Pr. Ciprian Negreanu - Conferința la ASCOR Baia Mare

La invitația ASCOR Baia Mare, Pr. Ciprian Negreanu a ținut o conferință la Catedrala din Baia Mare, duminică după-masa, 26.11.2017

Cum arata iadul? Cum arata raiul?

Se spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârsit viata pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă înfometaţi, numai piele si os, erau trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau niste linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel.
''Aici este iadul'' – i-a spus îngerul.

Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăti şi, de asemenea, aceleasi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi plini de viaţă, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Omul s-a întrebat cum e posibil aşa ceva?
 Îngerul i-a raspuns: ''Fiecare om îsi foloseşte propria lingură pentru a-i hrăni pe ceilalti şi astfel nimeni nu rămâne flămând. Acesta este raiul'' – a spus îngerul.

Deciziile corecte sunt balamalele destinului

O poveste frumoasa, Edwin Markham

Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea, care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Aşa că numele şi adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Şi ea i-a scris înapoi. Aşa au început să corespondeze şi, cu cât îşi scriau mai mult, relatia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el i-a scris şi a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arata. Aşa că nu i-a trimis nici o fotografie.
S-a terminat razboiul şi el s-a întors în SUA; şi-au dat întalnire în New York , în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir. Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir în mână.
Vă daţi seama ce aşteptari avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată
Asteptând, a văzut o fată superbă, îmbracată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi era minunată. Era dincolo de orice imaginaţie. Iar el s-a uitat şi a vazut că ea nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamna în varsta. Avea un trandafir în mana. Vă puteti imagina? Tânara superbă şi doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Si nu era frumoasa, chiar destul de urâtă si îmbătrânită.
Voi ce ati fi ales? Persoanei cu trandafirul îi stia sufletul de care se îndragostise. Aşa că s-a îndreptat spre doamna urâtă cu trandafirul, în timp ce tânara frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a intrebat:
- Vii cu mine, soldat?
Iar inima lui era sfâşiată. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: şi-a continut drumul către persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi i-a zis:
- Buna ziua, şi a invitat-o la cină.
Iar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu ştiu ce se întamplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe langa tine m-a rugat să ţin în mână acest trandafir şi mi-a spus că, daca vei veni la mine, să-ti spun că te asteaptă la restaurant.

Sursa internet

Cu cât este mai goală căruţa, cu atât face mai mult zgomot

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:

- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţii auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
- Aud zgomotul unei căruţe…
- Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
- E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând: “Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face”.

Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere.
Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.
Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere până la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

Sursa: Povestiri cu tâlc

Larisa

Privindu-se în oglindă se gândea ce frumoasă ar fi ea dacă ar avea ochii verzi. Mult mai frumoasă… Îşi admira chipul în oglindă în fiecare zi. Ce bine ar fi dacă ar avea ochii verzi! Cei căprui sunt atât de comuni, însă ochii verzi sunt deosebiţi! Se gândea în fiecare zi: "mamă, de ce m-ai facut cu ochi caprui, de ce nu am şi eu ochi verzi?" Până într-o noapte, când s-a trezit deodata şi a început să se roage, multumind lui Dumnezeu. Glasul din vis îi rasuna în minte: "Bucură-te că vezi!"

Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

Impari

Şi erau frumoşi. Şi erau tineri. Şi se iubeau.

Ea făcea medicină. El tot învăţa, iar verile cînd avea timp liber mergea la gara de trenuri şi încărca saci în vagoane. Într-o zi l-au încărcat în ambulanţă după un accident la aceeaşi gară...şi spre seară era făr' de picior.

Impar de picioare el nu i-a mai fost drag...şi s-au despărţit. A trecut o toamnă, şi o iarnă, şi o primăvară. Ea era pe prag de absolvire. Mergea în capitală să apere teza...alb, negru, tocuri. Căldura zăpuşitoare a făcut-o să scoată un braţ peste geamul autobusului. Braţul fu sfîrtecat de un camion ce venea pe contrasens. A rămas fără de mînă.

Uneori viaţa are lecţii crunte, mult prea crunte...

P.S. Şi au trăit şi trăiesc pînă la adînci bătrîneţe împreună. Şi cred că se iubesc, iar viaţa i-a învăţat să se preţuiască...pentru a nu rămîne impari prin viaţă.

Gânduri desculțe  -Irina Croitor

Greierele si furnica-doua versiuni

 (traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)

 
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

VERSIUNEA FRANCEZĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.

SFÂRŞIT

Păţania măgarului bătrân

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână.
Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.
Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei.
Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui.
În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând…
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi...Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.
Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas în sus.
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi.
Foloseşte pământul pe care ţi-l arunca peste tine ca să mergi înainte. Aminteşte-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curăţă-ţi inima de ură, frică si egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi… scutură-te de pământ, pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema.

