Se afișează postările cu eticheta Darul vietii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Darul vietii. Afișați toate postările
luni, 4 decembrie 2017
vineri, 11 iulie 2014
El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii pe mâinile tale şi te cheamă să fii împreună creator cu El!
 | |
| Sursa: net |
Eu nu mă pot crea din nou, nu pot fi fiica altor părinţi, nu mă pot naşte în altă ţară şi cu altă culoare a ochilor, nu pot fi mai inteligentă decât sunt şi nici mai frumoasă! Dar pot, în El si cu El, să mă fac fiică a lui Dumnezeu! Eu am luat asta în serios şi asta este truda mea acum!
Şi, în fiecare zi o iau de la capăt, şi, în fiecare seară îi arăt rezultatele. De multe ori Îi arăt doar ce n-am făcut sau ce am făcut altfel decât dorea inima mea. Alteori nu-I duc decât un pumn de lut stâlcit în toate felurile, dar e al meu. Nu e plagiat. Şi El surâde şi-mi spune să intru în bucuria Lui chiar dacă eu nu am nici un rezultat. El ştie că eu Îi sunt credincioasă şi că am luat în serios, pe viaţă şi pe moarte, Poruncile şi Făgăduinţele Lui în ciuda neputinţelor şi împotrivirilor lutului firii mele!
E minunat şi înfricoşător să fii în Mâinile Domnului pentru că El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii pe mâinile tale şi te cheamă să fii împreună creator cu El! (M.S.)
Sursa: Gânduri de la Maica Siluana Vlad
miercuri, 30 octombrie 2013
Omul - un sfânt în devenire
”- Cine sunt eu?
- Un sfânt în devenire! Dar ai dreptul să devii cel mai mare păcătos! Tu alegi.”
(Maica Siluana, conf. Botoșani, Trei opțiuni, două împărășiri, o persoană)
- Un sfânt în devenire! Dar ai dreptul să devii cel mai mare păcătos! Tu alegi.”
sâmbătă, 6 octombrie 2012
Cum şi-a croit loc în lume o pruncă
Maica Domnului s-o ocrotească!
Satui de spitale si de o filozofie care considera graviditatea ca pe o stare patologica, am hotarat sa se nasca acasa cu o moasa. Pana la urma s-a nascut acasa, dar moasa era la Brasov, cu o mama care nu mai nastea odata:)) Traiasca telefonia mobila!
Nasterea a fost extrem de rapida, nu avea nici moasa timp sa ajunga chiar daca ar fi fost in oras. Salvarea a venit dupa nasterea pruncei noastre la vreo 7 minute. Moasa, Irina Popescu, minunata ca totdeauna, a ajutat-o pe sotia mea psihologic. I-a spus la telefon: "Nu te duci la niciun spital, nu esti bolnava! Nu ai nimic, tu doar trebuie sa nasti! Contractiile sunt mari? Impinge sa iasa?" "DA!" "Atunci da-i drumul sa iasa! O sa fie bine si o sa iasa repede".
Am pus repede paturicile absorbante in pat si a nascut in cateva minute. Ii vad fata, capul este dat usor intr-o parte de parca imi arata ca este ceva care o deranjeaza. Cordonul ombilical era infasurat o data in jurul gatului. Fulgerator, imi aduc aminte ca Irina o prevenise pe Cleo ca se poate intampla si asta (eu trageam cu urechea), explicand ce este de facut in acest caz. M-am uitat la ea in acea clipa si am vazut gestul. Maica Domnului, care a vegheat asupra noastra, ma pregatise pentru asta. Introduc aratatorul intre gat si cordonul ombilical, trag usor si il dau peste cap, astfel ca prunca nostra aluneca, eu doar tinand putin ca expulsia sa nu fie prea rapida.Slava Domnului, pitica tipa, Cleo se aseaza pe spate extenuata si pun copilul pe pieptul mamei. Momentul este UNIC! La niciun spital nu se poate intelege ca nu trebuie pierdut. Pitica fornaie si sta lipita de pieptul mamei.
Dupa vreo cinci minute, apare si echipajul de la Salvare care da buzna in dormitor: doua asistente si soferul. Pe sofer il poftesc politicos afara din camera, iar asistentelor le mai potolesc elanul. Ii pun mamei un tensiometru, iar apoi se apuca de procedura taierii cordonului. Sunt deranjat de faptul ca un moment extraordinar, asa cum a fost acela al nasterii, este tulburat de insistentele asistentei care se ciocneau de interesele copilului si ale mamei. Profesional, asistenta mai in varsta ii arata celei tinere cum se taie ombilicul. Le rog sa-si faca practica la spitale, nu la noi in casa. Incepe presiunea: mama este in pericol, copilul asemenea. Eu vad altceva: mama este foarte bine, iar fetita noastra incepe SINGURA sa suga de la san! Paranteza: datorita unei conceptii straina de persoana, in care mama este vazuta ca o bolnava care trebuie „ajutata” sa depaseasca o „criza”, in nici un spital aceasta scena nu este posibila, nici macar in clinicile particulare, unde rarele nasteri normale (peste 95% sunt cezariene) se desfasoara dupa acelasi protocol, extrem de rar mamele alegand, uneori cu pretul unui mic scandal (dar fiinca plateste de rupe, personalul medical nu intinde coarda), pozitia in care naste. Inchid paranteza. Asistenta intra in panica si nu intelege nimic: cum adica sa nu le ia la spital?! In 30 de ani de cariera, nu a patit asta decat o data, la tara! Sunt amandoua foarte bine, deci refuz sa fie luate cu Salvarea. Ajunge intre timp si Ruxandra, asistenta Irinei („doula” este termenul ce o sa intre in uz) si ma ajuta enorm in detensionarea situatiei. Sta de vorba cu asistentele, cu doctorita din centrala care urla la ea. Ma cere la telefon si îi spun de la inceput ca nu are rost sa insiste: refuz internarea. Asistenta spune ca o sa cheme Politia, asa fiind procedura.
Ma trezesc in scurt timp cu Politia pe hol, unde se petrece o scena de film neorealist cu protagonistii respectivi, adica trei de la Salvare, trei de la Politie si cu mine. (Ruxandra are grija in timpul asta de Cleo.) Asistenta spune politistului ca a fost chemat pentru ca „asa este procedura”. „Care procedura? intreaba iritat”. Asistenta: „Pai trebuie sa fiti martori la...” „La ce, cum sa fim martori?! ii taie elanul subofiterul. Noi suntem POLITIA! Noi nu suntem martori!” „Pai atunci de ce sunteti aici”, intreb eu nelamurit. Deschide caietul si citeste: „Am fost chemati aici de la dispecerat pentru scandal! O persoana agreseaza personalul medical!” Ce scandal? intreb uimit. A fost scandal aici, doamna? Asistenta se uita in jur incurcata: „Nu, nu a fost niciun scandal.” Inseamna ca ati fost chemati degeaba!” arunc destul de acru. „Da, incuviinteaza politistul inchizand nervos caietul, asa este.” „Va bateti joc de oamenii astia care poate au alte treburi, arunc spre asistenta care se scuza ca nu ea, ca de la centrala etc. Dau noroc cu politistii si intru in casa, lasand „Statul” pe hol.
Cad pe canapea si nu imi doresc decat liniste. Ii multumesc lui Dumnezeu ca totul este bine. In scurt timp, Cleo se plimba cu bebelusa in brate, face cateva dusuri, curatam camera, totul este bine. Iau fetita in brate si imi dau lacrimile: Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile mainilor Tale!
Satui de spitale si de o filozofie care considera graviditatea ca pe o stare patologica, am hotarat sa se nasca acasa cu o moasa. Pana la urma s-a nascut acasa, dar moasa era la Brasov, cu o mama care nu mai nastea odata:)) Traiasca telefonia mobila!
Nasterea a fost extrem de rapida, nu avea nici moasa timp sa ajunga chiar daca ar fi fost in oras. Salvarea a venit dupa nasterea pruncei noastre la vreo 7 minute. Moasa, Irina Popescu, minunata ca totdeauna, a ajutat-o pe sotia mea psihologic. I-a spus la telefon: "Nu te duci la niciun spital, nu esti bolnava! Nu ai nimic, tu doar trebuie sa nasti! Contractiile sunt mari? Impinge sa iasa?" "DA!" "Atunci da-i drumul sa iasa! O sa fie bine si o sa iasa repede".
Am pus repede paturicile absorbante in pat si a nascut in cateva minute. Ii vad fata, capul este dat usor intr-o parte de parca imi arata ca este ceva care o deranjeaza. Cordonul ombilical era infasurat o data in jurul gatului. Fulgerator, imi aduc aminte ca Irina o prevenise pe Cleo ca se poate intampla si asta (eu trageam cu urechea), explicand ce este de facut in acest caz. M-am uitat la ea in acea clipa si am vazut gestul. Maica Domnului, care a vegheat asupra noastra, ma pregatise pentru asta. Introduc aratatorul intre gat si cordonul ombilical, trag usor si il dau peste cap, astfel ca prunca nostra aluneca, eu doar tinand putin ca expulsia sa nu fie prea rapida.Slava Domnului, pitica tipa, Cleo se aseaza pe spate extenuata si pun copilul pe pieptul mamei. Momentul este UNIC! La niciun spital nu se poate intelege ca nu trebuie pierdut. Pitica fornaie si sta lipita de pieptul mamei.
Dupa vreo cinci minute, apare si echipajul de la Salvare care da buzna in dormitor: doua asistente si soferul. Pe sofer il poftesc politicos afara din camera, iar asistentelor le mai potolesc elanul. Ii pun mamei un tensiometru, iar apoi se apuca de procedura taierii cordonului. Sunt deranjat de faptul ca un moment extraordinar, asa cum a fost acela al nasterii, este tulburat de insistentele asistentei care se ciocneau de interesele copilului si ale mamei. Profesional, asistenta mai in varsta ii arata celei tinere cum se taie ombilicul. Le rog sa-si faca practica la spitale, nu la noi in casa. Incepe presiunea: mama este in pericol, copilul asemenea. Eu vad altceva: mama este foarte bine, iar fetita noastra incepe SINGURA sa suga de la san! Paranteza: datorita unei conceptii straina de persoana, in care mama este vazuta ca o bolnava care trebuie „ajutata” sa depaseasca o „criza”, in nici un spital aceasta scena nu este posibila, nici macar in clinicile particulare, unde rarele nasteri normale (peste 95% sunt cezariene) se desfasoara dupa acelasi protocol, extrem de rar mamele alegand, uneori cu pretul unui mic scandal (dar fiinca plateste de rupe, personalul medical nu intinde coarda), pozitia in care naste. Inchid paranteza. Asistenta intra in panica si nu intelege nimic: cum adica sa nu le ia la spital?! In 30 de ani de cariera, nu a patit asta decat o data, la tara! Sunt amandoua foarte bine, deci refuz sa fie luate cu Salvarea. Ajunge intre timp si Ruxandra, asistenta Irinei („doula” este termenul ce o sa intre in uz) si ma ajuta enorm in detensionarea situatiei. Sta de vorba cu asistentele, cu doctorita din centrala care urla la ea. Ma cere la telefon si îi spun de la inceput ca nu are rost sa insiste: refuz internarea. Asistenta spune ca o sa cheme Politia, asa fiind procedura.
Ma trezesc in scurt timp cu Politia pe hol, unde se petrece o scena de film neorealist cu protagonistii respectivi, adica trei de la Salvare, trei de la Politie si cu mine. (Ruxandra are grija in timpul asta de Cleo.) Asistenta spune politistului ca a fost chemat pentru ca „asa este procedura”. „Care procedura? intreaba iritat”. Asistenta: „Pai trebuie sa fiti martori la...” „La ce, cum sa fim martori?! ii taie elanul subofiterul. Noi suntem POLITIA! Noi nu suntem martori!” „Pai atunci de ce sunteti aici”, intreb eu nelamurit. Deschide caietul si citeste: „Am fost chemati aici de la dispecerat pentru scandal! O persoana agreseaza personalul medical!” Ce scandal? intreb uimit. A fost scandal aici, doamna? Asistenta se uita in jur incurcata: „Nu, nu a fost niciun scandal.” Inseamna ca ati fost chemati degeaba!” arunc destul de acru. „Da, incuviinteaza politistul inchizand nervos caietul, asa este.” „Va bateti joc de oamenii astia care poate au alte treburi, arunc spre asistenta care se scuza ca nu ea, ca de la centrala etc. Dau noroc cu politistii si intru in casa, lasand „Statul” pe hol.
Cad pe canapea si nu imi doresc decat liniste. Ii multumesc lui Dumnezeu ca totul este bine. In scurt timp, Cleo se plimba cu bebelusa in brate, face cateva dusuri, curatam camera, totul este bine. Iau fetita in brate si imi dau lacrimile: Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile mainilor Tale!
sâmbătă, 1 septembrie 2012
Anorexia sau teama permanentă că ești prea grasă
Eu când am suferit de anorexie nu eram așa de apropiată de Hristos. De aceea, cu ochii de acum, la cei 23 de ani, cred că Anorexia din punct de vedere creștin ortodox poate fi tratată mult mai încurajator. Evit să zic ușor pentru că anorexia nu se tratează deloc ușor.
Probabil știm cu toții câte puțin despre anorexie. Deși este greu de clarificat, de ce o persoană ajunge să sufere de anorexie, totuși s-a putut realiza o categorie de posibili factori:
Factori genetici
Gene care influențează în același timp reglarea alimentației, cât și personalitatea și emoțiile, pot reprezenta factori etiologici importanți.
Este interesant de specificat că s-a observat în aceste cazuri un risc genetic de depresie. Adică de exemplu la o mamă care suferă de depresie clinică și anorexie, va exista posibilitatea ca și fiica ei să aibe o predispoziție către anorexie și depresie. Cu toții știm că depresia reprezintă un păcat din punct de vedere creștin. Anorexicele și oricine în general trebuie să înțeleagă că un anumit mod de a fi și de a trăi va avea un efect asupra copiiilor acestora.
Factori neurobiologici
Este vorba despre corelațiile strânse între serotonina și diferite fenomene psihologice, ca starea de dispoziție, somnul, vomitarea, pofta de mâncare și funcția sexuală. Fiind vorba de o perturbare a sistemului serotonic, cu atât mai mult este nevoie de ajutorul unui doctor, alături de un duhovnic.
Factori nutriționali
Deficitul de zinc cauzează o scădere a apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales într-o inadecvată nutriție. De asemenea și carența altor vitamine, cum ar fi de exemplu Vitamina B1, tirozina și traptofanul, pot contribui la acest fenomen de malnutriție. Așa că mare atenție chiar și în rândul tinerelor care țin post. Postul nu este o scuză pentru a ține o cură de slăbire, mai ales pentru cei slabi cu sănătatea fizică. Un post negru de asemenea este bine să fie făcut numai cu binecuvântarea duhovnicului.
Alimentele bogate în proteine conțin și cantități mari de zinc. Fructele și legumele NU sunt surse suficiente de zinc pentru organismul uman, proteinele din alimente precum cerealele, fructele și legumele sunt proteine incomplete, carnea fiind considerată în acest caz cea mai bună alegere.
Totuși, proteinele din vegetale pot fi combinate pentru a se ajunge la asigurarea necesarului de aminoacizi esențiali pentru organism (adică a proteinelor, respectiv zincului). Astfel de exemple ar fi: orez și fasole, grâu, porumb și fasole. De asemenea se găsesc surse importante de zinc în alune și untul de alune. Tirozina și triptofanul se pot găsi și în produse de post precum: algele marine (indeosebi spirulina), arahidele, peștele, semințele (de susan, de dovleac, de floarea-soarelui), curmale uscate, banane, alune de pădure.
Punctez așa de mult pe acest subiect pentru a face clar câteva lucruri. Tinerele care se joacă cu alimentația, și mai sunt supuse unor factori psihosociali sau ereditari, pot foarte ușor să alunece în timp în anorexie , fără măcar să dorească prea mult la început să slăbească!
Postul nu este o oportunitate de a ține cură de slăbire, iar postul, ținut corect de către persoanele mai sensibile fizic poate fi ținut, dacă se iau în considerare toate aceste alimente sănătoase, precum semințele, legumele, etc. Trebuie să existe o atentă supraveghere a medicului și a duhovnicului, dar dacă persoana respectivă dorește să țină post, poate să țină! Dacă de exemplu tu știi că ai predispoziție spre spasmofilie, dar ții post numai cu pâine și apă, nimic altceva sănătos, atunci nu te mira dacă vei avea probleme și nu da vina pe Ortodoxie că te-a adus la pat.
Factori psihologici.
În multe cazuri de anorexie întâlnim acești factori.
Printre cele mai dese tulburări sunt: tulburări de personalitate, precum perfecționismul, tulburare a imaginii corporale despre sine ca o problemă de percepție de sine, precum și alte tulburări care co-există cu anorexia împreună, precum depresia clinică, tulburarea obsesivă - compulsivă, tulburarea de personalitate de limită, abuzul de substanțe.
Punctez aici pe perfecționism, o problema majoră în societatea noastră, care ar merita singur a fi un subiect de dezbătut. Perfecționismul se naște dintr-o percepție deformată a ceea ce este frumos și normal, din lipsa unei stime și de multe ori, după părerea mea, dintr-o iubire extraordinară de sine, mândria. Perfecționismul și obsesivul sunt probleme dese în anorexie, iar în cazul meu au fost factori importanți.
Factori sociali și culturali
Cu toții știm că trăim într-o lume în care se promovează imaginea. Mass media a încurajat promovarea slăbirii ca formă ideală de frumusețe. Tinerele, din dorința de a fi iubite si acceptate de o societate deformată din păcate, își adună forțele și ambițiile pentru a răspunde acestor pretenții.
De ce este anorexia un păcat?
Haideți acum să analizăm puțin mai aproape problema anorexiei.
La mine anorexia a pornit de la complexul că am fost mereu un copil mai plinuț. Prin clasa a VII-a fusesem la o nuntă și mă uitam cu jind la toate fetele drăguțe și frumos îmbrăcate. Atunci am zis că trebuie să fac ceva. Am început inițial printr-o dietă relativ normală și înot.
Slăbeam. Cu cât slăbeam mai mult, cu atât lumea era mai uimită de aspectul meu fizic și mă admirau. Primeam o admirație sau o laudă, mă simțeam mai valoroasă ca un om. Dar eu nu știam că valoarea unui om nu stă în laudele oamenilor, în aprecierile lor, sau în a lua 10 pe linie (veșnicul perfecționism care îmbolnăvește oamenii).
Așa că am continuat în stilul acesta, ca să îmi alimentez impresia că în sfârșit sunt frumoasă. Problema e că am început să trec de limita normală. Slăbisem aproape 20 de kg în 3-4 luni. Ajunsesem să nu mai mănânc aproape nimic. Un biscuite era o adevărată amenințare. Trebuia să mă cântăresc apoi de vreo 20 de ori restul zilei. Au urmat certurile cu mama. Observați că deja devenisem obsedată, iar percepția mea asupra normalului era afectată.
Undeva în adâncul meu știam că nu e bine ce fac, știam că e rău. Cumva, eu nu mai vroiam să slăbesc. Dar mă speria așa de tare gândul că orice fărâmă de mâncare aș pune în gură ar distruge liniștea aceea care mi-o adusese faptul că acum sunt și eu o fată slabă, că mi-ar distruge lumea pe care mi-o creasem, încât eram de neoprit. Lumea nu mai râdea de mine.
În general, problema anorexiei se învârte în jurul lipsei stimei de sine și a dorinței de a fi apreciată, acceptată, iubită. Din experiența mea personală, am ajuns la concluzia că anorexia, săpată mult mai adânc și mai profund, izvorăște dintr-o lipsă de dragoste, din căutarea personală spre acceptare, iubire, spre eliberare a durerile din suflet.
Atunci când nu găsim această dragoste în Dumnezeu, rezultatul este mai mult decât clar. Căutăm aprecierea societății, căutăm o apreciere atât de absurdă, încât, așa cum e în cazul anorexicelor, niciodata nu va fi de ajuns cât au slăbit și se va ajunge la acțiuni de neînțeles. O anorexică sau un anorexic când se uită în oglindă sau când se cântărește, deși are o greutate mult sub normal, consideră că încă nu este de ajuns. Vorbim aici despre acea percepție deformată.
În această absurditate intră și perfecționismul și obsesiile, care își vor spune cuvântul fie de la început, fie mai târziu.
Perfecționismul, dus la extrem, este tot un păcat. El exprimă nemulțumirea noastră veșnică, frica de a greși, de a rata, de cădea. Dorința de a fii mereu apreciați, lăudați. De unde se nasc aceste frici? Din egoul nostru, ținut într-un lanț vicios, și uite așa, iarăși ajungem la păcatul primar, mândria.
Dacă ar fi acceptată și primită dragostea Lui Dumnezeu, atunci am înțelege, că nu avem nevoie să ne înfometăm ca să ne simțim utile, ca să simțim că facem prin asta ceea ce e corect.
Anorexia este un păcat și pentru că nu acceptăm corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în frumusețea Lui. Este un păcat pentru că îl conducem voluntar spre o sinucidere lentă, prin înfometările făcute, care vor avea repercusiuni viitoare asupra sănătății, prin vomitatul voluntar, prin substanțele utilizate, prin exercițiul fizic făcut până la epuizare. Da, o sinucidere. 10% din anorexice au sfârșit prin moarte.
Anorexia de asemenea naște tulburări, depresii. Relațiile sociale se pierd, anorexica refuzând un ajutor venit din exterior și neacceptând în multe cazuri că are o problemă. Însingurarea ia naștere, iar lipsa hranei și bucuriei sufletești apar ca o proiecție sau o oglindă a lipsei hranei trupești.
Când această dragoste divină nu este acceptată, fie pentru că o refuzăm, fie pentru că, în cele mai multe cazuri ea nu a fost cunoscută, atunci începe calvarul.
Cum tratăm anorexia sau cum ne comportăm cu persoanele anorexice?
De multe ori, anorexia la început începe din ceva inofensiv. Uneori nici nu îți dai seama, cum ai dat in obsesia îngrășării prin un biscuite sau un ou.
Cu cât avansează anorexia, cu atât ea va fi mai greu de tratat. De cele mai multe ori persoanele anorexice sunt tratate în spitale, fiind forțate să se hrănească, ca mai apoi când iasă din spital să o ia de la capăt.
Părerea mea este că alături de ajutorul doctorilor, psihologilor, o anorexică are nevoie și de ajutorul unui duhovnic foarte iscusit. Probleme precum obsesia, perfecționismul, depresia, și alte tulburări de percepție și personalitate aduse într-un stadiu avansat nu pot fi tratate numai cu un duhovnic.
În același timp, doctorii și psihologii nu pot oferi anorexicei hrana sufletească după care ea tânjește de fapt cu ardoare, dar nu este conștientă. Lipsa hranei sufletești este cea care a creat un gol atât de mare, încât anorexica a trebuit să își caute dragostea într-o direcție greșită. O dragoste de sine. Cât de importantă este și Sfânta Împărtășanie, un alt aspect pe care nu il pot oferi doctorii.
În cazul familiei și a prietenilor este nevoie de multă răbdare. În primul rând nu trebuie să i se reproșeze unei anorexice cu duritate ceea ce face. Ea are nevoie de multă înțelegere, dragoste și blândețe. În al doilea rând este foarte greu să recunoască că are o problemă.
Pentru o anorexică care a realizat totuși că are o problemă mare, o pot sfătui să se roage. Mult. Rugăciunea este un remediu atât de benefic. Chiar dacă nu știi exact pentru ce să te rogi, pentru că percepția ta de sine și față de lume a suferit schimbări, roagă-te oricum. Să fii luminată și să aibă Dumnezeu și Maica Domnului grijă de tine. Și dacă tu îți dorești din tot sufletul să te ridici din drumul către moarte, rugăciunea ta va primi răspuns și vei primi putere .
În nici un caz să nu încerce anorexicii să scape de problema lor singuri. Chiar și dacă prin minune, va reuși să scape, pot exista mereu efecte, sau probleme care de fapt nu au fost rezolvate. Perfecționismul și obsesivul de care ai dat dovadă în viața anorexică, pot să își spună cuvântul în alte situații și probleme de viață. Aparent, ai zice că ai scăpat de anorexie, dar acel gol sufletesc, completat prin teama de a nu greși, de a fi totul perfect și calculat, ca atunci când îți calculai caloriile, și reflectat prin mici obsesii, încă va dăinui. După cum am zis, anorexia este o boală mult mai profundă și puțini înțeleg asta.
Cum am reușit eu să scap? Drumul e foarte diferit pentru fiecare. Deoarece aveam un profil în care aveam nevoie de mușchi sănătoși, oase puternice, minte puternică, dragostea de meserie și sentimentul de responsabilitate m-au făcut să iau decizia că trebuie să încetez.
Greșeala mea a fost că am făcut asta pe cont propriu. Adică încă vreo 2, 3 ani, până să scap definitiv. Încă 2,3 ani, unde m-am hrănit haotic. Iar acum mă gândesc că multe probleme de sănătate ce le am acum, sunt pentru că nu m-am hrănit adecvat în perioada cea mai importantă de asimilare a vitaminelor și mineralelor. Plus că diverse tulburări precum perfecționismul, s-au făcut simțite mai târziu în alte domenii, făcându-mă și acolo să clachez într-un final.
De aceea, acceptați ajutorul celor dragi și a specialiștilor. Refuzul de accepta un ajutor, este tot un soi de mândrie. Noi vrem să părem că suntem puternice și nu avem nevoie de ajutor. Succesul atins pe cont propriu ne alimentează încrederea, sentimentul utilității. Atitudinea aceasta e o falsă amăgire.
Mesajul meu pentru anorexice, de la o fostă anorexică, e unul direct și sincer. Există două drumuri. Unul spre moarte sigură, sau cel spre lumină, spre dragostea lui Hristos, care are o dragoste nemărginită și te iubește așa cum ești.
Drumul e greu. De aceea există oamenii din jurul nostru care să ne ajute. Dar cel mai important e dorința ta. Dorința să te lași iubită de Dumnezeu , să te lași în grija Lui. Gândește-te ce frumoasă e lumea în care nu mai trebuie să plângi pentru că nu scapi de obsesiile tale. O lume în care ești iubită și apreciată pur și simplu pentru ceea ce ești, pentru sufletul tău frumos care stă undeva prăfuit, pierdut. Sunt mulți oameni care te iubesc, te susțin și se roagă pentru tine, chiar dacă tu nu știi asta. Nu mai trebuie să schimbi nimic la corpul tău. Schimbările sunt in inima și ființa noastră.
Rugați-vă pentru oamenii care suferă de anorexie sau alte boli asemănătoare, căci au mare nevoie de rugăciunile noastre.
Doamne ajută!
"Dacă ai fi perfectă, ce merit am avea noi că te iubim!"
S.
Sursa: Ortodoxia tinerilor
luni, 5 septembrie 2011
joi, 25 august 2011
Viaţa ca un parc de copii
pr. Ioan Valentin Istrati
Eram într-o duminică într-un parc.
O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-și face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupați de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.
În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceștia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai ariviști se băgau în față, își dădeau coate, îmbrânceau „carnea de tun” dimprejur. Alții, mai încăpățânați, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalți coborau în viteză. Și cădeau invariabil sau erau loviți în plin de grupul de copii care cobora.
Privind această învălmășeală, am avut o clipă senzația că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanității. Toți se învârt în jurul a ceva, fie părinți, prieteni, profesori, soare. Toți urcă anevoie pe calea vieții cu dorința de a avea senzația tare a înălțimii și aerul căderii. Viața e un alpinism al sufletului, în care contează urcușul și privirea suverană peste creste înainte de a coborî în valea plângerii.
Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în șuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câțiva copiii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, așa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanțele unui ciclu de tobogan și să se mențină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui țânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei știau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.
Și am înțeles ceva din providența lui Dumnezeu. Cu o atenție distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit viețile, suișurile și căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observație dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferința noastră, zâmbind înțelegător la lipsa de folos a dorințelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârșit și iubitor de oameni, Tatăl nostru cel din ceruri supraveghează grijuliu viața noastră pe orbita terestră a timpului și gravitația noastră epectatică în jurului veșniciei.
Providența nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferență brutală, limitare a libertății, urlete: „Nu-i voie acolo”, determinism volițional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hățuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunțare la legea iubirii părintești, abandon lăuntric sau avort spontan. Providența e ochiul scrutător și iubitor al lui Dumnezeu, prezența Lui stăruitoare dar discretă în interioritatea vieții noastre, simțirea iubirii Lui sensibile și duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, așteptând activ creșterea noastră în simțirea Lui.
Și mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalți pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poți privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemișcat, minute în șir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălțimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.
După vreo oră și ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de țipetele haotice din parc. Așa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete și plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Cei doi se tăvăleau pe jos, plângeau îngrozitor, suspinau sacadat îngăimând silabe din care deduceam că mai vor să stea. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Și noi oamenii mari urlăm, zbierăm și plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice același lucru? Suntem în parcul vieții pentru că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne aduce aici, deși știe că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Știe cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiți e mai mare decât orice suferință de-a noastră trecătoare și imatură.
Eram într-o duminică într-un parc.
O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-și face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupați de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.
În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceștia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai ariviști se băgau în față, își dădeau coate, îmbrânceau „carnea de tun” dimprejur. Alții, mai încăpățânați, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalți coborau în viteză. Și cădeau invariabil sau erau loviți în plin de grupul de copii care cobora.
Privind această învălmășeală, am avut o clipă senzația că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanității. Toți se învârt în jurul a ceva, fie părinți, prieteni, profesori, soare. Toți urcă anevoie pe calea vieții cu dorința de a avea senzația tare a înălțimii și aerul căderii. Viața e un alpinism al sufletului, în care contează urcușul și privirea suverană peste creste înainte de a coborî în valea plângerii.
Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în șuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câțiva copiii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, așa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanțele unui ciclu de tobogan și să se mențină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui țânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei știau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.
Și am înțeles ceva din providența lui Dumnezeu. Cu o atenție distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit viețile, suișurile și căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observație dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferința noastră, zâmbind înțelegător la lipsa de folos a dorințelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârșit și iubitor de oameni, Tatăl nostru cel din ceruri supraveghează grijuliu viața noastră pe orbita terestră a timpului și gravitația noastră epectatică în jurului veșniciei.
Providența nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferență brutală, limitare a libertății, urlete: „Nu-i voie acolo”, determinism volițional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hățuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunțare la legea iubirii părintești, abandon lăuntric sau avort spontan. Providența e ochiul scrutător și iubitor al lui Dumnezeu, prezența Lui stăruitoare dar discretă în interioritatea vieții noastre, simțirea iubirii Lui sensibile și duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, așteptând activ creșterea noastră în simțirea Lui.
Și mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalți pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poți privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemișcat, minute în șir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălțimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.
După vreo oră și ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de țipetele haotice din parc. Așa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete și plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Cei doi se tăvăleau pe jos, plângeau îngrozitor, suspinau sacadat îngăimând silabe din care deduceam că mai vor să stea. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Și noi oamenii mari urlăm, zbierăm și plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice același lucru? Suntem în parcul vieții pentru că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne aduce aici, deși știe că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Știe cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiți e mai mare decât orice suferință de-a noastră trecătoare și imatură.
sâmbătă, 13 august 2011
sâmbătă, 30 aprilie 2011
Copiii nu sunt lucruri, ca să „se facă”
De ce o femeie nu poate concepe sau nu poate purta un copil? Infertilitatea este tragedie, pedeapsă sau trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta? Este posibil să adoptăm copii? La întrebările Miloserdie.ru răspunde părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul” (Federatia Rusa).
Sursa: Miloserdie.ru
- Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
- Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.
- Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?
- Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală ,ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame, sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.
- Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
- Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.
- După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?
- Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii - excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.
Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel, ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.
Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual - de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.
- Cum poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?
- Pentru asta este nevoie de un singur lucru - ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl constituie copiii. Este un început fals, luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă îndelungată nu au avut copii. Şi nu Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi, ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii. Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă - Sfinţii Petru şi Fevronia – sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu-l deranjează acest lucru. Dimpotrivă, ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei? Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general, trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă sexuală. Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Copiii nu numai că nu sunt sensul familiei, ci ei nu constituie sensul familiei, în general. Ei nu sunt sensul, ci fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”. Anume aceasta este crearea uniunii mai presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei. „Nu este bine ca omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se căsătorească tinerii nu pot, din multe motive - spirituale, psihologice, de familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea nu este dată tuturor. Da, desigur, în căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc într-o plenitudine mai mare. Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa monahală de dragul lui Hristos. Calea identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire.
- Mulţi pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă...
- Da, femeile suferă mult, şi adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit. Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele, acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame, atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii. Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă, spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii, ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de pace? Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate, bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte. Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor...
Paternitatea pentru bărbaţi este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.
Se întâmplă uneori ca Domnul să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la Dumnezeu - e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.
Eu aş spune, nu trebuie să vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit. Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu să faci tot posibilul ca să-i ai.
Problemele demografice din ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de familie. Până nu eliminăm cauzele bolii, toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente. Miloserdie.ru
Post scriptum Miloserdie.ru
În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil... Unii propun să se introducă o taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.
Ce cred despre asta înşişi cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii, dar, din anumite motive, nu-i pot avea.
După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „... infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de vârstă fertilă”.
Conform statisticilor, imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20 până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.
Există opinia că naşterea unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ 40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află destine omeneşti.
Traducere: Asociaţia Provita Media
Sursa: Miloserdie.ru
- Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
- Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.
- Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?
- Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală ,ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame, sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.
- Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
- Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.
- După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?
- Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii - excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.
Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel, ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.
Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual - de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.
- Cum poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?
- Pentru asta este nevoie de un singur lucru - ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl constituie copiii. Este un început fals, luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă îndelungată nu au avut copii. Şi nu Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi, ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii. Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă - Sfinţii Petru şi Fevronia – sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu-l deranjează acest lucru. Dimpotrivă, ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei? Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general, trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă sexuală. Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Copiii nu numai că nu sunt sensul familiei, ci ei nu constituie sensul familiei, în general. Ei nu sunt sensul, ci fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”. Anume aceasta este crearea uniunii mai presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei. „Nu este bine ca omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se căsătorească tinerii nu pot, din multe motive - spirituale, psihologice, de familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea nu este dată tuturor. Da, desigur, în căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc într-o plenitudine mai mare. Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa monahală de dragul lui Hristos. Calea identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire.
- Mulţi pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă...
- Da, femeile suferă mult, şi adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit. Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele, acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame, atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii. Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă, spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii, ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de pace? Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate, bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte. Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor...
Paternitatea pentru bărbaţi este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.
Se întâmplă uneori ca Domnul să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la Dumnezeu - e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.
Eu aş spune, nu trebuie să vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit. Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu să faci tot posibilul ca să-i ai.
Problemele demografice din ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de familie. Până nu eliminăm cauzele bolii, toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente. Miloserdie.ru
Post scriptum Miloserdie.ru
În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil... Unii propun să se introducă o taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.
Ce cred despre asta înşişi cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii, dar, din anumite motive, nu-i pot avea.
După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „... infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de vârstă fertilă”.
Conform statisticilor, imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20 până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.
Există opinia că naşterea unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ 40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află destine omeneşti.
Traducere: Asociaţia Provita Media
Când un om vine pe lume
Procesul naşterii este o încercare grea şi pentru mamă, şi pentru copil. Încă din timpurile străvechi, apariţia unui copil pe lume se considera o taină. Astăzi, partea această sacră a naşterii, pe care multe mame o simt de multe ori inconştient, se amestecă cu destule superstiţii, împrumutate din culturi şi de la popoare diferite, din mode şi tendinţe. Femeile gravide, în largul internetului, împărtăşesc cu generozitate informaţii despre modul în care, totuşi, se poate „naşte în mod ortodox”, urmărind cu plăcere clipuri video despre naşterea în baie, în ocean sau în alte locuri şi locaţii mai exotice.Şi dacă la întrebările despre viaţa spirituală a viitoarei mame poate răspunde doar un duhovnic, la toate celelalte în legătură cu naşterea este mai bine să ceri sfatul unui expert. Portalul Pravoslavie.ru l-a rugat pe medicul obstetrician şi ginecolog de la Spitalul Spaso-Petrovsk din Moscova, Roman Ghetmanov, el însuşi tată a 10 copii să comenteze miturile populare despre sarcină şi naştere. Sursa: http://www.orthomed.ru/news.php?id=29605
- Comunitatea medicală de astăzi susţine ideea naşterii naturale?
- La începutul secolului XX, medicina a făcut un pas înainte: femeile au început să nască la spital, în prezenţa a moaşelor profesioniste, care puteau oferi asistenţă medicală de calitate. Imediat au început să scadă ratele mortalităţii, atât infantile, cât şi materne. Şi totul a fost bine, dar, după un anume timp, mulţi medici profesionişti şi-au dat seama că atunci când femeile nasc la spital, e ceva în genul unei benzi rulante: vine gravida, îşi face treaba şi pleacă. Şi femeia în travaliu nu mai este văzută ca o persoană, ci a început să fie percepută ca un obiect al naşterii.
Unul dintre primii care au vorbit despre asta în mod serios, a fost Michel Odent, care a numit multe lucruri pe numele lor. El a organizat, mai întâi în Franţa şi apoi în Anglia, maternităţi private şi a încercat să se întoarcă înapoi, asigurând anumite condiţii ca femeile să nască acasă. Rezultatul a fost absolut remarcabil. Metodele sale au fost căutate şi în ţara noastră. Îmi amintesc că, la începutul perestroikăi, Odent a venit la noi şi a ţinut prelegeri. Comunitatea medicală îl recunoaşte. În tot cazul, cu câţiva ani în urmă, medicul şef obstetrician şi ginecolog pe Moscova, profesorul Mark Kurtzer, l-a invitat să vină la centrul pe care-l conduce pentru a relata medicilor despre metodica naşterii moderne. Astăzi, cărţile lui Odent sunt accesibile, poţi să le citeşti şi mulţi oameni îi pun ideile în practică. Am lucrat timp de cinci ani ca medic pediatru, deci nu vorbesc din afara lucrurilor, şi am înţeles că este optim pentru un copil să se nască acasă. Dar aici apar două întrebări: cât de posibil este acest lucru astăzi, în condiţiile noastre, şi pe cât de pregătite sunt pentru asta gravidele însele.
Ca naşterea să decurgă în condiţii de siguranţă, trebuie să se facă astfel încât femeia, în cazul apariţiei oricărei complicaţii, în câteva minute, ea să poată fi transportată într-un loc unde i se vor oferi îngrijiri medicale de înaltă calitate. Adică, la uşa casei ei trebuie să stea, pe tot parcursul naşterii, o ambulanţă, dotată cu echipamente de resuscitare complexe, cu sânge şi plasmă de grupa necesară etc. Poate astăzi oferi aşa ceva medicina rusă? Bineînţeles că nu! Prin urmare, naşterea la domiciliu este periculoasă, aproape mortală.
- Dvs aţi asistat vreo naştere acasă?
- Da, de două ori. Dar au fost nişte situaţii fără ieşire, când a trebuit să acord ajutor în regim de urgenţă. În mod special, nu m-aş apuca de asta, pentru că, în condiţii casnice, medicul nu poate garanta nimic. În primul rând, de departe, astăzi, nu orice femeie poate naşte acasă – modul nostru de viaţă, bazat pe confort, aproape că nu lasă loc unor încercări fizice serioase – astfel că e nevoie de o pregătire serioasă. Iar, în al doilea rând, este aproape imposibil să prezici cum va decurge naşterea, chiar să spunem în cea mai fericită situaţie. Poţi să primeşti 100, 200, 300 de naşteri acasă şi femeile să nască mult mai bine acasă decât la spital – iar a 301-a gravidă să piardă copilul, practic, născând acolo unde trebuie. Şi asta rămâne pe conştiinţa medicului.
- Adică naşterea naturală nu este accesibilă femeii de astăzi?
- Despre medicină nu trebuie să te pronunţi unilateral. Situaţia în diferite maternităţi din ţara noastră este diferită. Pe de altă parte, există, de asemenea, un aspect spiritual aici. La urma urmei, dacă ai născut acasă, de exemplu, sau fără utilizarea de medicamente, aceasta încă nu înseamnă naştere naturală. Viaţa modernă ne-a obişnuit cu un trai confortabil, căutăm în principal bunăstarea. Şi naşterea, uneori, practic, este singurul zdruncin şi şoc real, când nu putem să sperăm decât la ajutorul lui Dumnezeu şi trebuie să ne lăsăm în mâinile Sale. Dar suntem gata pentru asta? Sau iată o altă problemă... Organizaţia Mondială a Sănătăţii se gândeşte acum la modul serios de a introduce o regulă potrivit căreia femeia însăşi trebuie să se decidă asupra modului în care să nască, ce proceduri medicale poate face medicul, şi pe care nu le poate face. Dar gravida nu este specialist şi nu-şi poate imagina consecinţele! Adică, echipa medicală, în loc să-şi continue munca, trebuie să explice pe înţelesul gravidei cum acţionează un medicament sau altul. Aceasta este psihologia omului modern: el vrea să se decidă totul, chiar şi în momentul naşterii. Michel Odent a avut dreptate când a spus că principalul duşman al femeilor la naştere este chiar mintea lor: emoţiile, temerile, gândurile. El a urmărit cum dădeau naştere animalele. Iată un exemplu. La o gradină zoologică năştea o maimuţă. Turma întreagă de „rude” s-a adunat în jurul ei, toate gesticulând violent, ca şi când i-ar fi recomandat ceva, şi naşterea a fost dificilă. Iar când aceeaşi maimuţă a fost izolată într-o cameră separată, ea a născut minunat! Deci, principalul duşman al femeii moderne în timpul naşterii este ea însăşi. Iar cum trebuie să se comporte o femeie însărcinată în travaliu acest lucru există în natura ei.
- Cu toate acestea, multe femei ortodoxe de azi încearcă să găsească o modalitate de a naşte, care să corespundă credinţei lor şi stilului de viaţă creştin. Ce soluţii au ele?
- Multe femei, nu doar ortodoxe, se amăgesc cu sfaturile lui „cutare sau cutare” şi cred că pot naşte în general fără nici o asistenţă medicală. O astfel de viziune „extremistă” asupra lucrurilor se întâlneşte adesea la neofiţi. Atunci când o persoană se apropie de Biserică cu adevărat – e minunat. Dar, de regulă, cei care vin azi la biserică nu au cultura pe care strămoşii lor au avut-o. Contemporanii noştri nu s-au născut în Biserică, nu au crescut, nu s-au educat sub ocrotirea binecuvântată a Bisericii. Trecând pragul bisericii, când sunt deja adulţi, ei devin adesea maximalişti. Şi încă maximalişti în toate! Iar prin aceasta ei fac greşeli, pe care un om ortodox nu ar trebui să le facă. Ei trebuie să depăşească această atitudine şi să-şi revină, căci o astfel de atitudine radicală, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva lor. Ce stil de viaţă ar trebui să ducem noi, creştinii ortodocşi? Să fim integri, să ne străduim să trăim cu Dumnezeu, să mergem mai des la biserică, să ne mărturisim şi să ne împărtăşim. Şi atunci şi concepţia, şi sarcina, şi naşterea vor fi naturale. Şi dacă ceva nu merge aşa cum ar trebui, aşa cum v-aţi dori într-un anume moment, gândiţi-vă de ce Dumnezeu ne dă anume astfel de încercări şi acceptaţi greutăţile cu smerenie. Poate, peste vreo douăzeci de ani veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru că vi s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Din punctul meu de vedere, al unui medic practician, o femeie ortodoxă ar trebui să se deosebească, la naştere, de cea „neortodoxă” doar printr-un singur lucru – să nu le condamne pe celelalte pentru toate păcatele. Numai prin acest lucru, şi nu prin faptul că îşi umple salonul de spital cu icoane. De multe ori, în spital, ne confruntăm cu faptul că femeia vine şi spune: eu sunt ortodoxă, vreau să nasc aşa-şi-aşa, nu voi face cezariană şi nu voi face asta şi asta. Dar dacă apoi ceva nu merge bine, toţi din jurul ei vor fi vinovaţi. Da, o femeie ortodoxă înţelege: naşterea este un proces natural. Dar trebuie să ţinem minte că tot ceea ce ne este dat este pentru binele nostru spiritual! Cuiva Dumnezeu îi trimite zece copii, şi altcuiva doar unul-doi! Desigur, puteţi da vina pe medicul care v-a operat şi din cauza asta aveţi probleme, în sensul că nu veţi mai fi în măsură să dea naştere la zece copii la rând. Da, astăzi, cezariana se utilizează foarte pe larg. Desigur, pentru mulţi ortodocşi ea este o problemă. Foarte adesea o cicatrice pe uter complică ducerea sarcinii în naşterile ulterioare. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, şi rezultatele reuşite după operaţia cezariană nu sunt o raritate. Eu, de exemplu, am făcut unei femei cinci cezariene. Abordarea trebuie să fie strict individuală şi în conformitate cu indicaţiile medicale.
- Este cezariana prea des astăzi folosită, pentru a uşura „muncă” şi a gravidei, şi a medicului?
- Mereu mi-e teamă să spun ceva împotriva operaţiei cezariene, deoarece, dacă cineva ar crede ce spun eu, fără să se gândească prea mult, şi pierde copilul din cauza asta, eu voi fi de vină. Nu vreau să-mi asum un astfel de păcat. Dar, sincer, foarte des indicaţiile pentru cezariană sunt exagerate. Din păcate, aşa este. Dar, pe de altă parte, aş dori foarte mult ca cititorii să înţeleagă: neîncrederea de medici întotdeauna duce la consecinţe grave. Dacă Domnul te-a adus la medic, este nevoie smerenie. Deoarece nici un fir de păr nu cade de pe capul nostru, fără voia lui Dumnezeu. Daca o femeie, în timpul naşterii, începe „să-şi ceară drepturile”, aceasta nu mai este naştere, ci naştere patologică. Organismul nu funcţionează aşa cum trebuie. Toate problemele trebuie rezolvate înainte de naştere, iar, în timpul naşterii, trebuie să se supună specialistului.
- Dar cum să te pregăteşti, totuşi, ca să naşti natural?
- Naşterea de copii este lucrul cel mai natural pentru o femeie. Fata este pregătită încă din copilărie pentru o viaţă completă de adult; în familie, părinţii devin exemplu pentru ea. Într-o singură zi nu poţi face acest lucru. Şi relaţia cu soţul în căsătorie, de asemenea, trebuie să fie plină, iar dacă există pace în familie, dacă soţii tind să facă din familie o „mică Biserică”, atunci întreaga lor viaţă, şi naşterea copiilor va fi armonioasă. Femeile acum trebuie să muncească mult. Unele, ca să-şi hrănească familiile, altele fac carieră din vanitate. Dar femeia este astfel zidită de la natură, încât creierul ei, atunci când ea se pregăteşte să devină mamă şi naşte, trebuie să fie concentrat numai asupra naşterii şi maternităţii. Ea nu ar trebui să gândească în acel moment unde să investească banii, cum să vândă acţiuni sau la altele. În acest moment, are nevoie de sprijinul tatălui copilului: el trebuie să aibă grijă de familia lui şi nu doar financiar. Familia înseamnă o mare muncă spirituală. Dar astăzi nimeni nu-i dispus să muncească. Chiar şi în naştere, multe femei caută opţiunea cea mai uşoară şi cea mai nedureroasă. Sau unii spun: de să-ţi mai faci o familie, când poţi să te duci să faci FIV şi să concepi un copil fără participarea unui bărbat? De ce să te chinui 12 ore în travaliu, când poţi face operaţie cezariană şi să primeşti copilul mult mai rapid?
- Familiile ortodoxe [de la noi] tind să aibă mulţi copii. Cum este afectată sănătatea femeii de naşterea fiecărui copil?
- Desigur, sarcina şi naşterea înseamnă un stres mare pentru organism. Astfel, sarcina contribuie la dezvoltarea unor boli cronice, cum ar fi varicele. Dar, discutând cu femeile multipare, la noi în parohie sau la spital, văd că sănătatea lor este trainică, nimic nu pare să le doboare, atât de puternice, curajoase şi rezistente sunt. Iar, în plus faţă de sănătatea fizică, există şi sănătatea spirituală. Poate că aceasta îi dă unei femei puterea de a naşte mai mulţi copii. Citiţi Evanghelia, acolo stă scris despre toate acestea.
- Respectă postul gravidele din parohie?
- Există zile foarte stricte, când poţi posti. Desigur, toate se fac în mod individual. Este inadmisibil să duci până la epuizare o femeie gravidă, dar şi moderaţia în alimentaţie este utilă din punct de vedere medical. Iar postul nu numai înseamnă numai post alimentar.
- Tendinţa mondială este ca femeia să dea naştere primului ei copil după vârsta de 30 de ani. Se consideră că ea mai întâi trebuie să-şi construiască o carieră, să devină independentă, şi apoi să facă copii. Acest lucru este justificat din punct de vedere medical? Poate că mamele mai în vârstă sunt mai dispuse să nască din punct de vedere psihologic?
- Nu văd o astfel de conexiune. Dimpotrivă, creierul, cunoştinţele noastre de educaţie, umane, inteligenţa sunt inutile în naştere. Totuşi, naşterea este, în primul rând, o muncă fizică grea. În timpul naşterii, organismul pierde tot atâtea calorii câte ar pierde cineva, descărcând singur un vagon de cartofi, de exemplu. Desigur, o astfel de muncă se potriveşte mai bine unui organism tânăr şi sănătos.
- În fiecare zi asistaţi naşteri şi puteţi vedea cu propriii ochi cât de greu se vine pe lume. Dar şi Dvs aveţi mulţi copii. Chiar niciodată nu v-aţi temut şi nu aţi avut îndoieli?
- Căsătorindu-mă cu soţia mea, nici măcar nu m-am gândit că ar putea fi altfel. Am înţeles acest lucru când mă pregăteam de Taina cununiei. Fiecare copil nu este numai o povară, dar, de asemenea, o mare bucurie. De exemplu, acum trei ani, s-a născut fiica noastră cea mai mică – şi ce minune a fost! Ne gândeam că, la vârsta noastră, nu vom mai avea copii. Dar Domnul ne-a arătat mila Sa. Adesea se vorbeşte despre dificultăţi financiare. Dar noi, de exemplu, discutăm acum, în apartamentul meu din Moscova. Credeţi că am muncit numai eu pentru el? Nu, desigur, copiii m-au ajutat! Viata merge înainte: cândva locuiam într-un apartament închiriat, apoi, am avut apartamentul nostru, ne-au mai ajutat şi părinţii. Nu s-a întâmplat nimic grav sau de nedepăşit. Pe de altă parte, au fost atât de multe cazuri, în practica mea medicală, când oamenii au petrecut o jumătate de viaţă să obţină anumite avantaje materiale, şi apoi s-au maturizat şi şi-au dat seama că nu aceasta şi-au dorit ei cu adevărat. Nu-i mai bucură propriul lor apartament, pentru cumpărarea căruia au depus atâta efort, dacă el este gol şi nu se aud glasuri şi râsete de copii. Din păcate, astăzi, atât mediul degradat, cât şi modul nesănătos de viaţă îşi spun cuvântul asupra decurgerii sarcinii şi naşterii, asupra posibilităţii organismului de a concepe copii sănătoşi. De aceea e atât de important de a ne folosi de şansa pe care Dumnezeu ne-o dă.
Sursa: http://www.orthomed.ru/news.php?id=29605 , 30 martie 2011
joi, 28 aprilie 2011
Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”
Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”,
organizează în perioada 1 mai – 1 iunie a.c., campania umanitară:
„De la suflet la zâmbet”
Această campanie umanitară este adresată tuturor oamenilor cu suflet, care nu pot rămâne indiferenți la greutățile și nevoile de zi cu zi ale copiilor Asociației Pro Vita, de la Valea Plopului-Valea Screzii. Putem cu toți să le întindem o mână de ajutor prin donațiile noastre de bani, alimente, produse de igienă și de curățat, hăinuțe și jucării.
Vă invităm să vă alăturați acestei campanii și să oferiți din suflet bucuria unui zâmbet pentru acești copii minunați.Pentru mai multe informații sau donații, ne puteți contacta la nr. de telefon de pe afișul campaniei.Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”
miercuri, 1 decembrie 2010
Sarah's Choise (film)
Sinopsis
Sarah Collins este pe punctul de a fi promovata intr-o functie de raspundere bine remunerata, cand afla cu stupoare ca este insarcinata. Intrucat familia ei este foarte religioasa, mama si sora lui Sarah nici nu iau in considerare posibilitatile ca tanara sa recurga la un avort. Sora ei chiar se ofera sa adopte copilul.
Sarah se afla intr-o dilema, deoarece, daca pastreaza bebelusul, trebuie sa renunte la promovare in favoarea colegului ei Thad si sa castige totodata suficient de multi bani pentru a-si putea intretine copilul, iar daca decide sa faca o intrerupere de sarcina, trebuie sa isi calce in picioare propria constiinta. Sefii ierarhici si prietena ei Megan, care a facut un avort la varsta de 16 ani, o indeamna pe Sarah sa aleaga cariera in detrimentul familiei, insa trei vise pe care le primeste de la Dumnezeu si in care ii este prezentat modul in care ar arata viitorul ei daca ar decide sa aduca pe lume acest copil, o determina sa se mai gandeasca.
Sarah se afla intr-o dilema, deoarece, daca pastreaza bebelusul, trebuie sa renunte la promovare in favoarea colegului ei Thad si sa castige totodata suficient de multi bani pentru a-si putea intretine copilul, iar daca decide sa faca o intrerupere de sarcina, trebuie sa isi calce in picioare propria constiinta. Sefii ierarhici si prietena ei Megan, care a facut un avort la varsta de 16 ani, o indeamna pe Sarah sa aleaga cariera in detrimentul familiei, insa trei vise pe care le primeste de la Dumnezeu si in care ii este prezentat modul in care ar arata viitorul ei daca ar decide sa aduca pe lume acest copil, o determina sa se mai gandeasca.
duminică, 28 noiembrie 2010
Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu
Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi.
Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.
Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.
Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.
Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010
Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.
Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.
Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.
Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010
vineri, 26 noiembrie 2010
Carpe diem
Ierodiacon Serafim Pantea
„Carpe diem“ sau, în traducere aproximativă, „ajunge zilei răutatea ei“. Dacă nu învățăm să prețuim clipa pe care o avem acum nu vom putea să ne prețuim viața. Pentru că toată viața noastră este concentrată în clipa prezentă.
Este mult mai important să facem ceea ce putem decât să facem planuri pentru lucruri care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată să fie puse în practică. Omul care nu-și plănuiește drumul înainte de a călca pe el, este neînțelept. Iar omul care pierde timpul făcând planuri și uitând să trăiască clipa prezentă, este nebun pentru că-și irosește viața. Că la ce i-ar folosi cuiva să conceapă planuri aproape de perfecțiune dacă nu ar și începe lucrarea? Și ce moment mai bun există pentru a începe o lucrare dacă nu chiar clipa prezentă? Oare să stau să mă gândesc cum mă voi ruga și cum voi posti când va veni vremea? Dar vremea de acum ce are?
Trecutul aparține amintirilor, ziua de mâine urmează să vină și o vom vedea când va deveni prezent. Singurul lucru pe care-l avem cu adevărat este clipa prezentă. Ceea ce vrem să facem în viață, să facem acum. Amânarea duce la și mai multă amânare și în cele din urmă nu ne trezim că nu mai avem nici ce să amânăm, nici când. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, viața omului pe pământ are limite. Avem un anumit timp în care să facem orice vrem, să lucrăm și să construim ce ne place nouă. Iar la urmă se va vedea ce am făcut în tot acest timp.
De multe ori ne cufundăm în griji și ne gândim „voi vedea Parisul după ce vor crește copiii, după ce ies la pensie, când voi avea mai mult timp liber“. Uităm însă că odată cu pensionarea vine lipsa mare de bani și nevoia de multe medicamente. Ne facem planuri pentru o viața alternativă pe care ne-am dori să o trăim în timp ce viața noastră devine un strigăt mut de disperare și de frustrări. Alergăm să adunăm suficient de mult încât să putem concura și să ne putem compara cu cei de lângă noi fără să punem la socoteală faptul că fericirea, bucuria de a trăi, nu este ceva cuantificabil. Un om care trăiește bucurându-se de viață și mulțumind pentru ceea ce are, împlinește scriptura. Nu am fost puși pe acest pământ ca să fim nefericiți. Avem poruncă să ne bucurăm pururea. Iar acest „pururea“ înseamnă „acum“.
Sunt mulți care pricep aceste cuvinte latinești ca pe un îndemn la frivolitate. Dar cei care se obosesc să vadă rostul cu care au fost spuse, vor pricepe că este vorba de a te bucura și de a folosi la maxim clipa prezentă iar nu de a trăi în nebăgare de seamă.
Cel care învață să trăiască clipa prezentă învață de fapt să trăiască veșnicia. Pentru că veșnicia este un continuu prezent. „Carpe diem“ a spus Horațiu înainte de întruparea Mântuitorului și a dat, la fel ca și alți filosofi precreștini, o lecție pentru toată lumea. „Dacă trăiești prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul“ spune părintele Arsenie Papacioc întărind cuvintele spuse cu două mii de ani înainte. „Ajunge zilei răutatea ei“.
„Carpe diem“ sau, în traducere aproximativă, „ajunge zilei răutatea ei“. Dacă nu învățăm să prețuim clipa pe care o avem acum nu vom putea să ne prețuim viața. Pentru că toată viața noastră este concentrată în clipa prezentă.
Este mult mai important să facem ceea ce putem decât să facem planuri pentru lucruri care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată să fie puse în practică. Omul care nu-și plănuiește drumul înainte de a călca pe el, este neînțelept. Iar omul care pierde timpul făcând planuri și uitând să trăiască clipa prezentă, este nebun pentru că-și irosește viața. Că la ce i-ar folosi cuiva să conceapă planuri aproape de perfecțiune dacă nu ar și începe lucrarea? Și ce moment mai bun există pentru a începe o lucrare dacă nu chiar clipa prezentă? Oare să stau să mă gândesc cum mă voi ruga și cum voi posti când va veni vremea? Dar vremea de acum ce are?
Trecutul aparține amintirilor, ziua de mâine urmează să vină și o vom vedea când va deveni prezent. Singurul lucru pe care-l avem cu adevărat este clipa prezentă. Ceea ce vrem să facem în viață, să facem acum. Amânarea duce la și mai multă amânare și în cele din urmă nu ne trezim că nu mai avem nici ce să amânăm, nici când. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, viața omului pe pământ are limite. Avem un anumit timp în care să facem orice vrem, să lucrăm și să construim ce ne place nouă. Iar la urmă se va vedea ce am făcut în tot acest timp.
De multe ori ne cufundăm în griji și ne gândim „voi vedea Parisul după ce vor crește copiii, după ce ies la pensie, când voi avea mai mult timp liber“. Uităm însă că odată cu pensionarea vine lipsa mare de bani și nevoia de multe medicamente. Ne facem planuri pentru o viața alternativă pe care ne-am dori să o trăim în timp ce viața noastră devine un strigăt mut de disperare și de frustrări. Alergăm să adunăm suficient de mult încât să putem concura și să ne putem compara cu cei de lângă noi fără să punem la socoteală faptul că fericirea, bucuria de a trăi, nu este ceva cuantificabil. Un om care trăiește bucurându-se de viață și mulțumind pentru ceea ce are, împlinește scriptura. Nu am fost puși pe acest pământ ca să fim nefericiți. Avem poruncă să ne bucurăm pururea. Iar acest „pururea“ înseamnă „acum“.
Sunt mulți care pricep aceste cuvinte latinești ca pe un îndemn la frivolitate. Dar cei care se obosesc să vadă rostul cu care au fost spuse, vor pricepe că este vorba de a te bucura și de a folosi la maxim clipa prezentă iar nu de a trăi în nebăgare de seamă.
Cel care învață să trăiască clipa prezentă învață de fapt să trăiască veșnicia. Pentru că veșnicia este un continuu prezent. „Carpe diem“ a spus Horațiu înainte de întruparea Mântuitorului și a dat, la fel ca și alți filosofi precreștini, o lecție pentru toată lumea. „Dacă trăiești prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul“ spune părintele Arsenie Papacioc întărind cuvintele spuse cu două mii de ani înainte. „Ajunge zilei răutatea ei“.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
„Darul lui Dumnezeu nu e numai ce se vede"
Ramona Bădescu: Măicuţă, toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi şi pe soţul sau pe soţia noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învecheşte aşa, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele îşi amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis iniţial?
Maica Siluana: Eu cred că cine oboseşte, cine se plictiseşte de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia” în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primeşti un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, şi-l ţii acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, şi dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…”, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poţi s-o scoţi din ambalaj şi poţi să te uiţi la copertă: „Ce frumos!”, o pui în bibliotecă şi te uiţi o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Şi iarăşi te plictiseşti. De ce?„
Un cuvânt al Maicii Siluana, din cartea “Unde-ti este Bucuria, omul lui Dumnezeu”
Maica Siluana: Eu cred că cine oboseşte, cine se plictiseşte de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia” în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primeşti un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, şi-l ţii acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, şi dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…”, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poţi s-o scoţi din ambalaj şi poţi să te uiţi la copertă: „Ce frumos!”, o pui în bibliotecă şi te uiţi o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Şi iarăşi te plictiseşti. De ce?„
Un cuvânt al Maicii Siluana, din cartea “Unde-ti este Bucuria, omul lui Dumnezeu”
luni, 26 iulie 2010
La multi ani, Mami!
La multi ani, Mama mea dragă!Îţi doresc bucurie, sănătate şi liniste şi pace în suflet.
Bunul Dumnezeu te-a purtat de multe ori în braţele Sale iubitoare de câte ori ţi-a fost greu în viaţă.
Te iubeşte Domnul mult.
Te iubesc şi eu mult, Mama mea dragă.
Bucurie sfântă!
Ramona
sâmbătă, 24 iulie 2010
Amintiri din copilărie
"Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la "baba-oarba", ne ridica în grindă, zicând: „`tâta mare!”
— Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele!
— Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchiu sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: "Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească..."
Ion Creangă, Amintiri din copilărie II
— Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele!
— Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchiu sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: "Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească..."Ion Creangă, Amintiri din copilărie II
vineri, 23 iulie 2010
Copilașul meu Ieremia este ca o poezie frumoasă
De la Ieremia...
Copilașul meu Ieremia este ca o poezie frumoasă. El îmi aduce aminte de Dumnezeu în fiecare zi. S-a născut pe 29 Septembrie, ziua de naștere a părintelui Boca. Are un zâmbet pe buze tot timpul, de când se trezește până adoarme. Am început să îi spun de Doamne Doamne de mic, spre disperarea soțului meu, și face niște analogii și raționamente de om mare.
Când era mic avea constipație, pe la doi anișori și jumătate. Era atât de greu să meargă la WC, că plângea și el și noi. Într-o zi a rămas pe WC și încerca cu greu să facă căcuța. Atunci a strigat către mine, plângând: Mami, să știi că Domnul Iisus nu mă ascultă. L-am întrebat de ce și el a spus că Îl roagă să nu îl mai doară când face. Atunci, disperat a spus că Îl spune pe Domnul Iisus la Măicuța Domnului. Acum Ieremia are aproape 6 ani și nu mai suferă de constipație.
Într-o zi a venit la noi un baiețel mai mare și a început să „tragă” cu pistolul cu biluțe în peretele pe care era icoana Maicii Domnului. Ieremia a început să plângă disperat că o doare și îi spunea baiețelului să se oprească. Cred că avea vreo 4 anișori. I-am luat pistolul din mână băiețelului și, foarte serioasă i-am spus să nu o mai rănească pe doamna din tablou că o doare. Parinții lui se distrau de minune. Le-am spus că Ieremia are un respect mare pentru Maicuța Domnului și că nu plânge degeaba. De atunci - slavă Domnului! - vine și mama copilului la biserică.
Când era micuț i-am pus o poză cu Maicuța Domnului deasupra patului. Jucăria specifică - să îi pui o poză cu mami când e bebe, că e bine să o vadă. Când a învățat să vorbească și îl întrebam cine este în poză, el îmi spunea: Mami. Dacă îl întrebam pe cine ține Maicuța Domnului în brațe el îmi spunea: Ieremia.
Este o dulceață de copil. Seara când își spune rugăciunea cu mine, după ce termină, o pupă pe Maica Domnului în icoana, dar într-un singur loc: steluțele de pe umerii Măicuței Domnului. Îmi spune că și el vrea să aibă una și că dacă-i cuminte, ea o să-i dea. Ne-am făcut un mic altar în casă, cu icoane cu Domnul Iisus și Măicuța Domnului. El i-a adus o floricică de jucărie și vorbește cu ea: Sper să-ți placă floarea meu (face dezacorduri în romanește).
Și o ultimă poveste cu iubirea mea de copil: soțul m-a rugat când mergeam la cumpărături să nu uit să îi iau un bilet la loterie. Ieremia l-a certat serios: Tati, să nu caștigi la lotot, că nu cinștit banii! Trebuie să muncește pentru casă! Tatal lui a spus că eu l-am învățat să spună, dar nu e adevărat. Ieremia și-a pus o emblemă pe piept și a spus că el valorează un milion de dolari. Era atât de dulce, cum era serios.
E o dulceață de copil. Așa cum am prezis mai demult când voiam să îl avortez, el îmi aduce mai multă bucurie decât aș fi crezut.
Mă rog lui Dumnezeu să-i dea înțelepciune să biruiască viața!
Astă seară ne rugam la îngerașul și povesteam de respect. Ieremia m-a întrebat ce înseamnă respect. I-am spus de respectul față de biserică, de Măicuța Domnului și, că din respect noi nu vorbim și nu facem gălăgie ca la școală. El m-a întrebat dacă atunci când respecți pe cineva îți este frică, iar eu i-am spus că da: când respectăm pe cineva, avem un sentiment de frică, și în același timp curiozitate să îl cunoaștem mai bine. El mi-a spus că o respectă pe Maica Domnului, că lui îi este frică să nu plece de la el când o cheamă. Dacă nu-l mai ascultă? Așa o respectam noi pe Maica Domnului, și eu cred că de aici vine respectul față de părinți și ceilalți. Și acum, dacă îl înteb pe cine ține Maica în brațe îmi spune: pe Ieremia.
În legatură cu Ieremiuță găgăuță aveți permisiunea să postați despre isprăvile lui de năzdrăvan, că într-adevăr sunt dulci.
Apropo, am mers duminică la biserică și noi îi ducem în dar ceva Măicuței Domnului.Ce putem: un spic de grâu, o floricică , ceva frumos. Ieremia are grijă să o „întrebe” dacă-i place ce i-a adus. Când am venit acasă, Ieremia mi-a spus un lucru ce m-a rușinat groaznic. Când l-am întrebat dacă i-a plăcut Măicuței Domnului floarea, el mi-a zis: Mami, să nu-i mai aduci nimic la Măicuța Domnului că nu mai vrea. Dacă tu fumezi... nu-i mai place de tine, mai bine lasă-te de țigări. Am amuțit pe loc și n-am știut ce să-i răspund, de parcă eu eram copilul mic.
Doamne, binecuvintează pe Ieremia și pe toți copilașii Tăi și vindecă sufletele și trupurile părinților lor ca să-i crească în bucurie și pace în Casa Ta!
Mulțumesc mult, Ieremia pentru cuvintele tale. Le pun aici pe site că să se bucure mulți copii - mici și mari - de tine, și să te pomenească în rugăciunea lor. Sunt sigura că ți se vor alătura și alți copilași!
Cu dragoste și rugăciune, Maica Siluana
Copilașul meu Ieremia este ca o poezie frumoasă. El îmi aduce aminte de Dumnezeu în fiecare zi. S-a născut pe 29 Septembrie, ziua de naștere a părintelui Boca. Are un zâmbet pe buze tot timpul, de când se trezește până adoarme. Am început să îi spun de Doamne Doamne de mic, spre disperarea soțului meu, și face niște analogii și raționamente de om mare.
Când era mic avea constipație, pe la doi anișori și jumătate. Era atât de greu să meargă la WC, că plângea și el și noi. Într-o zi a rămas pe WC și încerca cu greu să facă căcuța. Atunci a strigat către mine, plângând: Mami, să știi că Domnul Iisus nu mă ascultă. L-am întrebat de ce și el a spus că Îl roagă să nu îl mai doară când face. Atunci, disperat a spus că Îl spune pe Domnul Iisus la Măicuța Domnului. Acum Ieremia are aproape 6 ani și nu mai suferă de constipație.
Într-o zi a venit la noi un baiețel mai mare și a început să „tragă” cu pistolul cu biluțe în peretele pe care era icoana Maicii Domnului. Ieremia a început să plângă disperat că o doare și îi spunea baiețelului să se oprească. Cred că avea vreo 4 anișori. I-am luat pistolul din mână băiețelului și, foarte serioasă i-am spus să nu o mai rănească pe doamna din tablou că o doare. Parinții lui se distrau de minune. Le-am spus că Ieremia are un respect mare pentru Maicuța Domnului și că nu plânge degeaba. De atunci - slavă Domnului! - vine și mama copilului la biserică.
Când era micuț i-am pus o poză cu Maicuța Domnului deasupra patului. Jucăria specifică - să îi pui o poză cu mami când e bebe, că e bine să o vadă. Când a învățat să vorbească și îl întrebam cine este în poză, el îmi spunea: Mami. Dacă îl întrebam pe cine ține Maicuța Domnului în brațe el îmi spunea: Ieremia.
Este o dulceață de copil. Seara când își spune rugăciunea cu mine, după ce termină, o pupă pe Maica Domnului în icoana, dar într-un singur loc: steluțele de pe umerii Măicuței Domnului. Îmi spune că și el vrea să aibă una și că dacă-i cuminte, ea o să-i dea. Ne-am făcut un mic altar în casă, cu icoane cu Domnul Iisus și Măicuța Domnului. El i-a adus o floricică de jucărie și vorbește cu ea: Sper să-ți placă floarea meu (face dezacorduri în romanește).
Și o ultimă poveste cu iubirea mea de copil: soțul m-a rugat când mergeam la cumpărături să nu uit să îi iau un bilet la loterie. Ieremia l-a certat serios: Tati, să nu caștigi la lotot, că nu cinștit banii! Trebuie să muncește pentru casă! Tatal lui a spus că eu l-am învățat să spună, dar nu e adevărat. Ieremia și-a pus o emblemă pe piept și a spus că el valorează un milion de dolari. Era atât de dulce, cum era serios.
E o dulceață de copil. Așa cum am prezis mai demult când voiam să îl avortez, el îmi aduce mai multă bucurie decât aș fi crezut.
Mă rog lui Dumnezeu să-i dea înțelepciune să biruiască viața!
Astă seară ne rugam la îngerașul și povesteam de respect. Ieremia m-a întrebat ce înseamnă respect. I-am spus de respectul față de biserică, de Măicuța Domnului și, că din respect noi nu vorbim și nu facem gălăgie ca la școală. El m-a întrebat dacă atunci când respecți pe cineva îți este frică, iar eu i-am spus că da: când respectăm pe cineva, avem un sentiment de frică, și în același timp curiozitate să îl cunoaștem mai bine. El mi-a spus că o respectă pe Maica Domnului, că lui îi este frică să nu plece de la el când o cheamă. Dacă nu-l mai ascultă? Așa o respectam noi pe Maica Domnului, și eu cred că de aici vine respectul față de părinți și ceilalți. Și acum, dacă îl înteb pe cine ține Maica în brațe îmi spune: pe Ieremia.
În legatură cu Ieremiuță găgăuță aveți permisiunea să postați despre isprăvile lui de năzdrăvan, că într-adevăr sunt dulci.
Apropo, am mers duminică la biserică și noi îi ducem în dar ceva Măicuței Domnului.Ce putem: un spic de grâu, o floricică , ceva frumos. Ieremia are grijă să o „întrebe” dacă-i place ce i-a adus. Când am venit acasă, Ieremia mi-a spus un lucru ce m-a rușinat groaznic. Când l-am întrebat dacă i-a plăcut Măicuței Domnului floarea, el mi-a zis: Mami, să nu-i mai aduci nimic la Măicuța Domnului că nu mai vrea. Dacă tu fumezi... nu-i mai place de tine, mai bine lasă-te de țigări. Am amuțit pe loc și n-am știut ce să-i răspund, de parcă eu eram copilul mic.
Doamne, binecuvintează pe Ieremia și pe toți copilașii Tăi și vindecă sufletele și trupurile părinților lor ca să-i crească în bucurie și pace în Casa Ta!
Mulțumesc mult, Ieremia pentru cuvintele tale. Le pun aici pe site că să se bucure mulți copii - mici și mari - de tine, și să te pomenească în rugăciunea lor. Sunt sigura că ți se vor alătura și alți copilași!
Cu dragoste și rugăciune, Maica Siluana
vineri, 16 iulie 2010
joi, 8 iulie 2010
Gingăşie
Slava Tie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveșmântându-ne cu cele mai gingașe raze ale Tale. (Icosul 6, Acatistul de mulțumire "Slava lui Dumnezeu pentru toate")
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
1. 2. Sexul în afara căsătoriei. Oare merită? (With Romanian Subtitles) People today are faced with a raging plague of sex relate...
-
Rugăciunile începătoare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Împăr... -
"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației Starețul Trifon În Biserica Ortodoxă nu e...