Nimeni nu ajunge la credinţă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuşi, în practică suntem nevoiţi să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simţit. Bucuria lăuntrică, înălţarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi şi de a te şti iubit par, în anumite etape ale vieţii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greşite din cele mai nefaste pentru viaţa duhovnicească şi experimentăm o puternică senzaţie de dezorientare.
„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simţeam atât de adânc, de plăcut şi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinţei mele? Ce rost ar avea să mă forţez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”
Aşa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenţa oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioşare şi emoţii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ştie, nu se poruncesc. Aşadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenţă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înţeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur şi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinţă, voinţa de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunţa la voia proprie. „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreţuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului şi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaţa duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simţim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Şi atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoţie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înşine; aşa ne-o cere condiţia noastră căzută.
Dispariţia dimensiunii afective în viaţa noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăţi dragostea pe care cu atâta uşurinţă spunem că I-o purtăm. Şi nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaţa noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeţe şi cu atât mai puţin să ne pierdem nădejdea. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poţi simţi fericirea pe care ţi-o dădeau credinţa în Dumnezeu şi dragostea Lui; acceptă ameţeala golului şi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulţumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.
Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinţe de a conlucra cu Harul. Chiar şi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărţilor duhovniceşti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima şi a ne face să simţim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunţare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunţare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinţe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă şi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simţirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.
Chiar dacă va trebui să aştept o viaţă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta şi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranţă netulburată şi cu orice preţ, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaşte nu ceea ce mi-am imaginat şi dorit în neştiinţa mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienţă conştientă şi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăşi.
***
Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. În felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)
