Mărturia lui Jim Caviezel, actorul care a jucat în ”The Passion of The Christ”

Dacă vrea Dumnezeu

Starețul Paisie Aghioritul povestea: ”Întotdeauna, orice v-ați pregăti să faceți, să spuneți:  Dacă vrea Dumnezeu, ca să nu se întâmple cu voi ce s-a întâmplat cu un om încrezător în sine, care se pregătea să se ducă să lucreze la vie și i-a zis nevestei: Mâine dimineață mă duc la vie. Dacă vrea Dumnezeu, i-a răspuns aceea. Vrea Dumnezeu, nu vrea, eu tot mă duc. A doua zi, cu noaptea-n cap, a ieșit din casă, dar pe drum l-a apucat o asemenea ploaie, că a fost nevoit să se întoarcă. Nu se luminase încă de ziua. A bătut la ușă. Cine-i?, a întrebat nevasta.  Dacă vrea Dumnezeu, eu sunt, bărbatul tău.”

Dmitry Semenik, Dragostea, cum să o dobândim, cum să o păstrăm, Ed. Sophia, Buc., 20013, pg. 286

Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite

 Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neaşteptată şi neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, în­doieli, deziluzii. În anumite situaţii, Dumnezeu îl "prinde" pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Aceasta convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescenţă, la maturitate sau la bătrâneţe. Nu există două fiinţe care să fi ajuns la Dumnezeu pe aceeaşi cale. Nu există nici cale dina­inte trasată pe care cineva să o poată parcurge în locul alt­cuiva. Fiecare trebuie să-şi croiască propriul drum, pe care să îl parcurgă de la un capăt la altul și să-și găsească Dum­nezeul personal, Căruia Îi strigăm: "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut" (Psalmi 62,1). Dumnezeu este acelaşi pentru toţi oamenii, însă El trebuie să fie descoperit de fiecare persoană în parte, de mine şi să fie al meu.

Sursa: Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, p.26

Nu-i nevoie să-mi adun bani pentru „zile negre”

Cum am gândit, aşa s-a şi întâmplat: „zilele mele negre” au venit. Dar mi-am tratat boala atât de mult, încât toţi banii i-am cheltuit, iar ajutor nu am primit.

Am găsit undeva  următoarea povestire a unui ascet de demult: „Mult m-am trudit şi am lucrat, dar bani nu am adunat; ceea ce îmi rămâne, de obicei, împart totul la săraci. Însă odată mi-a venit următorul gând: „Ce se va întâmpla când voi îmbătrâni şi mă voi îmbolnăvi? Cine mă va ajuta şi mă va adăposti atunci? Cu ce voi trăi?” M-am tot gândit aşa şi am început să pun bani de-o parte pentru „zile negre”, la început câte puţin din ostenelile mele, iar apoi tot mai mult, astfel încât am încetat cu totul să-i ajut pe ceilalţi, precum făceam înainte.

Cu timpul mi s-a adunat un stoc destul de mare pentru „zile negre”. Şi ce s-a întâmplat? Cum am gândit, aşa s-a şi întâmplat: „zilele mele negre” au venit. Mi s-a deschis o rană cumplită la picior şi nu am mai putut lucra. A trebuit să stau la pat şi să caut ajutor la doctori. Dar mi-am tratat boala atât de mult, încât toţi banii i-am cheltuit, iar ajutor nu am primit. În cele din urmă doctorii mi-au spus: „Trebuie să-ţi amputăm piciorul bolnav, căci altfel vei muri”. Nu aveam ce să fac şi am hotărât să mă lipsesc de picior, numai să rămân viu.

Între timp, în timpul unei nopţi m-am răzgândit. Mi-am amintit viaţa mea de muncă dinainte, când nu aveam nici un necaz, ci doar mă bucuram că din ostenelile mele le dădeam ajutor celor nevoiaşi, iar de mine parcă şi uitam, şi am început să-I cer lui Dumnezeu ajutor, căindu-mă pentru faptul că mi-am strâns avere şi am nădăjduit ca prin bani să mă izbăvesc de orice năpastă. Şi, iată, mi se arată îngerul lui Dumnezeu şi îmi spune: „Unde sunt, aşadar, banii pe care ţi i-ai adunat pentru „zile negre”? Eu am izbucnit în plâns. „Am greşit - i-am spus Doamne, iartă-mă, de acum nu voi mai face acest lucru!” Atunci îngerul Domnului s-a atins de piciorul meu bolnav şi dintr-o dată mi-a trecut toată durerea. De atunci am început să socotesc că este păcat să adun bani pentru „zile negre”. Pentru ce îmi trebuie bani când Domnul însuşi Se îngrijeşte de mine?”

Vă nelinişteşte situaţia exterioară [se înţelege: insuficienţa mijloacelor materiale] şi cea prezentă şi, mai ales, cea viitoare, nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru familie. Dezvăluiţi-I Domnului durerea pe care o aveţi. Şi rugaţi-vă să orânduiască după voia Lui cea sfântă.

Familia dumneavoastră, oare, nu este a lui Dumnezeu? Şi nu are El grijă de ea aşa cum are de toţi? A vă ruga, dar, pentru aceasta nu este nici un păcat... Cine ne-a învăţat să cerem în rugăciune: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi nu se întristează când cerem şi celelalte lucruri ale vieţii, lăsându-le, totuşi, pe toate în voia Lui cea sfântă. Familia este crucea vieţii capului ei! Răbdaţi, supunându-vă Domnului, şi, făcând tot ce ţine de dumneavoastră, lăsaţi totul în voia lui Dumnezeu.

 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Ed. Cartea Ortodoxă, pp. 174-175)

Sursa: Doxologia.ro

Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte

"Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi aveaţi, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca şi cum aş duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte."

(Filipeni  4, 6-13)

„Când ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii”

Un cuvânt de folos de la Sfântul Maxim, foarte potrivit astăzi (şi poate totdeauna), când nimeni nu e scutit de necazuri şi încercări.

„Să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime, ca să-L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a făcut om, fiind Dumnezeu şi Stăpân prin fire. Să ascultăm de El, şi va birui fără greutate asupra vrăjmaşilor noştri. «Dacă poporul Meu ar fi ascultat de Mine, zice, dacă Israel ar fi umblat în căile Mele, aş fi umilit până la nimicire pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea asupra celor ce-i necăjesc pe ei» (Ps. 80, 12-13). Să ne punem toată nădejdea noastră numai în El şi să aruncăm toată grija noastră numai asupra Lui, şi ne va mântui pe noi de tot necazul, şi toată viaţa ne va hrăni El Însuşi. Să iubim pe tot omul din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii, şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii, şi toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte bizuindu-se pe sine va cădea cu cădere jalnică. Cel ce se teme însă de Domnul, se va înălţa.”

(Fragment din Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, pp. 60-61)

Sursa: http://parohiacopou.ro/cand-ne-paraseste-domnul-atunci-ne-parasesc-si-prietenii-cu-totii

(Un site pe care l-am descoperit azi si pe care vi-l recomand.)

Jurnal scoțian. Acordorul de piane

Pr. Ioan-Florin Florescu

Am aproape un an de când nu mai lucrez ca delivery-driver pentru restaurantul indian ținut de nepalezi. La un moment dat, cineva din țară, o persoană generoasă, mi-a oferit o mică sponsorizare pentru a termina un proiect început mai de mult, ediția Tetraevanghelului de la Sibiu. După ce m-am apucat de lucru, nu am mai avut timp să alerg prin oraș cu sufertașele de tikka masala. Numărul meu de telefon a rămas însă în agenda restaurantului și, din când în când, de obicei în zilele foarte aglomerate, șeful mă sună pentru a-mi cere mici servicii, desigur, contra unor tipsuri bune. De pildă, să duc o comandă într-un sat mai îndepărtat sau să fac pe taximetristul pentru câte un client întârziat.

Ieri seară m-a sunat din nou. Destul de târziu, la o oră când într-un orășel ca al nostru n-ai găsi un taxi nici pentru toți banii din lume. Un client voia să ajungă în Stewarton, un sat la vreo 20 de kilometri depărtare. M-a amuzat precizarea șefului de restaurant: vezi că e un acordor de piane. Zic: și ce dacă e acordor de piane? Doar nu le cară după el. Nepalezii mei au un obicei formidabil de a-ți atrage atenția asupra unor lucruri pe care le socotesc ei importante! Îmi amintesc că Abiskar mă informa mereu cu câți pence s-a mai ieftinit cola la Morrisons, deși îi spusesem de nenumărate ori că nu beau niciodată cola.

Pe drum, dintr-una în alta, acordorul de piane, un bătrânel simpatic, cu un aer de profesor aiurit ieșit la pensie, m-a întrebat cu ce mă ocup. L-am simțit ușor amețit și pus pe vorbă. Sunt preot, i-am zis. A dat să râdă, dar s-a gândit să nu facă totuși o gafă.

– Vorbești serios?

– Sigur, i-am zis, sunt preot misionar.

– Păi, dacă ești preot, de ce lucrezi la un restaurant?

I-am explicat că nu sunt angajat, fac doar mici comisioane, pentru un ban în plus. A tăcut, s-a mai gândit un pic.

– Totuși, zice, eu nu pot să accept chestiile astea.

– Ce chestii?

M-am gândit, pentru o clipă, că se referă la joburile ocazionale ale unui preot.

– Poveștile pe care le spune biserica. Raiul, iadul, viața de apoi… Adică, cum să-ți spun, ceva există, asta e clar. Dar nu cred în Dumnezeu, no offence!

Vorbise rar, își căuta cuvintele. Mi-am dat seama că nu vrea să mă jignească, dar nici nu ar pierde ocazia să-mi spună ce-l roade.

– Asta era? Stați liniștit, nici eu nu cred tot timpul.

– Cum așa? m-a privit lung. Doar ai spus că ești preot.

– Și ce dacă sunt preot? Nici preoții nu cred tot timpul.

– Nu e bine, a oftat el. Eu nu cred în Dumnezeu, dar parcă mi-aș dori ca cineva să creadă. Și când nu crezi, ce faci?

– Ce să fac, zâmbesc eu, taximetrie.

A râs și el, atmosfera s-a destins. Am simțit că subiectul chiar îl interesa și nu mă întrebase doar ca să se afle în vorbă.

– Am vrut să spun, reiau eu, că îndoiala este ceva firesc pentru un om credincios. Numai ateii își închipuie credința ca o certitudine, când, de fapt, credința este tot o îndoială, mai mică sau mai mare. Nu este nimeni care să nu se îndoiască în credința sa.

– Chiar și sfinții? sare el.

– Chiar și sfinții. Sfinții s-au îndoit cel mai puțin de Dumnezeu, dar s-au îndoit și ei. Nu știu dacă ați citit Biblia. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare sfânt, l-a botezat pe Iisus, a văzut cerurile deschise și a auzit glasul lui Dumnezeu spunându-i, acesta este fiul meu…

– Și? m-a întrerupt el, nerăbdător.

– Și la sfârșit, Ioan s-a întrebat, oare el este Mesia sau să așteptăm pe altul. Însă, vă spun eu, asta este o credință adevărată, nu vă luați după predici.

– Nu m-aș fi gândit, a spus bătrânul. Totuși, sunt oameni care pur și simplu nu cred în Dumnezeu…

– Știu ce vreți să spuneți, a venit rândul meu să-l întrerup. Dar nici aceasta nu este o certitudine. În acest caz, e mai corect să vorbim de o îndoială maximă. Stadiul cel mai de jos al credinței este îndoiala maximă, în care Dumnezeu abia se mai ține, de un atom, de un punct, de „ceva”. N-ați spus chiar dumneavoastră, adineaori: ceva există?

– Vrei să spui că nu există atei? s-a mirat el.

– Nu, nu, aș fi prea patetic. Vreau doar să spun că toți suntem credincioși. Sau dacă preferați, toți ne îndoim. Când episcopul nostru se spală pe mâini, e un obicei ritualic mai vechi, îl întreabă pe cel care îi toarnă apă: câți suntem credincioși? Și acela îi răspunde: toți suntem credincioși.

– M-ai zăpăcit de tot, murmură bătrânul.

Se prea poate, acesta nu este un subiect pe care să-l lămurești pe drumul de la Kilmarnock la Stewarton. Poate că nici eu nu eram prea coerent, pentru că afară începuse să plouă și trebuia să mă concentrez la drum. Farurile mele bat cam într-o parte. De altfel, n-a mai durat mult și am ajuns. În utimele minute am schimbat subiectul, pentru că n-aș fi vrut să par omului genul de predicator ambulant care nu se lasă până nu-și mântuiește interlocutorul. Așa am aflat că este colecționar de autografe și că are, între altele, un autograf de la Michael Nyman, un pianist englez pe care îl ascult și eu cu plăcere, nu numai pentru compozițiile sale superbe din filmul The Piano, ci și pentru „Cartea de cântece”, în care a pus pe muzică poeziile lui Shakespeare și Paul Celan. La sfârșit, acordorul de piane mi-a dat pe cursă douăzeci de lire, ceea ce nici pentru un preot nu-i de ici, de colo.

Sursa: Jurnal scotian

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum!

Hrisostom Filipescu

Îmbrățișăm viața așa cum este. O luăm de mână și pornim la plimbare. Când obosim ne mai așezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt și dăți în care mai scrâșnim din dinți. Facem o cruce mare. Ne ridicăm și mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, nu este pe nici un loc.

Duioșie și cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineață ? Dar câtă durere? Cum arată iadul tău ? Dar raiul tău ? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioșie. Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăță fereastra sufletului și a minții. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune și răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr și sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăși acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar și când viața pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai !

Și toate sunt la locul lor și totuși parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viață, alegeri cu multe bifurcații. Viața te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile și nopți când lacrimile nu îți ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu așteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mâine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu așterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.

Neștiința, lenea și uitarea sunt cei trei vrăjmași ai omului. Mulți suntem morți, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcându-ne în dogme, scuze, diplomație. Și la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învățat să salut din sprânceană, alții din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns ! Între dragoste și ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viață treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm macazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.

Carevasăzică îți place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poți duce? Roata se întoarce, nu uita ! De cele mai multe ori nu poți salva oamenii, poți doar să îi iubești. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din fața ta e plină de virtuți și nu îți pică bine. Am venit la ușa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simți lipsa. Privirea am spălat-o și acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi ?!

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum ! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligența, devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înșelăm sufletul. Și am făcut la naștere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos și cel mai adânc din întreaga lume. Și Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trișez adeseori în povestea aceasta de dragoste și totuși Dumnezeu mă iubește. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar și în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă și crește alta în locul ei. Nu uit că din om țâșnește adeseori Foame și Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de liniște și de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viață nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia și nu mă sperii. Dacă pierd totul în viață oricând pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. De ce vorbești despre mine dacă nu mă cunoști?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simți tot ce am simțit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îți tocești gura, iar eu îmi trăiesc viața, a mea nu a ta. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toți, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă știi cel mai bine și înțelegi slăbiciunile mele ! Ziua de astăzi o înveșmântez în sărbătoare și trag cerul peste mine. Restul e poveste…

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.

Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…

Nain - ora de înviere

Marius Iordăchioaia

În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum!

 "The Resurrection of the Widow's Son at Nain" (circa 1894) by James Tissot

„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”
(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!
            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.
            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.
            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…
            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.
            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….
            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:
            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)
            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.

Grija

Gheronda, ce înţeles are versetul „blestemat cel ce face lucrurile Domnului cu lene” (fără grijă) – Ier. 48:8?

Arhimandritul Epifanie: Lucrurile Domnului trebuie să le facem cu grijă. Trebuie să fii îndeobşte sârguincios acolo unde eşti angajat, pentru că altfel vei ajunge să fii discutat în consiliul disciplinar. La fel şi atunci când eşti soţ, tată şi cap de familie. Dacă aceste lucruri omeneşti au trebuinţă să fie făcute cu grijă, cât de mare ar trebui să fie grija noastră pentru lucrarea Domnului? E vorba aici, în esenţă, de noi, clericii, a căror lucrare este în întregime închinată Domnului; însă şi voi, mirenii, orice aţi dori să întreprindeţi, trebuie s’o faceţi cu grijă.

Ca şi Creştini, trebuie să facem cu grijă chiar şi ceea ce ţine de profesiile noastre, prin care ne ducem existenţa, pentru că Dumnezeu cere de la noi o răspundere sporită în orice situaţie. Un doctor Creştin trebuie să-şi facă meseria mai bine decât unul necreştin. La fel când este vorba de un inginer sau un judecător Creştin. Şi lista poate continua. Creştinul lucrează întotdeauna conştiincios şi nu nedreptăţeşte pe acela căruia îi dă de lucru, nici pe cel căruia îi dă să lucreze.

Sursa: Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010

Domnul și Dumnezeul lui Toma

Zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale.

Ceilalţi ucenici văzuseră urmele cuielor şi coasta lui Iisus. Deci n-aveau motiv să mai spună cuvinte ca ale lui Toma, chiar dacă nici ei nu ajunseseră la credinţa neclintită.
Titlul de „Domnul” în mod articulat se dă în Noul Testament şi, după aceea, în primele secole creştine, numai lui Hristos. El înseamnă Stăpânul suprem, calitatea de Dumnezeu unic. Văzându-L înviat cu adevărat, Toma Îl recunoaşte ca Dumnezeu unic. Domnul, în mod articulat, este Cel ce stăpâneşte peste toate şi nu e stăpânit de nimic. Acesta este Dumnezeul unic. Numai ca Stăpân al tuturor, deci şi ca Dumnezeul tuturor, Hristos n-a putut fi stăpânit de moarte.
Dar zicând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma exprimă şi relaţia afectivă, de iubire: „Eşti al meu, Doamne!” Toma găseşte fundamentul suprem al existenţei sale. În general, orice om e în căutarea absolutului, al fundamentului care e independent de toate. Nu ne mulţumim cu relaţia cu cele dependente, care nu ne pot da din ele viaţa fără sfârşit, nu ne pot da totul. Trebuie să fie Cineva care poate da un sens persoanelor umane şi lucrurilor din lume legate de om, socotindu-le în legătură cu El, ca factor absolut independent.
În Hristos ni s-a arătat acest fundament, ni s-a făcut accesibil. Spunând „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” Toma declară că a găsit pentru sine absolutul, fundamentul suprem al vieţii sale. Hristos ne-a arătat prin înviere că poate da viaţă şi materiei slabe, şi, prin trupul Său, Dumnezeu e unit cu toţi oamenii. El a unit trupul cu Viaţa în Sine.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 2214 la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pp.809-810)

Ce putere au preoţii?

pr. Ioan Valentin Istrati

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare...

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Sectarismul din ortodoxie și ortodoxia din sectarism

Arhiepiscop Ioan (Șahovkoy)  
19 sept. 2012

E greșit să credem că toți ortodocșii sunt lipsiți de spirit sectar și că nici un sectant nu poate avea, de fapt, un spirit ortodox. Nu toți ortodocșii „cu numele” sunt așa și în duh și nu toți sectanții cu numele sunt așa și în duhul lor și – mai ales la ora actuală – e posibil să întâlnești „ortodocși” care, de fapt, în sufletul lor sunt sectanți: sunt fanatici, neiubitori, înguști la minte, țin foarte mult la precizia omenească, nu însetează după adevărul dumnezeiesc, însă sunt plini până la refuz de propriul lor adevăr înfumurat, judecându-i pe ceilalți din vârful adevărului lor imaginar, dogmatic-corect din afară, însă care nu-și are izvorul în Duh. Și invers: poți întâlni un sectant care aparent nu înțelege importanța închinării ortodoxe la Dumnezeu în Duh și Adevăr, nu „recunoaște” cutare sau cutare expresie a adevărului ecleziastic, dar care, de fapt, ascunde în el foarte multe lucruri cu adevărat dumnezeiești, e plin de dragoste întru Hristos și e cu adevărat un frate pentru aproapele lui.

Prezența unei astfel de diversități de oameni în societatea creștină nu lasă loc unei abordări superficiale a problemei relațiilor interconfesionale. Sectanții păcătuiesc neînțelegând ortodoxia, însă noi, ortodocșii, la rândul nostru, nu urmăm învățăturile noastre ortodoxe, neînțelegându-i pe sectanți, care sunt uneori surprinzător de fervenți și de curați în căutarea lor statornică a lui Dumnezeu și în năzuința către o viață numai întru El.

Rațiunea îngustă, arogantă și dureroasă a oamenilor, netransfigurată în Duhul lui Dumnezeu, aspiră în mod identic la dezbinare și caută motive pentru asta, indiferent cui i-ar aparține această rațiune: unui creștin-ortodox sau unui sectant.


Noi, ortodocșii, credem și vedem în duh că deținem deplinătatea adevărului, atât cât poate fi El exprimat omenește. Însă asta nu înseamnă deloc că și urmăm această deplinătate a adevărului și că el ne umple sufletul. Câteodată, noi nu-l deținem decât pe buze, sau considerăm că ar trebui să înlocuiască, în ochiul nostru, bârna lenevirii noastre duhovnicești. Dar toate acestea sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. Noi deținem adevărul, și încă în deplinătatea lui, dar nu știm cum – sau refuzăm – să-l trăim și de multe ori pur și simplu nu ne dorim să-l trăim, pentru că el pune prea multe restricții în fața „vechiului nostru eu”. Pe de altă parte, nu zicem nu când e vorba să ne mândrim sau să ne ridicăm în slăvi pentru că suntem ortodocși.

Ca și printre creștinii heterodocși, sunt mulți care trăiesc adevărul ortodoxiei prin duhul lor. Există sectanți care sunt plini de focul duhului și de dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele lor, mult mai mult decât unii ortodocși – și tocmai acest spirit de dragoste înfocată pentru Dumnezeu și om este semnul unei vieți cu adevărat ortodoxe. Orice ortodox care nu o are nu este ortodox adevărat și oricine o are, nefiind ortodox, este cu adevărat ortodox. Ca simplu om ce este, face greșeli; nu înțelege cutare sau cutare lucru, nu poate deosebi cutare sau cutare culoare în lumea spirituală (suferind de așa-numitul „daltonism duhovnicesc” – cu alte cuvinte, nu înțelege semnificația icoanelor, părtășirea cu sfinții plecați din această lume). Însă, spiritual vorbind, înăuntrul lui, el este „credincios și adevărat”, devotat sentimentului de dragoste nefățarnică față de Dumnezeul Cel Viu și Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, până la moarte. Prezența unor astfel de creștini ortodocși adevărați poate fi observată atât printre creștinii ortodocși declarați, cât și printre romano-catolici sau protestanții de toate categoriile. De asemenea, poate fi observată printre sectanții ruși, care au devenit sectanți – adică s-au despărțit, în minte și trăire, de confesiunea dogmatică a Bisericii, parțial, dintr-o incapacitate de a înțelege mărturisirea întru Duhul Sfânt și, parțial, în urma unor exemple proaste de realizare a acestei mărturisiri în viața reală. Este limpede pentru orice ortodox că de multe ori, ortodocșii declarați nu numai că nu sunt constructivi pentru societate, ci contribuie de-a dreptul la pervertirea societății respective. Nu vorbim aici de exemple de politicieni sau de activiști sociali. Acest lucru ne privește, cu siguranță, în cel mai înalt grad, și pe noi, clericii, care nu ne ridicăm întotdeauna la înălțimea ortodoxiei, în ciuda înțelegerii noastre clare a adevărului Bisericii noastre. Iar în ce privește mănăstirile… Ce hăuri de simțire neortodoxă, de duh lumesc, corupt se ascund uneori sub umila haină monahală! Și tot acest putregai „ușor” a plutit la suprafața vieții Bisericii și a fost mai vizibil decât nevoința cu adevărat smerită a mulțimii de păstori și monahi ortodocși adevărați, care au renunțat la ei înșiși pentru a-L urma pe Hristos în viața lor și au murit întru Hristos. Revoluția [din 1917] a dat jos masca  acelui strat nevolnic al preoțimii ortodoxe ruse, dar a și scos în evidență, pe de altă parte, mărturisirea trăirii ortodoxe prin mucenicie, pentru majoritatea preoților. Cineva a spus odată că prezența spiritului „sectar” dovedește natura religioasă a persoanelor respective. Se poate spune și așa: prezența unui spirit „sectar” dovedește ortodoxia persoanelor respective, fervoarea duhului lor, năzuințele lor idealiste, setea lor pentru o religie interioară, nu exterioară; o sete simțită din inimă, pentru un legământ cu Dumnezeu. Iar acest lucru, în esență, este ortodoxie. Mirenii ortodocși și cu atât mai mult, preoții ortodocși sunt întotdeauna răspunzători mult mai mult pentru prezența acestui spirit „sectar” decât sectanții înșiși. Oare asta nu înseamnă – ca să gândim într-o manieră ortodoxă – că-ți iei asupra ta vina și răspunderea pentru frații despărțiți de noi? Altfel, dacă nu acceptăm această vină, înseamnă că negăm adevărul lui Hristos. Se poate să ne dăm seama de un adevăr omenesc atunci când recunoaștem că sectanții sunt singuri vinovați. Dar adevărul lui Hristos este altul: „nebunie” pentru oameni și înțelepciune numai pentru Dumnezeu.

Forța pozitivă a Duhului lui Dumnezeu, care trăiește în ortodoxie și care este ea însăși ortodoxie nu poate fi demonstrată prin certuri, dispute, argumentări sau dezvăluiri grosolane. Acest Duh nu poate fi manifestat decât prin renunțarea „nebunească” – după canoanele lumești – la drepturile rațiunii și încredințarea problemei respective Duhului, pentru a o judeca.
În apologetica ortodoxă, trebuie pus un accent clar și puternic pe explicarea înțelesului cunoașterii credinței în viața concretă.

Trebuie să se înțeleagă clar că ortodoxia este un Foc redutabil, la fel ca Sfintele Taine. Focul acesta fie îi transformă, fie îi consumă pe cei care primesc deplinătatea ortodoxiei. Ortodoxia a construit duhul poporului rus, dar tot ea e aceea care îl și poate arunca în foc. Ortodocșii sunt arși de ortodoxie. Au devenit vase comunicante nevrednice ale Sfintei Taine a preaplinului credinței. Sfânta Taină nu numai că dă viață; ea și arde.

Spiritul sectar este o căutare neortodoxă a căilor ortodoxiei. Din cauza slăbiciunii omenești, această căutare nu are loc „în adâncime”, ci „lateral”; adică nu în doctrină, ci undeva în jurul ei. O viață dogmatică (curată), dusă undeva în preajma doctrinei pare mai ortodoxă, desigur, decât o viață nedogmatică (imorală) dusă în interiorul doctrinei. Acest lucru trebuie înțeles cu toată claritatea și precizia Cuvântului lui Dumnezeu, care arată asta direct, în parabola celor doi fii, dintre care unul spune că nu va face voia tatălui lui – dar o face, iar celălalt că o va face, dar nu o face. Mărturisirea Simbolului de credință ortodox (Crezul) este pecetea Evangheliei. Acest Simbol trebuie îndeplinit în viață; el ar trebui să devină realitate. Pentru o persoană, el poate fi total nerealist, în viață, chiar dacă îl spune pe de rost în fiecare zi, la rugăciune. Pentru altă persoană, credința se manifestă prin viața proprie, plină de dragoste pentru Iisus Hristos, pentru Tatăl Ceresc și pentru Sfântul Duh și se oglindește în ținuta ei, în cuvintele ei și în toate faptele ei. Cine este mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu? Răspunsul este clar. Bineînțeles, cea de-a doua persoană – care nu este ortodoxă cu numele, dar este ortodoxă în duh și în Adevăr și pe care Însuși Duhul Sfânt o învață.

Cei care sunt ortodocși prin propria mărturisire și confirmare trebuie să înțeleagă că ortodoxia nu este în nici un caz un privilegiu, nici prilej de judecare a altora și nici mândrie. Dimpotrivă: ortodoxia este smerenie. Este mărturisirea deplinătății Adevărului, dreptății și iubirii. Ortodoxia trebuie să învingă numai prin lumina pe care o împrăștie, la fel ca Domnul Însuși, și în nici un caz prin tunuri, oțel sau vorbe (nu e nici o diferență între cele trei). Ortodoxia nu strălucește într-o societate ortodoxă care e mândră de ortodoxia ei. Ea strălucește în cei care sunt smeriți în ortodoxia lor; care înțeleg puritatea credinței nu numai cu slaba lor rațiune, ci și prin duh, prin toată viața lor.
Frumusețea ortodoxiei a fost dată pentru mântuirea oamenilor, dar unii ortodocși au început să se folosească de ea pentru a judeca, pentru a-i distruge pe alții. Se poate spune că nu există oameni total ortodocși pe pământ; dar atât cei care se numesc pe ei înșiși „ortodocși”, cât și cei care nu se gândesc la ei înșiși ca ortodocși, dar care consideră că sunt în Biserica lui Hristos și-și trăiesc viața întru Hristos – sunt parțial ortodocși. Ortodoxia este lumină de soare care cade pe pământ. Ea strălucește peste toate, dar nu toate primesc lumina ei, căci unii trăiesc sub pământ, alții și-au închis ferestrele, iar alții, ochii…
Apare, însă, o întrebare necesară: oare aceste gânduri – chiar și într-o foarte mică măsură – nu constituie cumva o renunțare la puritatea credinței ortodoxe, a purității aceleia pentru care s-a vărsat atâta sânge și pentru care Sfinții Părinți aveau atâta râvnă?

Nu, deloc. Nu este deloc o renunțare la puritatea ortodoxiei, ci o apărare și o mărturisire a ei.

Să luăm exemplul venerării sfinților, actului de rugăciune adresată lor. Sectantul – în mod irațional, nu conform duhului – respinge această ramură a vieții duhovnicești. Noi îi confirmăm realitatea duhovnicească întru Hristos. Poate cineva care nu recunoaște această realitate să fie mântuit? E o întrebare ciudată. Oare poate un lucru – care ar trebui să servească drept ajutor pentru mântuire – să fie folosit ca pretext pentru osândire, dacă nu se face uz de el? Ce caută sfinții: slava lor, sau slava lui Dumnezeu? Bineînțeles, slava lui Dumnezeu. Și fiecare proslăvire adevărată a sfinților este mai întâi de toate o proslăvire a Domnului. „Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui.” Asta înseamnă că dacă îl proslăvim pe Dumnezeu „direct” – cu adevărat, fără ipocrizie – sfinții și îngerii se bucură, desigur și sărută duhovnicește pe cei care trimit aceste laude în ceruri. Dar pe de altă parte, cel care cântă imnuri de mărire și acatiste sfinților fără dragostea duhului, fără duhul curăției, adevărului și dragostei lui Hristos în viața lui nu necinstește sfinții, mai degrabă decât să-i laude? Poate acesta e motivul pentru care mulți au încetat să se mai închine la sfinți, rătăciți în urma unor rezultate asemănătoare ale închinării. O, cât de grosier și tenace e sofismul omenesc, răstignind și cel mai pur spirit al Domnului, din oameni!

Riturile Bisericii Ortodoxe sunt o școală a spiritului; cea mai potrivită școală – dacă se învață în duh. Tot ce există în Biserica Ortodoxă e făcut să inspire și să aducă la viață. E vina omului dacă rămâne înrădăcinat în pământ. Noi, păstorii ortodocși suntem profesori întru Hristos. Există doar un singur Învățător – Domnul nostru Iisus Hristos – și nimeni, în afara Lui, nu poate fi învățător. Singura lecție pe care o predăm noi este ascultarea față de Singurul nostru Învățător. Noi nu suntem profesori în numele nostru, ci în numele lui Hristos. Și observăm într-o zi că cineva a învățat să fie ucenic al lui Hristos fără noi. Și ce dacă? Să ne ridicăm împotriva lui, precum apostolii, care vroiau să se ridice împotriva celor care nu-L urmau împreună cu ei (Luca 9:49)? Amintiți-vă că au primit o mustrare potrivită de la Învățător, care ni se potrivește și nouă, păstorilor ortodocși. Trebuie să ne bucurăm atunci când cineva, prin puterea Duhului Atotputernic, care „suflă unde voiește” a transformat în mod minunat o viață și îi oferă roadele ei lui Dumnezeu. Nu e clar modul în care lucrează Duhul Sfânt, într-o astfel de persoană? Am fost noi, oare, desemnați să facem judecăți despre modul în care lucrează Sfântul Duh, dacă roadele lui se văd clar în fața noastră? Ni se poruncește să „îi cunoaștem după roadele lor”. Iar roadele sunt descrise clar de Apostolul Pavel (1 Corinteni 13, 4:8).

Există un singur păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt; împotriva dragostei pentru El. Cei care iubesc răutatea, care laudă păcatul, care se bucură atunci când fac răul sunt vinovați de acest păcat, dar nu și cei care în sufletul lor „recunosc” sau „nu recunosc” – sau văd sau nu văd în sufletul lor adevărul acesta sau acela. Dacă eu sunt un daltonist spiritual și nu văd cutare sau cutare culoare în natura lumii spirituale, însă văd celelalte culori la fel ca toți ceilalți, trebuie să fiu renegat? Mai bine să fiu obiectul unei atenții și compasiuni deosebite. Sectantul care crede în Sfânta Treime, în necesitatea nașterii spirituale, în necesitatea unei conștientizări a botezului, în necesitatea nerușinării de credință în fața indiferenței – ci, dimpotrivă, în mărturisirea ei în fața tuturor –, care crede fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi și, în râvna lui pentru acea credință, dă la o parte, ca lucruri în plus, toate celelalte manifestări ale revelației Duhului Sfânt din Biserică din ultimii 1900 de ani (revelații care nu contrazic, ci explică ceea ce este ascuns în Scriptură) – oare acest sectant ar trebui persecutat de noi, ortodocșii? Și-atunci, în ce-ar mai consta ortodoxia noastră? Nu trebuie să persecutăm răutăcios, țepos sau aspru și nici să condamnăm – nu numai pe sectanți, frați cu noi în credința în Unul Mântuitor și Răscumpărător al lumii. Nu trebuie să îndrăznim să condamnăm răutăcios și țepos pe nimeni. Putem arăta o greșeală sau o slăbiciune – dacă noi înșine suntem neîntinați – însă cu compasiune. Ar trebui să scoatem fără milă din inimile noastre doar duhul aspru, lumesc. Și atunci, ortodoxia noastră va străluci. Pentru că este de neconceput să-ți justifici mijloacele prin scop. Ortodoxia nu se poate apăra prin argumente păgânești sau ca la vechii iudei. Puritatea Duhului Evangheliei, Sfânta Ortodoxie trebuie apărată evanghelic, nepătimaș, cu înțelepciune și cu multă dragoste în suflet, pentru care Cel care, ca Dumnezeu și Om, și-a vărsat Sângele.

E foarte ușor să arunci cu piatra. Și omul vechi din noi caută orice motiv care să-i permită să dea cu piatra. Cauza râvnei religioase este cea mai convenabilă. Puritatea credinței și a spiritului; este apărat un obiect sacru, foarte important! Dar tocmai aici, în apărarea lucrurilor sfinte, trebuie să ne înveșmântăm în lucruri sfinte și să ne încingem cu postirea și milostenia duhului. Aici stă ortodoxia vieții noastre.

Continuarea aici: Cuvinte ortodoxe

Serile Talpalari: arhim Hrisostom Radasanu- Cu Domnul citim cuvintele Lui

Serile Talpalari, 13 noiembrie
Invitat: arhim Hrisostom Radasanu
Tema: Cu Domnul citim cuvintele Lui

fisier audio

https://dlf.transfer.ro/transfer_ro-14nov-627a951867ee.zip 

Sfanta Scriptura ne vorbeste despre o întalnire: Dumnezeu spune " Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, tu cine esti?"
Mantuitorul în icoană tine o carte care este in partea stanga, partea inimii, pentru ca Domnul vrea sa ne dea ceva mult mai consistent. Maica Domnului în icoana tine in stanga, in dreptul inimii, pe Cel pe care il iubeste.
Cum vine Domnulin viata noasta? Pe Sfanta Masa primul lucru pe care il vedem Sfanta Evanghelia, apoi Crucea, sfantul Chivot, sfesnicul.

Sfanta Evanghelie nu vorbeste numai despre o persoana, care a facut, a spus ceva. Ci ne spune despre o Persoana care vrea sa fie in proximitatea mea.
Crucea de pe Sfanta Masa sta in pozitie verticala, ea se vede. Daca nu vom muri in aceasta viata,  inainte de moartea trupeasca, nu vom invia.
Noi ne suim pe Cruce nu ca sa ne relaxam, sa bifam activitati si sa ne simtim bine.
Domnul are de spus ceva in Evanghelia Sa.
Ne este greu sa citim Scriptura. Probabil tratam aceasta Carte ca o simpla carte, nu o intalnire care naste o lamurire, o intrebare.
Scriptura este o alifie pentru neputintele noastre sufletesti si trupesti.
In vechime exista o metoda in cinci pasi la parintii egipteni:
- citirea propriu-zisa
- cantarirea pasajelor: Cum vorbeste sufletului meu acest pasaj, are legatura cu mine?
- rugaciunea: care vine sa ma ajute in intelegerea cuvintelor care ma privesc pe mine
- contemplarea, multumirea pentru intelesul primit.

Cuvantul lui Dumnezeu este viu in Scriptura.

Asta-i viaţa?

Marius Iordăchioaia

Ruinele comunismului nu sunt cimitirele industriale sau cartierele muncitoreşti vopsite, acum, în culori New Age. Ruinele comunismului sunt oamenii...
Azi am fost martorul următorului dialog:
- Nu trebuie să acceptăm totul automat, fără analiză şi dialog: suntem oameni, nu roboţi...
- Ba trebuie să facem cum ni se spune, fără cometarii...
- Dar pentru confortul lor, şefii vor pune poveri din ce în ce mai mari pe noi, iar dacă te frângi, îţi spun cu cinism: Altul l-a rând, ăsta s-a stricat.... Frica noastră îi deformează, îi depersonalizează....
- Ce vrei să-mi pierd slujba? Am rate de plătit...
- Dar îţi convine să te duci acasă epuizat, doar să mănânci şi să te culci, ca un animal de povară, doar pentru că un birocrat trebuie să producă hârtii? Eu nu vreau să trăiesc ca un dobitoc.... Aici îţi ignori colegii, acasă familia...
- Asta e!
- Dar avem datoria să rămânem măcar oameni şi să punem oamenii mai presus de hârtii: altfel devenim oameni de hârtie, simple nume, numere, abstracţii...
- Eu n-am venit la muncă să filozofez... Lasă visele... Dacă nu-ţi convine...
- Avem o datorie faţă de Hristos să fim oameni în orice situaţie...
- DAR CE, ÎMI PLĂTEŞTE HRISTOS RATELE?
-NU HULI!!! Fără mila Lui nici nu te ridici din pat ca să pleci la serviciu...
- Bine, bine, gata...
Aceasta e stenograma unei discuţii între colegi, nu între un slujbaş şi şeful lui tiranic.
De obicei astfel de dialoguri sfârşesc cu refrenul moralei fără morală: "asta-i viaţa n-ai ce să-i faci"...
Asta-i viaţa?
Nu. Pentru un creştin o asemenea acceptare ar fi lepădare, apostazie: viaţa este Hristos. Şi nu e aici, e în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici e doar călătoria spre locul în care vom afla viaţa....
Dar şarpele ce a ispitit-o pe Eva a fost blestemat de Dumnezeu să se târâie pe pământ: aşa e şi profilul celor ce-l urmează: de târâtoare.Cum îşi desprinde unul burta de pământ şi propune elemente de comportament biped, uman, imediat este placat ca la rugby! Şi nu de poliţie, ci de colegi! Asta e moştenire comunistă, frica de consecinţele demnităţii, ale curajului.... Frica de omenie, frica de a fi om....
Când a plecat la puşcărie Nicu Steinhardt, tatăl său i-a spus: Să nu mă faci de ruşine! Să nu fii jidan căcăcios!....
Îmi va plăti Hristos ratele? întreba retoric cel ce se târăşte prin câmpul muncii.
Le-a plătit pe Cruce, toate datoriile noastre sufleteşti. Şi dacă Îl rogi te va ajuta să le plăteşti şi pe cele trupeşti. Hristos e Atotbun. Hristos e milostiv.
De ce să-I facem de ruşine Numele ca nişte creştini căcăcioşi?
Comunismul a frânt coloanele vertebrale. Capitalismul ne-a adus traficul de organe: pentru că tot e frântă şi n-o mai simţim, ne vindem şira spinării vertebră cu vertebră. Asta pentru că, înainte de toate, ne-am vândut inimile acestei lumi...
Mă uit la Hristos pe Cruce şi tresar: Doamne, cât de dureros e să stai drept!....

Jurnal scoţian. 9 februarie. Blugii lui Emanuel şi sfîrşitul civilizaţiilor

Pr. Ioan-Florin Florescu 

Mi-am încasat zilele trecute o oală de lături în cap, din alea de-ale noastre, aduse din țară cu avionul, că doar nu pot lipsi din bagajul niciunui mitocan român care trece Canalul. Vorba lui conu’ Leonida: Să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Un confrate vigilent și iute nevoie mare s-a enervat pe mine, pentru că, într-o postare mai veche din Jurnal, am îndrăznit să spun că tineretul român, la terminarea liceului, este dezorientat și lipsit de șanse. Nu sînt patriot, care va să zică, m-am vîndut scoțienilor, voiesc dezbinarea neamului, mă-nțelegi, iar colac peste pupăză, mi-o trîntește sicofantul, lumea vorbește că vin în blugi la sfînta biserică.

Cu ultima, chiar mi-a zis-o bine de tot. Adevărul e că umblu în blugi de cînd mă știu. Acum, să nu vă închipuiți că la biserică merg în blugi. La biserică merg cu reverenda preoțească, dar e drept că sub haina neagră port uneori blugi, fără să mă fi gîndit (pînă acum) că se uită cineva sub fusta mea.

Ultima dată cînd s-a luat cineva de blugii mei a fost în liceu, pe vremea comunismului, cînd blugii, se știe bine, erau simbolul capitalismului depravat. Stăteam la internat și pedagogul de serviciu mi-a controlat vestiarul, mi-a găsit blugii și i-a tăiat cu foarfecele. Tata a vrut să-l bată cînd a auzit. Iar eu a trebuit să aștept încă vreo trei ani și o revoluție ca să-mi cumpăr a doua pereche de blugi adevărați. Dar de admonestări tot nu am scăpat niciodată. Doar nu ai de gînd să vii în blugi, îmi spunea mama, privindu-mă în pragul ușii, cînd aveam de mers într-o vizită mai aleasă. Tu nu ai alți pantaloni, mă lua la rost și soția, cum să te duci la examen în blugi?

Și uite-așa îmbătrînesc cu blugii pe mine fără să-mi vină mintea la cap. Tot gîndindu-mă eu la blugi după povestea de zilele trecute, mi-am amintit din una-n alta de blugii lui Emanuel.

Abia venisem în parohie și nu cunoșteam lumea. Eram parohul unui sat mic, pierdut pe un deal la marginea județului. Trei zile pe săptămînă locuiam în sat, într-o căsuță dată de niște creștini inimoși, care se mutaseră de dragul meu într-o atenansă în fundul curții. Într-o seară, pe întuneric, mi-a bătut cineva la ușă. Dau în cerdac peste un puști zgribulit, care îmi spune săru’mîna și îmi întinde o pungă.

– V-a trimis mama ceva de mîncare.
Mă uit la ciubotele lui de șapte poște și mă bușește rîsul. Hai în casă, zic. Cum te cheamă?
– Emanuel.
– Și ce bunătăți mi-ai adus?
– Fasole cu murături.
– Mmm… Bucate îngerești!
Cît scot borcanele și le așez pe plita fierbinte, îl văd cu coada ochiului cum se zgîiește la computerul meu de pe masă.
– E un calculator, zic. Ai mai văzut?
Clatină din cap, fără să-l scape din priviri.
– Uite, îi arăt pagina deschisă, poți să scrii la el sau să faci tot felul de chestii. Iar aici, poți să pui discuri cu muzică.
– E american? face el, cu răsuflarea tăiată de emoție.
– Nu e chiar american, zic, da’ americanii l-au inventat.
– Și ăsta ce e?
– Ăsta se cheamă mouse, adică șoarece pe englezește. Îl mișc de colo-colo, uite-așa, și mișcarea mea se vede pe ecran. Pot să și desenez cu el.
Puștiul e uluit.
– Și ăsta e tot american?
– Tot american.
Împinge ușor mouse-ul și începe să rîdă cînd vede săgeata alunecînd pe monitor. Apoi lasă calculatorul și se întoarce spre mine cu un aer preocupat.
– Părinte, da’ dumneavoastră ați fost în America?
– N-am fost, e cam departe.
– Da’ oameni americani ați văzut vreodată?
– Cred că am văzut, zîmbesc eu, dar să știi că sînt oameni obișnuiți.
Ezită cîteva secunde, apoi mă privește țintă și se pregătește să mă facă praf:
– Dar știți că eu am acasă blugi americani?
– Serios? mă prefac eu. Da’ de unde ai tu blugi americani?
Rîde, bucuros că m-a surprins.
– De la moșu’ Vasile. Mi i-a adus de la Iași.
– Așa, deci… De asta mă tragi tu de limbă despre America. Ei bine, înseamnă că ai niște pantaloni pe cinste.
Mă aprobă din cap, apoi pare că-și aduce aminte de ceva.
– Părinte, nu-i așa că America e cea mai tare țară din lume?
– Cea mai tare? Cred că da, așa se spune.
– Părinte, da’ nu-i așa că nu e bine să fii cea mai tare țară din lume?
Trebuie să recunosc că întrebarea m-a luat pe nepregătite. Băiatul vorbea serios, ochișorii lui mă sfredeleau.
– Da’ de ce să nu fie bine? întreb eu mirat.
– Păi nu era Babilonul cea mai tare țară din lume? se aprinde el. Și uite-așa s-a ales praful de el, mătură băiatul cu mîna prin aer.
– Da’ de unde știi tu ce s-a întîmplat cu Babilonul?
– Mi-a citit mama din Cartea lui Daniel.

Am rămas cu gura căscată. Într-un sat de la capătul lumii, un băiat se juca de-a Toynbee și sfîrșitul civilizațiilor. Cea mai tare civilizație se pregătea să iasă din istorie, pe urmele Babilonului, lăsîndu-i ca amintire tînărului ei profet suprema dovadă a strălucirii sale materiale: o pereche de blugi.

Pînă la urmă trebuie să recunosc că mi-a prins bine preacinstita săpuneală încasată deunăzi. Dacă un băiețel în blugi e atît de necruțător cu istoria, uitasem cît de periculoși pot fi blugii pentru mîntuirea neamului atunci cînd îi poartă un preot.

Tot pe blogul părintelui Ioan-Florin vă recomand să citiţi şi Doi hoţi şi-un popă (e genial:)

Expoziţia ''Rusia ortodoxă'' organizată cu cele mai noi tehnologii IT

Подарок к Новому году. Выставка

(Durata 13 minute, 151 Mb)

Expoziţia ''Rusia ortodoxă'' organizată cu cele mai noi tehnologii IT.
E extraordinară, unică şi impresionantă.
Ceremonia de deschidere a avut loc în 4 noiembrie 2011. Toţi cei care au venit la evenimentul respectiv au avut ocazia să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (Tikhvin) care a fost adusă de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Tikhvin din regiunea Leningrad.
Puteţi citi mai multe despre aceasta aici (folosiţi google translate).

Sursa aici

Ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în om?

Vă rog frumos să îmi explicați ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în celălalt. Cum pot eu să „îl văd” și cum pot eu să iubesc acest Chip?
Vă mulțumesc frumos, vă îmbrățișez și zic Doamne binecuvântează-ne!
Mihaela
***
Draga mea Mihaela
Îți simt durerea, nedumerirea și dorința de a afla răspunsul la întrebarea pe care mi-o pui și mă doare inima că nu te pot ajuta. Nu există nicio explicație care să ajute pe cineva să știe ce înseamnă chipul lui Dumnezeu din om. E ceva ce nu poate fi înțeles cu mintea logică, cea care cere sau pretinde și oferă sau dă fără să i se ceară, explicații.
Acest Chip este Însuși Domnul Iisus Hristos „după Care” suntem creați și noi și Care sălășluiește în noi de la Botez. Acesta poate, cu adevărat, să fie văzut, dar nu cu ochii trupești și nu în lumina aceasta. Avem nevoie de Lumina cea necreată pentru a-L vedea. Asta presupune credință, lepădarea de păcate, curățirea inimii prin lucrarea poruncilor, prin Sfintele Taine și Rugăciune. Altfel nu ajungem Acolo.
Acum, la vârsta duhovnicească la care suntem, Îl vedem prin credință. Crede că aproapele e după chipul Domnului, că e iubit de Dumnezeu și că primești putere să-l iubești și tu dacă o ceri cu stăruință și cu inimă curată. Cere asta în rugăciunile tale și lucrează mai departe cum ai început.
Și, ca să înaintezi fără frică, mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare dar de care ești conștientă și învață să dăruiești și să te dăruiești în numele Lui.
Și cere răbdare! Nu ajungem în Împărăție fără strădania răbdării. Și alegem să ne străduim cu drag pe această cale strâmtă pentru că fiecare clipă de răbdare are și o față de mângâiere sfântă care ne ajută să nădăjduim în cele ce încă nu se văd.
Nu există altă cale spre Iubirea după care tânjește inima ta și numai experiența directă a relației cu Dumnezeu așa cum ni Se oferă în Biserică te va conduce Acolo.
Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana

Bileţelul din căptuşeală. Dumnezeu în căutarea omului

Lelia MUNTEANU

Mai ţineţi minte pariul lui Blaise Pascal? De câte ori ne-am răsucit de la credinţă la tăgadă, l-am făcut şi noi cu destinul nostru: dacă Dumnezeu există şi cred în El, câştig viaţă veşnică; dacă nu există şi totuşi cred în El, n-am nimic de pierdut; prin urmare, e mai profitabil să cred.
Nu, n-o să vorbim despre Dumnezeu în termeni de bilanţ contabil, “citindu-l” ca pe un cont de profit şi pierderi. După moarte, în căptuşeala hainei cetăţeanului Blaise Pascal, care s-a luptat o mare parte din viaţă cu Cel de Sus, s-a găsit un bileţel: “Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, nu al filosofilor şi nici al savanţilor…”

“Nu al filosofilor şi nici al savanţilor”, pe acest Dumnezeu îl invocăm astăzi. Pe Dumnezeul creştin care săvârşeşte, trimiţându-Şi Fiul să Se întrupeze, un demers tulburător: porneşte în căutarea omului. Nu a genialului matematician Pascal, ci a robului lui Dumnezeu Blaise, a cărui măreţie şi început al înţelepciunii e teama. Teama de a fi singur, teama de a-ţi petrece viaţa către un capăt dincolo de care nu mai există nimic. Acelaşi om care s-a împăcat cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu semenii, scrisese: “Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi. Cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii îndureraţi, fără speranţă, aşteptându-şi randul. Aceasta este imaginea condiţiei umane”…

Imaginea condiţiei umane, înălţătoare, ea alta: e bileţelul cusut în căptuşeala hainei, pe care Dumnezeu ni-l citeşte în fiecare zi, asa cum ne-am priceput să i-L scriem. Imaginea înălţătoare a condiţiei umane e şi în chipurile brechtiene ale amărâţilor care adună fier de sub ruinele fabricilor în noaptea de Crăciun, şi în chipurile fericite ale celor care benchetuiesc în îndestulare alături de casnicii lor.

Cât Dumnezeu ne caută nu suntem pierduţi. Nu vom mai rătăci multă vreme…

Sursa: http://www.gandul.info/opinii/biletelul-din-captuseala-dumnezeu-in-cautarea-omului-5207039via Theologhia.wordpress.com

Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie. Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii. - Răzvan Codrescu

Linu-i lin - colind

Colindăm flămânzi și goi
în pridvor de cânt
Anii cern zăpezi pe noi
Vise aprinzând...

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Zac la ușă drugii grei
Rănile ne dor
Lanțurile-s clopoței
Ruga noastră-i cor

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Doamne, mâna să-Ți întinzi
Peste robii Tăi
Ca-n adâncuri să ne-aprinzi
Stea de vâlvătăi.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Vom porni din închisori
Fulguiți de nea
Ca s-ajungem până-n zori
Lângă ieslea Ta.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Drept tămâie-am pregătit:
Lacrimi grele-n răni,
Aur: lanțuri ruginii,
Smirnă: sângeri răni.

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Suferința vom uita
Sub cerești lumini
Serafimii vor cânta
Încărcați de crini.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori

Inimile în cununi
Vom aduce-n dar
Peste jertja lor se-adun
Nimburi mari de har.

Refren x2:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Versuri: Contantin Dragotescu
Muzica: Maicile de la Mănăstirea Diaconești

Mulţumesc trandaartlive