Entuziasmul ca Prezenţă a lui Dumnezeu în noi

Cristina STURZU

În articolul de astăzi mă voi opri asupra unui ingredient minune prezent ca şi caracteristică a personalităţilor remarcabile, alături de motivaţie. Motivaţia şi entuziasmul sunt prezentate în psihologie ca forţe ce ne împing spre acţiune şi ne aduc la succes. Ele se manifestă ca dorinţă şi interes în întreprinderea unor paşi ce vor duce la atingerea unor ţeluri. Lipsa de motivaţie şi lipsa de entuziasm stau la baza unei vieţi serbede, aducând cu ele indiferenţa, nefericirea şi insatisfacţia.

V-a atras atenţia vreodată energia unei persoane, senzaţia că se simte ca peştele în apă, făcând lucruri în faţa cărora vă vine să spuneţi doar „uau!“ de admiraţie, mai ales când vi se par atât de greu de atins? V-aţi simţit prins ca de curent şi parcă gata să vă apucaţi şi voi de acel lucru, să-l sprijiniţi cu toată disponibilitatea? Iar mai târziu, nemaifiind acea persoană prezentă, să vă gândiţi că de fapt nu prea vă interesează acel aspect?

Este vorba de entuziasm. Entuziasmul este contagios, atrage ca magnetul, făcând parte din caracteristicile ce ne determină să spunem despre un om că ar avea charismă. Este una dintre condiţiile succesului, conform specialiştilor. Şi uneori vedem că este tocmai ceea ce ne lipseşte pentru a porni la acţiune.

De ce e atât de greu să ne păstrăm entuziasmul?

Poate şi pentru că entuziasmul nu e doar ceva ce-ţi clădeşti singur când îţi lipseşte. Nu e doar o caracteristică de achiziţionat prin cursuri de formare personală ori de team-building, prin paşi de urmat şi prin exerciţii de autoîncurajare. Într-adevăr, există tot felul de tehnici care îl menţionează şi încearcă să-l dezvolte ca şi cărămidă sine-qua-non în piramida succesului. Pentru că îl iau ca fiind un atribut, o calitate a omului, ce poate fi lucrată aşa cum lucrezi un muşchi prin exerciţiu, prin efort, prin voinţă.
Şi totuşi, dintr-o anume perspectivă, este o neînţelegere a principiului entuziasmului, ce poate fi depăşit dacă pornim de la etimologia cuvântului. În vechime, cuvântul entuziasm desemna o credinţă nebunească într-o revelaţie primită, a urma nebuneşte o inspiraţie ori har, favoare de la Dumnezeu. În limbajul actual a rămas doar ca o stare de însufleţire puternică, înflăcărare, pasiune, exaltare, implicare şi, cum spuneam mai sus, se caută dobândirea lui prin mijloace artificiale sau interioare omului, ori prin „molipsire“ de la alţi oameni.

La origini, adică în limba greacă, de unde provine cuvântul, entuziasmul era văzut ca insuflare divină, ca o aflare sub influenţa unui zeu. Cuvântul e format din particula en (în, înăuntru) şi theos (Dumnezeu). A avea entuziasm e a-L avea pe Dumnezeu înlăuntrul tău.
Pornind de aici, îmi vin în minte episoadele în care Apostolii erau acuzaţi că „sunt plini de must“ (FA 2, 13), atunci când predicau copleşiţi de Duhul Sfânt, dar şi avertizarea Domnului că „Fără Mine nu puteţi face nimic“. Oare n-am putea privi şi din această perspectivă?

Mă simt împlinit de succesul obţinut?

Din nefericire, în viaţa socială de zi-cu-zi - ca angajat sau ca elev/student - s-a încetăţenit doar ideea că efortul susţinut, uneori peste puteri, lucrarea perseverentă, voinţa nestrămutată, buna definire a ţelului pe care cineva doreşte să-l atingă, exemplul unor persoane pe care le admirăm şi încă altele de felul acesta sunt cele care ne propulsează spre succes şi ne-ar ajuta în recuperarea entuziasmului atunci când acesta dispare. Şi se caută educarea lor tocmai în vederea împlinirii pentru că într-adevăr, pe termen scurt, dau rezultatele aşteptate. Doar că această împlinire, nu de puţine ori, este departe de a răspunde la chemarea pe care o are omul angajat în acest demers. (Poate şi deoarece interpretăm „chemarea“ ca fiind ceva ce vine din interiorul meu, de la tradiţia familiei - a munci să devii doctor pentru că toţi din neamul nostru au fost doctori â sau de la trendurile sociale - să te faci inginer, doctor sau avocat pentru că acestea sunt meserii/profesii de viitor -, şi uităm de chemarea pe care ne-o face Cineva în vederea împlinirii unei lucrări).

În accepţiunea comună, „vreau succes“ este echivalent cu muncesc cu toate forţele pentru a-l obţine. Şi îl şi obţin pe măsura acestor eforturi şi chiar confund asta cu entuziasmul. Dar mă simt împlinit de succesul obţinut?... Ei, aici e altă poveste. În loc ca satisfacţia să vină din lucrarea efectivă şi împlinirea lucrului însuşi, cum ar fi un gând de bun-simţ, de multe ori ea vine din oglindirea în ceilalţi: cutare mă admiră, cutare mă invidiază, cutare ar vrea să fie ca mine, cu reversul de rigoare: nu observă nimeni ce am făcut, că am succes, intru în depresie, sau pur şi simplu nu mi se potriveşte lucrul în care am succes.

Sau, există situaţii când se încearcă o mimare a entuziasmului. Poate aţi văzut vreun comis-voiajor atât de „entuziasmat“ de calităţile produsului pe care vrea să-l vândă, de te întrebi unde a absolvit cursul de artă teatrală şi te apucă mila, pentru că nu mai poţi vedea omul care vrea să-ţi transmită ceva dincolo de atâta tehnică. Sau un şef de birou care este atât de absorbit de aspectul propriului entuziasm cu care vrea să-şi motiveze echipa, încât nu observă că în loc să inspire, soarbe energie de la echipă, care astfel devine parcă şi mai lipsită de avânt.

Şi mai este un caz, când omul se simte condamnat de Dumnezeu într-o anume poziţie şi participă la ea fără… entuziasm (a se citi „fără Dumnezeu“).

Toate au rostul şi momentul lor. Şi efortul, şi munca, şi perseverenţa. Am avea poate mai mult succes în dobândirea entuziasmului dacă am încerca să-l obţinem de la „sursă“. Cum ar sta lucrurile dacă am apela la insuflarea divină pentru tot ceea ce facem? Vă propun să cereţi entuziasm de la Domnul, să vedeţi dacă-l primiţi. Să experimentaţi entuziasmul ca Prezenţă. Cum anume? Printr-o rugăciune simplă, spusă înainte de fiecare activitate pe care o aveţi de făcut. Rar, cu atenţie pe fiecare cuvânt, auzindu-l în minte, deschizându-vă cu adevărat spre inspiraţia Duhului Sfânt. Şi observaţi cum lucrează, mai întâi pe parcursul unei zile, apoi mai mult… până când veţi putea hotărî dacă ajută la entuziasm:

„Împărate ceresc,
Mângâietorule,
Duhul Adevărului,
Care pretutindenea eşti
şi toate plineşti.
Vistierul bunătăţilor
şi Dătătorule de Viaţă
vino şi te sălăşluieşte întru noi
şi ne curăţeşte pe noi
de toată întinăciunea
şi mântuieşte, Bunule,
sufletele noastre“.

Sursa: Doxologia.ro

Proiectul tata: Construirea unui tată potrivit pentru copilul tău

Cristina STURZU

"Fiecare dintre voi, fie tată, fie mamă, trebuie să aveţi grijă de minunatele voastre statui, copiii, aşa cum fac pictorii sau sculptorii cu operele lor. Pictorii, de pildă, după ce încep să lucreze la un tablou, îi adaugă în fiecare zi culorile care le trebuie. La fel fac şi sculptorii cu piatra, scot din blocul de piatră ce e de prisos şi adaugă ce lipseşte.

Aşa să faceţi şi voi. Închipuiţi-vă că sunteţi nişte meşteri care lucrează statui şi că statuile sunt copiii voştri. Asupra lor să aveţi concentrată toată atenţia. Sculptaţi aceste minunate opere pentru Dumnezeu. Scoateţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare zi să cercetaţi şi să descoperiţi la copiii voştri câte o nouă calitate, ca s-o sporiţi şi s-o îmbogăţiţi; la fel să faceţi şi cu defectele, cum descoperiţi vreunul, îndepărtaţi-l." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Părinţi, copii şi creşterea lor")

Ca bărbat, probabil că îţi place să construieşti - de la a aduce mici îmbunătăţiri casei la a construi un gard la propria curte. Poate că eşti atât de îndemânatic încât poţi repara motorul la maşină ori îi poţi lucra o jucărie copilului tău. Oricare ar fi nivelul tău de îndemânare, există un proiect pe care nu-ţi poţi permite să-l ignori: a te construi într-un tată minunat.  Psihologul Todd Cartmell, specializat în psihologia familiei, oferă în cartea sa "Project Dad: The Complete Do-It-Yourself Guide for Becoming a Great Father" mai multe sugestii pentru a-i ajuta pe tătici în rolul pe care l-au primit odată cu venirea pe lume a primului copil.Dumnezeu e gata să te ajute la fiecare pas pe care-l faci în angajamentul pe care ţi l-ai asumat devenind tată, iar tu şi copiii tăi veţi fi încântaţi de rezultat. Iată cum poţi şi tu să te clădeşti în a deveni un tată extraordinar:

Cere-i lui Dumnezeu să te modeleze în bărbatul care vrea El să devii. Cu sinceritate şi smerenie, mărturiseşte-ţi păcatele şi cere-I lui Dumnezeu să te ierte şi să te schimbe. Roagă-L să facă orice e necesar în viaţa ta pentru ca tu să devii persoana şi tatăl care-I place Lui. Angajează-te să urmezi orice instrucţiuni îţi va da Domnul în realizarea acestui proiect.

Construieşte-ţi ochi sănătoşi

Priveşte la copiii tăi din perspectivă corectă - aşa cum Dumnezeu Însuşi îi priveşte - ca să-i poţi creşte aşa cum îi place lui Dumnezeu. Cere-I Domnului să-ţi arate felul unic în care-i poţi creşte pe copiii tăi, care să fie o abordare specială pentru ei. Dumnezeu a pus o comoară în copilul tău şi vrea ca tu să o descoperi şi să-l orientezi în conformitate cu ea. Fii atent la detaliile din viaţa copilului tău, pe măsură ce el creşte şi se schimbă; făcând astfel, el se va simţi valoros şi iubit. Încurajează-l să descopere, să-şi dezvolte şi să folosească acele daruri şi talente pe care Domnul i le-a dăruit. Cercetează greşelile copilului tău şi ajută-l să le privească din perspectiva unor experienţe de învăţare. Ai în vedere că timpul petrecut cu copilul este limitat şi de cele mai multe ori foarte puţin, deci exploatează fiecare oportunitate pe care o ai în fiecare zi, în aşa fel încât aceasta să aibă un impact pozitiv asupra dezvoltării lui. Foloseşte vremea meselor, a culcării, călătoriile ori timpul petrecut împreună dimineaţa înainte de şcoală pentru a râde împreună, a purta discuţii pe teme diferite ori a vă ruga împreună.

Construieşte o gură potrivită

Vorbeşte cu copilul tău într-o manieră care să-l ajute să-şi clădească o imagine corectă despre sine şi să-l hrănească. Discutaţi atât probleme mărunte (detalii din viaţa de zi cu zi a copilului), cât şi marile probleme ale vieţii (despre Dumnezeu, familie, prieteni, muncă şi aspecte pe care le întâmpină în viaţă precum vorbitul urât, întâlnirile, alcoolul). Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să foloseşti un ton blând, cald atunci când vorbeşti cu copilul, să-l asculţi cu atenţie şi să-l încurajezi când vorbeşte. Să fii atent la nevoia lui de a se exprima prin propriile cuvinte, să nu-l corectezi ori să vorbeşti în locul lui în timp ce îţi comunică ceva. Evită unele maniere de comunicare ce v-ar putea strica relaţia, cum ar fi: a ţipa la el, a-l pune la punct şi a-l ironiza nepotrivit. Atunci când vrei să porţi o discuţie serioasă cu copilul, alege momentul şi locul în aşa fel încât să poţi fi relaxat şi atent. Alege cuvinte stimulative, cât de des. Încurajează-i atitudinile dezirabile, prin aprecierea faptelor bune, decât prin a te plânge de ce face rău.

Construieşte o inimă potrivită

Creează o legătură puternică, de durată cu copilul tău. Petrece cât de mult timp poţi cu copilul, sacrificând alte activităţi. Îmbrăţişează-l, priveşte-l în ochi atunci când îţi vorbeşte, pentru a-i arăta că îţi pasă într-adevăr de ceea ce-ţi spune. Hotărăşte-te să-ţi tratezi fiecare copil cu respect, indiferent de situaţie. Ascultă înaine de a vorbi şi cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-i înţelegi gândurile şi sentimentele pe care ţi le împărtăşeşte. Clădeşte o cultură a dragostei în familie, rugându-vă unii pentru ceilalţi şi împreună, participând cu bucurie la activităţi comune şi discutând lucruri care sunt importante pentru fiecare din casă.

Construieşte mâini potrivite

Comportă-te astfel încât copiii să fie deschişi pentru a învăţa lecţiile de care au nevoie spre a creşte în înţelepciune. Antrenează-ţi copilul să răspundă la situaţii provocatoare în manieră sănătoasă şi să-şi dezvolte deprinderile pe care au nevoie să le înveţe. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-ţi gestionezi mânia, astfel încât să nu submineze toate influenţele pozitive pe care le ai asupra copilului şi să vă strice relaţia. Învaţă-l pe copil să folosească creativitatea pentru a găsi diverse posibile soluţii la problemele pe care le întâlneşte. Rugaţi-vă împreună în situaţiile grele, cerând lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie pentru a răspunde bine fiecărei situaţii. Cereţi lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie ca tată să vă disciplinaţi copiii administrând sancţiunile cu dragoste şi respect, astfel încât copiii să poată învăţa lecţia respectivă corect.

Construieşte picioare potrivite

Călăuzeşte-ţi copilul pe calea pe care Domnul i-a pregătit-o şi protejează-l de pericolele pe care le poate întâlni. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să fii modelul cel mai potrivit pentru copiii tăi, trăind responsabil în Domnul în toate aspectele, inclusiv în felul în care-ţi petreci timpul sau cheltui banii, cum îi tratezi pe ceilalţi şi cum te raportezi la Dumnezeu. Du-l de mic la biserică, participaţi împreună la slujbele bisericii, respectaţi rânduielile acesteia. Orientează-l să-şi aleagă prieteni care împărtăşesc aceleaşi valori (în biserică, sau colegi la şcoală cu care să se poată întâlni şi duminica la biserică) şi îndeamnă-l să păstreze aceste valori şi să le întărească, dezvoltând o credinţă puternică. De asemenea, îndeamnă-l să se poarte frumos cu copiii care nu-i împărtăşesc valorile, dar au nevoie de prieteni iubitori. Stabileşte limite potrivite pentru a-l păzi de a petrece prea mult timp pe distracţii, neglijând activităţi mai importante, de asemenea protejează-l de la a consuma produse media ce i-ar putea dăuna (cum sunt sexul şi violenţa). Mai mult, pentru că nu vei putea pentru mult timp să-i interzici accesul la diverse tipuri de mesaje (pentru că va ajunge la ele, chiar dacă nu în casă), învaţă-l să gândească critic cu privire la mesajele oferite de mijloacele de informare în masă, astfel încât să dobândească instrumente pe care le va folosi şi când va fi adult: cum să discearnă între bine şi rău în multitudinea de informaţii care vin din lumea înconjurătoare.

Ce nu este iertarea?

Cristina Sturzu

 Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.

Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.
Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.
A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.
A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.
În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.
Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.
Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.
Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.
În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.
Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.

Paşi pe cărarea recunoştinţei

Cristina STURZU

Există la ora actuală nenumărate studii care arată cât de importantă este recunoştinţa în viaţa noastră. Oamenii recunoscători sunt mai plini de vitalitate, de optimism şi sunt mai puţin stresaţi. Ei sunt mai empatici şi mai implicaţi în comunităţile din care fac parte. În acest articol aş vrea să vă atrag atenţia asupra a două direcţii poate mai puţin uzitate, faţă de care să vă exprimaţi recunoştinţa.

Printre definiţiile pe care le găsim la recunoştinţă este şi aceea că aceasta ar fi aducerea aminte cu dragoste şi devotament a unei binefaceri primite. Tot omul, credincios sau necredincios, ştie să mulţumească pentru lucrurile bune şi frumoase care se întâmplă în viaţa sa. Chiar şi dacă nu este credincios, îi va mulţumi aproapelui pentru un serviciu - „a mulţumi“ este una dintre primele atitudini pe care le învăţăm ca şi copii. Când ajungem la credinţă, deja ştim ceva mai mult: Sf. Apostol Iacov ne învaţă că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov 1, 17), iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Vrednic eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut“ (Apoc. 4, 11). Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire pentru darurile primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că „cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată“.

Reparăm prin recunoaştere

În afara situaţiilor - care au loc mai ales în prezent - în care binefacerile sunt atât de evidente ochilor noştri, încât nerecunoştinţa ar fi o atitudine de-a dreptul imorală, vă invit acum să faceţi o călătorie în trecut, în trecutul personal, şi să mulţumiţi pentru evenimentele marcante care s-au întâmplat de-a lungul vieţii voastre.
Recunoştinţa nu este doar pentru momentul prezent, ci ea ne vindecă şi trecutul. Poate vă amintiţi de situaţii în care s-au întâmplat lucruri care aţi vrea să mai aibă loc şi în prezent, dar care nu se mai întâmplă. O călătorie într-un loc special, o întâlnire cu o persoană care v-a făcut o impresie deosebită, un fel de a petrece un anume eveniment. De câte ori n-am auzit: „ei, să trăiesc eu acum evenimentul acela, altfel aş şti să mă bucur de el!“. Observându-le peste distanţa timpului, veţi putea realiza că au trecut şi n-aţi prea ştiut să le preţuiţi la adevărata lor valoare. Pentru că în acele momente în care se desfăşurau, atenţia vă era preponderent canalizată spre altceva - mai ales pe lipsuri: nu aveaţi destui bani, nu aveaţi o relaţie cu cineva, nu aveaţi sănătate şi lista poate continua. În acele situaţii marcate de lipsuri, vi se părea firesc să nu vă puteţi bucura la maximum de ceea ce trăiţi şi, mai ales, uitaţi să mulţumiţi şi să-I fiţi recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce trăiţi. Întorcându-ne în timp şi mulţumind pentru momentele din trecut, noi reparăm ceva prin recunoaşterea lui Dumnezeu prezent în darurile Sale în acele momente, iar amintirea lor punctuală ne face să recunoaştem foarte personal această Prezenţă.
S-ar putea să ajungeţi la momente care, privite „obiectiv“, „la rece“, prin ochii adultului, să nu aibă cine ştie ce însemnătate. Cineva, în timp ce făcea acest exerciţiu, a ajuns cu amintirile undeva la o vârstă foarte mică, în perioada preşcolară. Şi-a adus aminte de un brad de Crăciun şi a putut cumva să retrăiască starea acelui copil care era. Şi, brusc, şi-a dat seama că acel copil simţea într-un fel inexplicabil acum prin cuvinte prezenţa darului lui Dumnezeu. Deşi atunci, fiind micuţ, nu avea nişte concepte despre ce trăia, acum, la vârstă adultă, l-a recunoscut. Şi a rămas într-o uimire totală şi recunoscătoare faţă de darul acesta al Lui, care se găsea într-un lucru atât de mărunt.

„Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“

O altă direcţie spre care vă invit să vă canalizaţi recunoştinţa este aceea a vrăjmaşilor şi situaţiilor neplăcute prin care treceţi. Probabil că aţi citit cândva rugăciunea pentru vrăjmaşi a Sf. Nicolae Velimirovici. El spune: „Doamne, binecuvintează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!“. Această rugăciune, împlinire chiar a poruncii Mântuitorului „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…“ (Mt. 5, 44), arată clar motivele pentru care noi avem a-I fi recunoscători lui Dumnezeu pentru vrăjmaşi. Astfel, Sf. Nicolae spune că „Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. (...) Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. (...) Vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. (...) Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“. Spaţiul publicistic nu permite o redare integrală a rugăciunii, însă aceasta se poate găsi uşor pe internet şi o puteţi folosi ca rugăciune şi prilej de meditaţie cu privire la recunoştinţă, pentru săptămâna următoare.
Tocmai pentru că motivele dureroase, de nemulţumire şi de suferinţă, par a fi mai multe decât cele plăcute, această perspectivă ne poate ajuta să ne înmulţim starea de recunoştinţă, pentru a ajunge, prin cuvintele Fericitului Augustin, să spunem: „Cum nu este niciun ceas, nicio clipă în viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile Tale, Doamne, asemenea nu trebuie să treacă nicio clipă în care să nu Te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu Te iubesc din toate puterile mele“.
Şi mai ales când, copleşiţi de bucuria darului Său, nu veţi mai şti cum să-I mulţumiţi pentru toate, să faceţi precum îndeamnă psalmistul: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său“ (Ps. 115). A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că „Bun este Domnul“.