Mioriţa, irozii şi nerozii

Mircea Platon

1. Când aţi citit ultima dată "Mioriţa"? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de "atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii". Uitaţi şi de "nunta cosmică". Ce ne spune textul baladei? Că, din trei "ciobănei", doi - "cel ungurean şi cu cel vrâncean" - s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe "baciul moldovean": "Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi." Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: "Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!" Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul "prietenilor" invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă.
Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri: 1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis; 2. de liniştirea turmei; 3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

 2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor: 1. faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul); 2. faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă); 3. faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de "năzdrăvănia" Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

 3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamna că e "resemnat" să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă - din leneşă resemnare sau laşă neputinţă - viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele "frăţesc". Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărâ să nu îşi expună prietenii. Lucru de înteles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

 4. Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de "frontieră", de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece "piciorul de plai" prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

 5. Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al "fatalismului" şi cer "eutanasierea" Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în indivie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi, Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă "eutanasiem" Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de "misticism" sau, de ce nu, de "naţionalism liturgic". Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

One Of the Most Powerful Videos You Will Ever See

Firea umană

Sperietoarea de ciori

Păcatele mici sunt cele care ne omoară

Joel J. Miller  

 

La început, Iuda Iscarioteanul nu a avut trădarea în minte, şi nici David nu a avut de gând să curvească şi să ucidă. Şi totuşi, avea să vină ziua când amândoi vor şedea singuri, roşi de vinovăţie, faptele fiind făcute.

Cum de-au ajuns până acolo? Iuda era unul dintre cei 12, iar David fusese om după inima lui Dumnezeu. Ce anume a mers prost? Această întrebare este importantă dacă vrem să evităm dezastrele spirituale personale.

Ştiu cu siguranţă un lucru: nu păcatele „exotice” sunt cele care ne doboară. Suntem stăpâniţi de căderile morale pe care le-am făcut să devină obişnuinţă prin micile, dar continuele noastre îngăduinţe.

Satana nu l-a atras pe Iuda direct la săvârşirea faptei extreme şi complete a blasfemiei supreme, ci mai întâi s-a jucat cu lăcomia lui.

Apostolul Ioan ne spune că Iuda obişnuia să fure din punga ucenicilor. Lua câte puţin de ici, de colo, probabil devenind tot mai îndrăzneţ cu timpul, până când era atât de predispus să-şi satisfacă impulsurile, încât a fost gata să-L trădeze pe Hristos pentru 30 de arginţi. Un păcat mic adăugat peste un altul, până când întreaga lui viaţă s-a dus de râpă.

Micile vulpiţe

Atunci când mă gândesc la cum a fost terminat Iuda de lăcomie, mintea îmi fuge la vulpile din Cântarea lui Solomon: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare” (Cântarea Cântărilor 2, 15). Aceste mici vulpiţe, deşi reclamă mai multe modalităţi de interpretare, sunt înţelese, în mod tradiţional, drept micile păcate şi greşeli care subminează Trupul lui Hristos [, Biserica].

Într-adevăr, suntem înclinaţi să confundăm o capcană cu o prăjitură, dar micile şi neîncetatele compromisuri sunt cele care pot provoca nespusă stricăciune în viaţa noastră. Marcu Monahul spune că Satana arată ca neînsemnate păcatele mici, astfel încât să ne conducă spre păcatele cele mari (Despre Legea duhovnicească, 94).

Micile îngăduiri ale păcatelor noastre ne pregătesc inima pentru păcate şi mai mari. Le categorisim, facem pace cu ele, ne simţim confortabil cu ele. Şi deodată, slăbiţi fiind de micile păcate, vine o ispită serioasă şi ne dă peste cap cu multă uşurinţă.

Nu este nimic mai înşelător decât obişnuinţa. Păcatele mici, simple, stupide, sunt cele care sfârşesc prin a ne omorî.

După cum zicea un părinte, aceste mici vulpiţe „se târăsc în linişte din micile lor vizuini şi strică via încă de la început rodirii. Astfel, ele strică mari cantităţi din fructele ce urmează să dea rod. Şi deşi [vulpile] sunt mici, ele îi strică omului creşterea şi maturitatea… Aceste mici vulpiţe sunt păcatele pe care le considerăm mici, precum minciunile nevinovate, glumele nepotrivite, sau altele (prieteni, cărţi, plăceri etc.) care ne sunt dăunătoare trupului şi duhului. Prin urmare, trebuie să ne ţinem închise porţile dinăuntru înaintea oricărei vulpi, cât de mici ar fi, ferindu-ne de orice înfăţişare a răului (I Tes. 5, 22)”.

Predispus la cădere

În cartea sa, Finishing Strong, autorul Steve Farrar îl arată pe David ca pe un exemplu al îndulcirii care slăbeşte inima. David avea mai multe soţii, deşi regilor lui Israel nu le era îngăduit de Dumnezeu acest lucru. Iar Regele, „să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui” (Deut. 17, 17). Prin continua satisfacere a dorinţelor sale sexuale, David s-a precondiţionat pe sine să cadă atunci când avea să o vadă pe Betşeba îmbăindu-se pe acoperiş, şi-a pregătit inima să se depărteze, i-a slăbit tăria. Nu e nimic rău cu sexualitatea, per se. David, însă, nu învăţase vreodată să se refuze pe sine […]. Dacă şi-ar fi ţinut inima în frâu mai demult – dacă ar fi învăţat să-şi ţină patimile sub control – situaţia nu ar fi luat turnura cunoscută. Însă el n-a făcut asta.

Nu doar că aceste păcate mici se adună şi, în viitor, la un moment dat, explodează spectaculos, dar ne şi înmoaie spiritul în prezent. După cum spunea acel părinte, „ele îi strică omului creşterea şi maturitatea”. Iar dacă suntem retardaţi duhovniceşte, dacă rugăciunile noastre sunt fără vlagă, dacă inimile noastre sunt reci, s-ar putea ca micile noastre îngăduinţe să fie de vină. „Căci inima, cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească” (Marcu Monahul, (Despre Legea duhovnicească, 177).

Aşadar, ce nutrim înăuntrul inimii noastre? Avem mici păcate dragi pe care le ţinem ascunse acolo? Ele nu sunt nişte creaturi mici şi blânde, pentru că nu există păcate domesticite. Vulpile sunt sălbatice, ele muşcă, rod, zgârie şi, în mod inevitabil, strică grădina pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră.

Sursa: www.pemptousia.ro

Răul în presă, celebritatea şi modelarea minţilor

Mihnea Măruță

Care sunt “aparatele” cu cea mai extinsă influenţă asupra minţilor noastre, cele care ne modelează raportarea la realitate şi care ne înclină discernământul? Mass-media (în special televiziunile) şi filmele de la Hollywood. Care e rezultatul? În ce direcţie mergem?
Se vorbeşte, de la o vreme, despre moartea presei. Unii, mai înguşti, o salută ca pe o binefacere, ca pe o eliberare de un mecanism pervertitor. Alţii o deplâng apelând la standarde care oricum nu erau respectate, dar care măcar deveniseră o rutină de la sine înţeleasă.
În fapt, presa nici vorbă să moară: e mai puternică, poate, decât oricând, cu singurul şi uriaşul amendament că s-a deplasat în altă zonă tematică, trăgând după sine mari masse de public. Iar despre acest efect, despre această mutaţie, e obligatoriu să vorbim.
Care e cea mai importantă schimbare? O ştim, aşa-numita tabloidizare. Dar ce înseamnă ea pentru mintea omului, ce prefaceri determină pe termen lung în inconştientul colectiv? Pentru a răspunde cât mai pe scurt, sunt necesare două paranteze.

Prima paranteză e despre filtre. Noi percepem realitatea mai întâi printr-un filtru organic, reprezentat de propria noastră biografie, de toate experienţele noastre de viaţă. Fiecare om clasează un eveniment pe care îl trăieşte în funcţie de ceea ce ştie, de ceea ce i s-a întâmplat sau a aflat până atunci. Peste acest filtru subiectiv vine un al doilea filtru, extern, care este mass-media: tot ceea ce vedem la tv, citim în ziare, auzim la radio, toate blogurile şi reţelele de socializare se constituie într-o grilă secundă prin intermediul căreia prizăm (evident, distorsionat) realitatea. Între cele două filtre majore, biografia şi presa, trebuie – mai bine zis ar trebui - să existe o adecvare, o îmbinare, şi asta pentru a ne asigura echilibrul “lumesc”, normalitatea existenţei între alţi oameni.

A doua paranteză e despre conştientizarea răului. Unul dintre rolurile presei “clasice”, poate cel mai important, era să caute şi să expună răul. Să nu ne ferim de cuvinte. Mintea jurnalistului era antrenată, încă de la intrarea sa într-o redacţie, ca el să se îndoiască, să fie suspicios, să scormonească şi, în fine, să dibuiască acele nepotriviri între vorbe şi fapte care-i afectează comunitatea. Dar aici exista, şi mai există, o nuanţă esenţială: când ai de-a face cu răul, nu te joci, nu-l aduci în casă şi, mai ales, nu te crezi nicicând invulnerabil. Metoda de protecţie a jurnalistului, “antivirusul” său, era, şi mai este, să nu facă “pactul”, să fie oarecum detaşat, să prezinte fără a se implica, să dea cuvântul şi aparenţilor vinovaţi, şi asta tocmai pentru a nu se contamina, tocmai pentru a rămâne de aceeaşi parte a baricadei, înăuntrul presei, în redacţie, dincoace de lumea în care e dator să zgândăre. Pentru că răul abia aşteaptă să se infiltreze printre cei care îl vor devoalat: dintre ei, îi e mult mai simplu să le oprească acţiunea.

*

Să revenim. Ce-a adus tabloidizarea, din perspectiva celor două paranteze de mai sus?

a) A restrâns aproape exclusiv tipologia celor care apar în presă la indivizi care trăiesc din vânzarea imaginii de sine. Trei sunt, grosso modo, categoriile lor: politicienii, cei care-şi dau cu părerea despre politică şi aşa-zisele vedete care furnizează ştiri cu tentă sexuală pentru a întreţine bârfa naţiunii. Aceşti oameni şi-au transferat vieţile în spaţiul public: ei câştigă putere şi bani datorită acestei cedări a chipului. (Iar gândul zboară automat la vânzarea sufletului, care e chipul lui Dumnezeu în om. Nu degeaba Culianu considera că Faust e mitul definitoriu al societăţii occidentale, care e construită mental pe fundament iudeo-creştin.) Noi, publicul, îi tratăm pe aceşti oameni, celebrităţile, cu un amestec de dispreţ (pentru că “se prostituează”) şi de invidie (ne închipuim că le merge bine fără să facă nimic concret), dar ei duc o povară de neimaginat şi, într-un fel, ei sunt “leproşii” acestor vremuri.

b) Faptul că oamenii obişnuiţi, anonimii, cei care-şi văd de treabă, care au o profesie certă sau o pasiune febrilă, nu se mai prea regăsesc în subiectele din mass-media, dispariţia lor treptată dintre preocupările jurnaliştilor, faptul că citim tot mai rar despre X, omul concret care locuieşte pe strada Y şi are o problemă comună, toată această tendinţă duce la imposibilitatea celor două filtre, biografie şi presă, de a se mai închega reciproc. Cele două filtre de percepere a realităţii nu-şi mai găsesc locuri de joncţiune, existenţa omului oarecare nu se mai “pupă” cu ceea ce el asimilează prin intermediul mass-media, şi-atunci, ca o consecinţă directă, el se va simţi tot mai insignifiant, va crede că viaţa sa valorează din ce în ce mai puţin şi, mai departe, îi va fi tot mai greu să lupte ca să conteze. Sau poate îi va deveni aproape indiferent.

c) Din moment ce jurnalistul se ocupă tot mai rar cu scormonirea după rău, din moment ce se minte pe sine că pierderea curiozităţii, preluarea informaţiilor de la concurenţă, sintezele cuminţi şi comentariile dese îi prezervă statutul şi demnitatea, înseamnă că răul a trecut dincoace, în redacţii, şi că graniţa aceea foarte greu de apărat dintre subiectul care cercetează şi obiectul cercetat (care, deseori, conţine răul), ei bine, graniţa aceea fină s-a risipit.

*

Să trecem la Hollywood. Aici, situaţia e mai perversă, dar şi mai simplu de înfăţişat: ce propovăduiesc cele mai puternice filme şi seriale din ultimii 10-15 ani? Unde li se fixează copiilor noştri – cel mai fidel public al Hollywoodului – ştacheta aşteptărilor? Nu mult deasupra propriilor lor capacităţi, ci infinit de mult, imposibil de atins.

Ceea ce transmite maşinăria de propagandă americană este că a fi om e departe de a fi îndeajuns. Omenescul e un handicap.
Ai nevoie de puteri suplimentare, de ieşirea din tine însuţi, pentru a conta, pentru a face impresie, pentru a mai valora câteva parale în faţa celorlalţi. Vrăjitor, vampir, sirenă, zombie, clonă, cvasi-robot – acestea ar fi modelele “corecte”. Altfel, viaţa riscă să fie boring, adică foarte plictisitoare, iar ăsta e spectrul cel mai groaznic al viitorului tău.

Să conchidem, deci. În ce direcţie mergem? În ce fel ne sunt modelate minţile, cel mai adesea fără să ne dăm seama? Cum ne cresc, inconştient, copiii?
Viaţa ta nu e suficientă, atâta câtă e, ba chiar preţuieşte tot mai puţin. Tu însuţi nu vei reuşi cu adevărat decât dacă dispui de atribute neomeneşti, care să te scoată din rând, cumva. Şi pentru că, evident, nu dispui de aşa ceva, îţi rămâne varianta celebrităţii cu orice chip (cum le mai aşază ea, limba română!), adică renunţarea la intimitate şi la discreţie.

Şi ce înseamnă să fii celebru, la urma urmei? Înseamnă să nu mai fii la locul tău, să renunţi la locul tău, cu toate sensurile adiacente. Înseamnă să te despoi de toate foile şi frunzele persoanei tale, să te arăţi şi să te întreţii din privirile celorlalţi. Iar când te retragi, să o faci doar pentru a te putea arăta din nou cu o faţă nebănuită, pentru a mai hrăni publicul şi a i te păstra în atenţie încă o vreme.

Între timp, nu a mai rămas nimeni care să te tragă de mânecă: cei care ştiau să facă asta, exorciştii spaţiului public, ţi-au devenit biografi.

Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat?

Nu vă mai bateţi joc de homosexuali!

pr. Constantin Sturzu

Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare.

Revin asupra subiectului abordat în articolul de săptămâna trecută. Nu aş dori nici o clipă a cădea în capcana simplificărilor ideologizante sau a etichetărilor impersonale. Problema statutului homosexualităţii şi a homosexualilor în societatea contemporană este de o importanţă ce depăşeşte cu mult anvergura subiectului ca atare. Întrebarea ce stăruie în mintea multora este: de ce se acordă atâta importanţă, în zona politică, acestei problematici? Până la istoria recentă a umanităţii, deşi au fost consemnate cazuri de comportament homosexual în diferite societăţi şi etape istorice, nu s-a pus niciodată problema de a acorda unui cuplu de homosexuali acelaşi statut ca unuia heterosexual (dreptul de a se căsători, de a înfia copii etc.). Homosexualii înşişi nu au avut astfel de pretenţii sau de solicitări. De ce tocmai acum?
Ipotezele care sunt vehiculate atunci când se caută un răspuns la această problemă sunt dintre cele mai diverse. Unii consideră că, pe fondul relativismului moral, a diferitelor "revoluţii sexuale", a unei societăţi mult mai permisive şi mai îngăduitoare cu cei care ies din "tipare", s-a ajuns ca un număr important de persoane gay să aibă acces la funcţii politice de vârf. Aceştia, aşadar, ar exercita presiuni asupra factorilor de decizie spre a se acorda tot felul de drepturi persoanelor homosexuale. Alţii văd în politica ce încurajează căsătoriile homosexuale o strategie de a lovi în familia tradiţională şi, implicit, de a provoca o scădere a natalităţii la nivel global. În fine, mai nou, în insistenţa cu care se flutură această problemă în public, ba chiar se regăseşte în decizii luate de guvernanţi, în pofida unei opoziţii consistente a populaţiei (vezi cazul Franţei), s-ar putea intui doar o manevră a puterii - clasică mişcare desprinsă din manualele de psihologie socială - de a deturna atenţia de la problemele reale, dirijând energiile societăţii civile pe discuţii sterile, purtate pe marginea unui subiect extrem de umflat, comparativ cu reala sa importanţă.
Mai sunt şi alte ipoteze, pe care nu le mai trec în revistă din raţiuni de spaţiu editorial. Nu mă pronunţ asupra nici uneia dintre ele, ar putea fi toate adevărate, nici una sau câte puţin din fiecare. Există însă o explicaţie certă, desprinsă din experienţa luptelor duhovniceşti pe care le duce creştinul de două mii de ani încoace. Încă de la Sf. Ap. Pavel ştim că "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Efeseni 6, 12). Cu alte cuvinte, nici în chestiunea homosexualităţii (precum nici în cea a dependenţelor de alcool, droguri, pornografie etc.), nu avem a ne lupta, de fapt, cu apucături nefireşti, pătimaşe, ci mai ales cu acele duhuri întunecate ce alimentează, prin tot soiul de gânduri necuviincioase (sau chiar spurcate) o persoană. Iar strategia diavolului este, încă de la ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva, următoarea: prezintă răul sub aparenţa (în ambalajul) binelui; ia dorul cel bun, pus de Dumnezeu în inima omului, şi-l perverteşte; îi şopteşte omului că-şi poate găsi împlinirea şi altfel decât îl învaţă Creatorul său. Explicaţia o găsim, spre exemplu, la Cuviosul Petru Damaschinul, care sintetizează admirabil ce mai poate face satana în condiţiile în care s-a revoltat şi a căzut "ca un fulger" din cer: "Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor (s.m.). De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu".
Iată o explicaţie care ne pune pe alte coordonate decât cele frecventate prin presă. Ea este greu de primit şi de digerat pentru o epocă în care ştiinţa este ridicată la rang de idol, iar unele "descoperiri" sau "cercetări" ştiinţifice sunt absolutizate cu încrâncenare fanatică (deşi, periodic, se dovedeşte că ceea ce era "absolut sigur" ieri, este "cu totul depăşit" astăzi). Va veni însă, pentru fiecare în parte, ziua în care ne vom încredinţa că, la sugestia diavolului, nu după mintea noastră neapărat, am săvârşit, de fapt, majoritatea păcatelor. Nu înseamnă că omul este mai puţin vinovat: diavolul doar sugerează, nu şi obligă (excepţia celor demonizaţi, posedaţi, întăreşte această regulă).

Pe cine-l doare inima de homosexuali?

Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare. Pentru că este evident că, deşi cu totul disproporţionate, problema aceasta "rupe" în două societatea românească. Iar faptul că apărătorii căsătoriei tradiţionale sunt în majoritate covârşitoare în această ţară este compensat, iată, prin influenţa pe care adepţii căsătoriilor homosexuale o au atât în rândurile factorilor de decizie, cât şi în mass-media.
Dar durerea cea mai mare, în toată această poveste, este faptul că aceste persoane ce au nefericite porniri homosexuale sunt manipulate pentru susţinerea unor interese obscure, care merg, precum spuneam, până la acele puteri ale întunericului ce vor să stăpânească peste lume. A spune acestor oameni ce se autodefinesc drept "gay" că e normal să fie aşa, din toate punctele de vedere, a le oferi posibilitatea de a avea un surogat de familie sau de a fi "părinţi" înseamnă a le tăia acestora din şansele de a se îndrepta, de a-şi găsi pacea.  Aşa cum menţionează şi site-ul www.homosexualitate.ro -, ce are un motto inspirat, "speranţă şi vindecare pentru homosexuali" - "homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele". Putem afla şi din acest site pe care tocmai l-am amintit, dar şi din multe alte surse, despre numeroase cazuri  de persoane care şi-au schimbat comportamentul, din homosexual în heterosexual. A se induce în conştiinţa unor persoane care acum sunt gay - prin propagandă şi, mai ales prin legislaţie - că este firesc să aibă acest comportament sexual, că nu au nimic de schimbat în viaţa lor, este o adevărată crimă. Înseamnă a-i lăsa să moară, mai ales spiritual vorbind. Şi nu vorbesc ca unul care am auzit doar sau am citit despre dramele prin care trec cei cu tendinţe homosexuale, ci ca unul care am la scaunul de spovedanie astfel de persoane şi care le cunosc durerile. Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat? Sau celui care a fost lipsit totalmente de afecţiunea părintelui de acelaşi sex că aşa trebuie şi că poate găsi acum compensaţie într-o relaţie erotică cu un partener de acelaşi gen?...
Consider că tot acest circ cu legiferarea unor lucruri nefireşti e, de fapt, o bătaie de joc la adresa unor oameni aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutorul nostru. Oameni care sunt manipulaţi, precum adesea au fost manipulate chiar categorii sociale întregi, de către anumite grupuri de putere, spre a dezbina şi stăpâni (a se vedea ce au făcut comuniştii de la noi cu muncitorimea şi cu ţăranii). Unii vor spune să-mi văd de ale mele şi să nu le plâng eu de milă homosexualilor deoarece sunt maturi şi ştiu ei mai bine ce au de făcut. Aşa e. Şi alcoolicul spune că ştie ce face şi că el nu e dependent de băutură, ci doar "bea câte un pahar". Asta nu înseamnă că trebuie încurajat în patima lui, decât dacă vreau să-l distrug, să-i grăbesc sfârşitul. Pe cine-i doare inima de homosexuali: pe acei politicieni care îi folosesc pentru a-şi atinge interesele lor obscure sau pe duhovnicii care petrec ore întregi cu îndrumarea acestor suflete şi care se roagă pentru ei poate mai mult decât pentru alţi fii duhovniceşti?
Acelaşi îndemn, de a nu ne bate joc de aceste suflete chinuite, îl adresez şi celor care, în numele credinţei, îi blesteamă sau îi jignesc în fel şi chip. Dacă vă pasă de familie şi de căsătorie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, încercaţi să-i ajutaţi pe homosexuali să se îndrepte sau măcar rugaţi-vă pentru ei. Altminteri, nu facem decât jocul dezbinătorului şi al "tatălui minciunii". Şi nu suntem cu nimic mai buni (nici noi) în ochii Domnului, Cel care "nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu".

Ce putere au preoţii?

pr. Ioan Valentin Istrati

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare...

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

O viață ceva mai puțin “postată”

În august 2003, cu câteva luni înainte de a ne căsători, eu și cu viitoarea mea soție am plecat într-o călătorie prin Europa, cu rucsacul în spinare. Ați putea să vă amintiți de acea vară specială pentru că atunci a avut loc cel mai mare val de căldură în Europa în ultimele sute de ani, sau cam așa ceva, aşa că era multă vâlvă în media. În magazinele din Paris nu se mai găseau ventilatoare de vânzare. Străzile erau pline de turişti transpiraţi, pe jumătate goi, lucru care, sunt sigur, îi făceau pe localnici şi mai morocănoşi ca de obicei, tocmai pentru că trebuiau să cedeze controlul asupra oraşului lor unor hoarde de turişti.

A fost o excursie pe cinste, 8 oraşe în 30 de zile. Am folosit un serviciu de transport prin autocare şi am stat în hostel-uri pentru tineri, aşa cum se face atunci când n-ai bani. A fost obositor, minunat, revelator, frustrant, frumos. Mi-ar plăcea să vă arăt nişte fotografii, dar e un lucru dificil, mai ales pentru că albumul cu poze e pe biroul meu de acasă.

Să faci fotografii era un lucru diferit în acea vreme. Înainte de călătorie am cumpărat 10 role de film Fujifilm ISO 400, 24+3 poziţii, pentru SLR-ul meu Nikon. Trebuia să cântăresc importanţa fiecărai fotografii, nu era deajuns că filmul era scump, mai trebuia şi developat. Odată terminată călătoria, am petrecut zile întregi uitându-ne pe poze, retrăind momentele, alegând cu grijă fotografiile pe care le consideram că merită să fie puse în album.

Mă uit adeseori prin acel album. Conţine unele din cele mai bune fotografii pe care le-am făcut vreodată, într-o perioadă tumultuoasă a vieţii. Amintirile mele din acea vreme se estompează încetişor, la fel ca şi fotografiile, niciodată însă nu voi uita feeling-ul acelei luni.

Luna trecută, câţiva dintre prietenii mei au fost în Europa în vacanţă. Ştiu asta pentru că le-am urmărit fiecare mişcare pe Instagram şi pe Facebook. Uneori, fotografiile lor îmi reaminteau de locurile prin care fuseserăm şi noi în excursie. Uneori, mă făceau invidios. Alteori, mă gândeam, hei, asta e chiar drăguţ…

---

Mă întreb cum ar fi dacă soţia mea şi cu mine am fi făcut excursia în prezent, adică aproape 10 ani mai târziu. Îmi imaginez că mi-aş fi petrecut cea mai mare parte din timp fie făcând fotografii cu telefonul, fie căutând reţele wifi necodate. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu postezi fotografii cu ceea ce faci, e ca şi cum nu s-ar întâmpla, nu ?

Într-un fel, sunt bucuros că ne-am făcut marea noastră excursie prin Europa înainte ca reţelele sociale să existe. Ne verificam email-ul poate o singură dată în fiecare oraş, asta dacă găseam un Internet Cafe. Cea mai mare parte de vreme eram noi înşine, doi oameni într-o mare de turişti. Nu era nimic deosebit la sticla de vin pe care o serveam în restaurantul italian, atâta doar că era sticla noastră de vin, pe care o împărţeam doar noi doi, nu şi cu altcineva. A fost o lună întreagă de momente “secrete” în public, iar noi eram, pur şi simplu, prezenţi acolo. Nu ne marcam locaţia în Foursquare, nu vorbeam despre ea pe Facebook, nu postam nici o fotografie, nicăieri. Privesc înapoi şi preţuiesc această libertate incredibilă pe care eram siliţi să o trăim înainte ca toţi să trecem online şi să ne vină ideea că valoarea unei clipe este direct proporţională cu numărul de like-uri pe care-l adună.

---

M-am trezit ieri dimineaţă cu nişte update-uri de status pe facebook de la anumiţi oameni cărora nu le place Haloween-ul şi care nu şi-ar lăsa niciodată copiii să participe la urâciunea unui “ne daţi ori nu ne daţi”. M-am umplut imediat de un sentiment de vinovăţie pentru că am lăsat-o pe fiică-mea să-şi facă de cap seara trecută, îngăduindu-i să se îmbrace în costumul mixt de zână-sirenă ales de ea.

Apoi mi-am dat seama că mă simt astfel mai tot timpul pe Facebook. Vină, frustrare, invidie… Astea sunt sentimentele care alimentează activitatea pe cele mai multe reţele sociale, iar pe Facebook poate chiar mai mult decât pe altele. Astea sunt sentimentele care ne determină să facem share/like/comment. Iar apoi mi-a venit iar în minte călătoria noastră prin Europa şi cât de mult tânjesc după acea vreme de dinainte de a deveni obligaţi să purtăm povara gândurilor, sentimentelor şi opiniilor tuturor acelora cu care suntem conectaţi online, ceea ce Frank Chimero numea “purtarea poverii vieţii digitale a celorlalţi”.

---

Nu spun că am terminat-o cu Facebook, oricum postarea publică pe blog a divorţului de Facebook a devenit deja un clişeu, şi nu vreau ca ceea ce scriu acum să sune astfel. Vreau doar să spun că nu-mi place cum mă fac să mă simt noutăţile postate pe Facebook, aşa că “voi vedea alţi oameni” pentru o vreme, şi o să vedem cum merg lucrurile. Şi voi încerca să regăsesc şi sentimentul acelei excursii prin Europa de acum 10 ani, în vieţile oamenilor din jurul meu.

Sursa: Rian van der Merwe, A life less posted

 via Pemptousia

Conferinţa Virgiliu Gheorghe - Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor în lumea de azi

Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor- Conferință susținută la Casa de Cultura - Constanta
înregistrată de Lucian Marin, în data de 29.09.2012

Înrobirea sufleteasca si mentala a copiilor prin mass-media vizuala

Conferinţa o puteţi descărca de aici:

https://dl.transfer.ro/VIRGILIU_GHEORGHE_I-transfer_ro-21oct-51bd0c.zip

https://dl.transfer.ro/VIRGILIU_GHEORGHE_II-transfer_ro-21oct-ac0cb8.zip

Asta-i viaţa?

Marius Iordăchioaia

Ruinele comunismului nu sunt cimitirele industriale sau cartierele muncitoreşti vopsite, acum, în culori New Age. Ruinele comunismului sunt oamenii...
Azi am fost martorul următorului dialog:
- Nu trebuie să acceptăm totul automat, fără analiză şi dialog: suntem oameni, nu roboţi...
- Ba trebuie să facem cum ni se spune, fără cometarii...
- Dar pentru confortul lor, şefii vor pune poveri din ce în ce mai mari pe noi, iar dacă te frângi, îţi spun cu cinism: Altul l-a rând, ăsta s-a stricat.... Frica noastră îi deformează, îi depersonalizează....
- Ce vrei să-mi pierd slujba? Am rate de plătit...
- Dar îţi convine să te duci acasă epuizat, doar să mănânci şi să te culci, ca un animal de povară, doar pentru că un birocrat trebuie să producă hârtii? Eu nu vreau să trăiesc ca un dobitoc.... Aici îţi ignori colegii, acasă familia...
- Asta e!
- Dar avem datoria să rămânem măcar oameni şi să punem oamenii mai presus de hârtii: altfel devenim oameni de hârtie, simple nume, numere, abstracţii...
- Eu n-am venit la muncă să filozofez... Lasă visele... Dacă nu-ţi convine...
- Avem o datorie faţă de Hristos să fim oameni în orice situaţie...
- DAR CE, ÎMI PLĂTEŞTE HRISTOS RATELE?
-NU HULI!!! Fără mila Lui nici nu te ridici din pat ca să pleci la serviciu...
- Bine, bine, gata...
Aceasta e stenograma unei discuţii între colegi, nu între un slujbaş şi şeful lui tiranic.
De obicei astfel de dialoguri sfârşesc cu refrenul moralei fără morală: "asta-i viaţa n-ai ce să-i faci"...
Asta-i viaţa?
Nu. Pentru un creştin o asemenea acceptare ar fi lepădare, apostazie: viaţa este Hristos. Şi nu e aici, e în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici e doar călătoria spre locul în care vom afla viaţa....
Dar şarpele ce a ispitit-o pe Eva a fost blestemat de Dumnezeu să se târâie pe pământ: aşa e şi profilul celor ce-l urmează: de târâtoare.Cum îşi desprinde unul burta de pământ şi propune elemente de comportament biped, uman, imediat este placat ca la rugby! Şi nu de poliţie, ci de colegi! Asta e moştenire comunistă, frica de consecinţele demnităţii, ale curajului.... Frica de omenie, frica de a fi om....
Când a plecat la puşcărie Nicu Steinhardt, tatăl său i-a spus: Să nu mă faci de ruşine! Să nu fii jidan căcăcios!....
Îmi va plăti Hristos ratele? întreba retoric cel ce se târăşte prin câmpul muncii.
Le-a plătit pe Cruce, toate datoriile noastre sufleteşti. Şi dacă Îl rogi te va ajuta să le plăteşti şi pe cele trupeşti. Hristos e Atotbun. Hristos e milostiv.
De ce să-I facem de ruşine Numele ca nişte creştini căcăcioşi?
Comunismul a frânt coloanele vertebrale. Capitalismul ne-a adus traficul de organe: pentru că tot e frântă şi n-o mai simţim, ne vindem şira spinării vertebră cu vertebră. Asta pentru că, înainte de toate, ne-am vândut inimile acestei lumi...
Mă uit la Hristos pe Cruce şi tresar: Doamne, cât de dureros e să stai drept!....

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit

sursa

Uneori mă întreb dacă la Facultatea de jurnalism nu se predă cumva un curs de batjocorire a credinţei românilor, a credinţei bunicilor, a moşilor şi strămoşilor noştri. Sau poate există o lege nescrisă care spune că dacă vrei să ajungi în ''vârf'' e musai să-ţi baţi joc de cele sfinte, de credinţa mamei, a bunicii, de inocenţa copiilor. Trăim deja în plin Fenomen Piteşti generalizat.
Nici un alt popor nu îşi bate joc de credinţa lui aşa cum face o parte din poporul român căruia-i miroase urât România creştină. Italienii nu-şi bat joc toată ziua de catolicism, musulmanii nu-şi iau în râs credinţa, nici evreii, nimeni nu face asta.

Aceia nu sunt jurnalişti adevăraţi. Atâta ură şi răutate pot izvorî din inima unui om!? Nu mai e vorba de ateism aici, ci de ceva demonic. 

Milă mi-e de oamenii aceia care luptă împotriva Iubirii. Greu răspuns vor da la Judecată.

***

Nu, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.

''O doamnă în jur de 40 de ani era revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la unul din duhovnicii de la Patriarhie, i-a spus, ascunzând fapta sa: ''Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară- îmi curge sânge din buricele degetelor''. Acesta i-a făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-a explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci femeia a strigat: ''Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile!'' Apoi s-a vindecat. (Familia ortodoxă, Nr. 9)

Efectele emigrarii asupra familiei. Zece efecte negative

Prima parte a studiului realizat de d-na Niculina Ciuperca, psiholog-consilier familie-cuplu, colaborator al Aliantei Familiilor din Romania 

In calitatea mea de psiholog consilier familie-cuplu am considerat de interes major analiza fenomenului emigrarii pentru ca efectele produse de acesta asupra familiei contemporane are implicatii din ce in ce mai grave. Toata lumea cunoaste povesti de succes ale unor persoane care, muncind in strainatate, au reusit sa prospere din punct de vedere economic, dar putini sunt aceia care vorbesc despre sacrificiile facute acolo, despre neajunsurile cu care s-au confruntat si despre suferintele prin care au trecut familiile lor.

 Personal, am cunoscut o asemenea familie, doi tineri ingineri care si-au lasat cei doi baieti de 6 si 7 ani in grija unei bunici si au plecat in America sperand ca in cativa ani vor castiga astfel incat sa poata pune pe picioare o afacere in Romania. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste totdeauna cu ce se intampla la fata locului, in 5 ani de-abia el a reusit sa lucreze, ea oricat s-a straduit nu a gasit ceva sa-i convina. Tot in acest timp copiii au suferit ingrozitor, la inceput plangeau, nu le intra nimeni in voie, se imbolnaveau tot timpul, erau gelosi pe copiii care apareau cu parintii in parc, incat incercau sa-i indeparteze de parintii lor intr-un mod agresiv, iar la scoala nu s-au descurcat, cu toate ca bunica fusese profesoara, deci putea sa-i ajute la lectii. Cand cel mic a ramas repetent in clasa a IV-a, bunica nu a mai rezistat si le-a spus adevarul parintilor, spunandu-le ca daca nu se intorc sau nu-si iau copiii acolo, nu e convinsa ca vor mai putea fi recuperati. Reintorsi in tara, le-a trebuit cativa ani sa-si recupereze cu adevarat copiii.

 Prin urmare, acum cand emigrarea a devenit un fenomen greu de stapanit se impune constientizarea complexitatii acestuia si efectelor produse asupra vietii de familie. Emigratia, adica fenomenul parasirii tarii proprii in schimbul stabilirii (temporare sau definitive) intr-o alta tara, atinge nu numai cercurile politice dar si relatiile intre persoane, divizand fizic si emotional prieteni, familii si comunitati. Chestionand mai multe persoane dintr-o comuna din Teleorman, de unde tinerii au plecat intr-un numar mare in Spania sau Italia, am aflat motivele care-i fac pe tineri sa plece departe de tara, in speranta unui castig cu care sa poata asigura existenta copiilor. Si nu e de mirare ca s-au hotarat sa plece, in conditiile in care intreprinderile din orasul Alexandria unde aveau un loc de munca s-au desfiintat in mare parte sau si-au micsorat planul de productie.

 Motivele emigratiei:
(1) dezinteres pentru oportunitatile de realizare profesionala din tara (15%);
(2) Cautarea unor conditii de viata mai bune pentru copiii lor, pentru o reusita materiala si profesionala a acestora (30 %);
(3) Recunoasterea profesionala intr-o alta tara care ofera salarii mai bune pentru aceeasi munca prestata (27 %);
(4) Locuri de munca putine si prost platite pentru tinerii absolventi (23 %);
(5) Rezolvarea unor probleme medicale mai mult sau mai putin rezolvabile in Romania (5%.)

 M-a surprins faptul ca interlocutorii nu au adus in discutie ce efecte poate avea emigrarea asupra familiilor lor, ce efecte va avea asupra educatiei copiilor sau asupra viitoarei lor familii. De aceea consider necesara o informare corecta a celor care se hotarasc sa emigreze. Dar aceasta se intampla foarte rar, sau se face superficial.

 Consecinte negative 

 (1) Evolutia cuplului parental. Plecarea unuia dintre parinti, indeosebi a mamei, conduce la o racire a relatiei dintre cei doi parteneri. De multe ori se ajunge la divort, copilul ajungand sa fie incredintat unuia dintre parinti. Pentru unele mame, plecarea in strainatate nu este numai pentru castig, ci si pentru solutionarea unei vieti de cuplu conflictuale. In aceasta situatie, copilul nu numai ca este privat de afectivitatea materna, dar este expus si la riscul unor abuzuri din partea tatalui, al carui comportament inadecvat a determinat plecarea mamei. Uneori plecarea temporara a mamei in strainatate, se transforma intr-o abandonare definitiva a familiei si a copiilor ramasi in tara. Emigratia parintilor poate conduce si la o redefinire a relatiilor de rudenie, in sensul in care copiii lasati de mici in grija rudelor, ajung sa nu se mai raporteze la parintii biologici ca la niste parinti. Exemple: „Cum au reactionat copiii cand parintii au plecat prima oara in Spania? Cel mic nu a reactionat… era sugar… iar cel mare avea 4 ani; a plans o vreme, apoi i-a trecut. Dar ultima oara? In nici un fel. Noua ne spune „mama” , „tata”… pe noi ne asculta…” (Interviu cu o bunica)

 (2) Un alt efect asupra copilului este diminuarea capacitatii de control, de supraveghere a acestuia. Acest lucru depinde de contextul familial, de membrii familiei extinse, in grija carora ramane copilul. Lipsa controlului asupra copilului este vizibila in planul rezultatelor scolare sau adoptarii de comportamente deviante. Lipsa afectivitatii parentale este in masura sa produca efecte de natura psihologica, sau comportamentala asupra copiilor. „In multe familii exista riscul de abandon scolar, mai ales acolo unde bunicii sunt batrani … iar in altele, performantele scolare sunt scazute, pentru ca sunt lipsiti de supravegherea parintilor, iar bunicii nu au autoritatea necesara si-i scapa de sub control”. (Primarul comunei)
 „Am elevi ai caror parinti sunt plecati si le trimit copiilor in permanenta bani sau pachete, dar am si elevi care se pare ca au fost uitati, copiii tot spera sa se intoarca si construiesc tot felul de povesti cu ce se va intampla cand vor veni parintii lor. De obicei sufera dupa parinti cei care au fost lasati la varste mai mari, care ajunsesera sa constientizeze relatiile cu parintii “. (Invatator la Scoala Generala)

 (3) In prezent exista o tendinta de sporire a divortialitatii in randul cuplurilor din care unul este plecat in strainatate, fapt pentru care se cere studierea atenta a acestui fenomen si a factorilor care o produc. Desi in principiu casatoria se incheie pe viata, in cadrul acestor cupluri de multe ori exista motive temeinice care schimba raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua, intr-un procent mai mare decat in cazul cuplurilor care locuiesc impreuna. Relatia care continua sa existe in continuare intre cei doi parteneri cand sotul este plecat depinde de mai multi factori: daca exista sau nu copii, de investitiile facute in casnicie, din ce motiv a plecat sotul, de valoarea partenerilor pe piata erotica si maritala, de densitatea retelei de rude si de prietenii celor doi soti. De obicei cand se ajunge la divort copii raman la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, in timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tata (cei care au un simt moral ridicat). Mama se simte mai totdeauna incarcata de responsabilitati, pentru ca rolul sau prescris social este sa fie prima persoana care sa dea socoteala de educatia si buna purtare a copiilor. Interesant este ca in acelasi registru al mentalitatii colective, tatal pare a nu avea prea multe responsabilitati, atata vreme cat se admite ca pensia alimentara (atata cata este in raport cu salariul minim) este suficienta pentru a-l suplini in responsabilitate. Am constatat cu durere comportamentul standard al parintilor: mama se sacrifica, tatal o tuleste spre urmatoarea halta a vietii sale; mama nu are de ales, tatal alege mai totdeauna libertatea.

 (4) Efecte determinate de privarea de afectivitate parentala. Din discutiile cu autoritatile comunei, am dedus ca banii si bunurile materiale nu pot compensa lipsa afectivitatii parentale. „Se vede pe fetele lor ca sufera, chiar daca unii sunt imbracati bine, au telefoane mobile si in permanenta bani in buzunar … sufleteste sunt afectati … cauta suport afectiv la invatatori sau profesori… incercam sa-i ajutam cum putem… dar dragostea de parinti nu poate fi inlocuita cu nimic.” (Invatatoare Soala Generala)
 „Ii iau destul de des pe nepotii mei la mine, copiii mei se bucura cand ii vad, le ofera toate jucariile, dar ei au un licar aparte in ochi, cand copiii ne striga „mama”, „tata”. I-am surprins uneori impingandu-i pe ai mei, cand voiau sa mi se aseze pe genunchi, sau chiar mai mult, cand ii duc pe toti la plimbare, sa mentioneze: „am fost aici si cu tata…” sau „mama mea de-aici imi cumpara bomboane”, dovada ca dorul parintilor ii macina“ (Un unchi)
 Traumele emotionale se manifesta diferit de la un copil la altul, in functie de varsta si personalitatea fiecaruia. Astfel unii plang: „vreau la mama…” (Clarisa – 4 ani), altii se imbolnavesc, iar altii cauta suport afectiv la alte persoane De regula, cei la care e numai tatal plecat sufera mai putin, pentru ca gasesc in mama suportul cautat. Probleme mai mari apar atunci cand sunt plecati ambii parinti si desi ei se straduiesc sa nu le lipseasca nimic, cumparandu-le chiar si obiecte ostentative in raport cu nevoile lor reale, nimic nu pare sa inlocuiasca dragostea parintilor.

 (5) Efectele psihologice in legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca isi pun deasemenea amprenta asupra copilului. Daca numai tatal e plecat, apare fenomenul de supraprotectie materna la copilul ramas cu mama. In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea parintii, isi fac probleme cum se vor purta cu ei bunicii sau rudele cu care vor trebui sa stea, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta, etc. Unii isi asuma vina plecarii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia. Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, plecarea tatalui reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.

 (6) Efecte asupra implicarii copiilor in activitatile scolare: scaderea preocuparilor pentru scoala si inexistenta unei pregatiri extrascolare. Aceste efecte sunt consecinte indirecte ale plecarii parintilor in strainatate, aparute din cauza lipsei de supraveghere din partea familiei si pe fondul privarii de afectivitate parentala. De obicei copiii raman in grija bunicilor, care fiind batrani nu au capacitatea de a-i supraveghea, de a exercita un control asupra lor, dar nici competenta de a-i sprijini in activitatile scolare. „Copiii nu sunt supravegheati la teme, bunicii sunt depasiti… ei se preocupa doar sa le asigure hrana si imbracaminte … in rest… daca le spun ca nu si-au invatat lectiile, imi spun ca e prea mult ca sa-i mai certe si ei …destul sufera dupa parinti.” (Invatatoare)
 In general plecarea parintilor in strainatate este asociata cu un impact negativ asupra rezultatelor scolare, educatie si implicare parentala scazuta, comunicare insuficienta, pot actiona negativ asupra performantelor scolare. Daca plecarea unuia dintre parinti nu are efect substantial asupra rezultatelor scolare, absenta ambilor parinti din gospodarie datorita faptului ca amandoi au emigrat, constituie o situatie de risc ceva mai ridicata de a afecta performantele scolare ale copilului.

 (7) Absenta unui model parental care sa orienteze copilul asupra valorilor si conceptiei despre viata. Aceasta consecinta este in stransa legatura cu varsta pe care o au copiii la plecarea parintilor. Rolul parintilor este preluat de bunici si de rudele apropiate, dar acesta poate fi indeplinit in situatia in care acestia nu au varsta inaintata. „Copiii astia, prin plecarea parintilor au avut ca prieten calculatorul, fie televizorul … si-atunci s-au trezit in mijlocul unei lumi virtuale … care cu siguranta va avea repercursiuni asupra lor … in sensul ca, eu cred ca vor fi mai putin sensibili, de mici fiind crescuti cu desene animate violente, cu jocuri pe calculator, vor fi mai duri… si-i vedem si la scoala cum se comporta …” (Primarul comunei)

 (8) Dificultati in cresterea copiilor: Desi nu sunt recunoscute la prima vedere de bunici, dificultatile exista si variaza in functie de mai multi factori: varsta bunicilor; prezenta altor adulti in gospodarie; gradul de afinitate intre bunici si copii. Comunicarea intre parintii aflati la munca in strainatate se face telefonic, cei mai bine platiti reusind sa comunice mai des. Sunt situatii in care calculele de acasa nu se adeveresc cu situatia de acolo, si-atunci castigurile mici sau perioadele fara castig ingreuneaza comunicarea cu familia, fie ea macar telefonica, si atunci copiii sufera si mai tare, unii refuza sa mai mearga la scoala, sunt mai greu de stapanit. Ceea ce-i dureros, e faptul ca posibilele solutii la problemele copiilor cu parintii plecati la munca in strainatate, sunt localizate difuz la nivelul institutiilor statului. Ordonanta 219 ajuta la stabilirea din punct de vedere normativ al numarului de parinti plecati, insa nu prevede modul in care pot fi ajutati copiii ramasi singuri. Sunt situatii cand parintii sunt plecati fara forme legale si-atunci nu sunt inregistrati. Neexistand o strategie coerenta din punct de vedere legislativ, nu se poate face mare lucru pentru acesti copii si cum fenomenul migratiei i-a luat pe toti pe nepregatite, situatia devine din ce in ce mai grava.

 (9) Aparitia unor abuzuri sau comportamente deviante. Cele mai multe comportamente deviante se intalnesc la copiii a caror mama este plecata. Unii hoinaresc pe strazi fara nici un Dumnezeu, altii adopta comportamente inadecvate varstei, cum sunt: lipsesc noaptea de acasa, comit fapte care intra in conflict cu legea. Toate aceste comportamente isi pun amprenta asupra personalitatii copilului sau adolescentului, afectandu-i relatiile cu familia si rezultatele scolare. De multe ori absenta parintilor ii expune pe copii la abuzuri din partea adultilor in grija carora sunt lasati. Unii sunt folositi la munca in gospodarie, la ingrijirea copiilor familiei la care stau. De exemplu copiii lasati in seama rudelor din comuna Tiganesti sunt folositi sa vanda zarzavaturi in pietele din orasul Alexandria, oras situat la circa 10 Km de comuna. Unele fete la 14 -15 ani ajung sa se prostituieze. „Mi-a zis fiica mea ca nepoata vecinilor nu prea da pe la scoala, ca-i place mai bine sa faca trotuarul in Alexandria. Bunicii o cred la scoala, dar ei sunt prea batrani ca sa o mai si controleze”. (Un taran)

 (10) Probleme ivite in incercarea de reintregire a familiei. Pentru o analiza completa a fenomenului migratiei ar trebui adaugate problemele ridicate de copiii romani nascuti pe teritoriul altor state (in cazul cand ambii parinti sunt plecati sau dintr-un parinte roman si altul de alta natinalitate). Apoi sunt copiii nascuti pe teritoriul Romaniei si dusi de parinti in afara pentru reintregirea familiei, sau copii minori care migreaza independent, pentru care sunt reglementari stricte. Aducerea copiilor alaturi de parinti este o problema, pentru ca in prima faza parintii locuiesc intr-o camera, muncesc amandoi pentru a putea castiga suficient. Romanii care reusesc sa aiba o oarecare stabilitate (locuinta, venit stabil) si reusesc sa-i aduca pe copii, recurg adesea si la aducerea unei bunici din tara pentru a-i ingriji, astfel ca mama sa poata lucra in continuare. Bunicile stau cateva luni sau isi prelungesc sederea in situatia in care isi gasesc cate ceva de lucru, reusind sa scada costurile sederii lor pentru familie. Copiii nascuti in strainatate sau adusi acolo la varste mici au putine sanse sa invete corect.

 Doi din trei copiii ai caror parinti lucreaza in strainatate resimt acut lipsa dragostei acestora. Psihologii si sociologii spun ca acesti copii dezvolta personalitati dizarmonice, si in consecinta, ajunsi la maturitate sa formeze o generatie de adulti cu probleme de integrare sociala. Multi dintre copii au tulburari de somn, devin agresivi, nu au incredere in ei, din cauza lipsei modelului parental. Cei din ciclul primar incep sa minta, sa frecventeze grupuri stradale, pentru ca nu pot comunica bine cu ceilalti membri ai familiei, incep sa fie agresivi si labili emotional, iar cei din gimnaziu, pe langa agresivitatea verbala, manifesta si agresivitate fizica, din cauza frustrarilor, a anxietatii si marginalizarii care incep sa se manifeste, chiulesc de la scoala, sau chiar o abandoneaza.

 Aceasta generatie de copii lipsiti de iubirea parintilor poate deveni una de adulti problema. Ca psiholog, nu exclud posibilitatea ca unii sa ajunga infractori. Agresivitatea multor copii din generatia „Singur acasa”, refuzul lor de-a accepta ca au probleme, durerea cauzata de lipsa parintilor, ii transforma la maturitate intr-o generatie de adulti neintegrati social. Copilul crescut fara parinti, sau numai cu unul dintre ei, ca adult nu va intelege sensul casatoriei, nu va avea incredere in institutia casatoriei si in general in oameni. Adultii care au fost in preadolescenta „singuri acasa”, vor dori in general meserii care sa le aduca bani rapid: fotbalist, fotomodel, cantaret, dansatoare, etc. Cei abandonati de mici isi doresc meserii prin care sa imparta dreptatea, cum ar fi cea de politist. In general cei plecati la munca nu stiu sa aleaga cele mai bune solutii pentru copiii lor ramasi in tara, pentru ca nu-i mai cunosc cu adevarat, nu stiu ce potential au, nu mai au informatiile necesare despre tot ce se intampla in tara, nu au cunostinta despre existenta consultantilor, a organizatiilor neguvernamentale de la care ar putea primi sfaturi.

 Un alt fenomen ingrijorator e faptul ca multi tineri plecati sa stranga bani pentru a-si cumpara o casa si a-si asigura un trai mai bun se intorc acasa cu grave afectiuni psihice. Singuratatea, lipsa familiei si volumul mare de munca (uneori au si cate doua joburi pentru a castiga mai mult), sunt doar cateva din cauzele care-i afecteaza pe tineri.

Scoala parintilor
 CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE cu sediul in Bd. Ceahlau nr. 22, bloc 104, ap. 5, Bucuresti (cartier Crangasi) ORGANIZEAZA, incepand cu 1 septembrie, in fiecare sambata de la orele 14-17 (sau la cerere in alta zi a saptamanii) SCOALA PARINTILOR. 
Obiectivul urmarit este prezentarea intr-o maniera cat mai condensata a situatiilor de viata cu care se confrunta parintii in mod frecvent, sa inteleaga mai bine comportamentul copiilor, sa-si rãspunda singuri la intrebarile pe care si le adreseaza, sa invete sa comunice mai eficient cu copiii, sa inteleaga mai bine rolul pe care ceilalti factori il au in dezvoltarea copiilor etc. Participand la aceste cursuri parintii vor putea afla: cum sa se comporte cu copiii in situatii problematice; cum sa obtina modificari dezirabile in comportamentul copiilor; cum se formuleaza corect cerintele; cum se formuleaza corect pedepsele si recompensele; ce rol au emotiile copiilor in dezvoltarea unei personalitati armonioase; cum influenteaza relatia de cuplu dezvoltarea armonioasa a copilului, etc. 
 Pentru inscrieri si informatii: Niculina Ciuperca, psiholog consilier acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania pe probleme de cuplu si familie. Telefon 0724.878966 / 0762.635466

Sursa: Cultura vieţii

Preţul pe care-l vom plăti

Corina Negreanu

Săptămîna trecută a fost o ştire televizată cum că un adolescent şi-a omorît mama cu bestialitate, după care şi-a reluat liniştit distracţia jocurilor pe calculator. Fără resentimente. În ultima vreme, foarte multe mame distruse vin la duhovnic cu această problemă din care se nasc conflicte majore în familia lor, precum şi grave degradări ale calităţilor esenţiale în dezvoltarea caracterului copiilor . Captivaţi de jocurile interactive pe internet copiii/adolescenţii cad pradă acestora, aidoma dependenţiilor de substanţe halucinogene. Sunt gata să facă orice pentru a-şi satisface dorinţa, fie să fure de la părinţi bani sau orice obiect preţios din casă pentru a obţine bani în schimbul lor, de oriunde, doar pentru a putea continua să intre în lumea virtuală a jocurilor, evident contra cost, unde părinţii sunt parolaţi şi unde nu li se acordă accesul. În acea lume virtuală înrobitoare asupra psihicului micuţilor iniţiaţi dar şi a adolescenţilor vulnerabilizaţi, cei în cauză, îşi pot împropria orice identitate prin jocurile nocive de acest gen, pot face tot ce le trece prin cap, pot să acceadă diverselor roluri, pot să omoare(ce exerciţiu de eliminare a semenului!...) etc., etc., singurul lucru condiţionant al dublei lor identităţi create sunt banii de care au nevoie, repet, pentru a o exercita virtual. Pericolul este mare deoarece copilul va prefera identitatea creată virtual, cea reală devenind o corvoadă ce necesită eforturi de neagreat. Cînd o mamă a interzis copilului ei să se mai joace pe calculator, acesta a recţionat atît de violent, cu ochii ieşiţi din orbite, gata să muşte sau să distrugă tot din casă, încît singura soluţie plauzibilă de a ieşi din situaţie a fost chemarea disperată a salvării. Copilul ei manifesta reacţii tipice celor aflaţi în sevraj. Era de nerecunoscut şi de nestăpînit, iar acesta este doar un sigur exemplu tipic din cele ce îmi trec tot mai des pe la urechi. Sîmbătă, căutîndu-mi un CD de muzică prin mall, am aflat cu groază cîte asemenea programe cu jocuri sunt puse la dispoziţia clienţilor sau potenţialilor ademeniţi spre cumpărare, cu abonament pentru diverse niveluri de joc. Iertaţi-mă, dar încă nici eu nu m-am lămurit exact asupra acestui fenomen şi nu îi cunosc decît parţial termenii. Uluitor de multe, în magazine sau standuri, sunt la o adică, foarte, foarte accesibile. Duhovnicii se vor confrunta şi vor trebui să găsească soluţii abile, ca să nu le spun de-a dreptul harismatice (pe măsura periculozităţii noilor patimi distructibile uman), adaptate, cu eficienţă practică acestor provocări grave, de personalitate, cu impact social greu de prevăzut, la care nici psihologii nu mai fac faţă în munca lor specializată de a salva copiii de dependenţă, precum şi de echilibrare, funcţionalitatea normală a întregii vieţi de familie. Probabil că niciodată în istoria familiei şi a socieţăţii, părinţii nu au fost confruntaţi cu astfel de probleme fără precedent în impulsivitate şi violenţă infantilă, lipsă de control emoţional la copiii deveniţi foarte neascultători şi cu o manifestă voluptate a însingurării. Ei devin trişti, introverţi, iritabili pînă la săvîrşirea de crime, fie acasă, fie chiar şi în şcoli. Cum s-a ajuns aici? În societatea progresistă de consum marcată de concurenţă globală şi de un standard de viaţă decent, părinţii sunt foarte preocupaţi de obţinerea banilor, nevoiţi în felul acesta să muncească mai mult ca să aibă cele necesare traiului actual, şi în consecinţă, mai puţin timp liber de petrecut cu familia. Cu copiii. Aceştia, foarte greu mai pot fi supravegheaţi, calitatea legăturilor emoţionale dintre membrii familiei fiind şi ea grav avariată, degradată. Mai mult ca oricînd, tinerii şi copiii cad pradă uşoară a trei forţe care se dezlănţuie în prezent pe scena lumii: economică, cea tehnologică şi cea informaţională. Copilăria s-a schimbat, viaţa emoţională, afectivă a copilului suferă grave carenţe în procesul de maturizare a viitorului adult. Vremurile s-au schimbat, existenţa a devenit agitată, complicată, incitantă, extenuantă, stresantă şi deosebit de provocatoare. Copiii sunt supuşi atîtor surse de distragere a atenţiei şi de influenţe: media, de gaşcă, de modă, etc... Specialistul în psihiatrie infantilă James Comer sublinia faptul că ,,niciodată în istoria omenirii copiii nu s-au confruntat direct cu atîtea informaţii nefiltrate de către adulţii care le poartă de grijă". Părinţii la rîndul lor sunt bombardaţi de o groază de informaţii ,,specializate" despre creşterea copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă, încît ei înşişi devin derutaţi.În acelaşi timp,văd în jurul meu mame obsedate de ideea de socializare a odraslei lor, de excesiva preocupare de a găsi un talent copilului chiar şi atunci cînd acesta e aproape inexistent, doar pentru că dă ,,bine" în faţa societăţii şi a unui eventual CV împănat... Sau, o situaţie mai degradantă, cînd copiii sunt chiar încurajaţi de către proprii părinţi să-şi cultive acele ,,calitătăţi" considerate ilicite altădată, de a face faţă economiei de piaţă prin acel ,,trebuie să te descurci în viaţă călcînd şi peste cadavre", cu orice preţ, acest tip de comportament fiind calificat în societatea românească postdecembristă, un chip al virtuţii şi al reuşitei personale. O confuzie a valorilor generată, susţinută şi încurajată de părinţi, la ,,şcoala" de-acasă. Echiparea cu o identitate impusă de către părinţi copilului va sucomba însă prin diverse decompensări. Daniel Goleman autorul unei cărţi demnă de luat în seamă Inteligenţa emoţională, explică foarte limpede de ce ca şi părinţi, preocupaţi în mod superficial însă de educaţia copiilor şi de calitatea vieţii emoţionale a familiei noastre, din n motive raţionalizate, neglijăm rolul sentimentelor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor noştri... Astăzi, şi din ce în ce mai mult mîine, plătim preţul scump ca părinţi, ca familii, ca societate, dată fiind creşterea violenţei şi a lipsei de respect. Plătim un preţ cînd, copiii deveniţi adulţi se poartă imatur afectiv atunci cînd la rîndul lor sunt părinţi şi-şi tratează bebelaşii ca pe nişte obiecte sau accesorii personale, nu de rare ori abandonul parental exercitîndu-se printr-o gamă imensă şi subtilă de forme. Plătim un preţ atunci cînd punem accentul pe dezvoltarea intelectuală şi uităm de inima copiilor noştri, de suflet. Plătim un preţ scump atunci cînd deşi le oferim atîtea obiecte (surogate ale iubirii noastre egoiste), ei sunt totuşi nefericiţi, cu tulburări din ce în ce mai grave de comportament. Şi preţul acesta va fi unul destul de mare.

O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal

Inchiziţia în fustă sau Noul Cinema Paradiso la mine acasă

Răsfoind ieri câteva reviste de amenajări interioare – din când în când, spre disperarea Grădinarului, îmi vin idei revoluţionare – mi-au căzut ochii pe o pagină căreia, de obicei, nu-i acordăm nici o atenţie. O pagină din care nu înveţi nimic, deşi poţi afla ceva. O pagină care te invită să pierzi tu, ca să câştige altul. O pagină subţire, fără ecou, cu o estetică la grad de bibelou. Mai pe scurt, o pagină de publicitate. Şi mai exact, o pagină care te invită să-ţi cumperi un duş. Până aici, numai de bine.

Cum însă te invită? În imagine apare duşul minune care, cât ai apăsa pe buton, îi face fericiţi pe un el şi-o ea, goi şi surâzători. Am spus goi? De fapt, îşi acopereau goliciunea unul cu trupul celuilalt. Surâzători datorită duşului, desigur. Unde să-ţi mai afli astăzi fericirea dacă nu sub un duş? Şi, atenţie, nu sub orice dus, ci doar sub duşul din această revistă.

Este devreme. Copiii încă dorm. Cu o mână hotărâtă, am rupt pagina cu reclama. Am îndoit-o în patru, să nu mai rămână colţ de duş la vedere. Ei, aţi înţeles voi, duşul sărmanul n-are nici o vină. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă unul din copii, răsfoind, ca mine, această inofensivă revistă de amenajări interioare, ar fi dar peste reclama despre care v-am povestit? - Mami, ce face nenea cu tanti aici? – Păi… fac baie, nu vezi? – Dar de ce o ţine aşa? – Să nu alunece!

Ei, bine că este încă devreme şi copiii dorm, mi-am zis, răsuflând uşurată. Apoi am dat pagina. O noua reclamă, din fericire fără duşuri. Doar cu o balustradă de scară de vânzare. Pe balustradă, cu spatele la noi, o doamnă. Din fericire, îmbrăcată. Din nefericire, cu nişte pantaloni foarte strâmţi. Nişte forme mai curbe decât balustrada îţi atrăgeau atenţia fără să depui un efort prea mare.

A două pagină ruptă şi împăturită. A urmat a treia, cu o altă doamnă. - De vânzare biroul, duduie? – De vânzare moşule! – Dar de ce nu te-nchei la sacou? Ţi se vede sutienul complet, drăguţa de tine! – Am pierdut un nasture şi n-are cine să mi-l coasă! Fie-ţi milă măcar matale, cumpără biroul, că poate cu banii îmi iau alt sacou.

Deja, revista nu mă mai interesa pentru amenajările construite cu ingeniozitate. Creativitatea, inteligenţa, măiestria designerilor de interior păleau în faţa creativităţii, inteligenţei, măiestriei designerilor de publicitate. Iar eu, din visător mă transformasem în vânător. E şi asta o meserie, până la urmă. Paginile cădeau sub ghilotina mea, una câte una. Nu de fiecare dată pentru un trup prea sumar îmbrăcat. Uneori pentru o privire prea obraznică. Toate decapitările aveau, însă, un numitor comun. Senzualitatea ca ambalaj general pentru a vinde gresie, bormaşini, parchet sau mobilă de bucătărie. Cât despre baie, nici n-ar trebui să mai comentăm. Nu puteam avea chiar pretenţii absurde, doamne cu paltoane în cadă sau măcar cu perdeluţa trasă la duş. Să fim serioşi!

De întrebări incomode credeţi că-mi era mie teamă? Va înşelaţi. După altceva suspinam. Altceva protejam. Exact acel lucru care mă făcuse până atunci, când mai răsfoisem revista, să nu observ paginile respective. Se cheamă pierderea inocenţei şi, la vârsta mea, nu ar fi fost un lucru nefiresc să mă caracterizeze. Dar un copil care priveşte, chiar dacă nu înţelege, începe să se încarce cu sentimente. O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal. O privire sfidătoare, poruncitoare, se ia mai repede decât un guturai. Imagini încărcate de murdărie ca un tren încărcat de marfă, trecând din revistă în mintea şi sufletul copilului care le priveşte. Avem datoria să nu răpim curăţia acestei priviri. Să nu forţăm maturizarea precoce, să nu violăm lumea poveştilor. Să nu zdrobim diamantul scânteietor dintre gene care, oricum, se va pierde mai târziu, fără a fi înlocuit cu nimic, din păcate.

Să nu rupem flori de colţ, să nu împuşcăm capre negre. Nu sunt doar flori, sau capre. Sunt mai mult decât atât. Sunt nepreţuite. Cu cât mai mult cântareşte sufletul unui copil, mă întreb? Inocenţa nu e şi ea o floare rară? De ce nu iese nimeni în stradă să o apere? De ce nu protestează nimeni atunci când e călcată în picioare?

M-am întrebat, rupând pagini după pagini, dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă nu cumva copiii trebuie crescuţi fix în lumea în care s-au născut. Dacă nu le fac mai rău protejându-i. Dacă nu cumva trebuie să-i vaccinez de-acum pentru o viitoare imunitate vizuală. Şi-apoi, de ce mă încăpăţânez să trăiesc fără televizor, fără fanta şi fără chipsuri? Când vor creşte mari, oricum vor face doar ce vor ei.

Şi chiar atunci mi-am adus aminte de Cinema Paradiso. Da, filmul acela cu cinematograful în care erau cenzurate toate scenele de iubire dintre personaje. Toate săruturile erau decapitate cu o aceeaşi necruţătoare mână care smulgea acuma paginile din reviste. Ah, cât s-au mai schimbat vremurile! Pe-atunci, măcar, mai exista iubire. Acum, doar publicitate.


Viaţa la ţară

Să murim înainte de a fi uciși

Pr. Constantin Sturzu

(fragment)

 Pe de altă parte, n-am ințeles de ce au existat comentarii de genul că Dumnezeu ar fi putut să-l ferească pe părintele Marin de o astfel de moarte si, dacă nu a făcut-o, înseamnă ca e o problemă fie cu persoana ucisă, fie cu credința pe care o mărturisește. În cazul acesta înseamna că este o problema și cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, pe care i-am prăznuit ieri și care au avut parte, de asemenea, de o moarte mucenicească. Înseamnă că avem o problemă și cu acel "nor de mărturii" pe care-l avem de la miile și miile de mucenici uciși pentru credința lor în Hristos, cei mai mulți suferind, înainte de a fi uciși, chinuri și torturi groaznice. Faptul ca au suferit atât înseamnă că Dumnezeu nu i-a iubit? Nu putea, oare, El să-i ferească de o astfel de moarte? Dar ce să mai spunem despre exemplul suprem pe care-l putem da, anume însăsi moartea Fiului Său, răstignit pe cruce după pătimiri atât de mari, încât nu pot fi redate nici în cuvânt, nici în imagini. Nu L-a iubit Dumnezeu-Tatăl pe Fiul Său? Încât, înainte de a ne da cu părerea despre o astfel de moarte și despre motivele pentru care Dumnezeu o îngăduie, e bine să reflectăm la celelalte crime pe care le cunoaște istoria creștinismului, începând chiar de la cea săvârșită pe Golgota.

Iar că moartea părintelui Tudor Marin este una martirică o dovedesc toate împrejurările în care s-a săvârșit crima din centrul Focșaniului. El a fost ucis nu întâmplător, ci cu bună știință (nu zic că și cu discernământ, asta specialiștii pot constata) de către o persoană care căuta un preot pe care să-l omoare. Apoi, preotul era în biserică în calitate de slujitor și mărturisitor al lui Hristos, adică se afla, cum se spune, "în exercițiul funcțiunii" sale sacerdotale. De multe ori s-a întâmplat, de-a lungul secolelor, să fie uciși creștinii, fără a mai fi intrebați dacă nu vor să se lepede de credința lor, uneori fiind închise ușile și dându-li-se foc în bisericile în care se adunau în rugăciune. Așa cum îi considerăm martiri pe aceștia, tot așa putem spune și despre preotul Tudor Marin (slujitor devotat și apreciat atât de credincioși, cât și de mai-marii săi) că a suferit moarte mucenicească.

Vă recomand să cititi întregul articol aici.

Probabil una dintre cele mai bune reclame anti-fumat

MIDWAY - a film by Chris Jordan

Filmul este realizat pe o insulă care se află în Oceanul Pacific la 3200 km de orice coastă. Pe această insulă nu locuieşte nimeni, doar păsări, şi totuşi...


MIDWAY
We are at a mid-way place. On a remote and isolated island in the middle of the Pacific, twelve-hundred miles northwest of Hawaii. This is a moment in time, a chance to witness and understand our role in an astonishing environmental tragedy. This is a place that provides context. Here, reflected in the beauty of the Albatross, is an unfolding horror. Yet it is a horror in which we see our own lives, a snapshot of our impact on the planet that challenges us to consider how to move forward.
Join us on a journey with photographer Chris Jordan, on a breathtaking and emotional journey, into the heart of the Pacific, and into the heart of ourselves.
Production of the feature film "MIDWAY" continues through 2012. For more information:
http://www.MidwayFilm.com
Blog: http://www.MidwayJourney.com

Revista ''Familia ortodoxă'' (Nr. 40)

O puteţi achiziţiona şi de pe siteul revistei Familia ortodoxă.ro

Frumuseţea nu este o ocupaţie

Vlad-Ioan Tăuşance

Mama mea are vârsta Madonnei. Din câte ştiu nu a scos niciun videoclip în ultima vreme şi nici nu a apărut pe coperta de la Vogue. Nu merge la sală şase ore pe zi, nu are instructor de yoga şi nici stilist. Nu face din frumuseţe un job cu normă întreagă, dar o practică cu succes în fiecare zi.

Să te raportezi la un star, un fashion icon sau un supermodel când vine vorba de frumuseţe este ca şi cum te-ai raporta la Usain Bolt când îţi cronometrezi joggingul de dimineaţă. Nerealist, frustrant şi periculos pentru viaţa ta socială. Pentru că ajungi să confunzi o meserie cu o preocupare. Pentru că îţi asumi benevol presiunea unei imagini pe cât de perfectă, pe atât de iluzorie. Cu toate astea în fiecare week-end în majoritatea cluburilor par să se organizeze preselecţii pentru Miss România sau, după caz, castinguri pentru industria porno. Orice petrecere, de la tăierile de moţ la chefurile de Crăciun, adună mase amorfe de fete şi femei prea ocupate cu propriul aspect pentru a mai da atenție conversației sau, de multe ori, chiar sexului la care par a invita.

Pentru mine frumuseţea profesionistă, de nevastă sau amantă trofeu este valabilă strict în soap-urile din anii ’80, la braţul unui interlop de talie medie sau în stânga unui puber care confundă claxonul cu salutul și accelerația cu declarația. Din experiență pot declara că frumusețea exersată până la rutină devine rutină, plictisește, nu inspiră nici complimente, nici planuri de viitor. O păpuşă, sau popular păpușee, nu oferă nici un reper, nici un indiciu de conversație, timorează și limitează. Copil fiind nu aveam chef să mă joc cu jucăriile scumpe de teamă să le stric și, apoi, să pornesc un scandal. Mai târziu, am văzut cum covoarele imaculate şi canapelele albe de piele sunt evitate de musafiri din frica de a le păta. Şi crede-mă, cineva le va păta.

Frumusețea nu se lucrează, nu se exersează, dar se cultivă, se practică. Este un proces care poate dura ani şi nu are nicio legătură cu magia pusă pe repede-înainte din reality show-urile de genul „Extreme Makeover”. Nu se ajustează la milimetru prin bisturiu, detartraj, implanturi sau machiaje sofisticate. Este un proces de fond, nu de fond de ten. Solul fertil pentru frumuseţe este tot cultura. Dacă nu cea generală, măcar cea vizuală. O poţi obţine răsfoind revistele bune, care sunt, în cazul ideal, echivalentul unei expoziţii de design, fashion şi artă curatoriată de profesionişti îndrăgostiţi de domenii, de oameni care studiază contra cost frumuseţea în manifestările ei subtile zi de zi. Dar nu este suficient. Îţi poţi dezvolta inspiraţia, intuiţia şi înţelegerea propriei frumuseţi la vernisaje de artă contemporană și în săli de cinema unde se proiectează filme obscure, la târguri de vechituri și muzee de design industrial sau, pur şi simplu, pe terasa unei cafenele din Berlin sau Hong Kong, cum fac de altfel programatic toţi designerii cu cotă. Cele mai frumoase femei din viaţa mea lucrează în industriile creative sau îşi cultivă cu consecvenţă simţul estetic, desenează, cară după ele aparate de fotografiat, vânează locuri frumoase şi experienţe pe măsură. Femeile pe care le prețuiesc știu pe de rost mai multe nume de pictori decât de mărci de cosmetice și aleg fără să ezite o cămașă vintage dintr-un teanc de cârpe.

În afara unui sol fertil, frumuseţea mai are nevoie de un climat favorabil. De confort, de chef de viață, de dragoste primită şi acordată. De relaxare, nu de obligaţii. Programul contra cronometru al unei zile care include piscină-job-sală-prânz fără gust-job-cosmetician-shopping-yoga este bun pentru un atlet profesionist, pentru un procent infim din populaţie. Pentru restul lumii poate fi un program toxic care, deşi te tonifiază fizic şi te pregăteşte pentu Olimpiada Estetică de Week-end, te poluează mental cu frustrări. Lucrurile frumoase se întâmplă la fel de bine din joacă, din experiment și experiență, din glumă, din poignet, vorba francezului. Sub presiunea unui standard acceptat şi al unui regim draconic asumat ca să atingi acest standard, vei atinge o frumuseţe asexuală şi tristă de gimnastă sau balerină, valabilă strict pe scenă sau într-un concurs, perisabilă şi inutilă până la urmă în context social. Îmi place frumuseţea moale şi înţeleaptă a tinerelor mame, ochii care devin adânci fără să mai aibă nevoie de rimel sau mascara. Îmi place frumusețea trash-indie a puștoaicelor preocupate 100% din timp să scoată limba in fata Sistemului. Aș putea să scriu romane despre seducţia doamnelor de 40 ani care au văzut multe și și-au rezervat timpul să le înțeleagă și să le accepte.

Frumuseţea cultivată just şi răbdător are nevoie de un public pe măsură. Eroarea cea mai mare a unui bucătar, scuzată fie-mi comparaţia, este să încerce să mulţumească pe toată lumea, pentru că, nu-i aşa, nu vei convinge un dependent de mici cu o salată de ţelină şi nuci. Coco Chanel sau Audrey Hepburn ar trece probabil neobservate într-o discotecă din Predeal. Şi este bine că este aşa. Dacă nu primeşti complimentele meritate, nu trebuie neapărat să-ţi schimbi tunsoarea sau garderoba. Uneori este mai logic să-ţi schimbi anturajul sau, dacă ai timp suficient, să-l educi.