Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.
Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în
suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu
avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această
aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De
aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le
editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor
materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca
să ajungă la această pace lăuntrică.
Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul.
Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi
consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele,
încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi
vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara
aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră
duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii
spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor
care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt
care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci
să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni
mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect
vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe
mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există
aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă
cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu.
Şi invers…
PĂCATUL
Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine
îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i
acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara
credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un
om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela
se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa
conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice
om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit,
dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul
absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui
Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că
Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au
dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim
părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin
părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii
părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar
trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.
Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu.
Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România
(de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă,
este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara
aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia
ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o
anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă
mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să
vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui
Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate,
dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi
într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema
definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul
este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui
Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din
grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi.
Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când
păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta,
nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău
cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în
fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie)
pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om
fără Dumnezeu.
Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu
ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne
înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că
ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se
realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi
suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci
când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta
Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii
duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică
atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu
păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim.
Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.
Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave,
păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta
Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria
– omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu
sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe
Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti
plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta
şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o
mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi,
înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită
mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui
Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în
noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o
umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui
că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare
păcat.
Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează
pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia
i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele?
Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice
sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de
toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se
va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor
rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este
o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului,
materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că
iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte
nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire,
că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după
materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape
nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este
contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi
contrarul iubirii de arginţi.
Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul
sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă
cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în
simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să
încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în
umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se
căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu
trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te
căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi
bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la
biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti
săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei,
aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite
de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un
păcat de moarte.
Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna
este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele
şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat
împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte
înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un
păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu
falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră
oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când
spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia
că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă
şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât
de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între
ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de
păcat.
La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta,
te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă
înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi
de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim
şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se
înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a
doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem
iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem
şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se
înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat
a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a
doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în
păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi
pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă
înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu
rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot
astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din
ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim
între cele şapte păcate de moarte.
Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt.
Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite
chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer,
adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă
dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între
păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa
cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om,
cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte
avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin
medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt
anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă,
făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale.
Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face
decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua
clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o
secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori
după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină
ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă
păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste
păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii
aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă
dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau
sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt
într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei
sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele
acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le
plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa
lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe
ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea
de fericire.
Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt
oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun
– ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne
putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu.
Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru
păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”.
Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din
lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu
pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este
iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce.
Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în
păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă.
Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar
copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea
tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l
iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce
pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut.
Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne
întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne
întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru
că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că
aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor:
Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa
noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa
fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar,
doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână
în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze
libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama
cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în
comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii
vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă
copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei,
tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt
copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea
noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la
El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine
datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu
este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu
e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele
din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să
păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că
tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului.
Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine,
pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci
prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este
un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.
De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea,
adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi
trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne
pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne
pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până
când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila
lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în
iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când
omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa
viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte
păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot
mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai
văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt
pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în
mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu,
atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în
iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e
unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au
nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească
pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai
grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să
fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea.
Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau
credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu
păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte
subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea
în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să
munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.
BOALA, SUFERINŢA
Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are
atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât
obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu
viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui
deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul.
Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit
astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care
provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc
câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în
această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor
părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un
seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea
lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care
le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile
noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din
familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii.
Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din
familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi
atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor
părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.
De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la
Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici
private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar
universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de
credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât
de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi,
pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a
sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş
fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum
v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte
exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează
şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli
fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie.
Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil,
copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea
cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe
părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.
Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi,
oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e
străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu
le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt
cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se
conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a
universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o
lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde
absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu
pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă
mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti,
invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt
încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag
asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar
şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele
părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea
neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc
dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie
genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare
dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin
sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte
Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici
se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea
blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.
Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi,
mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării
rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu
ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare
binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea
înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică
suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe
care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar
Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea
va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă.
Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a
secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă -
uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o
pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an
sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie
consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau
moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul
fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să
suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele
noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită
propriilor noastre păcate.
Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş,
i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici
eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a
legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune
Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu
am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că
prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales.
Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se
spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să
ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut
cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu,
tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria
păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te
pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri
iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei
asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să
dai vina pe alţii.
De curând eram la Viena şi vine la mine o doamnă căreia i s-a spânzurat
fiica de 18 ani. Avusese doi copii. Doamna explica situaţia astfel:
fata a fost la cumnatul lor în Italia şi acesta şi-ar fi bătut joc de ea
şi ei i-ar fi fost ruşine să spună. Am întrebat-o câţi copii are, a zis
că doi. Am întrebat-o dacă a făcut avorturi. Mi-a spus că a făcut. Ea
era supărată pe cumnatul ei, dar nu era sigură de cele afirmate. Eu i-am
spus că n-are nici un rost să-l mai condamne pe cumnatul ei pentru că
nu ştie sigur dacă s-a întâmplat aşa ceva. Şi chiar dacă s-ar fi
întâmplat aşa, noi luăm faptul împlinit: Dumnezeu a îngăduit ca ea să
moară pentru că este o consecinţă a păcatelor tale, ca mamă. Iar
păcatele cumnatului le va pedepsi Dumnezeu. Un cuvânt despre „pedeapsă”
l-am luat de la Maica Siluana: Nu-i bine să spui niciodată că pedepseşte
Dumnezeu, El nu pedepseşte pe nimeni. Dumnezeu e atât de bun că nu
pedepseşte pe nimeni, ci El îngăduie ca să vină asupra noastră
consecinţele păcatelor noastre ca să ne întoarcem la El, să ne pocăim.
Asta aşteaptă Dumnezeu: pocăinţa, nu pedeapsa. Nu-L interesează pe
Dumnezeu însăşi pedeapsa, ci pocăinţa noastră, întoarcerea noastră. Din
păcate, noi nu ne întoarcem de cele mai multe ori la El decât după ce
suferim, după ce pătimim. Revenind la doamna din Viena, când i-am spus
lucrul acesta am simţit că ea s-a luminat. Ea nici nu şi-a pus problema
că s-ar putea să-i fi murit fiica datorită păcatelor ei, pentru că ea a
ucis nu ştiu câţi copii prin atâtea avorturi.
Noi trebuie să avem o judecată sănătoasă, adâncă, iar
dacă n-o avem să ne ducem la preoţi şi la duhovnici. Nici unii preoţi
nu ştiu lucrurile acestea. Te duci la alţi preoţi care ştiu mai multe.
Eu am umblat în viaţa mea la zeci de călugări mari pe care i-am avut în
secolul trecut. De curând am notat vreo 50, începând cu Părintele Paisie
de la Sihăstria, Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele
Iachint de la Putna, Părintele Dimitrie de la Hârlău, Părintele Arsenie
Papacioc, Părintele Petroniu de la Muntele Athos, Părintele Sofian de
la Bucureşti, Părintele Macarie de la Pasărea, Părintele Ilarion de la
Cernica etc. Astăzi când mă gândesc şi mă duc cu gândul pe la toate
mănăstirile noastre, că le cunosc aproape pe toate, nu ştiu dacă mai
găsesc vreo 5 [călugări mari, duhovnici mari]. Lumea astăzi, nu numai la
noi, ci în general, a decăzut şi decade spiritual văzând cu ochii. Şi
te duci la cineva să te lumineze şi nu te poate lumina pentru că nu
ştie. Şi-ţi va spune şi el ca şi părintele acela de la Sfântul Gheorghe
şi-ţi dă o lisă să aprinzi nu ştiu câte lumânări etc. care sunt inepţii
în faţa noastră. Dar Dumnezeu e aşa de mare şi de bun şi de milostiv că
ia seama şi de lucrurile astea şi le transformă şi pe acestea în bine.
Dar noi nu trebuie să ne ducem la vrăjitori şi la oameni care ne
ghicesc. Asta este o superficialitate a noastră: imediat să îmi rezolv cazul, boala, necazul cu ceva repede: fac câteva rugăciuni, fac 7 masluri, fac aia, fac aia şi s-a terminat. Păi dacă ai ucis unul sau mai mulţi copii…
Am întâlnit cazuri cu 40 de avorturi – o femeie din Germania; avea 2
copii: băiatul şofer, căsătorit de curând, a murit în accident de
maşină. Fata căsătorită de curând, bolnavă de cancer, a murit şi a rămas
şi după ea un copil. Femeia, foarte credincioasă şi conştientă profund
de păcatele ei. Acum nu lipseşte o zi de la biserică, plânge de nu ştiu
de unde mai are lacrimi şi eu sunt sigur că Dumnezeu o iartă. Păcatele
mari, păcatele grave nu se rezolvă aşa, cu 7 lumânări, cu două
rugăciuni, uşuratic, aşa. Păcatele mari atrag asupra noastră suferinţe
foarte mari. Ţi-a murit copilul… Dacă tu ai omorât, moartea aceea, pe
linie duhovnicească, a atras moartea, pentru că Dumnezeu îngăduie ca tu
să te pocăieşti, să te întorci şi Dumnezeu te iartă.
Suntem la capitolul suferinţă, boală pentru păcate.
Nu trebuie să ne speriem de acestea. Orice ar veni asupra noastră
trebuie să punem asupra noastră înşine, să spunem: eu sunt vinovat, eu
merit aceasta. Părintele Arsenie spunea: „Mă, spuneţi aşa: merit să sufăr, merit asta pentru păcatele mele”.
Dacă nu spui lucrul aceasta înseamnă că eşti superficial, eşti
uşuratic, că dai vina pe alţii şi vrei să te scapi de nişe păcate grave -
de care eşti conştient - foarte uşor..
RUGĂCIUNE ŞI VINDECARE
Te scapi mai uşor dacă-ţi asumi păcatul, dacă iei responsabilitatea asupra ta şi începi să te pocăieşti cu adevărat: începi să te rogi, cu post, nevoinţă, facere de bine.
Mai ales în cazul avorturilor trebuie rugăciune cu lacrimi, post
înmulţit… Doctoriţa de care vorbeam mi-a spus că duhovnicul ei (ÎPS
Teodosie de la Constanţa) este foarte aspru şi din când în când îi dă
post negru de 3 zile. A zis că atunci când a făcut prima dată cu ani în
urmă a crezut că este imposibil. Într-adevăr, prima zi i-a fost foarte
greu, dar a doua zi i-a dispărut foamea, iar a treia zi mai putea
continua cu postul. A zis că s-a învăţat cu postul şi-l duce cu atâta
uşurare şi se simte atât de uşoară în acele zile că era mai luminată la
minte şi consulta mai uşor, era mai prezentă în discuţia cu oamenii şi
simţea o uşurare şi o pace în suflet. Asta se întâmplă când faci o
nevoinţă deosebită, te rogi mult, te rogi cu lacrimi, te rogi constant,
îţi impui un canon de post, de rugăciune… Părintele Teofil - Dumnezeu
să-l odihnească - era un om al rânduielii. Spunea şi repeta mereu că
trebuie să avem o regulă de rugăciune de care trebuie să te ţii zi de
zi: rugăciunile de dimineaţa şi de seara, să citeşti puţin din Sfânta
Scriptură – 2 capitole în fiecare zi din Sfintele Evanghelii mai ales,
să te duci la biserică – pe cei care nu mergeau la biserică îi socotea
împreună cu păgânii: „Tu nu te duci la biserică Duminica, atunci când se
face Sfânta Liturghie, jertfa cea fără de sânge. Hristos se jertfeşte
şi tu dormi sau te duci la plimbare”. Când dă puţin soarele oamenii
preferă să meargă la plimbare decât să vină la biserică şi atunci ce
credinţă este asta? Biserica e coloana noastră vertebrală, e identitatea
noastră! Cum să trăieşti fără Biserică?
Tot doamna aceasta doctor îmi spunea că ea, dacă
într-o duminică nu merge la biserică pentru că se întâmplă să fie undeva
(deşi se întâmplă rar asta), dacă este în maşină pune o casetă ca să
asculte Sfânta Liturghie - însă nu e acelaşi lucru. Însă în cel mai rău
caz asculţi Liturghia în orele acelea de Liturghie. Cei care sunt la
lucru sunt obligaţi şi este altceva. Eu am constatat că oamenilor, mai
cu seamă credincioşi, care îşi permit Duminica să meargă în călătorie,
li se întâmplă accidente. În timpul Liturghiei nu-i voie să călătoreşti!
S-a întâmplat cu 10 ani în urmă cu o familie, soţ şi soţie, care tocmai
în timpul Liturghiei, când se întorceau din România prin Ungaria, au
avut un accident mortal. Şi erau foarte credincioşi. Sunt tainele lui
Dumnezeu.
Dacă suntem credincioşi trebuie să trăim, să avem nişte rânduieli pe
care să ni le impunem, pe care trebuie să le ţinem: Liturghia-i
Liturghie, Duminica-i Duminică, miercuri şi vineri sunt zile de post. Să
posteşti mai cu seamă când te ştii încărcat de păcate, să postim cum ne
învaţă Părinţii şi post negru. Îmi amintesc cu ani în urmă că nu ştiam
că miercuri şi vineri nu trebuie să bei dimineaţa un ceai sau să mănânci
ceva de post. Eram într-un context unde era un arab creştin ortodox din
Liban. Ei ţin postul acesta să nu mănânci nimic până la amiază,
miercuri şi vineri. M-a văzut că dimineaţa iau o cană cu ceai. M-a
întrebat dacă eu nu postesc azi. I-am spus că postesc pentru că ceaiul e
de post. Dar a zis că dacă-i zi de post nu se mănâncă dimineaţa. Şi
atunci am învăţat şi eu că postul e să nu mănânci nimic măcar până la amiază. Cine poate, să ţină până la trei după amiaza când a murit Mântuitorul pe cruce; cine poate, să ţină până seara, mai cu seamă vinerea,
când s-a răstignit Domnul. Şi o să vedeţi că e foarte uşor să ţii
postul aşa şi foarte sănătos. Chiar şi pentru cei care sunt bolnavi şi
iau medicamente. În Germania avem o femeie care are şi ea necazurile ei
şi care m-a întrebat ce să mai facă. Mi-a spus că nu poate să nu mănânce
până la amiază pentru că ia medicamente. I-am zis să încerce să le ia
doar la amiază. A încercat aşa şi a venit şi mi-a spus că nu a avut
nimic pentru că a luat medicamentele vineri mai târziu (la ora 18) şi de
atunci în fiecare vineri ţine post. Dar ea credea până atunci că dacă
nu-şi ia medicamentul dimineaţa nu rezistă. Vezi că poţi dacă ai
credinţă? Credinţa mută munţii! Credinţa îţi ajută să faci ceea ce te
hotărăşti să faci pentru Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor tale, cu
curaj. Aşa cum ne spunea această doctoriţă: nu trebuie să ne gândim la
nimic negativ. Îţi pui în minte că azi e vineri şi, cu mila lui
Dumnezeu, pentru Dumnezeu, vreau să ţin să nu mănânc şi să nu beau nimic
până seara. Şi dacă te obişnuieşti aşa o să vezi că o să ţii toate
vinerile şi poate şi miercurile. Un exemplu sunt oamenii care au trăit
prin închisori şi au scăpat de acolo. Cunosc zece care mai trăiesc azi,
toţi peste 90 de ani şi au trăit un număr de ani în condiţii de
închisoare cu mâncarea de acolo. Şi sunt mai sănătoşi şi mai viguroşi
decât cei care au mâncat bine. Trebuie să duci o viaţă echilibrată,
trebuie să ţii seama şi de ce spune doctorul, căci dacă ai de luat
medicamente şi trebuie să ţii o anumită dietă o faci şi pe asta. Dar
suntem robii Domnului şi nu ai unei diete.
Important este să ne angajăm în rugăciuni, în post,
să fim mai curajoşi în viaţa de toate zilele, cu iertarea semenilor
noştri. Dacă nu suntem capabili să iertăm, să ne eliberăm lăuntric de
orice ură, de orice invidie, de orice ţinere minte a răului împotriva
cuiva, nu ne putem vindeca, nu ne putem însănătoşi, nici sufleteşte,
nici trupeşte. Este o condiţie esenţială, fundamentală: aceea a
iertării. Înţelegem de ce în rugăciunea „Tatăl nostru” Mântuitorul ne
învaţă să cerem lui Dumnezeu „şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
De atâtea ori ni se spune că numai dacă iertăm ni se va ierta. Şi dacă
ni se iartă păcatele sigur că ne uşurăm şi primim pacea sufletului şi
sănătatea trupului.
Rugăciunea trebuie făcută cât mai bine cu
putinţă. Trebuie să ne rugăm cum putem să ne rugăm Nu putem să ne rugăm
altfel decât cum suntem în momentul când începem rugăciunea. Dar trebuie
să existe şi un progres în rugăciune şi nu mă pot mulţumi cu o
rugăciune superficială, o rugăciune a buzelor sau o rugăciune care
rămâne doar la nivelul minţii. Trebuie să înaintăm - prin darul şui
Dumnezeu dar şi prin efort propriu - spre o rugăciune numită a inimii.
De ce a inimii? Pentru că inima se află în centrul fiinţei noastre. Omul
se rezumă, se recapitulează, se concentrează pe sine în inima sa. În
inima omului se adună toate puterile sale: fizice, psihice şi
duhovniceşti. Din inimă pleacă toate şi spre inimă se întorc toate. Noi
ne imaginăm că mintea e în capul nostru, iar mintea se exprimă prin
creier. Dar ceea ce numim noi minte este o energie a inimii – aşa spune
Sfântul Grigorie Palama, care a făcut o sinteză că mintea ţâşneşte in
inimă. De aceea zice Mântuitorul: De ce se ridică în inima voastră
gânduri de viclenie, de înşelăciune, de desfrâu? Din inima omului
pornesc cele rele. Dacă inima este centrul fiinţei noastre, dacă în
inimă sălăşluieşte harul Botezului, harul Duhului Sfânt de când ne-am
botezat, înseamnă că rugăciunea noastră trebuie să ajungă în inimă.
O rugăciune făcută numai cu buzele este o rugăciune superficială,
exterioară. O rugăciune făcută doar cu mintea sau care se limitează la
creier, la cap, e o rugăciune intelectuală, rece. Eu văd acolo, în
Germania, rugăciunea diferitelor confesiuni: e o rugăciune frumoasă, dar
e o rugăciune foarte intelectuală, foarte rece. O rugăciune caldă
simţim în Biserica noastră Ortodoxă. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă e
o Biserică a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii care se concentrează
în inimă, o Biserică a frumuseţii prin icoane, prin tot ce găsim în
Biserică, a unui ritual, a unei Liturghii foarte frumos desfăşurată. De
când începe Liturghia, prin cuvintele preotului „Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…” după aceea curge
totul până la capăt. Când te duci pe la alţii, e altfel: ei citesc şi
mai intervine câte unul - nu mai e atmosferă de Taină, se pierde Taina
rugăciunii. Pe când la noi Liturghia curge şi ea trebuie să ajungă din
mintea şi urechile noastre în inima noastră. Dacă noi stăm în biserică
cu inima împietrită şi ne gândim în altă parte înseamnă că nu ne-a
intrat slujba în inimă, n-am făcut o rugăciune curată, o rugăciune
adevărată, o rugăciune a inimii. La rugăciune mintea noastră-i ca o
antenă care captează energiile divine. Biserica este plină de energiile
divine. Sunt energiile rugăciunii pe care noi trebuie să le captăm, să
le introducem din urechi şi din creier în inimă. Lucrul acesta se face
dacă suntem foarte atenţi la rugăciune. Cei de la strană se roagă mai
greu, se pot concentra mai greu decât se poate concentra un credincios
în biserică. Ca şi credincios poţi să cânţi împreună cu ceilalţi sau
poţi să taci şi să asculţi. Unii Părinţi ne învaţă că atunci când eşti
în biserică şi asculţi Liturghia, atunci închideţi ochii, pleacă-ţi
capul spre partea stângă, spre partea inimii şi fi foarte atent. Şi o să
vezi că dacă eşti atent şi concentrat tot ce auzi îţi intră din urechi
în inimă şi simţi o căldură, simţi o bucurie, simţi căldura rugăciunii.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Când eşti la rugăciune închide-ţi mintea în cuvintele rugăciunii”.
Eşti foarte atent, te rogi şi atunci cuvintele rugăciunii intră în
inimă, ai făcut o rugăciune a inimii. Care-i semnul că ne rugăm cum
trebuie, că ne rugăm, cu rugăciunea inimii? Începi să iubeşti
rugăciunea, să-ţi placă rugăciunea, te duci la biserică cu drag; nu cum
zic, mulţi că se plictisesc la biserică, nu înţeleg nimic. Nu înţelegi
pentru că nu eşti atent. Pot să spună că nu înţeleg grecii, sau sârbii,
sau ruşii, care n-au limba corectă în Liturghie; ruşii au limba slavonă
în biserică, nu limba pe care o vorbesc ei. Dar noi avem limba pe care o
vorbim. Cum să nu înţelegi când zice preotul: „Cu pace Domnului să ne
rugăm”? Ia aminte: să te rogi în pace, să te rogi cu inima împăcată, cu
inima liniştită. „Pentru pacea de sus…” – pentru pacea care vine de la Dumnezeu „..şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm”.
Cum nu înţelegi lucrul acesta? Sau când se cântă la strană un cântec
mai profund – numai că uneori cântăreţii noştri îl cântă că nu înţelegi
nimic din el – „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim” – noi, aici, pe pământ, în biserică, închipuim pe heruvimii din cer în chip tainic, mistic – „şi
făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare Îi aducem. Toată
grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor să-L
primim pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia.
Aliluia”. Şi, în timp ce se cântă, îi văd pe unii că se aşează pe
scaune în biserică. Le-am spus odată: ai văzut heruvimii în cer şezând?
Ce fac heruvimii în cer. Ei sunt în jurul tronului lui Dumnezeu şi-I
aduc laudă, se împărtăşesc de măreţia lui Dumnezeu, de slava Lui, stau
cu frică şi cu cutremur. Aşa şi noi. Trebuie să fim în concordanţă cu
ceea ce cântăm, cu ceea ce citim în biserică. Sau, când zice preotul:
„Înţelepciune drepţi să ascultăm Sfânta Evanghelie” unii se pun în
genunchi – foarte bine, dar unii şed pe scaune. Deci asta e tragedia
scaunelor în biserică. Sunt nişte oameni needucaţi şi asta e datorită
nouă pentru că nu-i educăm şi nu le spunem, dar îi criticăm. Oamenii
trebuie să aibă o oarecare cultură liturgică. Cine are această cultura?
Omul simplu, curat la suflet. El instinctiv nu-şi permite să şadă în
biserică, din evlavie nu poate să şadă. Omul curat la suflet nu trebuie
să fie învăţat ce trebuie să facă. Trebuie învăţaţi oamenii care suntem
noi, care nu ştim că suntem împietriţi la suflet şi atunci trebuie să ni
se spună. Sfântul Apostol Pavel spune: „Voi n-aveţi nevoie să fiţi
învăţaţi” că prin Botez şi prin harul pe care l-aţi primit prin cruce
sunteţi deja învăţaţi. Aşa trebuie să fim toţi creştinii, dar uite că nu
prea suntem învăţaţi.
Dacă ne rugăm aşa cum trebuie să ne rugăm, o să ni se
pară că slujba e prea scurtă. Odată mi-a spus un domn de care m-am
bucurat: „Părinte a durat slujba astăzi 3 ore şi am crezut că au trecut
doar câteva minute”. Aşa trebuie să ne simţim de fiecare dată în
biserică. Dacă zici aşa înseamnă că ai trăit-o. Dacă zici: „vai ce lungă
a fost” atunci e un chin şi nu o să te înveţi niciodată să te rogi, nu
te rogi niciodată.
Alt semn al rugăciunii adevărate, curate,
înrădăcinate în tine este acela al compasiunii, o inimă compătimitoare.
Când inima noastră se roagă mult, ajutată de post, de nevoinţă, de
metanii - care sunt tot o rugăciune – devine compătimitoare. Părintele
Lavrentie dădea metanii şi la oamenii de 70-80 de ani:
„Fă, măi, metanii că de-ia nu te mai poţi mişca pentru că n-ai făcut în
viaţa ta metanii”. Metaniile sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu, să-ţi
pui tu genunchii, fruntea, mâinile la pământ. Se masează, tot organismul
se mişcă, toate articulaţiile… acesta e efectul pentru trup. Dar este
şi efectul pentru suflet: atunci când tu faci metanii şi-ţi pui fruntea
la pământ şi zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul” sau „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne
iartă-mă”, „Doamne ajută-mă”, „Doamne scapă-mă din necazul ăsta”,
„Doamne ai milă de copilul meu” atunci te umileşti, te smereşti în mod
instinctiv. Nu poţi să nu te umileşti dacă tu eşti cu fruntea la pământ.
Eşti pământ şi cazi la picioarele lui Dumnezeu. Metaniile acestea ajută
enorm ca rugăciunea să ne intre în inimă, să fie o rugăciune simţită, o
rugăciune cu evlavie, umilincioasă cum zic Părinţii. Şi atunci inima
când se roagă simte o durere pentru toată lumea, simte că ea e legată de
toţi oamenii şi începi să-i înţelegi pe oameni aşa cum sunt ei. Nu mai
condamni, nu mai judeci, nu mai vezi păcatele altora, ci le vezi pe ale
tale proprii. Deci o inimă curată, o inimă paşnică, o inimă integră, o
inimă unitară este o inimă compătimitoare, o inimă plină de iubirea lui
Dumnezeu, iubire care se revarsă asupra semenilor şi-i cuprinde pe
semeni în ea.
Noi formăm în Biserică un organism viu, trupul lui Hristos. „Voi sunteţi mădulare unii altora”,
adică toţi câţi sunteţi aici trăiţi în mine şi eu trăiesc în frăţiile
voastre şi fiecare trăim unii în alţii şi ne purtăm unii pe alţii în
inima noastră.
Şi nu numai noi, ci umanitatea întreagă. Toţi oamenii indiferent cum
sunt ei, credincioşi, necredincioşi, de orice religie ar fi. Şi nu numai
umanitatea ci şi cosmosul întreg, toată creaţia trăieşte în inima
noastră în mod evident, simţibil, nu doar teoretic. Aceasta este o
realitate profundă, mistică, nu doar să crezi teoretic că omul e un
microcosmos, că omul recapitulează în inima lui toată umanitatea, toată
creaţia lui Dumnezeu. Teoretic aşa este dar acum trebuie să şi simţi. Şi
nu vei simţi niciodată lucrul acesta, nu vei trăi efectiv lucrul acesta
decât atunci când ai o inimă paşnică, o inimă curată pentru că te-ai
rugat mult, pentru că ai postit mult. Nu trebuie să aştepţi să ai o
inimă curată ca să faci fapte de milostenie. Noi ajutăm pe semeni, noi
facem milostenie şi când nu simţim neapărat lucrul acesta. Că dacă
aştepţi până să simţi nu o să mai faci milostenie poate niciodată. Aşa
măcar facem milostenie, ajutăm pe oameni şi cu cât îi ajutăm mai mult,
cu cât ne rugăm mai mult, cu cât postim mai mult cu atât mai mult inima
noastră devine paşnică, curată, smerită, care-i cuprinde pe toţi oamenii
şi simţi că toţi trăiesc în tine. Şi parcă i-ai îmbrăţişa pe toţi,
parcă chiar ţi-ai da viaţa pentru toţi şi nu ştii cum să-i mai ajuţi pe
toţi. Toţi sfinţii au făcut această experienţă: Sfântul Serafim de
Sarov, Sfântul Siluan de la Athos, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica,
Sfântul Nectarie etc. şi au ajuns să-i cuprindă pe toţi oamenii în
dragostea lor. Şi atunci suntem cu adevărat vindecaţi de toate
bolile noastre. Chiar dacă bolile mai persistă în trupul nostru,
sufletul nostru este total vindecat şi nu mai simţim boala trupească. Mă
gândesc la sora Iuliana din Oraşul Victoria (pe care aţi cunoscut-o
foarte mulţi) care fizic era într-o neputinţă totală, nu-şi putea mişca
decât puţin capul, dar ce lumină avea pe faţa ei, ce căldură în sufletul
ei, cum îi ajuta şi îi întărea ea pe cei sănătoşi care veneau să o
viziteze pe ea, cea bolnavă. Este o răsturnare a rânduielilor logicii,
firii, naturii, pentru că unde vine credinţa acolo se răstoarnă legile
firii şi vezi minunile lui Dumnezeu.
Deci trebuie să luptăm cu toţii împotriva păcatelor.
Dacă am păcătuit să încercăm să ne oprim, să încercăm să ne luptăm să nu
mai repetăm păcatul, să ne spovedim cât mai des. Să fim conştienţi că
suferinţele noastre sunt consecinţele păcatelor noastre, să nu dăm vina
pe alţii, să nu căutăm dezlegare şi uşurare de la ghicitori, de la
vrăjitori, de la cei care deschid cartea. Trebuie să iau asupra mea
propriile mele păcate şi să încerc să le ispăşesc. Tot Părintele Arsenie
zicea să ne ispăşim păcatele în lumea aceasta prin boli şi suferinţe,
ca să ne ducem curaţi înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru îl facem când
ne rugăm foarte mult cu atenţie, cu mintea concentrată în inimă, când
săvârşim o rugăciune cu adevărat a inimii la biserică, acasă şi în tot
locul. Am călătorit azi multe ore cu trenul de numai ştiam ce să fac şi
am scos Psaltirea şi până am ajuns am citit aproape toată Psaltirea. A
trecut şi mai repede timpul şi m-am ales şi eu cu o Psaltire citită.
Mulţi m-au întrebat cum să facem că trăim într-o lume
stresată, oamenii nu mai au timp de rugăciune. Dar ne putem ruga în
călătoriile noastre, în munca săvârşită mai ales manual ai timp de
rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase iartă-mă”, „Doamne ai milă de mine”…
să fii tot cu numele lui Dumnezeu pe buzele tale şi în inima ta. Te
rogi neîncetat. Dacă te rogi aşa o să te rogi mai bine şi dimineaţa şi
seara când stai în genunchi şi la biserică cu atât mai mult. Dar dacă te
rogi numai la biserică puţin şi dimineaţa şi seara, iar celelalte ore
eşti împrăştiat, aceea nu e rugăciune. Părintele Arsenie, citând pe
Părinţi, zicea: „Cine se roagă numai când se roagă acela nu se roagă niciodată”. Trebuie să te rogi neîncetat sau să tinzi spre rugăciunea neîncetată.
Apoi milostenia să o facem din toată inima, cu
toată dragostea, să ajutăm, să fim buni, să ne iertăm unii pe alţii, să
nu ne pierdem niciodată nădejdea. Dacă ai o inimă în care te rogi, dacă
posteşti, dacă te duci la biserică, dacă ierţi nu te mai îmbolnăveşti
niciodată de depresie şi de boli psihice şi o să fii curajos în toate
necazurile. Când ţi-e mai greu atunci îţi dă Dumnezeu curaj că te rogi.
Altfel, când vine necazul asupra ta, păleşti, cazi, decazi, te plângi,
te vaiţi pentru că eşti slab sufleteşte. Dacă ai fi tare sufleteşte
pentru că te-ai rugat şi ai postit şi te-ai dus la biserică nici o
neputinţă nu poate trece peste propriile tale măsuri. Devenim nişte
oameni mai echilibraţi, mai „noi înşine”, mai naturali, mai fireşti.
Păcatul e nefiresc. Toate păcatele pe care le săvârşim sunt împotriva
firii. Legile firii sunt toate făcute de Dumnezeu ca noi să ne încadrăm
în ele, iar când te încadrezi în ele înseamnă că te încadrezi pe potriva
firii, trăieşti natural. Când încalci legile naturii, natura se răzbună
asupra ta. Când încalci legile morale, creştine, ale credinţei, acestea
atrag asupra ta boli şi suferinţe.
Părinţii noştri de demult trăiau o viaţă echilibrată. Tot ce
am spus eu aici ei rezumau într-un cuvânt: să trăieşti cu frica lui
Dumnezeu, să fii bun, să faci binele ca să aştepţi binele, să ierţi ca
să te ierte şi Dumnezeu. Cum zicea Părintele Teofil că îl învăţa mama
lui: „Copile, nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”.
Fii bun că vei găsi bunătate, fă bine şi vei primi bine. Fii curat, nu
te desfrâna, nu te destrăbăla. Trăieşte cu frica lui Dumnezeu şi atunci
Dumnezeu va fi cu tine. Ce frumos! Nu aveau nevoie de conferinţe. Nu se
făceau conferinţe. Noi acum facem conferinţe şi avem atâtea cărţi. Nu
mai pot citi nici o carte de teologie, de studii teologice. Acum sunt
atâtea studii teologice – o ştiinţă abstractă, frumoasă în sine,
adevărată, dar nu te foloseşti cu nimic pentru mântuire. Şi, uite, te
foloseşti pentru mântuire de cărţile Asociaţiei Pentru Isihasm [Editura
Agaton], care sunt cărţi ale Părinţilor duhovniceşti: Părintele Arsenie
Boca, Părintele Teofil Părăian, Părintele Proclu Nicău… Părintele Paisie
Aghioritul, Părintele Porfirie etc. Şi eu le citesc pe acestea cu atâta
drag, parcă te mângâie la suflet, sunt ca un balsam. Şi [autorii de mai
sus] nu fac teorie, ci vorbesc din experienţa lor concretă, din
întâmplările vieţii lor proprii, din păcatele, căderile şi limitările
lor, din contactele pe care le-au avut cu oamenii. Viaţa e foarte
complexă şi nu trebuie să o teoretizăm. Văd de multe ori că în predica
mea alunec cumva într-un fel de teoretizare şi-mi dau seama că parcă-mi
scade puterea de a transmite cu adevărat „cuvânt cu putere multă”.
Cu ani în urmă un părinte pe care l-am ascultat undeva în Franţa spunea
că predica preoţilor trebuie să fie ca cea a Mântuitorului: simplă.
Când predica capătă un aspect teoretic, teologic, intelectual, s-a
terminat cu Duhul. Noi, preoţii, trebuie să vorbim simplu, după cum îi
avem şi îi ştim pe credincioşii din faţa noastră, care nu aşteaptă de la
noi prea multe teorii şi prea multe învăţături teologice, teoretice, ci
lucruri foarte concrete: cum ne rugăm, cum facem cu postul; eu sunt
bolnav şi nu pot posti şi faci altceva dacă nu poţi posti; tu poţi
posti, ia încearcă şi posteşte un pic mai mult; sunt oameni care trebuie
să lase zeci de kilograme ca să fie sănătoşi, atunci pune-i pe aceia la
post; daţi oamenilor care-s viguroşi canon ca trei zile să ţină post
prin ajunare pentru că le daţi şi pentru binele şi sănătatea lor.
Trebuie să fim foarte concreţi şi să ţinem cont de realităţile noastre
de astăzi. Şi să nu ne pierdem în… cum poate fac şi eu acum!
Dumnezeu să ne ierte! Vă mulţumesc că m-aţi ascultat!
Sursa: Porunca iubirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu