăciune că a fugit din biserică şi mi-a spus: „Părinte, acum pot să fug – nu doar să fug, ci să zbor!” Ce taină – chiar şi în necaz a avut îndeajunsă credinţă ca să creadă că trebuie să se spovedească! Înţelegea că e păcătos şi accepta asta, că ăsta-i adevărul, că sânt al iadului, nu poate fi milă pentru mine din pricina păcătoşeniei – însă pentru noi adevărul are un nume: este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu e Adevărul. Nu noi sântem aproape de Dumnezeu. Dumnezeu e aproape de noi. Mântuirea e lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului. Dumnezeu face toată treaba grea, noi trebui doar să alegem. Sânt păcătos: am un gând rău şi ştiu că e rău; văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Apoi, îi zic ceva lui Dumnezeu şi Dumnezeu îmi va arăta cum să fac alt pas pe drumul ăsta.

Undeva se zice: pentru om, să-şi vadă păcatul este începutul vederii adevărului – a început să vadă. Mulţi văd la spovedanie: văd că sânt aşa rău; important e să poţi vedea păcatul ăsta. Să-l vezi, şi să respingi răul şi să alegi binele – chiar dacă nu-l poţi dobândi, caută cu nădejde spre el; să te rogi pentru bine, asta-i rugăciunea. Asta-i alegerea omului, binele; aşa că să-şi spovedească păcatele înseamnă că respinge răul; nu poate scăpa de el, dar vrea binele pe care nu-l face şi nu vrea răul pe care-l face. E însă o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l vreau; dar lucrul mare e că nu vreau răul, ci vreau cuvântul lui Dumnezeu.

La sfârşit, am vrut să spun următoarele: sânt trei perioade în viaţa omului – timpul din lăuntrul pântecelui mamei, timpul pe care-l petrecem acum şi vécĭnicia. În pântecele mamei, celulele cresc până se maturizează şi pot veni pe lumea asta. Viaţa noastră încă nu-i viaţă, e un soi de „răstimp de gestaţie”, până ce ne naştem din nou în lumea cealaltă. Maica noastră duhovnicească este Biserica. Sântem în pântecele Bisericii, dar nu ştim care-i adevărata lume, ca un făt ce nu ştie că-i în pântecele mamei până ce se naşte. Creşterea noastră în acest pântece se face cu poruncile lui Dumnezeu; adăugăm celule duhovniceşti la duhurile noastre; când ne naştem din nou, vom ieşi din trupul acesta, care se va duce în pământ, dar sufletul va trăi. Sufletul e un trup duhovnicesc. Până ne vom dobândi din nou trupurile şi vom trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc, o condiţie în care putem trăi în lumea asta. Şi care-i condiţia? Dragostea. Ea le cuprinde pe toate – văz, auz, totul pentru lumea asta. Venim aşadar în lumea asta, mediul nostru din pântece era apa, venim la aer, care-i ca un lichid, dar mai uşor, respirăm aer, am trecut de la apă la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. Vedeţi, există o logică. Mare lucru este acum cuvântul Sfântului Siluan, să ne ţinem de aceasta ca de-o ancoră a nădejdii: dragostea lui Dumnezeu este în aşa chip că nu poate părăsi, El n’a părăsit pe nimeni, niciodată; cei pierduţi l-au părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n’a părăsit pe nimeni, niciodată. E o ancoră a dragostei. Dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă, nu se poate schimba, dragostea Sa nu poate părăsi, în cele mai apăsătoare clipe Dumnezeu e lângă noi, şi nădăjduim ca Dumnezeu să ne dea în orice împrejurare cuvintele tainice de care avem nevoie. Nădăjduiesc să descoperim că în aceste împrejurări Dumnezeu e mai aproape de noi decât atunci când sântem fericiţi.

Aşa că vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi în puterea rugăciunii. Şi ne vom continua drumul, uneori ne vom despărţi, nu ştiu când se va duce următorul. Moartea e tragică, dar nu are în ea tragedie. Dumnezeu e atotputernic şi ăsta-i lucrul delicat în ce-l priveşte. Dumnezeu să vă ajute pe toţi în necazurile voastre şi să vă îmbucure, şi nădăjduim să fim împreună toţi acolo, la poarta Raiului, să trăim viaţa cea vécĭnică.

Trad.: Radu Hagiu

---

[1] Chilienicul Stareţului Sofronie.

Cuvant de folos duhovnicesc- Cand simtim ca nu mai putem...

Se spune că nu este bine a judeca nevoințele altora după măsurile noastre, fie ele – și unele și altele – mai mari sau mai mici. În conferințele sale, vorbind despre punctele critice ale rezistenței noastre sufletești și duhovnicești, Părintele Rafil Noica pomenește despre catargul de care trebuie să ne ținem până trece vijelia, împotriva căreia oricum nu avem puterea de a mai lupta. Sau, pe marginea prăpastiei fiind mereu, când simțim că nu mai putem, să ne facem un ceai și să ne învelim cu o pătură. Este o mare dovadă de smerire și asta, să acceptăm că suntem depășiți de toate luptele în care ne-am angajat și să căutăm un loc de odihnă, până trece vijelia. Este un cuvânt de folos duhovnicesc primit de la Părintele Sofronie, și confirmat de Sf. Siluan Athonitul, într-o discuție privată între cei doi.

Preluat de aici.

Pr. Rafail Noica - Cum putem evita erorile duhovnicești

Pr. Rafail Noica - Cum putem evita erorile duhovnicești from HarrDelos on Vimeo.

Posibilitatea intoarcerii lui Iuda - Parintele Rafail Noica

Posibilitatea intoarcerii lui Iuda - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Din conferința "Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos"
Alba-Iulia, 2005

Ce sa facem atunci cand ne simtim incercati la maximum?

- Părinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viata. Va rugam sa ne spuneți ce atitudine e bine sa avem fata de Domnul, cum sa ne raportam la El si ce așteaptă Domnul sa facem atunci când simțim ca suntem încercați la maximum si ca nu mai avem în noi nicio fărâma de putere sa facem ceea ce ar trebui sa facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea in patima deznădejdii? Si legat de aceasta ar fi si rugămintea de a ne tâlcui cuvântul: „Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“

- Doua lucruri imi vin. Primul este, orice s-ar intampla cu noi in viata, bun sau rau, prima reactie a noastra trebuie sa fie: „Doamne!“, sub orice forma, cum ziceam adineauri. Asta apropo de cum sa ne raportam.

Al doilea lucru, si aici iar as vrea sa fac o marturisire…: sunt multe lucruri paradoxale in Scripturi si in Biserica. De multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva in mine niciodata n-a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu-i drept aici. Ori este vorba de o strambatate, adica erezie, ori eu inteleg ceva gresit. Si pot sa va marturisesc ca de-a lungul vietii, intotdeauna, candva, cumva, s-a indreptatit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau sa zic cum sa ne raportam: niciodata sa nu uitati si sa nu va indoiti de dragostea lui Dumnezeu! Cand zic sa nu va indoiti vreau sa zic nu ca e interzis sa va indoiti, dar ca… nu-i nevoie.

Despre patima deznadejdii n-o sa dau raspunsuri directe, dar nadajduiesc sa puteti descoperi fiecare din ce voi spune cate ceva. Descopar un lucru, ca noi nu stim ce este deznadejdea pentru ca nu am cunoscut niciodata ALTCEVA decat deznadejde. In deznadejde ne-am plamadit din pantecele maicii si va spun rezultatul unei cautari de-ale mele de-a lungul unei vieti care s-a luminat de marturia parintelui Sofronie…
Parintele Sofronie marturisea ca lumea dupa primul razboi mondial n-a mai fost cum era inainte. Si el cunostea lumea dinainte, la primul razboi mondial, la inceputul lui, avea optsprezece ani, era un om in toata firea. Zicea: pacea care se simtea in lume, viata asezata, n-a mai fost de atunci. Si dupa al doilea razboi mondial a fost mai rau - Harul s-a ridicat dintr-acest fratricid mondial. Si intr-o mare masura Harul a parasit lumea. Spunea un lucru cumplit: daca cumva va veni un al treilea razboi mondial, credinta pe pamant va fi cu neputinta! Va spun ca sa stiti incotro merg lucrurile si asta-i partea intai -„Tine-ti mintea in iad!” – sa fim realisti, dar… „Nu deznadajdui!”

Despre patima deznadejdii voi spune lucrul pe care l-am zis adineauri: o porunca a lui Dumnezeu sa nu o luati ca o interzicere. Nu e interzis sa deznadajduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu marturiseste ca nu-i nevoie. Dumnezeu care doreste ca omul sa traiasca, Dumnezeu care poate sa ne mantuiasca din strafundurile iadului. Ca marturia Bisericii – desi n-o intelegem, dar cat nu intelegem, putem sa credem – este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc. (Si fac o paranteza: Daca am crezut ceva bisericesc vreodata, intotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevarat. Si continuind paranteza, va spun: Atentie la verosimil, fiindca minciuna incearca sa fie verosimila. Dumnezeu nu incearca sa fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevarate. Adevarul se apara pe sine singur, minciuna trebuie sa apara ca adevar ca sa fie credibila).
Revin… Marturia Bisericii este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc fiindca El, ca om, ca fiul lui Adam, a fost omul cu potentialul cel mai mare. Si potentialul cel mai mare e potential in doua directii – si in sus, dar si in jos. Si atunci, cunoscand iadul cel mai adanc, nu este suflet care sa nu poata fi mantuit de Hristos! Inclusiv Iuda, daca ar fi voit – si daca va veni o vreme cand Iuda va voi si se va razgandi, va putea gasi in Dumnezeu mantuire.

Deci sa nu luam porunca lui Dumnezeu ca o interzicere. Si, intre altele, un cuvant pe care as fi vrut sa il definesc adineauri, era tocmai “porunca lui Dumnezeu“. Noi cand vorbim de porunca, apropo de Dumnezeul iubirii...: cum poate un Dumnezeu (al iubirii) sa porunceasca? Noi intelegem porunca intr-un domeniu cazon, asa cum ofiterul porunceste soldatului sau mai-marele mai-micului si vai de acela care nu asculta de porunca! Nu asta e ce numim porunca, in Dumnezeu!

Parintii inteleg cuvantul „porunca” ca un cuvant de ultima autoritate: Dumnezeu graieste, nu un om. Nu e un cuvant relativ: Iubiti-va vrajmasii! (“putem sau nu putem, mai mult sau mai putin…”) Nu, ci acesta e cuvantul pe care il poti crede pana la capat! Si daca il credem pana la capat, martorii lui Dumnezeu (martirii, mucenicii) au purtat aceasta marturie pana la (si inclusiv) moarte si tot a fost adevarata viata care era in ei! Cuvantul lui Hristos, pe care l-au iubit, pe care l-au pazit, Cuvantul acela i-a pazit in clipa chinurilor si pana la moarte si biruitor a fost! Si de aceea se numesc martiri, adica martori. Si marturia lor este despre puterea acelei Vieti care se contine in Cuvantul pe care ni l-a dat Dumnezeu – in cuvinte omenesti, cuvant relativ (ca tot ce este in vremelnicia asta e relativ) – insa puterea este putere dumnezeiasca absoluta. Si in sensul asta Parintii numesc Cuvantul lui Dumnezeu “porunca“.

Da, Dumnezeu are si porunci mai ales in Vechiul Legamant unde zice: „Vei face asta!” sau „Nu vei face aia!“, dar Hristos cu ce incepe dascalia Lui – si le numim si pe acestea porunci? „Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor” (am comenta despre asta, daca am avea, doua saptamani…), „Fericiti cei ce plang...” toate paradoxurile astea… astea toate sunt porunci! Adica autoritate ultima: este nu un prooroc oarecare, oricat de mare ar fi el, este Insusi Dumnezeu care graieste. Si Hristos, cand spune la un moment dat ucenicilor: „Noua porunca dau voua: sa va iubiti unii pe altii!” Suna a porunca lucrul asta? Si grea este porunca lui Hristos? Dureroasa este? Toata cautarea omului nu se rezuma la dragoste, pana la urma? Si ne da porunca sa ne iubim unii pe altii precum El ne-a iubit, adica pana in sfarsit.

Porunca lui Dumnezeu este pana la urma descoperirea omului de catre Dumnezeu a ce este Insusi Dumnezeu si aici merg dincolo de sensul limitat al intrebarii, ca sa incerc sa raspund la mai multe intrebari. Dumnezeu cand ne porunceste, El ne arata cine si ce este El Insusi, intru ce asemanare trebuie noi sa devenim. Si cand zice Dumnezeu: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati!“, asta inseamna ca intr-un sens Dumnezeu nu ma judeca. Suntem liberi, nu suntem judecati de Dumnezeu pentru fiecare chitibus. Si Hristos zice ca Fiul Omului nu a venit ca sa judece lumea, ci ca lumea prin El sa se mantuiasca. Si daca Acesta prin care lumea se mantuieste imi va fi Judecator la Judecata de Apoi, intelegeti cine-i Judecatorul nostru? Este cel care cu pretul Sangelui Lui ne-a scapat din moartea noastra, din pacatele noastre. Ce „mita” mai putem plati Acestui Judecator? Pana si „mita” este platita, este El Insusi!

Deci porunca lui Dumnezeu este o descoperire, – daca o intelegem drept – este acea asemanare intru care trebuie noi sa devenim. Daca vreti, putem sa intelegem poruncile dumnezeiesti – nu numai sa nu le intelegem cazon – ci sa intelegem ca ele sunt nimic mai putin decat spovedania lui Dumnezeu. Este… Dumnezeu care se spovedeste lui Adam asa cum este. Si cand noi ne spovedim lui Dumnezeu asa cum suntem – fie ca Dumnezeu este sfant si vesnic, iar noi suntem pacatosi si uraciosi si draci si muritori, pe deasupra, totusi am devenit ca Dumnezeu! – de aia e nevoie de spovedanie curata, printre alte motive ca si noi sa devenim ca Dumnezeu. Dumnezeu se spovedeste adevarat. Si noi, daca ne spovedim adevarat, facem ca Dumnezeu intr-o masura. Ah, ca lui Dumnezeu ii convine fiindca El este frumos si atotputernic si eu sunt urat. Lasa, ca uraciunea ta Insusi Dumnezeu a purtat-o pe crucea Lui.

Iata o marturie – unul care mi se spovedea mie, preot, imi spunea ca intr-un moment de criza extrema striga in neputinta catre Dumnezeu pentru pacatele lui si nu mai indraznea sa se uite catre Dumnezeu. Si mi-a scris in scrisoare ca i-a venit in suflet cuvantul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău“. Si s-a liniștit si s-a împăciuit de la cuvântul asta. Dar nu stia daca era adevarat. Si i-am confirmat ca asta nu poate fi decat de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu într-adevăr este mai mare decat orice păcat! Sf. Siluan zice ca toate pacatele noastre nu sunt decât ca o picatura intr-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul ca era cuvânt de la Dumnezeu era împăciuirea pe care a primit-o, întoarcerea in inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispret de Dumnezeu, nu usuratate.
Iar talcuirea cuvantului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?“ – va marturisesc ca n-o sa pot deplin sa va raspund, dar incerc sa va pun gandul pe fagasurile pe care sunt, lucruri pe care le-am vazut la parintele nostru duhovnic Sofronie si din ce spunea el… In primul rand inteleg ca acela e momentul unde Iisus ca om a trait realmente ce traieste tot omul. Nu si-a permis nici sa-l lase pe Ilie sa ll ia de pe cruce, nu si-a permis nici cu dumnezeiasca putere – cu care putea si odinioara sa prefaca pietrele in paini (si n-a facut-o) -, nici acum nu si-a permis sa se dea jos de pe cruce. De ce? Fiindca nici cel din stanga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea sa faca asta. Nici eu, nici tu daca eram pe cruce n-am putea.

Si a trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Asta este solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar si in pacatul lui, El (Cel) fara de pacat. N-a (facut) compromis cu pacatul, dar toate napastele si pierzaniile care au insemnat pacatul pentru om si le-a asumat ca Dumnezeu si le-a biruit si, prin biruinta Lui, … noua ne-a facut cale de mantuire. Deci „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” reprezinta omul neputincios, care in pacatul lui este – neaparat – si vesnic despartit de Dumnezeu.
Poate ca reprezinta acel moment pe care ni l-a impartasit Sf. Siluan zicand (parafrazez un pic): „Te vezi in iadul asta vesnic? Dracii imprejurul tau in fiecare noapte… 15 ani te-ai luptat in fiecare noapte si nu poti sa te scapi de ei! Te rogi si scapi un pic si iarasi revin la tine… Tine-ti mintea in iad, nu incerca sa iesi, vezi ca nu poti sa iesi din el, osandeste-te in acest iad, vezi ca asta-i realitatea soartei tale ca pacatos, DAR NU DEZNADAJDUI!“ Nu ca interdictie, dar ca fagaduinta. In acest „Nu deznadajdui!” cuvintele Sf Siluan, reiese ca el le-a trait ca pe o fagaduinta: Hai sa fac ce mi-a zis si sa vad ce face Dumnezeu. Marturia lui Siluan: „Am inceput sa fac asa cum mi-a zis Domnul. Mintea mi s-a curatit si Duhul marturisea in inima mea mantuirea“.

Ce inseamna „am inceput”? Lucrarea este a aceluiasi Dumnezeu care (cu) 2000 de ani inainte, cand cineva pe cruce i-a zis „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“, Hristos ii raspunde „Astazi vei fi cu Mine…” Incepi sa faci lucrul dumnezeiesc si vezi ca e lucrator. Imediat ceva se intampla! Si de multe ori, cu cat e mai mare criza, cu atat mai mare si raspunsul.

Vorbiti despre acele momente cand suntem dusi pana la limita, pana la capatul puterilor noastre si… indraznesc sa adaug: dincolo! Dincolo de limita. Nu pot sa va dau o formula, ca formula nu exista si cautarea unei formule de iesire este continuta in prima cadere, a lui Adam. Adica nu astepta ca Dumnezeu sa faca ceva care sa te indumnezeiasca [in felul acesta in care a procedat diavolul/"sarpele" cu primii oameni]: “mananca tu din chestia aia si automat ti se vor deschide ochii si vei deveni ca Dumnezeu!” Nu exista! Formula, formalism, forma, formalitate… nimic din lucrurile acestea nu pot mantui. Ce mantuieste este o relatie personala intre persoana ta si Dumnezeu ca Persoana – asta este ce mantuieste.

Voiam sa spun ca in momentele in care esti dus la limita sau poate … dincolo de limita – as vrea sa va impartasesc si lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am invatat: nu uitati – Dumnezeu sa va puna in inimile voastre – ca asta inseamna si masura increderii pe care Dumnezeu ti-o arata! Deci masura suferintei este si masura increderii pe care Dumnezeu o are in tine, suflet slab, pacatos, neputincios, dus la limita, dincolo de limita! Iar cand zic “dincolo de limita” cred ca este si o realitate. Si acest „dincolo” este fiindca duhovnicia noastra, calatoria noastra din nefiinta noastra – pe care inca o purtam cu noi in devenirea noastra – prin asta mergem mai departe, transcendem – in momentele nefiintei noastre de multe ori – limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limita, dar… ni se largesc limitele. Si daca avem rabdare in momentele alea… Si ce rabdare? Zi: „Doamne!” Si daca nu poti sa zici nimic, macar nu uita ca te iubeste acel Doamne! Simti ca nu exista?; nu importa!; poti sa simti tot ce vrea dracul sa simti, dar continua… Avem marturia cel putin a 2000 de ani de [perioada] filocalica [a Bisericii], daca nu luam in consideratie si Vechiul Testament, ca… nu exista DECAT biruinta cu Dumnezeu! Treci pragul acela si o sa vezi ca limitele ti s-au largit pana cand devenim nelimitati, asa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depasirea limitelor, cateodata trece prin momente extreme.

Astea doua lucruri as vrea sa va impartasesc: ca formula de scapare nu este… Daca vreti ca formula un singur cuvant ar fi: asumare. Sa ne asumam acel moment, in increderea in acel Dumnezeu care ne iubeste. Raspunzand cu incredere la increderea pe care Dumnezeu ne-o arata ca sa ne trateze in felul asta.

Dau un exemplu: se zice ca Lazar era prietenul lui Hristos. Uitati-va in imnologia saptamanii asteia si mai ales sambata (sambata lui Lazar) si duminica. Uitati cum Hristos zice: „S-a imbolnavit Lazar“. Dar nu s-a dus sa faca ceva ca sa il vindece. L-a lasat sa moara, l-a lasat patru zile in mormant, pana ce sa se imputa (in Cuvantul Evangheliei), adica sa inceapa sa intre in putrejune, in stricaciune trupul lui. Sunt patru invieri despre care ne vorbesc Evangheliile si este un crescendo. Celelalte trei ar putea fi ceea ce numim astazi moarte clinica. Cu Lazar in niciun caz! Nu din moarte l-a scos, (ci) din stricaciune!!! Dumnezeiasca putere care dintru nimic a scos toata faptura. Da, dar cu cine ar putea face Hristos o asa lucrare decat cu unul care cu adevarat este prietenul lui Hristos? In Lazar a avut incredere ca Lazar o sa poata sa ia asupra-si canonul asta greu, durerea mortii (ba chiar si durerea invierii, se pare ca si aceea, clinic cel putin, trece printr-o durere; nu stiu cum a fost durerea lui Lazar, ca nu a fost moarte clinica, dar resuscitarile in spitale, se pare ca si acelea sunt dureroase.) ….Cu cine, decat cu Lazar? Cand a zis Hristos: „Dar boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu“, cine decat un adevarat prieten, care avea o deplina incredere in Hristos putea sa poarte un asa canon pentru a proslavi pe Dumnezeu prin suferintele lui? Bineinteles ca prieten era Lazar, si mare! Si intr-o masura si TU esti asa, ca Lazar, in momentul cand te simti depasit si dus de aparenta nepasare lui Dumnezeu fata de tine dincolo de limita ta.Nu e nepasare!; sa ai incredere ca Cel care te trateaza asa ca pe Lazar te trateaza cu acelasi grad de incredere -pe care o are in tine – cel putin atata pe cat dor[eşt]i tu…

Si Dumnezeu sa va dea restul, ca restul este rabdare, si de multe ori nu este nevoie de multa rabdare. Si daca stim sa ne asumam momentele acelea, … vai ce invieri… [urmeaza]! Si vorbind de inviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, si nu psihologica, ci duhovniceasca. Iesi altul! Si Lazar cand a iesit camd din mormant, imnologia si sinaxarele, toata Traditia Bisericii marturisesc ca era alt om! Altul revenind din morti! Dar si Siluan, dupa cuvantul acela, cand l-a trait, era alt Siluan; si Antonie cand era sa moara, dar l-a mantuit in ultima clipa Hristos, ca era batut de draci pana la moarte si cand dadea sa moara, i-a aparut Hristos si l-a readus in viata. Dar alt Antonie a iesit din aceasta! Si astea sunt depasirile neputintelor noastre, pe care le lucreaza mila lui Dumezeu. Infricosate lucruri! Fiindca nu pe masura omului, si de aceea adaug inca o data: Domnul sa ne dea, sa va dea putere in momentele acelea! Si Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, si apostolii… si alte momente pe care le vedem in Sfintii lui Dumnezeu”.

Părintele Rafail Noica
Fragment din conferința cu titlul “Criza în Biserica” (Alba-Iulia, 2003)

Sursa aici

Fiecare om

“Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decat oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”

(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155)

Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”

Fragment din conferinta “Criza in Biserica“, sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003

Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu.
Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d…. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie… Va inchipuiti ce s-ar zice despre acest Tata: “Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu’? Lui i-ai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca?…” Acest Tata “prost” care nu stia cine era fiul, iertati-ma, … este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca.

Iar “criza“…. este cuvantul grecesc pentru judecata (”Krisis“). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de “criza”, de “judecata” reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua “criza”, “judecata” intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o “judecata” in care trebuie sa ajungem - ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem - sa “indreptatim” pe Dumnezeu, sa “justificam” pe Dumnezeu si sa spunem candva: “Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!“.

Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” - pentru o faptura libera - iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra).

Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“.
Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera.

Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda.
“Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa - poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? - Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!” Si daca n-ar fi zis-o Hristos (ca Iuda cauta prilej sa il vanda!), apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are.
Mai este si cuvantul lui Hristos, din capitolul al cincilea din Evanghelia Sfantului Ioan, care zice: “Cei care asculta cuvantul Meu nu vor muri, nu vor trece prin Judecata, ci vor trece (direct) de la moarte la viata.” De ce vor trece de la moarte la viata? (Viata asta numindu-se moarte si cea in care trecem - ceea ce numim moartea noastra - va fi viata cu adevarat!) Fiindca toata viata noastra va fi fost o judecata cu Dumnezeu si daca in aceasta judecata ajungem candva deplin sa zicem lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!“, Judecata de Apoi s-a facut acum. Si poate ca in sensul asta putem intelege Apocalipsa care zice de prima Inviere si de cei care iau parte la prima Inviere nu vor mai fi necajiti de moartea cea de-a doua“.

Sursa: Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”

Vremea este a cernerii

Părintele Rafail Noica

“Îndrăznesc să spun acum că nevoie este ca, mai ales noi, “feţele bisericeşti”, să “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) în care ne aflam istoric, spre a lucra împreună cu Domnul în via Lui - şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El.
Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ‘50 încoace; iar cei ce au rămas - dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc - şi primesc, acolo, Ortodoxia.
Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea catolicismului şi a celorlalte secte; să ne vedem făcuţi de ras şi de ruşine de câtre mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserica, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdam ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări.(Apocalipsa. 13, 7).
Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul - mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început “ceasul lor, şi stăpânia întunerecului“ (Lc. 22, 53). Şi dacă “s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu?
Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, şi Mireasa Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica - adică noi - să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (Iez. cap. 16), să se “lămurească”, întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa în aşteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).
Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică-şi ce nu; acum - care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), şi ce anume va ramanea “neclătit de porţile iadului” (Mt. 16, 18)… şi ce va trebui să cada. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Veşnicia.
Înfricoşătoare lucruri… dar nu “băgându-ne capul în nisip”, ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită - mântuitoare. “Acum mai aproape este nouă mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; că în zilele Sfântului Ioan Botezătorul doar “se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “lângă uşi“ (Mc. 13, 29), şi “mlădiţele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a şi început acea vreme când “cel ce nedreptăţeşte - mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă - mai spurce“ (Apoc. 22, 11) - şi oare nu s-a umplut întreg globul pământesc de “promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani - acum sunt “monedă curentă”? - dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când “şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se“, ca “Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi“, şi “plata Lui în mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.
Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multa încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi “mai la îndemână“, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişam şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina “porţile iadului“ (Ier. 12, 5)? - “Nu intru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6)”.

Fragment din “Scrisoare către un Arhiereu" (Cultura duhului)

Sursa aici: VREMEA ESTE A CERNERII!

Parintele Rafail Noica- Akedia

Avva Rafail Noica-Akedia
Asculta mai multe audio Muzica »