La început, Iuda Iscarioteanul nu a avut
trădarea în minte, şi nici David nu a avut de gând să curvească şi să
ucidă. Şi totuşi, avea să vină ziua când amândoi vor şedea singuri, roşi
de vinovăţie, faptele fiind făcute.
Cum de-au ajuns până acolo? Iuda era unul
dintre cei 12, iar David fusese om după inima lui Dumnezeu. Ce anume a
mers prost? Această întrebare este importantă dacă vrem să evităm
dezastrele spirituale personale.
Ştiu cu siguranţă un lucru: nu păcatele
„exotice” sunt cele care ne doboară. Suntem stăpâniţi de căderile morale
pe care le-am făcut să devină obişnuinţă prin micile, dar continuele
noastre îngăduinţe.
Satana nu l-a atras pe Iuda direct la
săvârşirea faptei extreme şi complete a blasfemiei supreme, ci mai întâi
s-a jucat cu lăcomia lui.
Apostolul Ioan ne spune că Iuda obişnuia
să fure din punga ucenicilor. Lua câte puţin de ici, de colo, probabil
devenind tot mai îndrăzneţ cu timpul, până când era atât de predispus
să-şi satisfacă impulsurile, încât a fost gata să-L trădeze pe Hristos
pentru 30 de arginţi. Un păcat mic adăugat peste un altul, până când
întreaga lui viaţă s-a dus de râpă.
Micile vulpiţe
Atunci când mă gândesc la cum a fost
terminat Iuda de lăcomie, mintea îmi fuge la vulpile din Cântarea lui
Solomon: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că
via noastră e acum în floare” (Cântarea Cântărilor 2, 15). Aceste mici
vulpiţe, deşi reclamă mai multe modalităţi de interpretare, sunt
înţelese, în mod tradiţional, drept micile păcate şi greşeli care
subminează Trupul lui Hristos [, Biserica].
Într-adevăr, suntem înclinaţi să
confundăm o capcană cu o prăjitură, dar micile şi neîncetatele
compromisuri sunt cele care pot provoca nespusă stricăciune în viaţa
noastră. Marcu Monahul spune că Satana arată ca neînsemnate păcatele
mici, astfel încât să ne conducă spre păcatele cele mari (Despre Legea duhovnicească, 94).
Micile îngăduiri ale păcatelor noastre ne
pregătesc inima pentru păcate şi mai mari. Le categorisim, facem pace
cu ele, ne simţim confortabil cu ele. Şi deodată, slăbiţi fiind de
micile păcate, vine o ispită serioasă şi ne dă peste cap cu multă
uşurinţă.
Nu este nimic mai înşelător decât obişnuinţa. Păcatele mici, simple, stupide, sunt cele care sfârşesc prin a ne omorî.
După cum zicea un părinte, aceste mici
vulpiţe „se târăsc în linişte din micile lor vizuini şi strică via încă
de la început rodirii. Astfel, ele strică mari cantităţi din fructele ce
urmează să dea rod. Şi deşi [vulpile] sunt mici, ele îi strică omului
creşterea şi maturitatea… Aceste mici vulpiţe sunt păcatele pe care le
considerăm mici, precum minciunile nevinovate, glumele nepotrivite, sau
altele (prieteni, cărţi, plăceri etc.) care ne sunt dăunătoare trupului
şi duhului. Prin urmare, trebuie să ne ţinem închise porţile dinăuntru
înaintea oricărei vulpi, cât de mici ar fi, ferindu-ne de orice înfăţişare a răului (I Tes. 5, 22)”.
Predispus la cădere
În cartea sa, Finishing Strong,
autorul Steve Farrar îl arată pe David ca pe un exemplu al îndulcirii
care slăbeşte inima. David avea mai multe soţii, deşi regilor lui Israel
nu le era îngăduit de Dumnezeu acest lucru. Iar Regele, „să nu-şi
înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui” (Deut. 17, 17).
Prin continua satisfacere a dorinţelor sale sexuale, David s-a
precondiţionat pe sine să cadă atunci când avea să o vadă pe Betşeba
îmbăindu-se pe acoperiş, şi-a pregătit inima să se depărteze, i-a slăbit
tăria. Nu e nimic rău cu sexualitatea, per se. David, însă, nu
învăţase vreodată să se refuze pe sine […]. Dacă şi-ar fi ţinut inima în
frâu mai demult – dacă ar fi învăţat să-şi ţină patimile sub control –
situaţia nu ar fi luat turnura cunoscută. Însă el n-a făcut asta.
Nu doar că aceste păcate mici se adună
şi, în viitor, la un moment dat, explodează spectaculos, dar ne şi
înmoaie spiritul în prezent. După cum spunea acel părinte, „ele îi
strică omului creşterea şi maturitatea”. Iar dacă suntem retardaţi
duhovniceşte, dacă rugăciunile noastre sunt fără vlagă, dacă inimile
noastre sunt reci, s-ar putea ca micile noastre îngăduinţe să fie de
vină. „Căci inima, cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le
şi sporească” (Marcu Monahul, (Despre Legea duhovnicească, 177).
Aşadar, ce nutrim înăuntrul inimii
noastre? Avem mici păcate dragi pe care le ţinem ascunse acolo? Ele nu
sunt nişte creaturi mici şi blânde, pentru că nu există păcate
domesticite. Vulpile sunt sălbatice, ele muşcă, rod, zgârie şi, în mod
inevitabil, strică grădina pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră.
Sursa: www.pemptousia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu