Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Tu să ai frică de Dumnezeu și să fii cuminte și să te ferești de patimi

Ignat Bednarik, Slujba de duminică

”A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: "Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu..." Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - "N-am să fac asta până oi muri" -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde - în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea...

Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul... Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: "Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare..." Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule... Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da... Ai jurat... ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii...

În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii... Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.”

Pr. Paisie de la Sihla, Despre patimi (fragment)

Un blog nou

Iubirea contează (http://dragosteacurata.blogspot.ro/) 

Am postat aici mare parte din articolele referitoare la feciorie şi voi mai posta şi altele pe parcurs. 

Încă lucrez la el dar mă bucur de sugestii, păreri şi critici constructive. :)

Tuţa, mi-e cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile?

"Când s-a căsătorit, mama avea vreo 24 de ani. Tuţa (tatăl lui Valeriu) era cu vreo 10 ani mai în vârstă. Tuţa o iubea în taină de mult timp.
Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului.
Tuţa era un om întreg, sănătos şi voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care-i avea Basarabia în acele vremi. Îi mai trebuia puţin şi ieşea şi el inginer. Dar, luând contact cu societatea aşa-zis „sus pusă” şi cunoscându-i decadenţa, a renunţat la toate perspectivele pe care i le deschidea viitorul şi s-a întors în sat, la plug, făcându-se învăţător. Voia să întemeieze un cămin frumos şi curat, să aibă soţie, copiii lui, gospodăria lui…Şi a luat-o pe mama. Mama l-a întrebat:
-De ce mă iei tu pe mine de soţie, că eu n-am nici carte, nici avere… pe când tu…De ce nu ţi-ai ales o fată învăţată de la Iaşi, că doar atâtea te doreau de bărbat?
Iar el a răspuns:
-Ei, Lena, de câte ori mă uit la tine, mă gândesc că nu sunt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Eşti curată. Şi de aceea te iubesc eu.
Tuţa, până la data căsătoriei păcătuise cu alte femei. Avea însă cinstea sufletească, era de o sinceritate totală în a-şi recunoaşte păcătoşenia. De aceea îmi era atâta de drag.
Când eram elev în ultima clasă de liceu, frământat de gânduri şi nelinişti privitoare la relaţiile cu femeile, l-am întrebat într-o noapte:
-Tuţa, mi-e cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile? Eu mărturisesc între băieţi pentru abstinenţă, întâmpin însă cele mai mari opoziţii. Mediul e foarte stricat prin şcoli.
Tuţa mi-a răspuns:
-Cel mai bine este să te abţii. Eu am păcătuit în tinereţea mea, dintr-o nelămurire. Trecusem de 21 de ani şi eram fecior încă, curat, dar s-a zvonit printre băieţii şi fetele de seama mea, că sunt impotent şi de aceea n-am relaţii cu femeile. Şi atunci, de ciudă, am căutat să aflu cine a scornit acest zvon. Şi am aflat că totul pornea de la o fată intrigată de atitudinea mea demnă şi curată. Şi am păcătuit cu ea de ciudă. Mi-a părut rău mai târziu.
O, cât de mult mi-a folosit mie mărturisirea lui Tuţa! De câte ispite şi căderi nu m-a ferit sfatul, mărturisirea lui! […]
Am sărutat-o pe mama şi ea mi-a spus că în toată căsnicia lor, amândoi, şi Tuţa şi mama, au fost cinstiţi unul faţă de altul. Ce lucru minunat şi plăcut înaintea lui Dumnezeu! Au trăit toată viaţa atât de frumos, s-au iubit. Şi noi, copiii, niciodată nu i-am văzut certaţi. Ştiu că Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. (…)
Rodul dragostei acestor oameni deosebiţi sunt cei patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta. "

Din Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pg. 13-16

Redobândirea fecioriei sau cum să o iei de la capăt dacă ţi-ai pierdut fecioria

Un lucru destrămat în pulbere nu se ridica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele ce o pierduseră fără nădejde. Cu Tine nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul dragoste. Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lăudăm cântând: Aliluia! (Condacul al 10-lea din Acatistul de mulţumire ''Slavă lui Dumnezeu pentru toate'')

How to Start Over If You've Lost Your Virginity

Termenul folosit aici este ''Secondary Virginity'', dar eu voi folosi termenul de redobândirea fecioriei în traducerea textului.

Fragment din Love Matters.com Advertising Supplement: Volume 14, 2008

Redobândirea fecioriei este decizia de a alege abstinenţa sexuală începând de azi şi continuând până în ziua în care te căsătoreşti. E o ocazie să o iei de la început, să începi o viaţă nouă. Fecioria fizică ai pierdut-o, dar fecioria este mai mult decât o stare fizică. Este o atitudine, o stare de spirit. Se manifestă în felul în care te priveşti pe tine însuţi şi pe cei din jur.

Redobândirea fecioriei îţi oferă ocazia să schimbi obiceiurile nesănătoase şi să vindeci rănile din trecut. Îţi poate curăţa şi înnoi sufletul înainte de căsătorie.

De ce doresc oamenii redobândirea fecioriei? Tinerii răspund...

''Nu mi-a plăcut să fiu folosită''.

''Eram atât de preocupaţi de sex că n-am devenit niciodată prieteni''.

''Doar pentru că am făcut o greşeală, nu înseamnă că trebuie să o repet mereu.''

''Am să aştept de acum înainte, pentru că am rănit o mulţime de oameni, dar şi pe mine însămi, şi vreau să-mi schimb viaţa în bine pentru mine şi pentru viitorii mei copii.''

Cinci paşi pentru a începe redobândirea fecioriei

1. Fă un angajament ferm că te vei păstra pentru căsătorie de acum înainte, şi crede în realizarea lui. (O poţi face!)

2. Stai departe de oameni, locuri, lucruri şi situaţii care-ţi slăbesc stăpânirea de sine. Câteodată cel mai sănătos lucru pe care-l putem face este să evităm oamenii care ne ispitesc.

3. Evită îmbrăţişările prelungite, săruturile pasionale şi orice altceva ce te poate duce la gânduri sau comportamente pătimaşe.

4. Găseşte feluri de exprimare a iubirii şi aprecierii care nu includ atingerea fizică.

5. Aminteşte-ţi că oricine o poate lua de la început, inclusiv tu! Când îţi vei îndrepta atenţia asupra angajamentului tău şi a disciplinei din viaţa ta, vei reuşi.

Traducerea şi adaptarea Ramona Pop

Nota:

Desigur, e nevoie să amintim aici rolul Tainei Spovedaniei şi al Tainei Împărtăşaniei, care îl înnoiesc pe om şi îl curăţă de tot păcatul şi vindecă rănile sufleteşti. Discuţia cu preotul duhovnic este salvatoare de vieţi omeneşti.

Iubirea contează (Love Matters)

Căutând nişte informaţii pe net despre câteva teme legate de viaţă, am găsit un site adresat tinerilor din America, unde, iată, există o mişcare care a redescoperit frumuseţea vieţii curate, şi au reînceput să preţuiască fecioria. Un simplu clik mi-a deschis în faţa ochilor o revistă adresată tinerilor, numită Love Matters, şi aseară am citit mare parte din ea. Azi am postat mai jos un fragment din paginile revistei şi voi continua cât îmi va permite timpul.

Fragment din LoveMatters.com Advertising Supplement: Volume 14, 2008


What Part of ''NO'' Don't You Understand?


Ţine minte, expresiile standard pe care un băiat le foloseşte pentru a convinge o fată să facă sex împreună, cer răspunsuri puternice care să pună capăt presiunii o dată pentru totdeauna. Vorbeşte categoric şi hotărât cu un puternic ''NU'' şi presiunea se va opri. Nu te mai întâlni cu cei care consideră că e ok să faci sex înainte de căsătorie. Întâlnirile sunt pentru a găsi omul potrivit pentru căsătorie, aşadar, dacă nu vrei să te căsătoreşti cu un ''învins'', nu te întâlni cu unul.

Replici pe care le poţi folosi cu succes!

Expresia standard: Am făcut-o cu toate fostele mele prietene.
Răspuns: Nu şi cu aceasta. Apropo, acum eu sunt fosta ta prietenă.

Expresie standard: Ok, hai să dăm jos toate hainele şi doar să fim împreună. Nu trebuie să facem nimic.
Răspuns: Nu, mulţumesc! Nu-ţi par deloc inteligentă? La revedere!

Expresia standard: Nu mă găseşti atrăgător?
Răspuns: Te găsesc foarte atrăgător. Îmi placi foarte mult. Dar făcând păcatul acesta o să distrugem relaţia pe care o avem acum.

Expresie standard: Nu-ţi face griji, mă protejez.
Răspuns: Vei avea nevoie să te protejezi de tatăl meu dacă nu mă laşi în pace.

Expresie standard: Dar te iubesc...
Răspuns: Atunci te rog dovedeşte-o respectându-mă.

Expresie standard: Dar ce tot aştepţi?
Răspuns: Aştept luna de miere şi persoana cu care voi fi căsătorită.

Expresie standard: Sexul nu-i mare lucru!
Răspuns: Este un mare lucru pentru mine, un mare lucru pentru viitorul meu soţ (soţie), şi foarte important înaintea lui Dumnezeu. Vreau să-mi păstrez fecioria până la căsătorie!

Expresie standard: Dacă m-ai iubi cu adevărat...
Răspuns: Dacă m-ai iubi cu adevărat nu mi-ai cere asta.

Expresie standard: Toată lumea o face.
Răspuns: Atunci nu vei vei avea probleme în a găsi pe altcineva. Good-bye!

Traducere şi adaptare Ramona Pop

Va urma :)

O analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi - părintele Arsenie Boca

”Să ne apropiem acum de o analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi. Care este mecanismul biologic, să zicem al instinctului de reproducție? Alegem pe acesta, întrucât se luptă împotriva votului fecioriei.
Instinctul acesta are ca obârșie materială o glandă endocrină, care varsă o substanță chimică în sânge, care, la nivelul creierului, erotizează scoarța cerebrală. Această erotizare constă în apariția pe ecranul minții a gândurilor și a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct. Ele cer învoirea. Cenzura rezistă, le respinge. Conștiința - care ocrotește viața omului și sub perspectivă transcendentă - aduce ”Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” și aduce Crucea Domnului: jertfa - lepădarea de sine, lepădarea de plăcere - ”armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” cântă biserica. Aceste gânduri de rezistență, dacă sunt puternice și luminoase, sunt afirmate cu toată credința și știind cu certitudine că însuși Iisus se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacție chimică în care substanțele endocrine din sânge, care erotizau scoarța cerebrală, se neutralizează printr-o apariție de anticorpi, care fac această neutralizare, în felul acesta ”gândurile” și ”imaginile” și ”reprezentările”, toate pier și se restabilește un echilibru și o liniște în minte, asemenea cu liniștea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiți de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniștit.
Liniștirea unei furtuni de gânduri sigur că scoate mărturisirea: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Mărturisirile străfunde de credință în Dumnezeu, de pe urma unei evidențe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forței oarbe neutralizate, într-o energie de o altă calitate și de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu și de oameni în genere și nicidecum nu mai rămâne iubire de vreun om, ca trup. Așa prinde putere viața religioasă din chiar neputința omenească. lată prilej de câștigat la nivel înalt.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

"Cine face fapte bune nu se zăpăcește la cap".
 Fotografii

Scrisoare către o fată „care nu mai poate”

Marius Iordachioaia

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?

Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!

Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…

Atunci, ce te mai opreşte?!

A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…

Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?

Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…

Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…

Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…

Atunci? Ce-ar fi de făcut?

În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…

De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…

Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…

DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?

Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…

NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…

Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?

Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….

Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….

Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….

( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Revista Orthograffiti, nr. 15

Pam Stenzel-Sex has a price (cu subtitrare in limba romana)

1.

2.

Sexul în afara căsătoriei. Oare merită?

(With Romanian Subtitles)
People today are faced with a raging plague of sex related problems. Pregnancy, sexually transmitted diseases - including HIV - and rape statistics are at all time highs. Even so, today's society encourages sexual activity, and young people must have a compelling reason to commit to sexual abstinence.
In "Sex Has A Price Tag" internationally renown communicator, Pam Stenzel, combines her personal story and extensive pregnancy counseling experience into a hard hitting look at the consequences of sexual activity outside of God's design for sex, which is marriage.
In this captivating and inspiring talk, Pam tackles the tough issues of sex with candor, insight, humor, and a challenge for young people to get the "abstinence advantage".

Fecioara

Zorica Lațcu

Ieșise-n vremea-aceea, poruncă împărătească:
"Tot omul care este de lege creștinească,
Rob fie el, ori slobod, să fie dat la fiare".
S-au strâns deci laolaltă creștini, mulțime mare:
Bătrâni albiți de zile, cucernici și blajini,
Copii, purtând tot cerul în ochii lor senini,
Bărbați în floarea vârstei, purtând în pieptul lor
Iubirea către Domnul, în val clocotitor;
Femei plecându-și ochii sub gene mătăsoase,
Ca-n mare cuviință să fie mai frumoase.
În urma tuturora zglobie și ușoară,
Ca-n zbor înalt de fluturi, venit-a o fecioară.
A fost o clipă lungă și ne-ncăput de mare,
Când fata îmbrăcată-n lumini, stătu-ntre fiare.
Leoaica cea cumplită, cu ghiara nemiloasă,
Se-ntoarse dinspre dânsa, culcându-se sfioasă.
Și înfruntându-și foamea năprasnică, un leu
A cunoscut copila, că-i de la Dumnezeu.
Și fiarele de dânsa nici cum nu s-au atins,
Ci, blânde, doar pământul în jurul ei l-au lins.
Dar fata cu blândețe atunci le-a dojenit:
"Dar pentru asta oare aicea am venit?
Doresc să mă-nțelegeți și să mă sfâșiați,
Căci negrăit de dulce e moartea ce mi-o dați.
Veniți, veniți prieteni, voi necuvântătoare!
De mult urât-am lumea și cele pieritoare.
Sfârșiți-mi dorul aprig de Mirele ceresc,
Veniți, mușcați-mi trupul, veniți, vă poruncesc!"
Astfel mucenița vorbit-a către fiare.
Dar toate-au stat cuprinse ca de-un cutremur mare.
Nici una dintre ele să muște n-a voit.
Zăceau în jurul sfintei, parcă le-ar fi trăznit.
Atuncea cu tărie fecioara zise lor:
"În sfânt numele Celui a toate țiitor,
Cel ce și pe voi toate, o, fiare, v-a zidit,
Vă poruncesc: să-mi rupeți cu colțul ascuțit,
Tot trupul, iar duhul să mi-l lăsați să vie,
Neprihănit, spre sfânta și marea cununie!"
Așa, cu sfântul nume al Domnului jurate,
Leoaicele veniră agale-ndurerate,
Lingând țărâna, parcă cerându-și iertăciune,
Dar neavând în ele defel sălbăticiune.
Au trebuit, silite de asprul legământ,
Să meargă la fecioara, să-i rupă trupul sfânt.
Nu scrie slova cărții deschis și arătat
Decât atât: că fata, când duhul și l-a dat,
Acele fiare, toate, în jurul ei s-au strâns,
Și, botul în țarână plecându-și-l, au plâns.
Preluat de aici

E păcat să faci dragoste înainte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale?

Foto

Un răspuns scris mai demult, prezentat acum cu unele modificări.

Scrisoare către Diana

Draga Diana,

Mă întrebi dacă e păcat să faci dragoste înainte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale. Încerc să-ţi dau un răspuns pe măsura înţelegerii tale, în tema aceasta atât de importantă şi delicată a iubirii.
Îmi spui că în filmele de la televizor şi peste tot este prezentată normală viaţa sexuală a doi tineri care se iubesc şi că astfel ei îşi manifestă şi mai mult iubirea pe care o au unul pentru altul, chiar dacă nu sunt căsătoriţi.
Oare chiar aşa să fie? Să ne uitam un pic în jurul nostru.
Dacă ar fi adevărat, nu ar mai fi atâtea inimi frânte, suflete rănite şi vieţi sfărâmate. Omul nu este numai trup, ci este trup şi suflet. Când doi oameni se unesc, ei se unesc şi sufleteşte. Iar dacă nu au binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor, ei trăiesc în păcat, iar păcatul aduce moartea. Nu mor ei, dar moare dragostea dintre ei pentru că aceasta s-a întinat, s-a murdărit cu păcatul săvârşit. Dumnezeu doreste sa ne apere de suferintele provocate de destramarea relatiilor, de rănile sufletești și de boli.

Trupul ne poarta sentimentele, mintea și sănătatea, de aceea e bine sa avem mare grija de el. Oamenii cauta adesea sa se simta impliniti prin relatiile trupesti si cred, in mod gresit, ca nevoile lor psihologice sau sentimentale sunt de natura trupeasca. Rezultatul acestei atitudini este un mare gol interior, căci ei încearcă sa umple cu plăcere fizica un gol afectiv, psihologic sau sentimental. Când iubeşti şi investeşti tot ce ai mai bun într-o relaţie de prietenie, ţi se pare corect ca cel pe care îl credeai iubitul tău să te părăsească după ce i-ai „demonstrat” cât de mult îl iubeşti? Dumnezeu nu doreşte ca omul să sufere, să fie nefericit, şi în toate poruncile Sale a pus înţelepciunea Sa. Toate le-a dat cu înţelepciune şi cu un rost anume.
Abstinenta înainte de căsătorie ne apără tocmai de aceasta incercare de a ne rezolva în mod greșit problemele afective. Așteptarea ne învață sa identificam problemele, sa le ținem piept și sa încercăm sa le rezolvam.

O fată iubeşte cu tot ce are ea, deplin, complet, ea dăruieşte iubire şi se dăruieşte, dar aceasta o săvârşeşte de multe ori pentru a „demonstra” iubirea ei, ca probă cerută de cel care se numeşte pe sine prietenul ei. Dar ce să însemne asta, de fapt? Nimic altceva decât o lipsă de maturitate în gândire, în simţire, în sufletul acelei persoane care cere dovezi. Dacă e nevoie de o astfel de dovada, va fi mereu nevoie de dovezi de tot felul în continuare, pe parcursul acelei aşa-zise prietenii. Câte fete care şi-au demonstrat iubirea mai sunt azi cu prietenii lor? Câte fete au avut tentative de sinucidere când s-au văzut părăsite de iubiţii lor, de cei care doreau o dovadă din partea lor? Tinerii care caută astfel de dragoste, mărturisesc, în mod inconştient, că ei înşişi nu au mai mult de oferit.
O astfel de tânăra am cunoscut şi eu, era cea mai bună prietenă a mea. În cazul ei, altul a fost motivul, şi anume, frica de a nu rămâne singură, frica de a nu fi iubită, frică născută din necunoaşterea lui Dumnezeu.

O fată frumoasă cu calităţi şi defecte, se gândea mereu de ce ea nu are nici un prieten, şi toate colegele şi prietenele ei au un prieten cu care se plimba ţinându-se de mână? I se părea atât de frumos să te plimbi de mână cu un băiat...Cu toate acestea, se gândea ca ea nu va cunoaşte niciodată un băiat şi nu se va căsători niciodată. Nu i-a spus nimeni niciodată că ea e frumoasă! Nu s-a plimbat niciodată cu un băiat de mână. Până când, într-o zi a cunoscut un băiat. În sfârşit, speranţele ei au prins viaţă! Acum avea şi ea un prieten. Acum şi ea se poate plimba cu un băiat de mână! În sfârşit. Acesta e! Cu el, se gândea fata, mă voi căsători! El e alesul. Îl iubea. Şi se amăgea singură, că din moment ce cu ea se plimba, cu ea vorbea, pe ea o săruta, trebuie să o iubească! Ce dacă nu i-a dat nicio floare, ce dacă nu i-a spus niciodată că e frumoasă, toţi prietenii lui o salutau şi vorbeau cu ea şi le spuneau că „le stă bine împreună”. Îl iubea pe el pentru că el îi acorda atenţie. Până acum nu-i mai acordase nimeni atâta atenţie, deci, se amăgea ea în continuare, precis mă iubeşte, în felul lui!... Ce face o fata când iubeşte? Se dăruieşte. Dă ce are ea mai de preţ! Dar băiatul i-a spus apoi că el nu o iubeşte. Cel în care îşi pusese nădejdea că o va lua de soţie, acum o părăsea. Rămasă singură, gânduri negre o înconjurau. Mai avea o prietena cu care mai ieşea uneori in oraş, în rest, stătea în casa. Parcă se ascundea, se izola de lume. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu ea. Odată, ieşind, s-a întâlnit cu unul dintre prietenii lui, care i-a zis: "eşti frumoasă!"...În acel moment, în mintea ei a apărut un gând:" prea târziu" şi a început să râdă isteric...râdea, râdea şi se speria ea însăşi de râsul ei...prea târziu. Îmi spune şi mie acum cineva că sunt frumoasă!!!!... prea târziu... Au urmat zile în sir de durere. O durere sfâşietoare. Ce să facă acum? Cum va fi viaţa ei? Acum, chiar nu se va mai căsători niciodată!...Gânduri tot mai negre, de deznădejde, îi treceau prin minte. S-a gândit chiar să-şi ia viaţa. Nici nu mai deosebea noaptea de zi, visul de realitate. Într-un târziu şi-a amintit că a auzit cândva că e bine să te rogi timp de 40 de zile. Ce avea de pierdut? A început să citească Paraclisul Maicii Domnului. Timp de 40 de zile s-a rugat cu lacrimi şi a încercat să înţeleagă cuvintele rugăciunii, cu toată durerea pe care o avea în suflet şi care îi îngreuna citirea rugăciunii. Plângea întotdeauna dar se umplea de speranţă când ajungea la rugăciunea de la sfârşit: "am multe chipuri ale acelora care mai înainte de mine au mâniat îndurarea Lui cea bună, pe vameşi, pe desfrânaţi şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora s-a dat iertare de păcate, pentru părere de rău şi mărturisire. Deci aceste miluite chipuri punându-le înaintea ochilor sufletului meu celui păcătos şi privind spre atâta îndurare primită de dânşii de la Dumnezeu, am îndrăznit şi eu, păcătosul, a alerga la milostivirea ta cea bună, o, preaîndurată Stăpâna; să-mi dai mână de ajutor şi să ceri la Fiul tău şi Dumnezeu iertarea păcatelor mele cele grele". Aşa, timp de 40 de zile s-a rugat şi a înţeles că nu se poate salva decât întorcându-se la Dumnezeu. S-a spovedit, s-a împărtăşit, şi-a împlinit canonul şi şi-a schimbat viaţa. A fost o schimbare, o ridicare, mai bine zis, de la moarte la viaţă."

Tânăra aceasta a scăpat cu viaţă, dar sunt atâtea „iubiri” care sfârşesc în moarte. Merită?

O tânără mi-a mărturisit odată că cea mai bună prietenă a ei, o fetiţă de 14 ani, care iubea foarte mult un băiat, s-a dăruit lui, considerând aceasta un pas firesc în iubirea lor. Cu toate acestea, după câteva zile s-au despărţit. Tânăra a suferit foarte mult şi a început să-şi plângă durerea tuturor celor din jur. După un timp, pentru a le demonstra că nu va rămâne singură, a început să se îmbrace tot mai provocator şi să se machieze. Era un chin, de fapt, ascuns sub masca aceasta. A urmat un alt „prieten”, apoi altul… Şi de la ce a pornit totul? De la o iubire mincinoasă sau prost înţeleasă.

Revin la ce spuneam la început. Păcatul ucide, păcatul aduce moartea iubirii.
Unde lipseşte binecuvântarea lui Dumnezeu, omul are de suferit.

Un băiat care te iubeşte nu va cere dovezi de iubire, el îţi va iubi sufletul şi tu îl vei iubi pe al lui. O asemenea căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu, o asemenea căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi.
Când doi tineri se dăruiesc înainte de căsătorie, dau dovadă de neîncredere, pentru că ce altceva ar însemna că e nevoie de un act fizic pe lângă cel sufletesc? Iar după acesta, băiatul nici nu o mai iubeşte atât de mult pe iubita lui. Scade respectul său faţă de ea, chiar dacă a fost dorinţa lui. Apar reproşurile, iar lumina care era mai înainte în ochişorii lor frumoşi se stinge. S-au stins inocenţa, bucuria, nevinovăţia.
O iubire curată nu are nevoie de astfel de dovezi, iar dacă le cere, acolo nu este iubire curată. Dacă nu este biruită predispoziţia aceasta spre păcat, ea va continua şi în viaţa de familie, în căsnicie, unde nu va fi respectat căminul familial, denaturând frumuseţea căsătoriei.
Se petrec atâtea tragedii din cauza asta! După ce fata se căsătoreşte, nefiind fecioară, soţul îi poate reproşa că n-a fost cuminte, o poate jigni, pentru că n-a ştiut să se păzească, şi este foarte dureros. Mai mult decât atât, soţul va avea mereu un spin în inimă, o durere sau o teamă, că gândul soţiei ar fi rămas la cel cu care a căzut în păcat înainte de căsnicie, chiar daca in realitate nu este aşa.
Exista si tineri care nu le reproseaza sotiilor lor nimic din trecut, dar aceia sunt tineri cu o viata duhovniceasca, adica sunt maturi in gandire si stiu ca omul este o fiinta pretioasa si demna de a fi iubita, oricum ar fi aceasta. Iar asta se invata de la Dumnezeu.

Ramona

Cuvinte bune de citit

foto

Din comentariile primite la postarea Se mai meritã sã ţii fecioria în ziua de azi?

Bune de citit si de luat aminte.

*Ancuta spunea...

Un baiat care NU te respecta, NU TE MERITA! Un baiat cuviincios nu va cere niciodata un astfel de lucru...sa-ti pierzi fecioria,ca sa-i arati ca-l iubesti! E un santaj...prin asta te face doar sa crezi ca nu vei mai gasi altul ca el, ca-l vei pierde si niciodata nu vei mai gasi o persoana care sa-l inlocuiasca...total gresit!...vrea doar sa induca frica de a nu ramane singura...si prin asta multe fete cedeaza!
Un baiat care iubeste cu adevarat nu se uita doar la trupul fetei, ci ceea ce se afla in sufletul ei...
Inca un lucru...de cele mai multe ori dupa ce fata se casatoreste, nefiind fecioara, sotul ii poate reprosa ca n-a fost cuminte...sau o poate jigni(stiti voi cum) pt ca n-a stiut sa se pazeasca.Doamne fereste de astfel de reprosuri!E foarte dureros!
Mai mult...Am auzit din gura baietilor ca ei cand se vor casatori...nu-si vor lua fete "folosite"!!!Ca sa vezi!...mai mult le desconsidera,nu le mai respecta,le considera carpe, lipsite de cinste...bune doar de distractie! Niciodata un baiat nu va face casa cu o fata care nu-si respecta trupul, care se ia dupa lume si moda(ma refer la tot felul de haine provocatoare, sau in timpul iernii cand umbla mai dezbracate)pt ca stiu ei ca vor fete sanatoase, intelepte,care sa aiba grija de familie si de ei...iar dc se vor casatori cu astfel de fete nu vor gasi fericirea pe care o vor avea sotii care traisc in sfintenie si curatie, va fi doar placerea,iar in rest nici nu-mi imaginez...o viata seaca!
Asa ca fetelor paziti-va fecioaria, cel mai de pret dar si mai de cinste in fata baietilor...Fetele care isi vor pazi fecioaria...vor avea o casnicie binecuvantata, fericita!
De ce sa nu cautam acele persoane care ne respecta, care ne accepta asa cum suntem...si ne modelam dupa lume, care nu vrea decat sa fure de la noi tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu mai de pret?
Spre acele persoane imi indrept si eu gandul, cele cu bun simt, care stiu sa respecte si sa cucereasca o fata!Doamne ajuta!

*Anonim spunea...

e grea lupta fecioriei dar se merita caci rasplata e fericirea vesnica cu Domnul,Maica Sfanta si Sfinti...

*Ek spunea...

Buna.Am 20 de ani si voiam sa-i dau un sfat Adinei.Nu fa asta,chiar daca te paraseste,dar daca te rogi lui Dumnezeu sa faca ce e mai bine pentru voi,vei avea doar de castigat.Te-ai gandit ca poate el nu e potrivit pentru tine?Adica,iubirea nu e ceva material sau trupeste.Iubire e atunci cand ar fi in stare sa-si dea viata pentru tine,asa cum a facut Mantuitorul pentru noi nu sa te santajeze cu astfel de lucruri.Si daca iti pierzi fecioria cu el ce crezi ca va ramane mereu cu tine neaparat,eventual se va lauda sau va avea stima de sine crescuta,dar asta nu-l va impiedica sa te paraseasca mai tarziu din diverse motive.
Am fost cu o fata 3 ani si mi-a zis de la inceput ca nu poate avea relatii cu mine de cand eram de 3 luni impreuna si am acceptat asta(si eu sunt fecior ca ea)pentru ca o iubeam si pentru ca nu-mi pasa de lucrul asta si pentru ca visam ca toate astea sa se intample in noaptea nuntii-mi se pare foarte frumos.
As minti sa zic ca nu ma simt uneori ciudat ca inca sunt fecior in timp ce alti baieti au experienta deja si faptul ca unele fete m-ar considera extrem de conservator in privinta asta.Stiu ca oricand mi-as putea-o pierde,e foarte usor,dar prefer sa o pastrez pentru cea care ma va iubi cu adevarat.
E foarte greu in ziua de astazi cand desfranarea e promovata mereu,oriunde.Uneori cred ca traim intr-o lume nebuna,in care patimile sunt vazute ca valori de pret.
P.S.:Sa stii ca si eu traiesc in lumea urbana ca tine si crede-ma ca e mai greu sa rezisti ca baiat in ziua de azi cand fetele sunt pe jumatate goale.

Mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor

Despre feciorie - gândurile mele
Mi-au plăcut foarte mult gândurile lui F. pe tema fecioriei, pentru că veneau dintr-o inima curată, şi dau slavă lui Dumnezeu pentru că mai exista tineri care conştientizează ce este fecioria atât fizică, cât şi spirituală, şi pun mare preţ pe ea. Nu am avut această bucurie a fecioriei, pentru că nefiind creştină practicantă la vremea respectivă, nu exista în capul meu decât ideea de virginitate, idee desuetă după părerea celor mai mulţi (aşa m-am lăsat şi eu influenţată, că deh, dacă zice "toată lumea", înseamnă că aşa e, cum zic ei... câtă inconştienţă!). Aşadar, urmând filozofia consumismului ("Trăieşte clipa", "marea dragoste", "suflete pereche"), am oferit această virginitate iubitului. Nu ştiu dacă o fată virgină, care chiar dacă nu a păcătuit trupeşte, dar nu e conştientă de latura duhovnicească personală, mai poate fi numită fecioară.

Cred că este mare nevoie de misionarism în rândul tinerilor care trăiesc departe de Biserică. Până la 22 de ani, nu am întâlnit pe nimeni care să-mi spună de ce nu e sănătoasă această filozofie a consumismului. Teorie de genul "să nu faci prostii cu băieţii" am mai auzit, dar DE CE să nu faci prostii cu băieţii nu mi s-a spus. Săracii părinţi, nici ei nu ştiu. Pentru mine fecioria a însemnat schimbarea modului meu de a vedea lucrurile şi de a simţi, pentru că aşa am început să fac diferenţa între adevăratul Bine şi Rău, astfel încât să mă schimb, să cresc, să mă pot apăra crezând în Adevărul propovăduit de Biserică. Am văzut însă că este mult mai uşor pentru cineva care nu a păcătuit trupeşte să-şi păzească mintea şi inima de ispite. Însă unii din cei care au trăit în păcat şi care doresc să se îndrepte, recunosc mai repede de la cine vin gândurile şi cu ce scop. Asta o zic pentru că am văzut şi fecioare, care atunci când au ispite (care nu se manifestă deschis ca la cele ce şi-au pierdut fecioria), nu prea ştiu să se apere de gândurile şi emoţiile pe care le strecoară vrăjmaşul, pentru că nu-şi dau seama că ceea ce simt e păcat.

Dau slavă lui Dumnezeu că mai sunt tineri ca F, şi mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor.

Maica Siluana, mă bucur foarte mult să vă citesc aici pe site!

Doamne ajută!

A.

*
Mulţumesc, om drag!

Mulţumesc mult, mult, om drag! Mulţumesc şi binecuvântez o discuţie pe această temă pe site-ul nostru. Cred că ar fi de mare folos cât mai multe mărturii despre bucuria fecioriei sau despre durerea pierderii ei pentru tot sufletul care caută fericirea!
Bucurie sfântă şi curaj pe Calea ei!

Cu dragoste şi respect,

M. Siluana

Se mai meritã sã ţii fecioria în ziua de azi?

Intrebari si raspunsuri despre feciorie preluate de pe site-ul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Raspunsurile sunt si din partea Maicii Siluana , dar si din partea celorlalti cititori, prieteni dragi, care si-au deschis sufletul cu multa dragoste si caldura.

Se mai meritã sã tii fecioria în ziua de azi?
Adina
*
Draga mea Adina, Oare de ce mã doare întrebarea ta mai mult decât durerea ta care rãzbate prin ea? De obicei, ce ajunge la mine printr-o întrebare este durerea celui care îmi scrie, sau nedumerirea lui, sau provocarea pe care mi-o aruncã! Foarte rar mi se întâmplã sã mã opresc la expresia mesajului. Acum însã e cu totul altfel: peste durerea ta de copil cuminte care suferã, poate, cã e vitregit de plãcerile pe care-şi închipuie cã le-ar avea dacã şi-ar putea "permite deliciile" interzise, şi pe care le comparã cu plãceri (ne)vinovate deja cunoscute, dar sancţionate de mustrãri de conştiinţã, mai e o durere. E cu adevãrat, o durere peste durerea ta realã. E ca un bolovan, ca pe o povarã cãzutã peste tine şi nãvãlitã acum şi peste mine. E întunericul acestei lumi încuibat în fiecare cuvânt pe care-l foloseşti pentru a-ţi exprima durerea.

În primul rând e vorba de acest "se" cu care îţi începi mesajul. Da, e o lume în care lucrurile se sparg, se stricã, se întâmplã şi nu e nimeni vinovat sau responsabil pentru asta. Îmi dau seama cã nu e opţiunea ta, ci o "moştenire", o adoptare a felului în care se vorbeşte...

Apoi expresia "mai meritã" este şi ea o dovadã dureroasã a precaritãţii valorilor noastre care uneori au preţ, alteori nu, pentru cã nu "se mai poartã" sau "a trecut sezonul" şi stocul rãmas, se dã cu "preţ redus", la "mâna a doua" (în limba englezã)... Iatã cum, tu însãţi te întrebi dacã n-ar fi cazul sã renunţi la preţul tãu (pe care nici mãcar nu-l cunoşti, pentru cã-l cauţi pe piaţa "zilei de azi"). Da, copil iubit, pe tine te dispreţuieşti punându-ţi la îndoialã fecioria, pentru cã fecioria nu este o stare anatomico-fiziologicã, ci eşti chiar tu. Tu eşti Adina fecioara. Tu, fecioarã eşti Adina şi vei fi Adina şi dacã nu-ţi vei mai ţine fecioria, dar vei fi rãnitã în fiinţa ta şi asta nu neapãrat pentru cã ţi-ai pierdut fecioria, adicã integritatea, ci pentru cã n-ai mai vrut "s-o ţii" pentru cã nu "se merita" şi pentru cã ai evaluat-o la preţul pietii din "ziua de azi"!

Ştii, Adina mea, când o fatã îmi scrie despre durerea ei de a nu fi iubitã, de a nu putea iubi, de a fi iubit şi a fi fost dezamãgitã, rãnitã, prãsitã, umilitã, înţeleg altfel durerea şi Domnul îmi deschide inima ca sã mângâi acea durere pentru cã El înţelege tot şi poate vindeca orice durere când omul se întoarce la El. Înţelegi, fetiţa mea? Una e sã-ţi pierzi fecioria "din dragoste", fie ea naivã sau pãtimaşã, şi alta e sã n-o mai ţii pentru cã nu se mai meritã!

Te rog, om drag, te rog, fetita mea, ai grijã de tine şi vindecã-ţi sufleţelul înainte de a-l ucide fãrã sã ştii de ce!

Te îmbrãţişez cu durere, cu dragoste şi cu nãdejde în Domnul,
M. Siluana
***

Maicã,
Prietenul meu mã pãrãseşte pentru cã sunt virginã , îmi spune cã sunt anormalã din cauza acestui lucru...
Mai existã bãieţi care vor sã se cãsãtoreasca cu o fecioarã?
Mai sunt bãieţi care au rãbdare pânã dupã cãsãtorie?
Sunt aşa pesimistã în aceste lucruri, mi-e fricã sã nu rãmân singurã...
Vã mulţumesc pentru rãspunsuri mult de tot şi Doamne Ajutã!
X.
*
Dragii mei bãieti,
Vã rog mult, mult, mult sã rãspundeti voi la aceste întrebãri!
Vã multumesc şi vã aştept cu drag şi încredere.
M. Siluana
***

Pot sã zic şi eu ceva referitor la cazul ãla cu fata care era întristatã pentru cã o pãrãseşte prietenul doar pentru cã e curatã?
Eh, dar mã pun şi zic eu, maicã, ce cred! Şi mã gândesc aşa cã... v-am mai zis, dar acum observ şi alte lucruri mai triste. Am o cunoştintã care a dorit cu tot dinadinsul sã îşi rãneascã acest dar pentru cã se simţea anormalã.

S-a lovit şi ea de problema asta şi o considerau cei din jur anormalã, nu voia sã se zicã despre ea cã are probleme, o problemã, chestii. Şi ea a aplecat urechea la fel de fel de chestii (sper sã nu aplec şi eu în viitorul apropiat / îndepãrtat) şi a fãcut ce trebuia sã facã tocmai ca sã nu se mai creadã asta despre ea...

Evident cã a zis cã nu e cine ştie ce, dar eu am fost martorã la decizia ei, deşi îi era pe de o parte fricã de ce voi zice despre ea cã a fãcut acest pas. Când mã anunţase de decizia / gândul ei, efectiv mã simţeam martora "unei crime" unde nu puteam face nimic, nu suportam ideea sã fiu aşa neputincioasã faţã de un lucru atât de dureros care va urma în viitorul apropiat / îndepãrtat! M-a durut!

Iar acum sunt martorã la felul ei de a fi, cum se chinuie sã atragã indivizi, cum... maicã, se chinuie! Pe mine mã doare sã mã uit la ea, şi sã vad mereu câte o schimbare la ea, la felul ei de a fi!

Se chinuie! E de-a dreptul sfâşietor sã priveşti la felul omului de a fi, şi cum îşi împoponţoneazã fel şi fel de chestii, doar pentru a fi curtatã şi nu a rãmâne singurã, şi de fricã de a nu se spune despre ea ori cã e proastã, ori cã e urâtã, cã are vreo problemã!

Mã doare! Dar mai departe de asta, e prietenia mea cu ea! E dureros cum foloseşte fel şi fel de "superficialitãţi", "minciunele" (cum ziceţi dumneavoastrã), ca sã obţinã o iubire din partea unui bãiat şi sã nu fie pãrãsitã! În profunzimea ei e un om bun! Dar se rãneşte singurã aşa mult! :( ( şi se vede cum se minte singurã, cum cautã argumente şi pare sã îmi prezinte lucrurile ca şi cum nu e cine ştie ce chestie.

Eh, asta am vrut sã zic. Adicã sã învãţãm de la rãnile altora, ca sã nu pãţim şi noi la fel! Iar eu cunosc prea multe ca sã mã scuz pentru prostia fãcutã, sau ca sã mã mint şi sã fac ce nu trebuie fãcut, şi ca sã nu aleg ce trebuie! Consider cã multã lume face lucruri dureroase şi din neştiinþã, şi poate şi vor sã fie neştiutori, ca sã nu fie responsabili, sã nu se simtã responsabili!
Vã iub.! F.
*
Draga mea F,
Multumesc mult, mult pentru mesajul tãu! Cred cã nu mai are nevoie de nici un comentariu!
Sã dea Bunul Dumnezeu sã fim întelepţi şi sã învãţãm şi din experienţa celorlalţi şi sã ne rugãm pentru cei care suferã lângã noi ca sã înveţe şi ei mãcar din propria durere!
Cu drag şi preţuire,
M. Siluana care şi ea te iub.!
***

Celelalte raspunsuri le gasiti aici:

Pentru domniºoara care a scris: "Prietenul meu mã pãrãseºte pentru cã sunt virginã"

Pentru X, fecioara pãrãsitã de prietenul ei

SÃ NU FACI ASTA, draga mea X, NU MERITÃ NICI UN BÃIAT

Pentru fecioara X.

Pentru cã eºti sau pentru cã vrei sã rãmâi virginã?

Dragã X

Eu cred cã fecioria este o tainã

Rãspuns la întrebarea domniºoarei "X"

Sunt sigurã cã puteam sã-l fac sã se îndrãgosteascã mai mult de mine ºi totul sã fie curat

Nu existã bucurie mai mare decât aceea de a fi fecioarã

Nici nu ºtii cât de bine te înþeleg, am avut ºi eu un prieten care dorea acelaºi lucru

PENTRU X: Te îmbrãþiºeazã cu dragoste creºtinã o altã "specie pe cale de dispariþie"...

Am ºi eu ceva de zis!

Pentru domniºoara X

Este aºa de plãcut sã simþi cã eºti întreagã, neatinsã!

De ce este o dorinþã arzãtoare acest pãcat al desfrânãrii?

Ce legãturã are pierderea virginitãþii cu dumnezeirea?

Exista vreo deosebire intre feciorie si curatie?

Ma rog pentru cei pe care nu-i invata nimeni despre frumusetea sufletului lor

"Poarta" sărutului

Am primit câteva rânduri de la o cititoare:

Părintele X scria: "Sărutul este cel puţin o dezvirginare a minţii. O fată sărutată nu mai poate fi numită fecioară, pentru că a depăşit bariera psihologică a fecioriei, care este mai grea decât cea fizică, voinţa ei a fost înfrântă. Deşi, aparent, o astfel de fată are toate „probele” fecioriei, eu aş asemăna-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaură făcută cu acul, tot conţinutul. Există, într-adevăr, o grămadă de astfel de „fecioare” cu trupul, dar care au în palmares nenumărate nopţi de jocuri erotice şi de perversiuni dintre cele mai încurcate. Această dispoziţie i se inoculează fetei o dată cu primul sărut şi nimeni niciodată nu-i mai poate reîntoarce fecioria, decât poate doar moartea". Aş vrea să îmi spuneţi dacă aceasta este poziţia clasică a Bisericii în această problemă. Mulţumesc.

Am citit şi eu rândurile astea şi efectul pe care îl trezesc cititorilor îndrăgostiţi nu cred că este de a-i ajuta să ducă o viaţă mai curată, ci pur şi simplu pun pecetea păcatului nu doar pe sărut, ci pe întreaga lor relaţie care se poate exprima, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi prin sărut. Rândurile acestui părinte l-au îndemnat chiar pe Laurenţiu Dumitru să abordeze această riscantă temă a sărutului de pe o poziţie creştină: "M-a îndemnat să scriu şi poziţia categorică împotriva sărutului între adolescenţi a unui părinte râvnitor al Bisericii noastre, poziţie justificată în mare parte, dar demoralizatoare din punctul meu de vedere"[1].

Eu însumi, înainte de a mă căsători, am întrebat mai mulţi duhovnici dacă sărutul este un păcat sau nu. Cei mai mulţi s-au ferit să îmi dea un răspuns vehement. Unul singur a avut o astfel de poziţie radicală. Din câte am observat până acum, în urma discuţiilor cu tinerii care au citit cartea din care este extras pasajul cu pricina - o carte, de altfel, plină de lucruri interesante -, efectele au fost de trei feluri: unii au reuşit să îşi dreseze iubirea, să şi-o cuminţească şi prin asta sentimentele lor au devenit mai puternice. Aceştia sunt cititorii victorioşi. Alţii s-au speriat pur şi simplu de cele citite şi de asta au pus capăt relaţiilor lor de prietenie (care s-ar fi putut împlini în căsătorii); iar alţi cititori, care oricum nu erau tari în credinţă şi doar cochetau cu Biserica, şi-au întărit convingerea că nu are rost să fie creştini, că viaţa creştină e o viaţă plină de interdicţii.

Totuşi, cred că principalul defect al rândurilor de mai sus este că s-au născut prematur... S-au născut, dar nu la vremea lor... Adică? Adică, dacă Biserica ar fi făcut o misiune susţinută în rândurile tinerilor, dacă tinerii ar fi fost învăţaţi să ducă o viaţă curată, dacă ar fi fost învăţaţi să se roage, să se spovedească, să lupte cu patimile, dacă tinerii ar fi fost iubitori de Dumnezeu, atunci aceşti tineri ar fi fost în măsură să înţeleagă dacă şi cât de vătămător este sărutul. Încerc să fiu obiectiv şi să nu spun ce am înţeles eu din experienţa sărutului - pentru că poate nu aş reuşi să fiu imparţial. Cred însă că dacă pune cineva poveri prea mari pe umerii tinerilor, fără a-i pregăti mai întâi, riscă să îi piardă. E exact atitudinea duhovnicului care dă canoane prea mari ucenicilor şi aceştia fug de Biserică… O atitudine "demoralizatoare"…

Până la urmă, nici eu nu mă declar un susţinător al nevinovăţiei sărutului… Ştiu că fete foarte cuminţi au început prin săruturi la fel de cuminţi şi au ajuns apoi fete vulgare, mai vulgare decât săruturile lor - care se metamorfozaseră din acte de iubire curată în preludii…
Oricum, nu cred că vreodată catehizarea trebuie să înceapă spunându-i unei fete care s-a sărutat cu prietenul ei că nu mai este fecioară… Părintele şi-a exprimat poziţia dând o hrană tare pe care dinţii tăi - şi ai marii majorităţi a tinerilor - nu o pot mesteca deocamdată [2].
Cred că dacă i-ai fi cerut direct părintelui respectiv lămuriri privitoare la tema sărutului, poate ţi-ar fi răspuns altfel. Nu ţi-ar fi făcut în nici un caz propagandă pro-sărut, dar ar fi încercat să te ia încetul cu încetul.

Da, învăţătura Bisericii este una pentru toţi. Dar într-un fel îi va vorbi preotul despre avort unei fete care îşi păstrează fecioria şi în alt fel celei care deja a avortat. (Am folosit comparaţia aceasta dură doar pentru că am citit de curând poziţia câtorva mămici faţă de avort şi m-am speriat. Nu vreau în nici un caz să compar sărutul cu avortul.)
Cred că, dacă nu ar fi existat Dumnezeu, sărutul ar fi fost un mijloc foarte potrivit prin care tinerii necăsătoriţi şi-ar fi manifestat dragostea – în cazul în care nu ar fi făcut dragoste de teamă să nu ajungă la sarcini nedorite, sau din cauza cine ştie căror reguli morale respectate în societatea respectivă [3].
Îmi dau seama că am evitat până acum să dau un răspuns clar. Aşa că m-am gândit că dacă peste ani copiii mei ar citi un astfel de articol, ar rămâne cu un gust amar: "Încă un scriitor care se teme să îşi asume o poziţie…"
Da, eu cred că sărutul ar putea fi foarte frumos şi curat (aşa cum este - sau cum ar trebui să fie - între soţii care duc viaţă cu adevărat creştină). Dacă diavolii nu ar fi într-un război total cu tinerii pe care încearcă să îi atragă în lanţurile patimilor, atunci m-aş declara poate apologet al sărutului. Numai că, din păcate, ne aflăm în acest război. Şi ideal este să ne luptăm pentru fiecare bucată de pământ, să nu îi cedăm nimic diavolului…
Şi atunci, le voi recomanda copiilor mei să fie cât mai atenţi în relaţiile pe care le au. Ca nu cumva să se ardă… Să stea departe de orice le poate vătăma sufletele.
Oricum, sărutul nu este o manifestare a dragostei care să nu aibă nevoie de mai mult. Dimpotrivă, sărutul tocmai asta este - este o poartă spre mai mult. Unii spun: "Dar nu facem nimic rău, ne vom opri la asta..". Nu se opresc însă, ci sunt luaţi de valul iubirii şi nu se pot opri[4]. Cei care ştiu efectele sărutului înţeleg pericolul la care se expun. Iar cei care nu înţeleg, fiind convinşi de inocenţa sărutului, se vor convinge mai târziu că lucrurile stau altfel. Dar s-ar putea să fie prea târziu.

Notă: Nu vreau ca prin acest text să îi zăpăcesc pe cei care nu vor aprecia o astfel de hrană, pe care o consider hrana cea mai moale. Cei mai slabi în credinţă poate că se vor folosi de ea, iar cei tari nu o vor lua în serios. Textul nu prezintă însă o poziţie definitivă a mea în privinţa acestei teme, poate că, peste ani de zile, maturizându-mă, voi ajunge şi eu la o altă perspectivă. Sunt cât se poate de receptiv faţă de eventualele critici.

1.Laurenţiu Dumitru, în articolul Petting-ul, sărutul şi aparenta feciorie, din volumul Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumeniţa, 2004, p. 20. Recomand cititorilor acest articol; mi se pare echilibrat, poate cel mai echilibrat text pe care l-am citit pe această temă
2.Un cititor: Mesajul părintelui este cam radical, dar e nevoie şi de mesaje radicale – e un duş rece, dar mi se pare foarte potrivit pentru tinerii care sunt în prag de a-şi pierde fecioria pentru că nu le vorbeşte nimeni despre varianta cea mai bună; deşi pentru ceilalţi, care au făcut deja greşeala să nu preţuiască puritatea sărutului, probabil că mesajul lui este un pic deznădăjduitor. Mesajul tău tocmai pentru aceştia este foarte bun, pentru că le ridică moralul şi îi îndeamnă la lupta cea bună. Ce bine ar fi fost să fi auzit şi eu la vremea potrivită astfel de mesaje care să mă pună pe gânduri, să mă îndemne la discernere.
3.Un cititor: Aici tu ai în minte săruturile nepătimaşe, să nu se înţeleagă greşit că orice sărut este şi frumos. Aşa e, mă refeream la săruturile curate, dacă le pot spune aşa…
4. Un cititor: Ar trebui precizat CE să facem totuşi când ne îndrăgostim, când uităm de toate şi alunecăm pe valuri; adică atunci ar trebui să ţinem aproape de un duhovnic (altă soluţie nu văd...). Să presupunem că cei doi tineri sunt credincioşi. Dacă îi ia valul iubirii, atunci cred că numai cu ajutorul duhovnicului pot ţine sărutul la "distanţă" sau la cuminţenia la care să nu urmeze mai mult. Prinşi fiind în vâltoarea sentimentelor, trebuie să aibă un sfătuitor care să le aducă aminte să nu cadă în păcat.

Danion Vasile
(din Tinerii si sexualitatea, Editura Egumenita, Galati, 2007)

Scrisoare catre o fetita din zilele noastre

Maica Gavrilia - Asceza Iubirii , Scrisori, p.415-416

Scrisoare către S.V., o fetiţă din zilele noastre

Leros, 10-2-1992
…Când vei citi această scrisoare, eu voi fi plecat deja din această lume şi tu vei fi devenit deja o tânără domnişoară. Aşa încât, poate vei găsi interesante aceste câteva gânduri despre subiectul atât de important al iubirii – al iubirii care te va uni într-o zi cu un tânăr.
Va veni o vreme când vei simţi că inima ta bate mai tare,aşa cum se spune, pentru un anumit băiat…În timpurile acestea ale noastre, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Acum tinerii se grăbesc să îşi “trăiască viaţa”, să acumuleze cât mai multă experienţă, cât mai curând… Şi totuşi, orice lucru-la timpul lui, la timpul lui binecuvântat.

Ai grijă, dragă S.. Mulţi tineri se vor apropia de tine în numele dragostei. E ceva natural, dat fiind că dragostea este primul lucru minunat din viaţa noastră. E ca o mică floare care-şi deschide corola către soare într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, fără să ştie prea bine ce se petrece…şi astfel devine confuză…

Bineînţeles, ne flatează să auzim că suntem iubiţi de cineva. Totuşi, aceasta nu este întotdeauna dragoste. Azi, ei pot să ne dorească pe noi…Şi ceea ce vor azi, mâine pot să nu mai voiască – poate pentru că altceva le-a atras atenţia şi doresc acel lucru pentru a-şi satisface dorinţele.
Apoi, când intrăm în Taina Căsătoriei, dacă sub hainele noastre frumoase avem un trup stricat şi necurat, Dumnezeu nu va binecuvânta această căsătorie…

Atunci când un tânăr te va iubi cu adevărat, îţi va iubi sufletul; şi tu îl vei iubi pe al lui. Apoi, nu vei mai avea nevoie de nimic. Pentru că amândoi veţi simţi că legătura dintre voi este sfântă pe măsură ce vă veţi cunoaşte unul pe celălalt. Şi, în timp, veţi descoperi fiecare comori în inima celuilalt.

O asemenea Căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu şi nu va cunoaşte divorţul, avortul sau orice altceva contrar poruncilor dumnezeieşti. O asemenea Căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi, aşa ca tine; pentru că şi părinţii tăi au trăit în sfinţenie căsătoria lor.
Ştii, dragă S., o căsătorie departe de Dumnezeu şi de Sfânta Împărtăşanie este de asemenea şi departe de virtute. Este ameninţată de infidelitate, adulter şi alte pericole. Copiii care vor creşte într-o atmosferă atât de tristă s-ar putea să urmeze căi periculoase ce îi vor duce la prietenii greşite, companii proaste, violenţă şi droguri.

Ai grijă – până când va veni vremea când vei fi sigură de dragostea pe care tu şi alesul inimii tale o aveţi unul pentru celălalt. Nu te pripi! Sunt mulţi care îşi doresc doar puţină “carne”, poate pentru că ei înşişi nu au mai mult de oferit.

Bucură-te, dragă S.. Fii întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, acolo şi aşa cum El îşi doreşte să fii. Ai dragoste, mereu, pentru părinţii care ţi-au dat viaţă şi de asemenea pentru toţi şi pentru toate.
Fii întotdeauna copilul Lui binecuvântat.

Traducere: Adriana

Sursa