Conceputa in urma unui viol si salvata de la avort, Monica Kelsey este astazi pompier si salveaza sute sau poate mii de vieti omenesti

Pr. Nicolae Tanase - Datoria mea față de tânăra generație

”Ce se va întâmpla cu copiii noștri dacă noi suntem curvari? Trebuie să se întâmple ceva, pentru că copilul trage din tine. E vinovat copilul? Răspunsul e nu, dar asta trage din tine. Asta trage floarea din tulpină, din rădăcină - tu ești (rădăcina). Și-atunci...
Propuneam odată: când copiii fac prostioare, trebuie să existe o cameră de dat palme. Casa noastră trebuie să aibă o cameră cu un mic paraclis, bucătărie, sufragerie, dormitor, cămară, baie și o cameră specială unde să se și pună afiș ”Cameră de dat palme”. Cine trebuie să intre acolo? Când mama, când tata, când amândoi. Să-și deie palme. Pentru că copii lor fac prostii din cauza lor. Eventual chemați acolo și bunicii și spus: intrați puțin și dați-vă palme. De ce? Pentru că am transmis copiilor...iată ce am transmis.
Este foarte important acest lucru. Un aspect care nu se studiază”

Povestea unei întâlniri neobișnuite

1996

"Empty Cradle" by CoryMarchand

Fusese, din nou, o predică bună. Reuşisem să-i captivez pe cei din sală, iar acum, la sfârşit, veneau să-mi strângă mâna şi să-mi mulţumească pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se înghesuiau în faţa mea, vorbind toţi în acelaşi timp, urându-mi binecuvântările Domnului şi viaţă lungă. Pastorul şi asistenţii săi stăteau deoparte, aşteptând să mă eliberez pentru a ne putea lua la revedere. 

Atunci l-am văzut întâia oară. Stătea puţin în spatele celor ce se îmbulzeau să ajungă la mine şi mă privea fix, cu o figură imobilă. În agitaţia de acolo, el era… altfel. Dădeam mâna în continuare cu fraţii şi surorile, dar simţeam privirea lui fixă asupra-mi şi asta mă intriga. Privirea mea era atrasă într-acolo, către ochii lui. 

La început, am crezut că e un sărman din stradă, venit în biserică pentru a cere ajutor pentru vreo problemă. Printre răspunsurile politicoase pe care le împărţeam celor care dădeau mâna cu mine, gândurile au început să-mi urmeze privirea şi să se îndrepte asupra lui. 

Avea în jur de 20 de ani. Cu un chip abătut şi murdar, stătea acolo nemişcat şi părea să aştepte şi el să termin cu cei din faţa mea. Scrutându-l din cap până-n picioare, am observat hainele de pe el – murdare şi pline de sânge. “Doamne, omul ăsta a suferit un accident! O fi venit din stradă pentru ajutor!” Postura lui rigidă şi chipul imobil nu păreau însă să sugereze vreo situaţia de urgenţă. 

 Ceea ce mi se părea însă cel mai bizar era însă faptul că cei din biserică nu păreau să-l vadă. Exuberanţi şi ocupaţi cu salutări în stânga şi-n dreapta, credincioşii chiar nu îl vedeau pe acest tânăr ce părea să aibă nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea să îi vorbească. De fapt, eu eram singurul care îl vedea. Când mulţimea din faţa mea s-a împrăştiat şi sala adunării s-a golit, până să se îndrepte pastorul către mine, am făcut câţiva paşi către tânărul cu pricina, salutându-l şi întrebându-l dacă îl pot ajuta cu ceva. 

“Buna ziua”, îmi răspunse el ezitând. “Eu sunt… fiul dumneavoastră.” 

Am rămas nemişcat, crezând că nu aud bine. Întâi de toate, eu nu eram căsătorit. Apoi, tânărul acesta era doar cu vreo zece ani mai tânăr decât mine şi acest simplu fapt făcea imposibil ca el să fie copilul meu. Văzând uimirea de pe chipul meu, tânărul continuă.

 “Ştiu, am să vă explic. M-am născut… într-un fel… acum cinci ani. Nu ştiu dacă v-o mai amintiţi pe Manuela…” 

 Manuela… O iubire de-o vară, acum câţi ani? Cinci oare? Parcă trecuse un veac de atunci. O relaţie de la începutul carierei mele de predicator, o relaţie terminată brusc, pe fondul neînţelegerilor dintre noi şi a deciziei ei de a pleca într-un alt oraş cu serviciul. 

“Ea nu v-a spus, a gândit că este doar problema ei… Era însărcinată.”
Mi-am amintit brusc stările şi indispoziţiile ei din ultimele noastre săptămâni. Mă gândisem atunci că dacă era o sarcină la mijloc, mi-ar fi spus. 

 “A luat hotărârea să dea afară copilul. În două zile, după o internare de-o noapte într-o clinică, problema era rezolvată”, continuă tânărul din faţa mea, pe care îl ascultam ca şi cum toată lumea din jur, biserica şi ceilalţi, nu mai existau. Ca şi cum eram numai noi doi în lume şi fiecare era singurul reper al celuilalt. 

“Aşa am ajuns într-o tăviţă de metal. După o procedură de jumătate de ceas şi după mai multe intrări ale forcepsului. La sfârşit, după ce medicul a aşezat unele lângă altele bucăţelele pentru a fi sigur că nu mai rămăsese nimic înăuntru, o asistentă a luat tăviţa, s-a dus la ieşirea din spate a clinicii şi a golit-o într-un tomberon. Nu înţelegeam ce se petrecea. Simţeam numai ace în tot trupul meu de patru centimetri, în toate părţile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de câteva ori tăviţa de marginea tomberonului, după care s-a întors în clinică. 

 Pe scările din faţa uşii stătea un înger obosit. După cum mi-a spus mai târziu, treaba lui era să stea acolo toată ziua ca să-i culeagă pe cei aruncaţi la tomberon şi să-i ducă înaintea lui Dumnezeu. După ce asistenta a închis uşa în urma ei, îngerul s-a ridicat încet şi a început să mă adune în palmă. 

O nesfârşită tristeţe i se citea pe chipu-i tăcut, iar anii de când făcea aceasta nu o uşuraseră cu nimic. El m-a dus înaintea lui Hristos. Stăteam în picioare în faţa Lui, iar El se uita la mine cu ochi în lacrimi. Te vei întoarce şi te vei duce la el, mi-a spus. 

Acum, am venit. Am venit să-ţi spun, ca să ştii.” 

Am simţit că fiecare părticică din trupul meu se topeşte sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele îmi tremurau, respiraţia parcă mi se oprise şi ochii mei erau pierduţi în ochii lui. Şi, în acest timp, pastorul adunării şi consilierii săi mă felicitau pentru predică şi dădeau mâna cu mine. Pe tânărul din faţa mea, în haine pătate de sânge, numai eu îl vedeam. Viaţa mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am întrerupt Masterul în Teologie şi a trebuit să-mi caut o altă ocupaţie. Nu mai puteam predica în timp ce în faţa mea, din băncile fiecărei adunări, copilul meu în haine de sânge mă privea nemişcat. 

Îl văd în orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, când ajung acasă şi merg la culcare, stă pe un scaun într-un colţ al camerei şi mă priveşte cu ochi trişti şi muţi. Acolo este şi acum. 

Bogdan Mateciuc, 18 octombrie 2009

Avortul pret 2012

... căuta cineva și a ajuns aici.
Prețul e acesta:

The Silent Scream | Strigătul mut (Romanian subtitles) from provita on Vimeo.

"STRIGĂTUL MUT"
  strigatulmut.ro

"Strigătul mut" ("The Silent Scream") este un documentar care arată că avortul nu "îndepărtează un ghem de ţesuturi", aşa cum afirmă susţinătorii acestuia, ci ucide o ființă vie. Filmul prezintă şi explică înregistrarea cu ultrasunete a unui avort prin aspiraţie, în primul trimestru de sarcină.
Imaginea copilului nenăscut, ferindu-se de chiuretă şi căscând gura într-un "strigăt mut" în încercarea de a scăpa de instrumentul ucigaş, este una din cele mai dramatice scene captate vreodată.
Filmul este realizat şi prezentat de dr. Bernard Nathanson, pe care "Strigătul mut" l-a schimbat total. Din director al uneia din cele mai mari clinici de avorturi din New York şi fondator al organizaţiei care a legalizat avortul în SUA (NARAL), dr. Nathanson a devenit un mare luptător pentru cauza vieţii.
Acest film nu are nimic a face cu religia. Dr. Nathanson s-a declarat ateu. Nu are nimic a face cu "convingerile personale". Este doar crudul adevăr: avortul nu înseamnă "dreptul femeii de a alege", ci o crimă comisă "legal" împotriva unei fiinţe umane.
Organizaţiile, medicii şi politicienii pro-avort din România şi întreaga lume ţin femeile în ignoranţă, ascunzându-le, prin omisiune sau minciună, adevărata natură a acestui act criminal, dar şi consecinţele devastatoare pe care avortul le are chiar asupra femeilor care-l fac.
Avortul a devenit o industrie puternică şi influentă. Cu cinism, cei care pretind că "ajută femeile" operează în toată lumea o reţea de mii de clinici, cu o cifră de afaceri de miliarde de dolari. Bani pătaţi de sânge de om.


[Vezi urmarea - „Răspunsul” vimeo.com/37862103 ]

Și un pic de lectură suplimentară plus alte două filme (nerecomandate celor sub 12 ani; filmele sunt foarte dure):

http://avortulsicontraceptia.ro

Dumnezeu cheamă la viaţă

Sursa foto

Sursa foto

Sursa foto

Câteva poze de pe net. 

Am adunat în calculator câteva fotografii printre care şi acestea şi, înainte de a lua o vacanţă pe blog, m-am gândit să le postez.
Ultima fotografie din serie mi-a amintit o poveste spusă cu ani în urmă de un prieten. Eram la masă într-o seară, între prieteni, undeva la o cabană. Cel care povestea despre viaţa lui era un tânăr de 28 de ani. Părinţii lui mai aveau 4 copii. Câte doi din fiecare căsătorie anterioară. Pe el nu l-au mai dorit. În special bunica din partea tatălui. Dar bunicul l-a vrut. Era singurul din familie care l-a dorit. Dar de fapt nu era singurul, pentru că Dumnezeu cheamă la viaţă, El dă copii, şi fiecare copil este dorit de Dumnezeu.
Acea bunică era atât de bolnavă sufleteşte încât s-a urcat cu picioarele pe el, pe burtica mamei lui, cât timp era însărcinată... Dar Dumnezeu l-a apărat. Mama n-a pierdut sarcina, l-a născut. Medicii au rămas uimiţi de  grosimea placentei, nu mai văzuseră aşa ceva.
 Tânărul este profesor de religie la un liceu şi e foarte iubit de elevii lui. Iubiţi şi ei la rândul lor, şi, mai ales, înţeleşi de tânărul profesor.
Dumnezeu are alte planuri decât oamenii.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Ramona

Maică, ce minune!!! Ce minune!!!

Sărut mâna!
Am fost la eco! E băieţel!!! Maică, aşa minune n-au văzut ochii mei niciodată!
Eram hotărâtă să mă duc să pun o sută de întrebări căci eram foarte neliniştită şi mi-era frică. Când a dat drumul la imagine am amuţit cu totul! Îl vedeam pe mititelu meu!!! Ştiţi, m-am speriat iniţial! E OM!!! Da, mă uitam că în mine stă un Om cu cap, mâini, picoare şi toate, toate! Când i-am văzut făţuca era cu mâna la ochi şi încruntat, ăarea speriat... l-am binecuvântat şi i-am spus să nu se teamă că mami vrea doar să ştie că e bine şi apoi îl lasă în pace, nu îl mai deranjează în căsuţa lui. I-am spus că îl iubesc, îi spuneam într-una că îl iubesc şi parcă îmi venea să îl îmbrăţişez... dar eu chiar îl îmbrăţişez: îmi iau burtica în braţe şi îi spun că abia aştept să îl iau şi pe el, dar să aibă răbdare să crească mare şi puternic să poată trăi şi în afară. Şi-a luat mânuţa de la ochişori şi s-a culcat, a pus-o sub căpşor! Parcă sunt eu când eram mică şi mă învăţa bunica să dorm cu mânuţele sub cap a rugăciune că atunci vine Maica Domnului şi îmi protejează somnul.
Au fost nişte momente incredibile! Maică, ce minune!!! Ce minune!!! Când am ieşit sărutam parcă cu nesaţ pozele alea! Copilaşul meu iubit!!!
Zilele astea m-a copleşit ideea că e pentru toată viaţa, că viaţa mea se schimbă definitiv acum. Cumva că la nuntă când nu-mi puteam lua privirea de la icoană şi Îi spuneam Domnului că nu ştiu în ce mă bag, dar mă bag cu El şi e "obligat" să mă ajute. Aşa şi acum. Mi se pare imposibil să iubeşti un om toată viaţa. Şi punând asta în faţa Domnului m-am liniştit, că nu iubesc eu, ci El! Şi pentru El nu e greu să ne iubească toată veşnicia, d'apoi ăia câţiva ani de pe aici.
Atât. Au ieşit toate bune, i-a făcut Doamne de toate!!! Să mai îndrăzneşti să afirmi că facem noi copiii... păi cum să fac eu aşa minune? Trăiesc într-o uimire totală legată de corpul nostru! Ce minunăţie, Maică! Mă uit cum singur "ştie" ce are de făcut şi îi face loc lui bebe cu atâta dragoste! Da, celulele mele îşi iubesc rodul!

Sărut mâna, Măicuţa mea dragă!
C. V.
***
Slavă, Ţie, Doamne, slavă Ţie!
Mulţumesc mult copila mea şi te rog să nu te superi că pun şi acest mesaj pe Site dar vreau ca toate mămicile să trăiască în mod conştient minunea de a fi casă unui om nou şi părtaşe active la această lucrare dumnezeiască!
Doamne, Te rog, fă ca toate mămicile să intre în Biserica Ta şi să primească Viaţa Ta dăruită prin Sfintele Taine ca să biruiască orice răutate sau boală sau neputinţă din această lume!
Cu dragoste şi rugăciune şi binecuvântare,
Maica Siluana

Doamne ajută!
Am continuat un pic mic mic cu ieşirea din labirint. Maică, nu mai pot să fac nicio rugăciune ca înainte, căci mereu gândul şi rugăciunea se îndreaptă ori spre copil ori spre tăticul lui. Nu ştiu... citesc şi psalmii şi rugăciunile cu voce tare, dar parcă le citesc să le audă Bebe, să înveţe de pe acum să îi binecuvânteze pe vrăjmaşi, să înveţe de pe acum să vorbească cu Domnul... nu ştiu... e ciudat tare, toate sunt date peste cap! Cum să vorbesc cu Dumnezeu despre altceva, când Copilaşul meu mă înghionteşte de parcă ar zice "Mami, zi-I şi de mine!!!!" Nu ştiu dacă e normal, dar cum să nu îl bag în seamă? E aşa mic şi scump şi are nevoie de dragoste ca să crească mare şi voinic şi dacă nu de la Doamne de la cine?

Sărut mâna!
C. V.
***
Adevărat spui, Om drag!
Fie ca acest adevăr să intre în mai multe urechi şi să dea rod în mai multe inimi!
Cu rugăciune şi binecuvântare şi recunoştinţă pentru hărnicie şi curaj!

Maica Siluana

Tânără, singură şi mamă

Aflate în situația ei, multe tinere aleg avortul. Li se pare singura cale să scape de ”pacostea” de a avea în grijă un suflet. Nu realizează că este o crimă, că omul are o identitate din momentul concepției lui. Copilul, care ”poartă” vina iresponsabilității lor, trebuie să plătească cu viața. Și totuși, există și tineri, ca Andreea, care au ales viața. Pentru unii ca aceștia, nașterea este firescul și împlinirea vieții, miracolul ei perpetuu.

Numele meu este Andreea și am 22 de ani. Am avut o relație, de aproape trei ani, cu un băiat pe care l-am iubit enorm, însă dragostea s-a stins subit, în urma scenelor de gelozie și comportamentul lui schimbat în mod radical. Când am început relația, eu eram fecioară și așteptam momentul potrivit pentru a începe un raport intim cu el. Între timp, el se schimba din rău în mai rău, motiv pentru care eu amânam ‘momentul’, în speranța că el își va reveni și va fi așa cum îl cunoscusem. Mă judeca aspru din cauza locului de muncă pe care îl aveam, și anume dansam ca animatoare in diferite cluburi din capitală, job constrâns și de situația familială, aspect pe care îl cunoștea foarte bine.

Tragedia familiei mele a început din momentul în care ne-a murit o o soră într-un accident de mașină. De atunci, mama a intrat într-o depresie cronică foarte periculoasă. În tinerețe, ea fusese diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, trecând prin mai multe episoade care prezentau labilitate la nivel psihic. Tata ne-a părăsit și el, încă de la o vârstă fragedă. Am rămas patru surori din cele cinci, însă doar eu , cea mai mică dintre toate, și cu o altă surioară, cu un an mai mare decât mine, am rămas alături de mama, să avem grijă de ea și să o întreținem, de 5 ani încoace. Mă întrețin și pe mine, și pe mama de la o vârstă fragedă, dar, între timp, am terminat și o facultate, în timpul căreia nu îmi permiteam un job de zi, plus că un salariu normal nu îmi acoperea toate cheltuielile.

Am plecat în Italia să muncesc ca ‘hostess’ într-un night club deoarece relația meu cu respectivul scârțâia și m-am gândit că, poate, această pauză, o să îl facă pe el să reflecteze și să mă prețuiască la adevărata valoare. După nouă luni, m-am întors în țară, la el, cu dorința arzătoare să ne împăcăm și să o luam de la zero. La scurt timp, pentru că-l iubeam nebunește, m-am decis să îmi încep viața sexuală cu el, crezând că așa se va îmbunătăți și legătura noastră. Decizia a fost una regretabilă, din păcate. Hotărâsem împreună să ne protejăm, pentru a evita o sarcină, considerând că nu suntem pregătiți să avem deja un copil.

Sunt împotriva anticoncepționalelor de când m-am documentat intens despre cum funcționează cu adevărat. Mijloacele contraceptive nu împiedică fecundarea, ci prinderea micuţului prunc de mucoasa uterină. Deci, nu au efect preventiv, ci abortiv. Pilulele contraceptive au multe efecte negative deosebit de grave. Pilula antibaby a început să fie comercializată în anii ’60. La 10 ani de la introducerea pilulei apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele secundare ale acesteia. Cele mai cunoscute efecte sunt: infarct miocardic, hemoragii cerebrale, tromboembolii, creşterea incidenţei cancerului, sterilitate, tulburări digestive, tulburări oculare, dezechilibru psihic, depresie, modificări de personalitate. Deşi se cunosc bine aceste efecte negative, ‘sistemul oficial’ (adica cei care ne conduc și ne controlează ) încearcă să le minimalizeze pentru a susţine contracepţia.

Ce poate fi mai clar de atât? Deși cu toții știm, în conștiința noastră, că avortul este o CRIMĂ, refuzăm adevărul, pentru că știm că este rușinos și ne face să ne simțim vinovați. Așadar, înainte să luați o decizie fatală, documentați-vă bine!

Deci, nu am luat aceste contraceptive și am rămas însărcinată. De menționat că, după o lună, mă desparțisem definitiv de acest băiat. În urma multor neînțelegeri, el începuse să fie agresiv verbal și fizic, iar eu nu am acceptat o asemenea atitudine. Eram hotărâtă, pentru prima oară în toți acei ani, să mă despart de el fără cale de întoarcere.

Curând, am aflat că sunt însărcinată în cinci săptămâni, iar reacția mea a fost una de șoc teribil, refuz, neputință de a accepta. Mă simțisem transpusă într-o clipită într-un coșmar! Recunosc, cu regret și o rușine de nedescris, că primul gând a fost să fac avort, însă acest gând diabolic și criminal nu a durat mai mult de câteva minute. Eram mult prea conștientă de faptul că avortul este o crimă și o discriminare fatală pe baza vârstei și a locului unde se afla bebelușul în pântec.

În perioada în care am aflat de sarcină, treceam printr-o depresie cauzată de despărțire, sufeream enorm, slăbisem într-un mod exagerat (ajunsesem la 45 de kg, înălțime 1.66) și aveam insomnii cronice de câteva luni. Doar o surioară, penultima din cele din cele patru, despre v-am spus şi la început, mi-a fost alături atât la aflarea veștii, în timpul sarcinii, cât și la ora actuală. Disperarea mea s-a accentuat şi din cauză că sora cea mai mare m-a dat afară din propria casa, în timpul sarcinii, iar eu nu am niciun drept asupra casei, doar din motivul ca eram minoră cand s-a cumpărat casa din banii părinţilor şi de aceea nu am fost trecută ca proprietar nici eu, nici sora care acum îmi poartă de grijă. Şi în prezent stăm tot cu chirie şi cu nesiguranţa zilei de mâine.

A trebuit să duc multă muncă emoțională până să accept sarcina și ideea ca voi fi o mamă singură, fără o casă, fără o carieră, fără sprijin din partea părinților, familiei, fără absolut nicio stabilitate sau siguranță. A fost groaznic de greu și încă mai este.

M-am gândit să fiu morală și să îi mai acord tatăl copilului o șansă în relația noastră, în special pentru creșterea armonioasă a copilului. Așadar, am încercat timp de nouă luni, cât a durat sarcina, să fie bine între noi, să ne înțelegem, însă în zadar. A fost o tortură. Se comporta dezastruos de tiranic cu mine. Se simțea mai puternic crezând că eu depind de el, iar asta îi “permitea” să mă înjure zilnic și s-a întâmplat să și dea în mine de câteva ori în timp ce eu eram însărcinată. Am suferit și am plâns foarte mult în timpul sarcinii, deși în interiorul meu luptam cu toată ființa să rămân puternică și senină pentru bebelușa mea. Încercăm să mă înveselesc și să găsesc refugiu în cărți, în muzică clasică, uneori dansam și mă filmam. Făceam totul pentru fetița mea, pentru a nu-i transmite stări triste. Din cauza grijilor și a suferinței, nu aveam poftă de mâncare, dar, zilnic, mă forțam să mănânc ca la carte (fructe, lichide, carne, lapte, gătit, fără prăjeli sau conservanți). La sfârșitul sarcinii, aveam cu 25 de kg in plus, dovadă că avusesem bine grijă de bebe, să nu îi lipsească nimic sănătos din alimentație. Aveam momente în care disperam și mă panicam cu gândul la viitor și mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne ia Dumnezeu la El pe amândouă. Însă sora mea era tot timpul lângă mine și mă susținea, precum îngerul meu păzitor.

După naștere, am decis să plec cu fetița de lângă tatăl copilului, iar acum sunt senină si liniștită alături de îngerașul meu cel divin. Sunt mai mult îngrijorată decât fericită, având în vedere că sunt o mamă singură și nu știu exact cum îmi voi crește Bebelușa, însă voi lupta pentru îngerașul meu cu toată dragostea și cu toată ființa. Alegerile făcute au adus, în interiorul meu, o pace și o satisfacție greu de descris în cuvinte.

Mă cutremur de fericire și emoții când îmi privesc cea mai mare creație și când mă gândesc că acest suflețel mititel a crescut înlăuntrul meu.

Treziți-vă la realitate, doamnelor! Nu este nevoie de multă inteligență pentru a realiza că avortul este o crimă. Vă omorâți propriul copil și, poate, unicul. De ce credeți ca majoritatea femeilor care fac avorturi, când vine momentul în care își doresc un copil, nu mai pot să-l facă?

Pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi patrunsă de nimeni. Reflectați!

Bucuria darului

Recomandare film: Bella

445 babies saved from abortion thanks to free ‘Bella’ movie,

By Peter Baklinski

Thank you, Mat. Emily !

''The film Bella, released in 2007, is a story about how reaching out in a loving way to someone in a difficult situation can give them hope.

“What the movie does is touch the women where we can’t,” said Tracy Reynolds, program director of Bella HERO in an interview today with LifeSiteNews. “It really shows her what her opportunity would be either to be a ‘mom’ or to ‘choose adoption’ and give that child a home.”
Reynolds compared the film to a “mega ultrasound” which allows a troubled pregnant mother to really see the possibilities in choosing life.
Over 700 pregnancy centres across the USA, Canada, and Australia are now using the Bella film strategy to change hearts and save lives.
Counselors receive training how to use the film with pregnant women who are undecided about the fate of their baby and even considering abortion. Some centres have found that the “movie night in a bag” concept, which includes the “DVD, popcorn, candy, and other creative items,” is practically impossible for someone to turn down.
Heartwarming success stories leave no doubt that the strategy is effective.
Abortion minded 16-year-old Anna (name changed) received counseling over the phone from one centre. She was sent a packet which included Bella. Soon afterwards, Anna called the centre back saying, “Bella is the best movie I have ever seen! It helped me decide to keep my baby.”
Another woman, Tina, and her boyfriend came into one centre and discovered that she was pregnant. Not only was Tina in college at that time, but she was also far away from home. She did not think that she was ready or able to bring a child into the world. The abortion-bound couple was given a copy of Bella.
The couple surprisingly returned to the centre for an ultrasound. The staff were delighted to learn that they had decided to keep their baby and parent the child themselves. The father wanted to name his child ‘Bella’ if she was a girl. The couple’s choice did not swerve when the ultrasound revealed twin daughters. They are now the proud parents of Bella and Millie.
Cindy (name changed) visited a pregnancy centre very “confused and scared.” The 25 year-old woman was already the mother of a young son. She did not want to abort, but felt she had no choice since she “felt she loved her boyfriend too much to interrupt his college plans”. She went home with the film Bella, but not before agreeing to return for an ultrasound.
A few days later, Cindy returned to the centre crying. The staff heard that she had not slept for the last few days. The counsellor learned that Cindy had watched Bella and not only decided to keep her baby, but had broken off her relationship with her boyfriend and turned her life over to God. Just like the star in the film, Cindy chose adoption for her baby.
Peggy Hartshorn, President of Heartbeat International, a pro-life organization that works to make “abortion unwanted today and unthinkable for future generations,” endorsed the Bella HERO initiative, saying that many women who feel “pressured to abort an untimely pregnancy need someone to say that it is okay to have a baby.” She believes that the film is a lesson in “compassion, self-sacrifice and the unconditional love of family” and that it will give pregnant woman a “positive message.”
Cindy Collins, Director of a Crisis Pregnancy Center in Louisiana encourages pregnancy centres to put the film to use. “It has been received with enthusiasm at my center, and we already have 5 mothers who chose life after watching the movie,” she said.
Reynolds is convinced that all an abortion-minded woman needs to know so that they will cherish the life within them that there is that “there is hope, that they are not alone, and that somebody is out there who will help them”.
Many staff at pregnancy centres believe that the film captures the heart of their ministry. They look forward to more babies being saved as the story of Bella continues to reach troubled pregnant women with a powerful message of hope.'' (Charming The Birds From The Trees, Matushka Emily)

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

( după o întâmplare reală)

Blogul lui Marius Iordăchioaia

Leaganul copiilor

''Binecuvântare pentru avort'', fragment din filmul Ostrov (Rusia, 2006)

Pentru subtitrare apăsaţi CC


Via Blogul Fiu de tină 

Când un om vine pe lume

Dialog cu dr. Roman Ghetmanov, medic ginecolog la Spitalul Orăşenesc nr.70 din Moscova (Federaţia Rusă)

Procesul naşterii este o încercare grea şi pentru mamă, şi pentru copil. Încă din timpurile străvechi, apariţia unui copil pe lume se considera o taină. Astăzi, partea această sacră a naşterii, pe care multe mame o simt de multe ori inconştient,  se amestecă cu destule superstiţii, împrumutate din culturi şi de la popoare diferite, din mode şi tendinţe. Femeile gravide, în largul internetului, împărtăşesc cu generozitate informaţii despre modul în care, totuşi, se poate „naşte în mod ortodox”, urmărind cu plăcere clipuri video despre naşterea în baie, în ocean sau în alte locuri şi locaţii mai exotice.

Şi dacă la întrebările despre viaţa spirituală a viitoarei mame poate răspunde doar un duhovnic, la toate celelalte în legătură cu naşterea este mai bine să ceri sfatul unui expert. Portalul Pravoslavie.ru l-a rugat pe medicul obstetrician şi ginecolog de la Spitalul  Spaso-Petrovsk din Moscova, Roman Ghetmanov, el însuşi tată a 10 copii  să comenteze miturile populare despre sarcină şi naştere. Sursa: http://www.orthomed.ru/news.php?id=29605

- Comunitatea medicală de astăzi susţine ideea naşterii naturale?

- La începutul secolului XX, medicina a făcut un pas înainte: femeile au început să nască la spital, în prezenţa a moaşelor profesioniste, care puteau oferi asistenţă medicală de calitate. Imediat au început să scadă ratele mortalităţii, atât infantile, cât şi materne. Şi totul a fost bine, dar, după un anume timp, mulţi medici profesionişti şi-au dat seama că atunci când femeile nasc la spital, e ceva în genul unei benzi rulante: vine gravida, îşi face treaba şi pleacă. Şi femeia în travaliu nu mai este văzută ca o persoană, ci a început să fie percepută ca un obiect al  naşterii.

Unul dintre primii care au vorbit despre asta în mod serios, a fost Michel Odent, care a numit multe lucruri pe numele lor. El a organizat, mai întâi în Franţa şi apoi în Anglia, maternităţi private şi a încercat să se întoarcă înapoi, asigurând anumite condiţii ca femeile să nască acasă. Rezultatul a fost absolut remarcabil. Metodele sale au fost căutate şi în ţara noastră. Îmi amintesc că, la începutul perestroikăi, Odent a venit la noi şi a ţinut prelegeri. Comunitatea medicală îl recunoaşte. În tot cazul, cu câţiva ani în urmă,  medicul şef obstetrician şi ginecolog pe Moscova, profesorul Mark Kurtzer, l-a invitat să vină la centrul pe care-l conduce pentru a relata medicilor despre metodica naşterii moderne. Astăzi, cărţile lui Odent sunt accesibile, poţi să le citeşti şi mulţi oameni îi pun ideile în practică. Am lucrat timp de cinci ani ca medic pediatru, deci nu vorbesc din afara lucrurilor, şi am înţeles că este optim pentru un copil să se nască acasă. Dar aici apar două întrebări: cât de posibil este acest lucru astăzi, în condiţiile noastre, şi pe cât de pregătite sunt pentru asta gravidele însele.

Ca naşterea să decurgă în condiţii de siguranţă, trebuie să se facă astfel încât femeia, în cazul apariţiei oricărei complicaţii, în câteva minute, ea să poată fi transportată într-un loc unde i se vor oferi îngrijiri medicale de înaltă calitate. Adică, la uşa casei ei trebuie să stea, pe tot parcursul naşterii, o ambulanţă, dotată cu echipamente de resuscitare complexe, cu sânge şi plasmă de grupa necesară etc. Poate astăzi oferi aşa ceva medicina rusă? Bineînţeles că nu! Prin urmare, naşterea la domiciliu este  periculoasă, aproape mortală.

- Dvs aţi asistat vreo naştere acasă?

- Da, de două ori. Dar au fost nişte situaţii fără ieşire, când a trebuit  să acord ajutor în regim de urgenţă. În mod special, nu m-aş apuca de asta, pentru că, în condiţii casnice, medicul nu poate garanta nimic. În primul rând, de departe, astăzi, nu orice femeie poate naşte acasă – modul nostru de viaţă, bazat pe confort, aproape că nu lasă loc unor încercări fizice serioase – astfel că e nevoie de o pregătire serioasă.  Iar, în al doilea rând, este aproape imposibil să prezici cum va decurge naşterea, chiar să spunem în cea mai fericită situaţie. Poţi să primeşti 100, 200, 300 de naşteri acasă şi femeile să nască mult mai bine acasă decât la ​​spital – iar a 301-a gravidă să piardă copilul, practic, născând acolo unde trebuie. Şi asta rămâne pe conştiinţa medicului.

- Adică naşterea naturală nu este accesibilă femeii de astăzi?

- Despre medicină nu trebuie să te pronunţi unilateral. Situaţia în diferite maternităţi din ţara noastră este diferită. Pe de altă parte, există, de asemenea, un aspect spiritual aici. La urma urmei, dacă ai născut acasă, de exemplu, sau fără utilizarea de medicamente, aceasta încă nu înseamnă naştere naturală. Viaţa modernă ne-a obişnuit cu un trai confortabil, căutăm în principal bunăstarea. Şi naşterea, uneori, practic, este singurul zdruncin şi şoc real, când nu putem să sperăm decât la ajutorul lui Dumnezeu şi trebuie să ne lăsăm în mâinile Sale. Dar suntem gata pentru asta? Sau iată o altă problemă... Organizaţia Mondială a Sănătăţii se gândeşte acum la modul serios de a introduce o regulă potrivit căreia femeia însăşi trebuie să se decidă asupra modului în care să nască, ce proceduri medicale poate face medicul, şi pe care nu le poate face. Dar gravida nu este specialist şi nu-şi poate imagina consecinţele! Adică, echipa medicală, în loc să-şi continue munca, trebuie să explice pe înţelesul gravidei cum acţionează un medicament sau altul. Aceasta este psihologia omului modern: el vrea să se decidă totul, chiar şi în momentul naşterii. Michel Odent a avut dreptate când a spus că principalul duşman al femeilor la naştere este chiar mintea lor: emoţiile, temerile, gândurile. El a urmărit cum dădeau naştere animalele. Iată un exemplu. La o gradină zoologică năştea o maimuţă. Turma întreagă de „rude” s-a adunat în jurul ei, toate gesticulând violent, ca şi când i-ar fi recomandat ceva, şi naşterea a fost dificilă. Iar când aceeaşi maimuţă a fost izolată într-o cameră separată, ea a născut minunat! Deci, principalul duşman al femeii moderne în timpul naşterii este ea însăşi. Iar cum trebuie să se comporte o femeie însărcinată în travaliu acest lucru există în natura ei.

- Cu toate acestea, multe femei ortodoxe de azi încearcă să găsească o modalitate de a naşte, care să corespundă credinţei lor şi stilului de viaţă creştin. Ce soluţii au ele?

- Multe femei, nu doar ortodoxe, se amăgesc cu sfaturile lui „cutare sau cutare” şi cred că pot naşte în general fără nici o asistenţă medicală. O astfel de viziune „extremistă” asupra lucrurilor se întâlneşte adesea la neofiţi. Atunci când o persoană se apropie de Biserică cu adevărat – e minunat. Dar, de regulă, cei care vin azi la biserică nu au cultura pe care strămoşii lor au avut-o. Contemporanii noştri nu s-au născut în Biserică, nu au crescut, nu s-au educat sub ocrotirea binecuvântată a Bisericii. Trecând pragul bisericii, când sunt deja adulţi, ei devin adesea maximalişti. Şi încă maximalişti în toate! Iar prin aceasta ei fac greşeli, pe care un om ortodox nu ar trebui să le facă. Ei trebuie să depăşească această atitudine şi să-şi revină, căci o astfel de atitudine radicală, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva lor. Ce stil de viaţă ar trebui să ducem noi, creştinii ortodocşi? Să fim integri, să ne străduim să trăim cu Dumnezeu, să mergem mai des la biserică, să ne mărturisim şi să ne împărtăşim. Şi atunci şi concepţia, şi sarcina, şi naşterea vor fi naturale. Şi dacă ceva nu merge aşa cum ar trebui, aşa cum v-aţi dori într-un anume moment, gândiţi-vă de ce Dumnezeu ne dă anume astfel de încercări şi acceptaţi greutăţile cu smerenie. Poate, peste vreo douăzeci de ani veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru că vi s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Din punctul meu de vedere, al unui medic practician, o femeie ortodoxă ar trebui să se deosebească, la naştere, de cea „neortodoxă” doar printr-un singur lucru – să nu le condamne pe celelalte pentru toate păcatele. Numai prin acest lucru, şi nu prin faptul că îşi umple salonul de spital cu icoane. De multe ori, în spital, ne confruntăm cu faptul că femeia vine şi spune: eu sunt ortodoxă, vreau să nasc aşa-şi-aşa, nu voi face cezariană şi  nu voi face asta şi asta. Dar dacă apoi ceva nu merge bine, toţi din jurul ei vor fi vinovaţi. Da, o femeie ortodoxă înţelege: naşterea este un proces natural. Dar trebuie să ţinem minte că tot ceea ce ne este dat este pentru binele nostru spiritual! Cuiva Dumnezeu îi trimite zece copii, şi altcuiva doar unul-doi! Desigur, puteţi da vina pe medicul care v-a operat şi din cauza asta aveţi probleme, în sensul că nu veţi mai fi în măsură să dea naştere la zece copii la rând. Da, astăzi, cezariana se  utilizează foarte pe larg. Desigur, pentru mulţi ortodocşi ea este o problemă. Foarte adesea o cicatrice pe uter complică ducerea sarcinii în naşterile ulterioare. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, şi rezultatele reuşite după operaţia cezariană nu sunt o raritate. Eu, de exemplu, am făcut unei femei cinci cezariene. Abordarea trebuie să fie strict individuală şi în conformitate cu indicaţiile medicale.

- Este cezariana prea des astăzi folosită, pentru a uşura „muncă” şi a gravidei, şi a medicului?

- Mereu mi-e teamă să spun ceva împotriva operaţiei cezariene, deoarece, dacă cineva ar crede ce spun eu, fără să se gândească prea mult, şi pierde copilul din cauza asta, eu voi fi de vină. Nu vreau să-mi asum un astfel de păcat. Dar, sincer, foarte des indicaţiile pentru cezariană sunt exagerate. Din păcate, aşa este. Dar, pe de altă parte, aş dori foarte mult ca cititorii să înţeleagă: neîncrederea de medici întotdeauna duce la consecinţe grave. Dacă Domnul te-a adus la medic, este nevoie smerenie. Deoarece nici un fir de păr nu cade de pe capul nostru, fără voia lui Dumnezeu. Daca o femeie, în timpul naşterii, începe „să-şi ceară drepturile”, aceasta nu mai este naştere, ci naştere patologică. Organismul nu funcţionează aşa cum trebuie. Toate problemele trebuie rezolvate înainte de naştere, iar, în timpul naşterii, trebuie să se supună specialistului.

- Dar cum să te pregăteşti, totuşi, ca să naşti natural?

- Naşterea de copii este lucrul cel mai natural pentru o femeie. Fata este pregătită încă din copilărie pentru o viaţă completă de adult; în familie, părinţii devin exemplu pentru ea. Într-o singură zi nu poţi face acest lucru. Şi relaţia cu soţul în căsătorie, de asemenea, trebuie să fie plină, iar dacă există pace în familie, dacă soţii tind să facă din familie o „mică Biserică”, atunci întreaga lor viaţă, şi naşterea copiilor va fi armonioasă. Femeile acum trebuie să muncească mult. Unele, ca să-şi hrănească familiile, altele fac carieră din vanitate. Dar femeia este astfel zidită de la natură, încât creierul ei, atunci când ea se pregăteşte să devină mamă şi naşte, trebuie să fie concentrat numai asupra naşterii şi maternităţii. Ea nu ar trebui să gândească în acel moment unde să investească banii, cum să vândă acţiuni sau la altele. În acest moment, are nevoie de sprijinul tatălui copilului: el trebuie să aibă grijă de familia lui şi nu doar financiar. Familia înseamnă o mare muncă spirituală. Dar astăzi nimeni nu-i dispus să muncească. Chiar şi în naştere, multe femei caută opţiunea cea mai uşoară şi cea mai nedureroasă. Sau unii spun: de să-ţi mai faci o familie, când poţi să te duci să faci FIV şi să concepi un copil fără participarea unui bărbat? De ce să te chinui 12 ore în travaliu, când poţi face operaţie cezariană şi să primeşti copilul mult mai rapid?

- Familiile ortodoxe [de la noi] tind să aibă mulţi copii. Cum este afectată sănătatea femeii de naşterea fiecărui copil?

- Desigur, sarcina şi naşterea înseamnă un stres mare pentru organism. Astfel, sarcina contribuie la dezvoltarea unor boli cronice, cum ar fi varicele. Dar, discutând cu femeile multipare, la noi în parohie sau la spital, văd că sănătatea lor este trainică, nimic nu pare să le doboare, atât de puternice, curajoase şi rezistente sunt. Iar, în plus faţă de sănătatea fizică, există şi sănătatea spirituală. Poate că aceasta îi dă unei femei puterea de a naşte mai mulţi copii. Citiţi Evanghelia, acolo stă scris despre toate acestea.

- Respectă postul gravidele din parohie?

- Există zile foarte stricte, când poţi posti. Desigur, toate se fac în mod individual. Este inadmisibil să duci până la epuizare o femeie gravidă, dar şi moderaţia în alimentaţie este utilă din punct de vedere medical. Iar postul nu numai înseamnă numai post alimentar.

- Tendinţa mondială este ca femeia să dea naştere primului ei copil după vârsta de 30 de ani. Se consideră că ea mai întâi trebuie să-şi construiască o carieră, să devină independentă, şi apoi să facă copii. Acest lucru este justificat din punct de vedere medical? Poate că mamele mai în vârstă  sunt mai dispuse să nască din punct de vedere psihologic?

- Nu văd o astfel de conexiune. Dimpotrivă, creierul, cunoştinţele noastre de educaţie, umane, inteligenţa sunt inutile în naştere. Totuşi, naşterea este, în primul rând, o muncă fizică grea. În timpul naşterii, organismul pierde tot atâtea calorii câte ar pierde cineva, descărcând singur un vagon de cartofi, de exemplu. Desigur, o astfel de muncă se potriveşte mai bine unui organism tânăr şi sănătos.

- În fiecare zi asistaţi naşteri şi puteţi vedea cu propriii ochi cât de greu se vine pe lume. Dar şi Dvs aveţi mulţi copii. Chiar niciodată nu v-aţi temut şi nu aţi avut îndoieli?

- Căsătorindu-mă cu soţia mea, nici măcar nu m-am gândit că ar putea fi altfel. Am înţeles acest lucru când mă pregăteam de Taina cununiei. Fiecare copil nu este numai o povară, dar, de asemenea, o mare bucurie. De exemplu, acum trei ani, s-a născut fiica noastră cea mai mică – şi ce minune a fost! Ne gândeam că, la vârsta noastră, nu vom mai avea copii. Dar Domnul ne-a arătat mila Sa. Adesea se vorbeşte despre dificultăţi financiare. Dar noi, de exemplu, discutăm acum, în apartamentul meu din Moscova. Credeţi că am muncit numai eu pentru el? Nu, desigur, copiii m-au ajutat! Viata merge înainte: cândva locuiam într-un apartament închiriat, apoi, am avut apartamentul nostru, ne-au mai ajutat şi părinţii. Nu s-a întâmplat nimic grav sau de nedepăşit. Pe de altă parte, au fost atât de multe cazuri, în practica mea medicală, când oamenii au petrecut o jumătate de viaţă să obţină anumite avantaje materiale, şi apoi s-au maturizat şi şi-au dat seama că nu aceasta şi-au dorit ei cu adevărat. Nu-i mai bucură propriul lor apartament, pentru cumpărarea căruia au depus atâta efort, dacă el este gol şi nu se aud glasuri şi râsete de copii. Din păcate, astăzi, atât mediul degradat, cât şi modul nesănătos de viaţă îşi spun cuvântul asupra decurgerii sarcinii şi naşterii, asupra posibilităţii organismului de a concepe copii sănătoşi. De aceea e atât de important de a ne folosi de şansa pe care Dumnezeu ne-o dă.

Sursa: http://www.orthomed.ru/news.php?id=29605 , 30 martie 2011

Powerful Story of a Woman Who was Aborted - but Survived

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011

Fragment

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,
[…]
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.
Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.
[…]

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
† D a n i e l
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
şi
Locţiitor de Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului

Citiți întregul text aici:
http://www.radiorenasterea.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1055:pastorala-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-la-duminica-ortodoxiei-din-anul-domnului-2011-&catid=35:stiri

Lila Rose, tânăra care ar putea lăsa Planned Parenthood fără bani de la bugetul SUA

Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA a anulat finanţarea pentru Planned Parenthood, în urma dezvăluirii unor infracţiuni grave patronate de aceste clinici

Lila Rose este o tânără americancă de 22 de ani care şi-a făcut un scop din demascarea ilegalităților comise în clinicile Planned Parenthood, cel mai mare furnizor de servicii aşa-zisă “planificare familială” din SUA.

În ultimii patru ani, de când Lila Rose a fondat organizaţia “Live Action”, în numeroase locaţii ale PP din mai multe state ale SUA au fost filmate cu camera ascunsă negocieri pentru avorturi la fete de 12-14 ani. “Înţelegerile” ieşite la iveală prin postarea pe internet a filmelor sunt nu doar imorale, ci grav ilicite şi criminale. Cei care solicitau aceste servicii se pretindeau fie tinere minore însărcinate, fie proxeneţi de copii care au nevoie ca fetiţele însărcinate să fie “reparate” la clinică pentru a fi trimise din nou pe străzi, fie chiar rude masculine de 30 de ani “intrate în bucluc” după ce au întreţinut relaţii sexuale cu minorele lăsate în grijă. Astfel, pentru bani, dar şi din convingere, funcţionarii clinicilor au acceptat să închidă ochii la mai multe infracţiuni federale: abuz sexual în formă agravată, corupere de minori, proxenetism, pedofilie, întreruperea sarcinii la o minoră fără acordul părinţilor, evaziune fiscală etc.

Iniţial, oficialii Planned Parenthood au negat şi respins totul ca “înscenare”. După ce scandalul a luat amploare, aceştia au concediat funcţionarii vinovaţi, negând totodată că ar fi avut informații despre activitatea ilicită a acestora. Lila Rose afirmă însă că sumedenia de ilegalităţi nu ar fi putut fi comise decât dacă în consiliul de Administraţie al companiei această politică era cel puţin tolerată, dacă nu chiar încurajată.

Lila Rose a fost de curând invitată la o foarte populară emisiune prezentată de Glenn Beck la canalul FoxNews. În introducere, Beck prezintă istoria Planned Parenthood şi a fondatoarei acestei reţele, eugenista Margaret Sanger.

Mai multe aflati aici: Cultura vieţii

Avort in cazul unui viol? Raspunde fiica unei fete care a fost violata cand avea 15 ani

Pam Stenzel 
"Acum 31 de ani, o adolescenta de 15 ani care a ramas insarcinata, a fost nevoita sa ia o decizie foarte grea, mai grea decat altele, pentru ca a fost violata; dar a decis sa-i dea viata fiicei sale si sa o dea unei familii adoptive. Acea fiica am fost eu.
Tatal meu biologic este un violator, nici macar nu stiu care este nationalitatea mea, dar sunt o fiinta omeneasca si sunt valoroasa. Viata mea nu valoreaza mai putin decat a voastra... si nu meritam moartea pentru crima pe care a comis-o tatal meu... Am ascultat tot ce s-a spus, toti spun ca “fiecare copil trebuie dorit si planuit (asteptat), tu esti o eroare”. Nu cred in asta! Cred ca fiecare copil este dorit de cineva si cred ca Dumnezeu, in milostivirea Sa- nu voi intelege asta pana ce nu Il voi vedea fata catre fata- dar cred ca a avut un plan pentru mine. Nu o cunosc pe mama care m-a adus pe lume, sper sa o cunosc intr-o buna zi. Daca nu o voi cunoaste aici pe pamant, o voi cunoaste in cer. Si cand o voi intalni, o voi imbratisa si ii voi spune ca o iubesc, pentru ca ea m-a iubit, m-a iubit suficient pentru a-mi da viata si m-a iubit suficient pentru a-mi da un al doilea dar minunat pe care l-am primit in viata, familia mea. Nu stiu unde as fi acum daca ea ar fi evitat sa ma nasca si ii multumesc pentru ca mi-a dat o familie."

Traducere- Ramona Pop

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

"Cine face fapte bune nu se zăpăcește la cap".
 Fotografii

Valea Plopului

1 decembrie- Povestea parintelui Nicolae Tanase, tata pentru 328 de copii

1 Decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

De mai bine de 20 de ani are grija de copii abandonati, de copii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Plopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia ProVita, parintele Tanase duce o lupta pentru viata.

Acum 13 ani, la ProTv parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci, dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti.

Acum valea s-a umplut si de case si de copii. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame imediat dupa nastere. Pe toti, preotul Tanase i-a adunat in tabara dintre dealuri. Povestea a inceput in 1990.

Tata a sase copii, parintele a inceput un adevarat razboi impotriva avortului, iar mamele pe care le convingea sa-si nasca pruncii ii lasau in grija lui. In 97, in tabara din vale erau 30 de locuri.

Acum, in viitorul despre care vorbea acum 13 ani, tabara e tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in vale apar mereu case.

Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoismul” a fost sters din dictionar.

Pe cei care ajung in Vale manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca si sa ajute.

Cat de greu e sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni numai parintele stie. A fost nevoit sa invete. Copii sunt ingrijiti, hraniti si supravegheati de femei angajate din sat.

Cu exemplul sau, parintele Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face parintele si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii.

Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele este si manager si psiholog este si mama si tata.

Chiar daca statul nu se implica, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si taios parintele are o vorba buna pentru toti.

Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre.

In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copii de gradinita.

Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi in parte ce face si de ce face parintele Tanase. Fiecare copil isi povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie.

Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum 8 copii din tabara au intrat la facultate.

Incolonati, copiii pornesc care satul din deal, la scoala. Pentru sateni sunt copii din tabara sau copii parintelui. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa e viata facuta: sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copii predau o lectie invatata de la parintele: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste.

Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie in continuu de sustinere ca sa mearga mai departe.

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos, prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu postal din tara.

Centrul Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului
Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Cod IBAN LEI: RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001
Cod IBAN EURO: RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003
Cod IBAN USD: RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii BCR Sucursala Vălenii de Munte
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Se va face mentiunea: suma este destinata Centrului Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi”


Contact: Preot Nicolae Tanase – Parohia Valea Plopului, Com. Posesti, Jud. Prahova cod postal: 107440. Tel: 00 40 746 014 605. e-mail.preotnicolaetanase@gmail.com. , Romania.

traseu: Ploiesti – Valenii de Munte – Valea Plopului

Sarah's Choise (film)

http://www.imdb.com/title/tt1392996/

Sinopsis

Sarah Collins este pe punctul de a fi promovata intr-o functie de raspundere bine remunerata, cand afla cu stupoare ca este insarcinata. Intrucat familia ei este foarte religioasa, mama si sora lui Sarah nici nu iau in considerare posibilitatile ca tanara sa recurga la un avort. Sora ei chiar se ofera sa adopte copilul.
Sarah se afla intr-o dilema, deoarece, daca pastreaza bebelusul, trebuie sa renunte la promovare in favoarea colegului ei Thad si sa castige totodata suficient de multi bani pentru a-si putea intretine copilul, iar daca decide sa faca o intrerupere de sarcina, trebuie sa isi calce in picioare propria constiinta. Sefii ierarhici si prietena ei Megan, care a facut un avort la varsta de 16 ani, o indeamna pe Sarah sa aleaga cariera in detrimentul familiei, insa trei vise pe care le primeste de la Dumnezeu si in care ii este prezentat modul in care ar arata viitorul ei daca ar decide sa aduca pe lume acest copil, o determina sa se mai gandeasca.