Povestiri cu tâlc

Lucrurile importante

Un profesor de filosofie statea in fata clasei avand pe catedra cateva lucruri.
Cand ora a inceput, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era. Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a intrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin iar acestia au fost de acord ca era. Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat in borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a intrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns in cor “Pliiin!” Profesorul a scos de sub catedra doua cesti cu cafea pe care le-a turnat in borcan, umplandu-l de aceasta data definitiv. Studentii au ras.
“Acum” a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit, “as dori sa intelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre. Daca totul ar fi pierdut in afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina.”
“Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte.”
“Daca veti incepe cu nisipul,” a continuat el, “nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele.”
“La fel si in viata, daca iti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine.”
“Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fa-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia in oras la cina, joaca golf, vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv . Ai, in primul rand grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip.”
Unul dintre studenti a ridicat mana interesandu-se ce reprezentau cele doua cesti de cafea.
Profesorul a zambit “Ma bucur ca intrebi asta, ele vor doar sa arate ca, oricat de plina ar parea viata ta, e loc intotdeauna pentru doua cesti de cafea, impreuna cu un prieten…”

via mail -din cele multe pe care le primesc cu astfel de istorioare de la prieteni:)

Povestioare pentru suflet

„Bună ziua, Doamne! Sunt eu, Matei.”

"Nu te mai înţeleg, Doamne!"

o poveste splendida

Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor

Hotul de vieti

Doctorul doctorilor

Ultimul nivel…

Arătarea minunată

Zidurile din suflete

nisip şi piatră

cutia cu piersici

Păţania măgarului bătrîn

Si o cugetare:

Merele din varf de pom

Desene realizate de prietena mea M.P.

Legenda fecioriei

A fost odată un împărat, Împăratul Răsăritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrăznea să pornească război împotriva lui, pentru că armata sa era numeroasă şi ostaşii săi erau foarte viteji. De multă vreme Împăratul Apusului avea de gând să îi ocupe tronul, dar nu găsea nici o cale sa îşi îndeplinească dorinţa. Aşa ca a promis mari demnitati celui care avea sa îi spună cum poate să îl învingă pe Împăratul Răsăritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bună. Plictisit să stea de vorba cu oameni lacomi dar grei de cap, împăratul a hotărât să i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu după multă vreme doua-trei capete au zburat. De atunci au încetat să se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împăratului Răsăritului. Până când, la poarta Împăratului Apusului a ajuns un vrăjitor bătrân, cocoşat, cu faţa hidoasă.
- Măria Ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.
- Să îl aud, spuse împăratul.
- Trebuie să îi slăbim armata.
- Nu e o idee nouă...
- Dar eu ştiu cum o vom face.
Şi vrăjitorul l-a sfătuit să trimită nişte negustori în ţara Împăratului Răsăritului, care să vândă nişte vin fermecat.
- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor părăsi decât după ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bărbaţii, făcându-i să alerge după femei. Familiile lor vor fi distruse.
- Dar femeile vor încerca să îşi convingă bărbaţii să nu bea din acest vin.
- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învăţa poporul că nu e nimic rău ca bărbatul să trăiască cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bărbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armată. Pe tineri îi vom convinge că fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o să le placă ideea asta.
- Dar până să ajungă vinul să facă prăpăd în popor, Împăratul Răsăritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu să îşi dea seama că această băutură poate distruge un popor întreg.
- Asta aşa e. Dacă o dam mai întâi oamenilor simpli, Împăratul Răsăritului îşi va da seama că e o otravă. Dar, dacă îl ameţim mai întâi pe împărat, daca îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua după ei. Atâta doar, că ne trebuie filosofi vicleni, ca să îi convingă pe cei de la curte că plăcerea trupeasca e singurul lucru de preţ în viaţă. Să îi convingă că familia şi păstrarea fecioriei până la nuntă trebuie să devină amintiri.
- Aşa să fie. Cât va dura ca să cucerim împărăţia duşmană?
- Mult, Măria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca, şi nu vor putea să se mai apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevărat. Dar ştiu că tot de zece ani aştepţi să afli o cale de a o cuceri şi până acum nu te-a ajutat nimeni.
- Dacă peste zece ani nu îi cucerim, capul tău va fi tăiat de calau. Dacă îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.
- Aşa să fie. Mă duc să pregătesc vinul.
După un an de zile, negustorii Împăratului Apusului reuşiseră să îşi găsească muşterii la curtea Împăratului Răsăritului. Împăratul însuşi zisese la un ospat că vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl băuse vreodată. Cu toate acestea, el îşi dăduse seama că această băutură putea aduce mari tulburări în împaratia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat să se vândă la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor să nu îl poată cumpăra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecată.
- Îţi dai seama că ne întârzie planurile?, îl întrebă Împăratul Apusului pe vrăjitor.
- Nu e nimic grav, Maria Ta. Mai întâi o să slăbească conducătorii, aşa că poate nu va mai fi nevoie de un război. Dar eu cred că oamenii simpli vor găsi o cale să facă rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea că până la urmă Împăratul Răsăritului îşi va pierde minţile şi îi va lăsa pe oameni să bea ce le pregătim noi. Nu trebuie să ne neliniştim. Vei vedea că, deşi fiul împăratului nu s-a lăsat convins încă să guste din ea, pentru că împărăteasa i-a dat o educaţie aleasă, până la urma va bea şi el. Şi dacă bea fiul împăratului, nici un tânăr sau tânăra nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacă îi câştigam pe tineri, cine se mai lupta cu noi peste ani de zile? Bătrânii? N-au nici o şansă. O armată din bătrâni şi bolnavi nu poate porni la luptă.
- Da, oricum am auzit că sfetnicii bătrâni sunt singurii care consideră băutura noastră o primejdie pentru împaratia lor. Nu-i nimic, vor muri de bătrâneţe, unul câte unul.
Încetul cu încetul, dezmăţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregători, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebui să îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngăduitoare ale părinţilor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împăratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumătate din dregători cumpărau licoarea în cantităţi tot mai mari. Victoria pe care o prevăzuse vrăjitorul părea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împăratul Apusului era convins că nimic nu îi va putea sta împotrivă...
Fiul Împăratului Răsăritului a anunţat că vrea să îşi aleagă mireasă. Ca de obicei, sfetnicii care avea fete de măritat aşteptaseră cu sufletul la gură acest moment. Fiecare îşi dorea să se înrudească cu împăratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe că se caută "cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fată" pentru fiul împăratului. Acesta avea o zi întreagă timp să îşi aleagă fata căreia să îi dăruiască inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndată ce împărăteasa aducea pe lume un fiu, dregătorii şi soţiile lor se grăbeau să mai facă copii, până ce aveau o fată care ar fi putut deveni viitoarea împărăteasă. Numai dregătorii foarte bătrâni erau lipsiţi de aceasta ocazie. Ceilalţi erau mândri că fiicele lor avea şansa de a fi luate în căsătorie de prinţ.
De data aceasta mesajul solilor trimişi să vestească alegerea miresei era puţin schimbat: "Tânărul prinţ caută cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fecioară, pentru a o lua de soţie..." Pe vremea când împăratul fusese tânăr, toate fetele nemăritate erau fecioare, acum însă lucrurile se schimbaseră. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregători, în care vinul fermecat era stăpân. Fetele care, convinse că fecioria nu mai are nici o valoare, trăiseră în desfrâu plângeau cu disperare. Tânărul prinţ era atât de frumos...
A venit şi ospăţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un număr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai zece fete veniseră îmbrăcate în alb... Celelalte îşi pierduseră fecioria, cu sau fără voia părinţilor lor. Dar nici una din ele nu renunţaseră la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau că prinţul se va răzgândi, că nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi ca va mai organiza încă un ospat... Aşteptau cu inima strânsa ca prinţul să se răzgândească şi să le dea tuturor fetelor şansa de a lua parte la ospăţ. Dar aşteptarea lor a fost zadarnică. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasă şi foarte înţeleaptă. Prinţul nu a şovăit şi i-a cerut mâna.
Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregătorilor făcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau că au urmat pilda părinţilor lor şi au trăit în dezmăţ. Altele, care avuseseră o creştere bună, regretau amarnic că nu şi-au ascultat părinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise să fie admirată de prinţ, chiar şi pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuie să fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregător. Chiar dacă alta ar fi fost aleasa... Însă de data aceasta cele mai multe fete fuseseră lipsite de asemenea cinste. Şi ruşinea le apăsa sufletele.
A venit şi nunta împăratului. Mirii străluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospatului, spre surprinderea tuturor, bătrânul împărat a spus:
- Am văzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în imparatia noastră. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am primit pe neguţătorii aceia la noi. Îmi dau seama că am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lăsa pe el să conducă. De azi, mă retrag de la conducerea împaratiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncă este aceasta: falşii filosofi, învăţătorii desfrâului, şi toţi negustorii vinului fermecat să fie goniţi de aici, şi toată băutura lor să fie aruncată. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.Hotărârea împăratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici măcar tânărul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar, cuvântul împăratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul, şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împărăţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împăratului Apusului. Şi a vrăjitorului care nu a mai apucat să ajungă mare sfetnic...

Din cartea "Tinerii si sexualitatea", Repere pentru mileniul III
Autor Danion Vaslie
Editura Egumeniţa, Craiova, 2007
(pg. 259-262)

O "legenda" atat de inspirata! Cati "filozofi ai vinului si negustori vicleni" sunt in vremurile acestea? Ii gasim peste tot, la chioscurile de ziare, in emisiunile tv care promoveaza promiscuitatea...sunt in spiritul vremii! Au patruns si in gradinite si in scoli!
Tactica lor este atat de vicleana, incat tinerii (si nu numai) se lasa corupti de "vinul desfraului" fara sa observe "spalarea pe creier" la care e supusa lumea de azi.

De aceea am ales aceasta legenda a FECIORIEI scrisa de teologul Danion Vasile.
Sa ne luminam, sa ne deschidem mintea si sufletul, sa pastram adevaratele valori, curatia inimii (curatia trupeasca si sufletesca) si demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Istoria celor doua pietricele albastre

Istorioara

Cele doua pietricele albastre


Introducere
Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”. Aceasta este responsabilitatea fiecărui om.
Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas.
Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte.
Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei.
Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

Sursa: http://cuvant.credo.ro/ ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE