Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.
Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.
A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.
A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.
În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.
Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării
Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.
Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.
Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.
Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă
Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.
Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.
În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.
Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu