E simplu, nu?

Când ne arătăm Domnului, simplu şi firesc, El vine şi ne umple cu harul Lui şi noi suntem pur şi simplu şi facem cele ale zilei cu El şi mulţumim şi cerem iertare şi dăm salvă şi slujim Bucuria Lui şi ... E simplu, nu? (Maica Siluana )

Viața este o continuă schimbare

”Viața nu are nevoie de subtitrare, e deja scrisă pe limba fiecaruia. Viața este o continuă schimbare. Viața înseamnă salturi cu parașuta încrederii, înseamnă riscul succesului, înseamnă să cazi și să te ridici, înseamnă alpinism de dorințe, realizări ce te înjosesc, înfrângeri care te înalță. Viața mai înseamnă să stai și la umbra unui copac ce l-ai plantat cu ceva timp în urmă.
Cât timp trăieşti, simte-te viu. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Lasă trecutul în urmă. Acceptă că nu mai poți schimba nimic. Învață din el. Iartă, iartă-te! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Când nu mai poți să alergi, ia-o la pas, ardelenește, calm, frumos. Nu poţi să mergi pentru că mai vrei să îți ștergi și lacrimile sau îți simți inima, ia bastonul și te sprijină. Mai stai pe bancă, însă nu te opri niciodată! Nu trăi prin comparații! Fii tu însuți, înfrânge-ți durerea pentru că tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte! O zi în care nu am făcut un bine, măcar o firimitură, e o zi uscată, pierdută. Te rog, lasă-mă ca din iubire să-ţi ofer locul meu în Rai !”

Hrisostom Filipescu

Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos

"Te-ai accidentat? Vindecă rana și mergi mai departe! Ceea ce alege omul, fie rău sau bine, îl va urma. Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos. Sus! Ridică-te! Nu îți mai plânge de milă! Fii observator și nu judecător! E viața ta! Petele se scot cu detergent, iar necazurile cu gânduri bune, cu rugăciune. Alege un drum și mergi pe el. Poți deveni mai bun, mai frumos, mai puternic. Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase. Nobilă disponibilitate a sufletului omenesc.
Sunt păsări care niciodată nu-şi vor împleti cuibul în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi… Să căutăm şi să urmăm binele. E atât de frumoasă liniștea!"

Pr. Hrisostom Filipescu

Cum să trăim viața cu sens

Viața, Copil drag, nu are sens atunci când facem din evenimentele vieții sens: să reușesc, să mă însor, să am copii, să am casă, carieră. Când omul face din așa ceva sensul vieții, ea devine total lipsită de sens și greu de trăit. Atunci care este sensul adevărat al vieții? Este chiar viața. Dacă îmi îndrept atenția către viața mea și îmi asum s-o trăiesc cu sens - cu prezență, cu rugăciune, cu bunătate, cu responsabilitate - totul se schimbă. Dar e greu pentru că mulți suntem robi ai unor dorințe și nevoi artificiale, suntem zăpăciți de programe năucitoare, dar nu este imposibil pentru că Dumnezeu e prezent în inima fiecărui om și bate la ușă și așteaptă să-I răspundem ca să ne învețe pas cu pas, clipă de clipă, cum să trăim viața cu sens.

Domnul să te binecuvinteze!

Maica Siluana

Continuă să crezi în minuni!

Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

Sursa:net

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi. 

Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.

Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (Maica Siluana)

via Gânduri de la Maica Siluana

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Toate cele frumoase sunt în Hristos

Viața fără Hristos nu este viață. Dacă nu vezi pe Hristos în toate lucrările și gândurile tale, înseamnă că ești fără de Hristos. El este tot ce e mai bun și mai frumos, e totul. Ne strigă mereu: „Sunteți prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeți? Suntem frați! Eu nu vă ameninț cu iadul, ci vă iubesc! Vreau să vă bucurați împreună cu Mine de viață!”. Așa este Hristos! Nu îmbufnat, nici supărat, cum e omul chinuit de gânduri și presiuni ce l-au rănit de-a lungul vieții. Hristos e viața nouă, El e totul. Bucuria, viața, lumina cea adevărată care-l veselește pe om și-l face să zboare, să sufere pentru toți, să-i dorească pe toți, împreună cu el, aproape de Hristos. Iubiți-L pe Hristos și nu râvniți nimic decât dragostea Lui. Toate cele frumoase sunt în Hristos. Departe de Hristos nu e decât mâhnire, melancolie, furie, supărare, amintiri ale loviturilor vieții, ale presiunilor și greutăților de tot felul. 

Sf. Porfirie Kavsokalivitul

Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în consecință a devenit importantă și pentru ei

sursa imagine

Fragment din conferința Despre rugăciune a părintelui arhim. Joachim Parr din New York, USA, ținută la Măn. Optina, Rusia, 2014

Traducere: Alina Nistor

Haideți să vă povestesc ceva care să vă învigoreze viețile de familie.

În ultimii 3 ani, acolo unde este mănăstirea noastră, în munții de lângă New York, avem un vecin minunat. El și soția lui sunt căsătoriți de 30 ani. Au 8 copii împreună. Și 6 nepoți. Unul din monahii noștri îi cunoaște pe ambii de pe vremea când erau colegi la aceeași școală. Școala era într-o altă zonă din New York, departe de mănăstire, și nici unul dintre ei nu știau că el este monah și nici părintele nu știa că ei locuiesc chiar peste drum de mănăstire. Nu-mi amintesc exact cum s-au reîntâlnit, la piață sau în altă parte. Tatăl este șofer de camion, călătorește în toată țara. Sunt catolici, nu sunt ortodocși. Dar Domnul lucreaza asupra lor ... deci rugați-vă ....

Părintele de la noi l-a invitat pe tată să vină la privegherea de sâmbătă seara. Și după ce l-a invitat, m-a întrebat:

”Părinte, pot să-l invit la noi la priveghere?”.

L-am întrebat: ”Crezi că asta este cea mai bună primă întâlnire cu ortodoxia? Slujbele sunt lungi, se stă în picioare.... slujbele catolice sunt scurte ... Știi, s-ar putea să fie cam prea mult pentru el.”

Și specific pentru un călugăr : ) , mi-a zis: ”Părinte, dar deja l-am invitat la noi. ”.

 I-am zis: ”Păi ce rost mai are să-mi ceri binecuvântarea acum?” : ) .

Omul a venit împreună cu fiul lui care are 16 ani. Eu nu știam cine sunt, au stat la slujbă, iar la sfârșit părintele l-a adus la mine și am făcut cunoștință.

L-am întrebat pe băiat: ”Slujba a fost cam lungă, nu-i așa?”.

El, vrând să arate că e bărbat adevărat, a răspuns: ”A, nuu, nu chiar așa.”

I-am zis: ”Noi stăm în picioare tot timpul la slujbe, nu ești obosit?”.

”Nu, e în regulă”, a răspuns.

L-am întrebat pe tatăl lui: ”Cum anume ai reușit să aduci un băiat de 16 ani să vină la biserică și să stea în picioare timp de 3 ore la o slujba despre care nu știe absolut nimic?”.

Acum ascultați cu atenție ce a urmat.

Băiatul a zis: ”Aa, aceasta este sâmbăta mea alături de tata.”

L-am întrebat: ”Ce vrei să spui?”

A răspuns: ”Fiecare dintre noi, cei 8 frați, avem parte de o sâmbătă cu tata, periodic. Și în acea zi, orice are tata de făcut, îl însoțim. Nu contează ce face, important e că suntem cu el în acea zi.”

M-am gândit: vă puteți imagina pe copiii voștri spunând astfel de lucruri despre voi?.... ”Nu contează ce face tata, că muncește sau altceva, atâta timp cât sunt cu el.... îl iubesc foarte mult. E rândul meu, azi, să fiu cu el. ”

Am vorbit apoi din nou cu tatăl. Venise din nou să ne ajute cu ceva la ferma mănăstirii, pentru că noi nu ne pricepem la treburi din astea .... ne pricepem să stricăm fiecare utilaj pe care îl avem, să facem totul cât se poate de greșit și de aceea chemăm vecinii în ajutor. Suntem cu toții ”oameni de la oraș.”

Deci a venit să repare ceva. Și l-am întrebat: ”Cum reușești să-ți motivezi copiii să se roage și să meargă la Biserică?”. M-a întrebat: ”Ce vrei să spui?” . ”Adică, ce le zici?”. ”Nu le zic nimic. Suntem o familie. Ne rugăm. Nu le-o cer niciodată. Pur și simplu o facem cu toții. ” Îl întreb: ”Vă rugați zilnic?”. Și ce răspunde el? ”Bineînțeles.” Îl întreb. ”Vă duceți la Biserică duminicile?”. ”Da, cu toții mergem.” Îl întreb: ”Dar cei 2 copii ai tăi care sunt căsătoriți?”. ”Vin și ei împreună cu noi la Biserică duminica. Cu tot cu copiii lor.” Am zis: ”E absolut uimitor!”. A zis: ”De ce?”. L-am întrebat: ”Cum faci să păstrezi atmosfera de rugăciune în familie?” Amintiți-vă că v-am zis că e șofer pe camion, câteodată conduce 4-5 zile în continuu, 12 ore pe zi, și, când e acasă, mai are vreo 12 -15 mile de condus până la Biserica catolică. Această biserică e deschisă 24 ore din 24 și credincioșii de acolo se înscriu pe liste pentru a veni să se roage câte o oră - 1 oră și jumatate, pe rând, toată noaptea. Deci dacă el pleacă la 4.30 dimineața spre serviciu, el vine la biserică de la ora 02.00 dimineața și face rugăciune înainte de a pleca mai departe la serviciu. 

Am fost foarte impresionat de dragostea lui pentru viața duhovnicească. Nu le vorbea despre rugăciune copiilor lui, se ruga împreună cu ei, se ruga pentru ei și ei se rugau împreună cu el. Așa au învățat să se roage. Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în consecință a devenit importantă și pentru ei. Au venit cu toții de Crăciun la mănăstirea noastră. După slujbă au stat și la masă, până la sfârșit. Am stat vorbă cu ei și eu glumeam cu soția. I-am zis...știți cum sunt femeile, vor să conducă totul, casa, totul, le spun tuturora ce trebuie să facă ...deci i-am zis soției:  ”Cine este șeful în casa voastră? Tu sau Tony?”. Ea a zis: ”Domnul este, părinte. Iar soțul meu este ascultător față de Domnul iar eu îi sunt ascultătoare lui.” Băiatul cel mai mare, de 28 ani, a venit într-o sâmbătă să-și ajute tatăl care ne ajuta pe noi. L-am întrebat: ”Cu trei copii acasă, nu ai suficientă treabă, mai vii să ne ajuți și pe noi?”. El a zis: ”Oh, asta e sâmbăta mea alături de tata.” L-am întrebat: ”Încă mai vii sâmbăta să o petreci cu tata?”. A zis: ”Voi veni până la sfârșitul vieții mele.”

Așa e că v-ar place ca fiul vostru să spună: ”Aștept să vină ziua pe care să o petrec cu tata”, ”Abia aștept să petrec o zi cu tatăl meu.” 

Aceasta se va întâmpla dacă îți petreci viața alături de Domnul.

Conferința Video o găsiți pe youtube la adresele:

https://www.youtube.com/watch?v=Wmqv87-BSac , partea 1

https://www.youtube.com/watch?v=zaqDJqjtEWc , partea a2a

https://www.youtube.com/watch?v=So7SIJzOQf4 , partea a3a

Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva

Dragă măicuță,

Am suferit și eu de o depresie, de o formă de „nebunie”.
Dumnezeu a vrut să înțeleg că singura mea șansă este credința nebună. Acum însă îmi dau seama că nu am devenit credincioasă ca să mă vindec de nebunie, ci că „nebunia” de fapt a fost calea prin care Dumnezeu m-a chemat la El.
Cu ajutorul Lui, acum mă spovedesc și mă împărtășesc la fiecare Liturghie și număr zilele până la următoarea Împărtășanie.
Acum, pentru mine, sunt foarte importante acele „trăiri” despre care povestiți când ne vizitează „Duhul Sfânt” . Da, ele nu se pot compara cu nimic,
nici cu cele mai intense sentimente de iubire față de un bărbat, care la mine și așa, de fiecare dată nu au ținut mai mult de câteva zile sau luni.
Nu știu nici eu dacă m-am vindecat, dar știu că nu mai pot trăi fără Biserică, fără Sfânta Împărtășanie. Dacă Îl uit pe El pentru câteva minute, este doar ca să simt cum mă cheamă El din nou. Este ca și cu îndrăgostiții care se cheamă pe rând unul pe celălalt și care după ce s-au „gasit” nu se mai pot dezlipi unul de altul.
Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva; poate că face și ea parte din „puterile sufletești” cu care ne înzestrează Dumnezeu, s-ar putea chiar să fie chiar cea mai puternică chemare a Lui.

Cu drag si rugăciune,
Lucia

DRAGA MEA LUCIA,

Da, toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică.

Dar, cum spui, mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, sa ne îndulcim ​suferința cu revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau sa ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​.

Sunt bucuroasă că sufletul tău e îndrăgostit de Dumnezeu​ și că ai sesizat absoluta deosebire dintre iubirea cea mai adevărată și fierbinte față de un bărbat și iubirea pentru Domnul Cel Întrupat pentru noi.
În plus, comparația ta e bine venită și pentru că-i poate ajuta pe îndrăgostiți să nu confunde dorul acela din ei și dintre ei cu ceea ce își pot oferi unul altuia. În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.
Așa că, într-un fel, iubirile tale omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și devenind cruce prin care vine bucuria. 

Îl rog pe Domnul să-ți dea cumințenie în nebunia pe care o trăiești cu El!

Cu drag și rugaciune
Maica Siluana

Sursa http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20150127/aveti-dreptate-ca-si-nebunia-e-buna-la-ceva 

Arhiepiscop Justinian Chira - Singurătatea

În Pastorala mea de Crăciun am vorbit despre singurătate. Mulți se simt singuri, suferă de singurătate, de spaima singurătății. Caută să fugă de ea și nu-i poate vindeca nimeni și nimic - nici prietenii, nici familia. Se află în familie, dar se simt singuri. Poate că sfințiile voastre n-ați avut o astfel de ispită. Eu am gustat din acest pahar, e o ispită foarte vicleană. Se poate ajunge chiar până la sinucidere. Dar noi nu suntem singuri. Hristos e totdeauna prezent lângă noi.

Știți că, în Tradiția Bisericii, este o întâmplare cu un credincios care avea ispite mari și, atunci când era gata să aibă o cădere gravă, a simțit cum îl sprijină puterea lui Hristos. Și a întrebat:

- Doamne, dar unde ai fost până acum, de m-ai lăsat în ghearele satanei, de m-o chinuit atâta?
- Aici am fost, lângă tine.

Cu alte cuvinte: „Te-am lăsat să dovedești că ești ostaș, că ești un luptător. Că nu primești gratuit fericirea veșnică". Nu ți se pune cununa doar din dar. Că atunci, fericirea nu-i fericire, dacă ți se dă gratuit. Numai când ai câștigat-o cu lupta, cu jertfa ta, atunci te simți împlinit și ai o pace lăuntrică.

Eu, aici, mă simt ca în cea mai serioasă, cea mai selectă societate. Pentru că am absolută convingere că-i plin de îngeri în jurul nostru, dar și de demoni. Ce înseamnă văzduh? Văd duhuri! Văz-duh. Adică, privind în jur, văd o lume de duhuri. Ne înconjoară miliarde de puteri îngerești; sunt și celelalte duhuri, rele, care și ele umblă cu niște fuste strâmbe ca să te păcălească, să râdă pe urmă de tine. „Te-am câștigat, călugăre! Te poți tu ruga oricât, că Dumnezeu oricum nu te mai iubește. Și nici nu vei reuși să te mântuiești", spune satana. Iar călugărul îmbunătățit zice: „Nu-i nimic! Și dac-oi ajunge-n iad, eu tot în Dumnezeu voi crede și mă voi închina Lui, și-L voi iubi, iar tu tot diavol vei rămâne, tot nefericit vei fi. Eu, dacă Îl am pe Dumnezeu, și-n iad tot fericit mă voi simți, necuratule". Când un om are un pic de înțelepciune, de bărbăție, nu se simte singur; suntem însoțiți de atâtea chipuri sfinte.

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Sursa: Vremuri vechi și noi

Aceasta este prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că eşti!”

Aşadar, Bucuria! Ce este bucuria? Ce este bucuria? Bucuria este ce nu are omul. Omul n-are nimic, niciodată. Dar, într-o bună zi, în clipa în care apare pe lume, el se primeşte pe sine în dar de la Dumnezeu şi-şi primeşte viaţa. Şi Dumnezeu îi spune: „Iată, te-am făcut, eşti viu, bucură-te că eşti!” Aceasta este prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că eşti!” Şi-apoi, de-a lungul întregii Sfinte Scripturi, întâlnim bucuria ca poruncă - „Bucură-te!”, „Bucuraţi-vă!”, „Bucură-te”, „Bucură-te!” Vă amintiţi că şi Măicuţei Domnului, Fecioarei Maria, primul cuvânt pe care i-l spune îngerul este acesta, porunca aceasta - Bucură-te! Eu nu cred că-i spune „Salut!”, cum am citit într-o variantă de traducere. Îngerul îi aduce poruncă nouă de la Dumnezeu şi-i aduce şi Temeiul Bucuriei. Da, pentru că era pentru prima dată când devenise posibilă împlinirea acelei grele aşteptări sub care gemea omenirea de la cădere, aceeaşi pe care o avem şi noi în inimă înainte să primim Buna noastră Vestire.

Da, m-am gândit că oamenii nu sunt bucuroşi pentru că nu vor să împlinească această Poruncă. Şi nu vor să împlinească această poruncă pentru că omul nu vrea să împlinească nici o poruncă a lui Dumnezeu, pentru că el vrea să facă după voia sa, vrea să poruncească el. Chiar şi lui Dumnezeu! Şi nu e vorba de mine, sau de cineva la fel de neascultător ca mine, ci de oricare om. Acesta este ceea ce numim noi omul căzut. Omul căzut este omul care se înalţă pe sine şi zice: „Ştiu eu mai bine!” Dar nu zice fără să creadă. Sunt puţini care spun, că ştiu şi nu ştiu. Ăştia (care spun aşa) sunt la şcoală ca să treacă clasa şi oricum, bine fac, pentru că acolo nu poţi să le ştii pe toate. Dar, în rest, noi toţi avem înăuntru convingerea că ştim şi că ştim mai bine ca oricine. Avem această siguranţă de noi că ştim ce trebuie să facem, ştim cum să facem şi ştim noi mai bine cum este bine. Aceasta este pierzania noastră. Pe-aici se pierde bucuria omului.

 

(Maica Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 157-158)

 

Sursa: Doxologia.ro

Au înflorit teii

Sursa

Mulțumesc, Doamne, că-mi amintești de iubirea Ta!

Multumesc, Doamne!

"Să cauți în fiecare zi cât mai multe motive de bucurie și recunoștință și să mulțumești pentru ele Domnului și oamenilor. Când ne bucurăm și mulțumim creierul nostru produce substanțe de viață dătătoare și repară celula nervoasă." Maica Siluana

Starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului

Sursa

"Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. (...) Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară."

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum!

Hrisostom Filipescu

Îmbrățișăm viața așa cum este. O luăm de mână și pornim la plimbare. Când obosim ne mai așezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt și dăți în care mai scrâșnim din dinți. Facem o cruce mare. Ne ridicăm și mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, nu este pe nici un loc.

Duioșie și cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineață ? Dar câtă durere? Cum arată iadul tău ? Dar raiul tău ? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioșie. Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăță fereastra sufletului și a minții. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune și răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr și sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăși acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar și când viața pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai !

Și toate sunt la locul lor și totuși parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viață, alegeri cu multe bifurcații. Viața te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile și nopți când lacrimile nu îți ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu așteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mâine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu așterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.

Neștiința, lenea și uitarea sunt cei trei vrăjmași ai omului. Mulți suntem morți, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcându-ne în dogme, scuze, diplomație. Și la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învățat să salut din sprânceană, alții din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns ! Între dragoste și ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viață treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm macazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.

Carevasăzică îți place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poți duce? Roata se întoarce, nu uita ! De cele mai multe ori nu poți salva oamenii, poți doar să îi iubești. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din fața ta e plină de virtuți și nu îți pică bine. Am venit la ușa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simți lipsa. Privirea am spălat-o și acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi ?!

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum ! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligența, devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înșelăm sufletul. Și am făcut la naștere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos și cel mai adânc din întreaga lume. Și Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trișez adeseori în povestea aceasta de dragoste și totuși Dumnezeu mă iubește. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar și în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă și crește alta în locul ei. Nu uit că din om țâșnește adeseori Foame și Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de liniște și de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viață nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia și nu mă sperii. Dacă pierd totul în viață oricând pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. De ce vorbești despre mine dacă nu mă cunoști?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simți tot ce am simțit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îți tocești gura, iar eu îmi trăiesc viața, a mea nu a ta. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toți, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă știi cel mai bine și înțelegi slăbiciunile mele ! Ziua de astăzi o înveșmântez în sărbătoare și trag cerul peste mine. Restul e poveste…

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.

Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…

Secretul clasei a XII-a

Dragă Maică,
Aţi zis să vă trimitem mesaj cu toate lucrurile deosebite care ni se întâmplă de pe o săptămână pe alta, dar mie nu mi se întâmplă ceva ieşit din comun pentru că totul e deosebit. Totul e minunat! Merg pe stradă şi sunt fericită, sunt rotundă, sunt plină, chiar dacă sunt obosită ştiu că sunt fericită; şi azi îmi ziceam: "Da! sunt din nou eu, cea din clasa a XII-a. Aproape 2 ani m-am străduit să descopăr secretul clasei a XII-a. Cum de atunci puteam fi fericită şi acum nu mai eram? Asta îmi era nelămurirea: cum de atunci se putea? Şi nu era greu? Ba dimpotrivă, chiar şi ce era greu era uşor"... secretul clasei a XII-a era un mod de "a fi" rezultat dintr-un fel de a face lucrurile, un fel de armonie interioară care îţi ghida fiecare pas, şi trăiai în pace şi în fericire şi în comuniune cu ceilalţi, cu toţi. Cumva de simţeai că clipa de faţă îţi e de ajuns, şi ştiai că mâine va fi altfel, tu vei fi altfel, dar cumva încrederea îţi şoptea că şi mâine va fi frumos. Nimic special în sensul în care visez eu şi totuşi totul e aşa de frumos şi împăcat cu el însuşi...:) Şi n-am nevoie de mai mult, nu că nu vreau, dar înţeleg că nu trebuie să mă grăbesc, că pe toate bune le voi primi, cum numai de la Dumnezeu le pot primi... cum numai în dar se pot primi lucrurile, când nu te mai grăbeşti să ţi le iei.
Eu cred că e un fel în care Dumnezeu lucrează prin toate lucrurile o dată ce asculţi poruncile Lui. Nici nu-mi dau bine seama acum care exact sunt poruncile, dar cumva ştiu că le ştiu... a iubi, a iubi, a iubi... şi cred că de aceasta mă despărţeau foarte mult în anul I rarele spovedanii... cumva de acolo începe totul, toată Lucrarea, micuţul efort personal îmbrăcat de dăruirea Lui Dumnezeu, care o dată ce accepţi să Îl primeşti ţi se dăruie prin toate... dar ştiu să ştiţi şi dacă tot v-aş mai scrie tot ce înţeleg aş umple paginile.
V-aş trimite toate lucrurile frumoase care mi se întâmplă, ca să aveţi Bucurie şi din bucuria mea, dar ce obosită sunt astăzi, ar trebui să dorm puţin ca să mi se relaxeze mintea-sau poate am să mă duc la operă. Vă mai trimit o poză cu broderia mea cea mai dragă, care mi-a bucurat inima când am lucrat la ea în clasa a XII-a (pe toţi i-am înnebunit cu clasa a XII-a asta a mea, iertaţi-mă). Aş vrea să-i pot bucura şi eu pe alţii. Vă iubesc mult şi mi-aş dori să-i cunosc pe toţi copilaşii frumoşi care vă scriu; citesc întrebări de pe site şi văd oameni cu suflet atât de plin şi mă întreb ''de ce nu mi se relevă şi mie aşa?'', căci aşa de mult aş vrea şi eu pe frăţiorii mei îndeaproape să îi cunosc... vin ele toate.
Doamne ajută! O săptămână PLINĂ!
Iulia

 ***

Mulțumesc Iulia

şi pun mărturia ta aici pentru frăţiorii tăi minunaţi care ne scriu şi ne citesc!
Cu drag şi recunoştinţă,
M. Siluana

Centrul de formare și consiliere
”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria?

Dacă accepţi şi eşti atent la ce simţi, la freamătul acesta al vieţii din tine, şi oferi toate Domnului...

Să nu primeşti gândurile care te închid în tine şi te deschid, de fapt, energiilor vrăjmaşe. Dacă accepţi şi eşti atent la ce simţi, la freamătul acesta al vieţii din tine, şi oferi toate Domnului după cum şi făgăduieşti în Sfânta Liturghie: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, El vine şi-ţi transformă viaţa. Viaţa ca trăire, ca energie, ca vibraţie, şi nu viaţa exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre, văzutul nevăzutului din noi.

Când trăim singuri ale noastre, cel viclean vine cu ale lui şi ne virusează şi ne răstoarnă toate şi în noi şi în jur. Viaţa concretă a creştinului în Biserică este dar din dar: primeşte harul prin Sfintele Taine, se încălzeşte în sfintele slujbe şi se întăreşte prin pocăinţa permanentă şi se oferă pe sine şi toată viaţa sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viaţa Sa, bucuria Sa!

E atât de concret, nu? Pur şi simplu oferi ce simţi Domnului cu mişcarea aceea lăuntrică, însoţită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu şi-L primeşti pe El şi darurile Sale!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 66-67)

Mănăstirea Oasa - Tabăra de vară (2013)

Tabăra de vară de la Mănăstirea Oasa, Universul Credinţei, TVR1
4 august 2013
Jurnalist Paula Tăbîrcă

Paşi pe cărarea recunoştinţei

Cristina STURZU

Există la ora actuală nenumărate studii care arată cât de importantă este recunoştinţa în viaţa noastră. Oamenii recunoscători sunt mai plini de vitalitate, de optimism şi sunt mai puţin stresaţi. Ei sunt mai empatici şi mai implicaţi în comunităţile din care fac parte. În acest articol aş vrea să vă atrag atenţia asupra a două direcţii poate mai puţin uzitate, faţă de care să vă exprimaţi recunoştinţa.

Printre definiţiile pe care le găsim la recunoştinţă este şi aceea că aceasta ar fi aducerea aminte cu dragoste şi devotament a unei binefaceri primite. Tot omul, credincios sau necredincios, ştie să mulţumească pentru lucrurile bune şi frumoase care se întâmplă în viaţa sa. Chiar şi dacă nu este credincios, îi va mulţumi aproapelui pentru un serviciu - „a mulţumi“ este una dintre primele atitudini pe care le învăţăm ca şi copii. Când ajungem la credinţă, deja ştim ceva mai mult: Sf. Apostol Iacov ne învaţă că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov 1, 17), iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Vrednic eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut“ (Apoc. 4, 11). Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire pentru darurile primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că „cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată“.

Reparăm prin recunoaştere

În afara situaţiilor - care au loc mai ales în prezent - în care binefacerile sunt atât de evidente ochilor noştri, încât nerecunoştinţa ar fi o atitudine de-a dreptul imorală, vă invit acum să faceţi o călătorie în trecut, în trecutul personal, şi să mulţumiţi pentru evenimentele marcante care s-au întâmplat de-a lungul vieţii voastre.
Recunoştinţa nu este doar pentru momentul prezent, ci ea ne vindecă şi trecutul. Poate vă amintiţi de situaţii în care s-au întâmplat lucruri care aţi vrea să mai aibă loc şi în prezent, dar care nu se mai întâmplă. O călătorie într-un loc special, o întâlnire cu o persoană care v-a făcut o impresie deosebită, un fel de a petrece un anume eveniment. De câte ori n-am auzit: „ei, să trăiesc eu acum evenimentul acela, altfel aş şti să mă bucur de el!“. Observându-le peste distanţa timpului, veţi putea realiza că au trecut şi n-aţi prea ştiut să le preţuiţi la adevărata lor valoare. Pentru că în acele momente în care se desfăşurau, atenţia vă era preponderent canalizată spre altceva - mai ales pe lipsuri: nu aveaţi destui bani, nu aveaţi o relaţie cu cineva, nu aveaţi sănătate şi lista poate continua. În acele situaţii marcate de lipsuri, vi se părea firesc să nu vă puteţi bucura la maximum de ceea ce trăiţi şi, mai ales, uitaţi să mulţumiţi şi să-I fiţi recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce trăiţi. Întorcându-ne în timp şi mulţumind pentru momentele din trecut, noi reparăm ceva prin recunoaşterea lui Dumnezeu prezent în darurile Sale în acele momente, iar amintirea lor punctuală ne face să recunoaştem foarte personal această Prezenţă.
S-ar putea să ajungeţi la momente care, privite „obiectiv“, „la rece“, prin ochii adultului, să nu aibă cine ştie ce însemnătate. Cineva, în timp ce făcea acest exerciţiu, a ajuns cu amintirile undeva la o vârstă foarte mică, în perioada preşcolară. Şi-a adus aminte de un brad de Crăciun şi a putut cumva să retrăiască starea acelui copil care era. Şi, brusc, şi-a dat seama că acel copil simţea într-un fel inexplicabil acum prin cuvinte prezenţa darului lui Dumnezeu. Deşi atunci, fiind micuţ, nu avea nişte concepte despre ce trăia, acum, la vârstă adultă, l-a recunoscut. Şi a rămas într-o uimire totală şi recunoscătoare faţă de darul acesta al Lui, care se găsea într-un lucru atât de mărunt.

„Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“

O altă direcţie spre care vă invit să vă canalizaţi recunoştinţa este aceea a vrăjmaşilor şi situaţiilor neplăcute prin care treceţi. Probabil că aţi citit cândva rugăciunea pentru vrăjmaşi a Sf. Nicolae Velimirovici. El spune: „Doamne, binecuvintează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!“. Această rugăciune, împlinire chiar a poruncii Mântuitorului „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…“ (Mt. 5, 44), arată clar motivele pentru care noi avem a-I fi recunoscători lui Dumnezeu pentru vrăjmaşi. Astfel, Sf. Nicolae spune că „Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. (...) Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. (...) Vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. (...) Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“. Spaţiul publicistic nu permite o redare integrală a rugăciunii, însă aceasta se poate găsi uşor pe internet şi o puteţi folosi ca rugăciune şi prilej de meditaţie cu privire la recunoştinţă, pentru săptămâna următoare.
Tocmai pentru că motivele dureroase, de nemulţumire şi de suferinţă, par a fi mai multe decât cele plăcute, această perspectivă ne poate ajuta să ne înmulţim starea de recunoştinţă, pentru a ajunge, prin cuvintele Fericitului Augustin, să spunem: „Cum nu este niciun ceas, nicio clipă în viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile Tale, Doamne, asemenea nu trebuie să treacă nicio clipă în care să nu Te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu Te iubesc din toate puterile mele“.
Şi mai ales când, copleşiţi de bucuria darului Său, nu veţi mai şti cum să-I mulţumiţi pentru toate, să faceţi precum îndeamnă psalmistul: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său“ (Ps. 115). A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că „Bun este Domnul“.