Ierodiacon Serafim Pantea
Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere spune o veche vorbă românească
care se pare că nu mai prea este la modă. Vedem multe articole,
emisiuni și luări de poziție în care bătrânii, pensionarii sunt priviți
ca o pătură parazită a societății. O categorie de oameni fără de care
lumea ar fi un loc mai bun, mai curat și mult mai ieftin de întreținut.
Pentru că, nu-i așa, dacă tot trece fericirea prin stomac, putem cântări
oamenii după câți bani putem scoate de pe spatele lor.
Explicațiile pentru acest fel de atitudine pot fi multiple. Una
dintre ele ar fi că proverbul se referă la a prețui înțelepciunea care
de obicei vine odată cu bătrânețea. Dacă un om însă își trăiește viața
în nebăgare de seamă, adună doar ani, nu și înțelepciune. Și atunci, de
ce s-ar obosi cineva să-și facă rost de bătrâni care aduc doar ani și nu
au și sfaturile bune venite din experiență? Că la sfaturi după ureche
se pricepe tot românul. Prin urmare, aviz bătrânilor în devenire, dacă
nu vreți să deveniți o povară nedorită, poate nu e târziu să învățați
câte ceva din viața pe care o trăiți acum, că valorează mai mult decât
fondul de pensii la care contribuiți oricum și din care nu se știe cât
veți beneficia.
O altă explicație ar fi că poate nici nu ne prea pasă de un cuvânt
înțelept. Că atâta vreme cât simțim vântul sub aripi socotim că nimic nu
ne poate tăia avântul și că așa va fi toată viața. Acum câteva zile am
întâlnit doi tineri care tocmai mi-au amintit de un dicton mai vechi
„live fast, die young“ adică „trăiește în viteză, mori de tânăr“. Nu
cunoșteau forma originală, în engleză, dar cunoșteau foarte bine ideea
pentru că mi-au reprodus-o destul de clar explicându-mi concepția lor de
viață. Ideea că bătrânețile sunt departe și nedemne de băgat în seamă
este foarte răspândită între tineri. Și poate de aceea a și fost spus
proverbul acela. Tocmai ca să atragă atenția că nu încape toată lumea
sub priviri, oricât de sus ne-am urca pentru a vedea și a înțelege mai
mult. Niciodată nu e bine să treci cu vederea un sfat bun, indiferent
cine este cel care ți-l dă.
Așadar, cine nu are un bătrân, să și-l cumpere. Iar cu timpul, să
încerce să devină bătrânul acela care merită căutat și ascultat.
Se afișează postările cu eticheta Pr. Serafim Pantea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pr. Serafim Pantea. Afișați toate postările
joi, 14 martie 2013
luni, 17 septembrie 2012
Sparge tăcerea sau adevăruri despre care nu vorbim
Autor:
monahia Siluana Vlad
Violențe în cadrul familiilor, în școli, peste tot. Violuri, incesturi, agresiuni fizice și verbale, inclusiv auto-abuzuri. Cam asta veți găsi în cartea „Sparge tăcerea” scrisă de monahia Siluana Vlad împreună cu cei care i-au mărturisit o parte din problemele lor și care au fost de acord să le fie publicate aceste mărturisiri spre folosul multora. Nu este o carte cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Este o carte în care se vorbește despre mucenici. Despre oameni, în general copii, care nu au înțeles de ce îi urăște lumea și de ce îi pedepsește. Oameni care în cele din urmă L-au găsit pe singurul doctor care poate vindeca astfel de răni care au simțit și au cunoscut „că viața începe, de fapt și în fapt, cu Hristos”.
Este de asemenea o carte pentru cei care au obiceiul să închidă ochii și să pretindă că asemenea lucruri se întâmplă undeva departe, prin țări bananiere sau în vestul îndepărtat, nu lângă noi, nu într-o țară ortodoxă, nu într-un loc în care lumea este educată să zâmbească și să facă frumos în fața celorlalți. Cititorul va vedea poate foarte adesea că se regăsește cel puțin parțial în mărturiile cuprinse în această carte și, probabil, se va simți mai puțin singur în lumea cea mare și rea. Sau poate cititorul de multe ori se va recunoaște în calitate de „prigonitor” și va recunoaște unele forme de abuz de care nici nu era conștient. De asemenea, citind această carte, dacă cititorul este matur, cu familie sau are oameni sub stăpânirea lui, este posibil sa se recunoască în amândouă ipostazele. Să realizeze că dă mai departe ceea ce i s-a făcut lui. Și atunci când folosesc forma de masculin aici, o fac pur generic. Citind veți vedea că de multe ori mame, bunicuțe și învățătoare au participat și participă la acest iad.
Nu este o carte pentru smiorcăieli și smiorcăiți, este însă o carte care te reînvață să plângi în cazul în care ai uitat. Să plângi de răul care ți s-a făcut și să nu-l dai mai departe. Te învață să rupi acest cerc vicios în care faci rău pentru că și ție ți-a fost făcut. Te învață să fii mai atent cu cei din jur și să încerci poate uneori să te pui în pielea lor. Să fii mai atent la comunicare și să nu consideri că ceilalți știu chiar și ceea ce nu ai spus pentru ca mai apoi să ceri socoteală pentru neîmplinirea poruncii. Sunt sigur de faptul că fiecare poate învăța încă lucruri și mai multe decât am spus eu aici. Așa este viața. Atunci când mulți oameni văd un lucru, fiecare va fi impresionat în alt fel. Iar această carte ne arată frânturi din viața unor oameni.
„Sparge tăcerea” este într-un fel o carte mai neobișnuită. Nu multe cărți au apărut în urma folosirii Internetului ca mijloc de comunicare. Pentru că înainte de a fi carte, a fost o rubrică pe situl Centrului de formare și consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, loc pe care monahia Siluana Vlad îl folosește pentru a ajuta multă lume.
ISBN: 978-606-8117-44-7
Editura Doxologia
Recenzie Pr. Serafim Pantea
Violențe în cadrul familiilor, în școli, peste tot. Violuri, incesturi, agresiuni fizice și verbale, inclusiv auto-abuzuri. Cam asta veți găsi în cartea „Sparge tăcerea” scrisă de monahia Siluana Vlad împreună cu cei care i-au mărturisit o parte din problemele lor și care au fost de acord să le fie publicate aceste mărturisiri spre folosul multora. Nu este o carte cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Este o carte în care se vorbește despre mucenici. Despre oameni, în general copii, care nu au înțeles de ce îi urăște lumea și de ce îi pedepsește. Oameni care în cele din urmă L-au găsit pe singurul doctor care poate vindeca astfel de răni care au simțit și au cunoscut „că viața începe, de fapt și în fapt, cu Hristos”.Este de asemenea o carte pentru cei care au obiceiul să închidă ochii și să pretindă că asemenea lucruri se întâmplă undeva departe, prin țări bananiere sau în vestul îndepărtat, nu lângă noi, nu într-o țară ortodoxă, nu într-un loc în care lumea este educată să zâmbească și să facă frumos în fața celorlalți. Cititorul va vedea poate foarte adesea că se regăsește cel puțin parțial în mărturiile cuprinse în această carte și, probabil, se va simți mai puțin singur în lumea cea mare și rea. Sau poate cititorul de multe ori se va recunoaște în calitate de „prigonitor” și va recunoaște unele forme de abuz de care nici nu era conștient. De asemenea, citind această carte, dacă cititorul este matur, cu familie sau are oameni sub stăpânirea lui, este posibil sa se recunoască în amândouă ipostazele. Să realizeze că dă mai departe ceea ce i s-a făcut lui. Și atunci când folosesc forma de masculin aici, o fac pur generic. Citind veți vedea că de multe ori mame, bunicuțe și învățătoare au participat și participă la acest iad.
Nu este o carte pentru smiorcăieli și smiorcăiți, este însă o carte care te reînvață să plângi în cazul în care ai uitat. Să plângi de răul care ți s-a făcut și să nu-l dai mai departe. Te învață să rupi acest cerc vicios în care faci rău pentru că și ție ți-a fost făcut. Te învață să fii mai atent cu cei din jur și să încerci poate uneori să te pui în pielea lor. Să fii mai atent la comunicare și să nu consideri că ceilalți știu chiar și ceea ce nu ai spus pentru ca mai apoi să ceri socoteală pentru neîmplinirea poruncii. Sunt sigur de faptul că fiecare poate învăța încă lucruri și mai multe decât am spus eu aici. Așa este viața. Atunci când mulți oameni văd un lucru, fiecare va fi impresionat în alt fel. Iar această carte ne arată frânturi din viața unor oameni.
„Sparge tăcerea” este într-un fel o carte mai neobișnuită. Nu multe cărți au apărut în urma folosirii Internetului ca mijloc de comunicare. Pentru că înainte de a fi carte, a fost o rubrică pe situl Centrului de formare și consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, loc pe care monahia Siluana Vlad îl folosește pentru a ajuta multă lume.
ISBN: 978-606-8117-44-7
Editura Doxologia
Recenzie Pr. Serafim Pantea
duminică, 2 septembrie 2012
Toamna se numără bobocii
(Pentru că mi-a mers la suflet şi aveam nevoie de un astfel de cuvânt, vă recomand să citiţi:)
Ierodiacon Serafim Pantea
Nu toți bobocii care ies din ou în timpul verii supraviețuiesc. De aceea se recomandă să nu fie socotiți la numărătoare până nu vine toamna. La fel se întâmplă și cu recoltele. Un om pune un hectar de porumb sau de grâu dar nu poate ști dacă va avea parte la recoltat de 10 tone sau 5 sau numai 2. Ploaia multă, seceta sau invaziile de dăunători îi pot da oricând peste cap socotelile din primăvară. Motiv pentru care oamenii înțelepți nu socotesc decât ceea ce intră în hambar, nu tot ceea ce au pus în pământ.
Cei care încep noul an școlar de obicei știu de la începutul verii la ce nivel vor petrece noul an dar mai sunt și dintr-aceia care din cauza restanțelor, a corijențelor sau a altor interferențe apucă abia spre sfârșitul verii sau la începutul toamnei să-și clarifice situația. Chiar și cei care au terminat cu bine școala și au avut situația foarte clară, de obicei apucă abia în toamnă să-și înceapă treaba la noul loc de muncă, după o vacanță binemeritată.
Cei care s-au dedicat cercetării tot în toamnă află dacă vor avea acces la un nou grant sau vreo finanțare sau dacă au câștigat vreun Nobel. Iar dacă nu le-a ieșit pasiența în anul care a trecut, vor avea motiv să încerce cu și mai mult sârg în anul care urmează. Că atâta vreme cât vor fi oameni care să dorească lucruri noi, se va găsi cine să investească în cercetare.
De aceea nu doar bobocii se numără toamna ci roadele aproape a oricărui lucru pe care l-am făcut în anul care a trecut. Orice fel de roade, fie ele de pus pe masă sau de pus în ramă se socotesc abia acum, când s-a încheiat anul. Pentru că era o vreme când anul se socotea că începe la 1 septembrie. Și acum, anul bisericesc începe tot la această dată.
Pentru toți cei care sărbătoresc ceva astăzi, pentru cei care încep numărătoarea bobocilor și culesul din grădină sau de pe câmp, pentru cei care încep în curând un nou an școlar sau care au dobândit un nou loc de muncă sau orice alt lucru ar începe, spun doar atât: anul care vine sa fie mai bun decât cel care a fost și nu atât de bun ca cel care va urma după el.
Ierodiacon Serafim Pantea
Nu toți bobocii care ies din ou în timpul verii supraviețuiesc. De aceea se recomandă să nu fie socotiți la numărătoare până nu vine toamna. La fel se întâmplă și cu recoltele. Un om pune un hectar de porumb sau de grâu dar nu poate ști dacă va avea parte la recoltat de 10 tone sau 5 sau numai 2. Ploaia multă, seceta sau invaziile de dăunători îi pot da oricând peste cap socotelile din primăvară. Motiv pentru care oamenii înțelepți nu socotesc decât ceea ce intră în hambar, nu tot ceea ce au pus în pământ.
Cei care încep noul an școlar de obicei știu de la începutul verii la ce nivel vor petrece noul an dar mai sunt și dintr-aceia care din cauza restanțelor, a corijențelor sau a altor interferențe apucă abia spre sfârșitul verii sau la începutul toamnei să-și clarifice situația. Chiar și cei care au terminat cu bine școala și au avut situația foarte clară, de obicei apucă abia în toamnă să-și înceapă treaba la noul loc de muncă, după o vacanță binemeritată.
Cei care s-au dedicat cercetării tot în toamnă află dacă vor avea acces la un nou grant sau vreo finanțare sau dacă au câștigat vreun Nobel. Iar dacă nu le-a ieșit pasiența în anul care a trecut, vor avea motiv să încerce cu și mai mult sârg în anul care urmează. Că atâta vreme cât vor fi oameni care să dorească lucruri noi, se va găsi cine să investească în cercetare.
De aceea nu doar bobocii se numără toamna ci roadele aproape a oricărui lucru pe care l-am făcut în anul care a trecut. Orice fel de roade, fie ele de pus pe masă sau de pus în ramă se socotesc abia acum, când s-a încheiat anul. Pentru că era o vreme când anul se socotea că începe la 1 septembrie. Și acum, anul bisericesc începe tot la această dată.
Pentru toți cei care sărbătoresc ceva astăzi, pentru cei care încep numărătoarea bobocilor și culesul din grădină sau de pe câmp, pentru cei care încep în curând un nou an școlar sau care au dobândit un nou loc de muncă sau orice alt lucru ar începe, spun doar atât: anul care vine sa fie mai bun decât cel care a fost și nu atât de bun ca cel care va urma după el.
luni, 16 ianuarie 2012
O minciună numită prezervativ
Ierodiacon Serafim Pantea
Mă feresc să vorbesc sau să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc dar tot mai mulți tineri mă întreabă diverse lucruri legate de sexualitate așa că, pentru a scuti lumea să se obosească cu căutarea de informații și să aibă cât mai mult timp pentru mess, Facebook, filme și cluburi, mi-am făcut timp și am căutat eu așa că le expun mai jos cât de succint pot. Este o scriere probabil mult mai lungă decât cele cu care v-am obișnuit dar este destul de dificil să vorbești concis despre un subiect atât de larg. Mă voi strădui după putere cu specificația că acest articol este rezultatul a multe sute de pagini citite, multe zeci de ore de documentare văzute și multe discuții cu medici în care eu personal am încredere, fiecare informație fiind verificată și răsverificată din mai multe surse. Dacă vă interesează mai multe, puneți mâna și căutați singuri sau discutați cu cineva care chiar se pricepe în domeniul ăsta.
Să începem prin a prezenta câteva informații mai puțin cunoscute despre prezervative. „Găurile” mici din prezervative sunt de aproximativ 7 microni. Mai exact, este considerat normal ca un prezervativ să aibă găuri între 5 și 50 microni. E vorba de distanțele dintre fibrele de latex, cauciuc sau alte materiale poroase și semi-poroase care sunt folosite pentru construcția prezervativelor. Să fim înțeleși, vorbim aici de cele făcute cu simț de răspundere, păstrate în condiții foarte bune și folosite ca la carte, timp de maxim 3 minute după deschiderea pachetului și la mai puțin de un an după ce a ieșit de pe banda de producție. Asta pentru că în genere orice material „îmbătrânește” în timp și-și schimbă proprietățile iar oxigenul din aer le ajută să îmbătrânească mai repede. De cele mai multe ori apar inclusiv găuri mult mai mari și aici nu vorbim de cele găurite intenționat ci pur și simplu de micro-defecte de fabricație. Conform standardelor de producție, până 0.4% dintre prezervative sau 4 la o mie pot să aibă inclusiv defecțiuni macroscopice înainte ca o serie să fie returnată ca „defectă”. Scrie în ISO 4074:2002 pentru cine este interesat. Ca o comparație, mănușile chirurgicale, trec prin teste mult mai complexe înainte de a fi admise ca produse finite și chiar și acestea tot au acele microgăuri de 5-50 de microni. Așa-i materialul. Verificabil în ISO 10282:2002. Standardele ISO de obicei se obțin pe bani dar dacă tot vreți să le vedeți, dați o fugă la o bibliotecă tehnică și veți fi uimiți cam ce puteți găsi acolo cu un simplu permis de acces în bibliotecă.
Să începem cu spermatozoidul că oricum se pare că cea mai mare frică a tinerilor care se apucă de relații sexuale înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei este teama de sarcină mai mult chiar decât de moarte. Spermatozoidul are cam 3 microni în diametru și între 5 și 7 microni lungime. Vedeți vreo diferență față de dimensiunea găurilor din prezervativ? Ca să vorbim în statistici, 14% dintre cuplurile care folosesc prezervative pentru a evita sarcina, vor avea parte de sarcină. Este vorba de 14% pe an, nu pe tot parcursul vieții. Unul din șapte în fiecare an. Felicitări, sunteți părinți. Acuma dacă tot ați făcut-o, nu omorâți copilul.
Dimensiunile virusului HIV (cel care provoacă SIDA) sunt de aproximativ 180 miliardimi de metru sau mai exact între 0.1 și 0.18 microni. Se consideră că aproximativ 30% dintre cei care întrețin relații sexuale cu o persoană infectată cu HIV vor fi infectați la rândul lor. Indiferent dacă folosesc prezervativ sau nu. Cu rată de infectare unul din trei, ai avea șanse mai mari dacă joci ruletă rusească. Acolo e un glonte din 5 sau din 6. Există oameni care spun că totuși prezervativul scade rata de infecție. În 1989 guvernul SUA a retras un grant de 2.5 milioane de dolari care erau destinați unui studiu care să spună exact cu cât scade riscul de infecție în cazul folosirii prezervativului. Din fericire și-au dat seama la timp de greșeală și au retras grant-ul pentru că „un număr inacceptabil de mare de oameni ar fi fost infectați”. Adică ar fi existat și un număr acceptabil de infecții cu HIV? Sau poate au formulat greșit.
Mă feresc să vorbesc sau să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc dar tot mai mulți tineri mă întreabă diverse lucruri legate de sexualitate așa că, pentru a scuti lumea să se obosească cu căutarea de informații și să aibă cât mai mult timp pentru mess, Facebook, filme și cluburi, mi-am făcut timp și am căutat eu așa că le expun mai jos cât de succint pot. Este o scriere probabil mult mai lungă decât cele cu care v-am obișnuit dar este destul de dificil să vorbești concis despre un subiect atât de larg. Mă voi strădui după putere cu specificația că acest articol este rezultatul a multe sute de pagini citite, multe zeci de ore de documentare văzute și multe discuții cu medici în care eu personal am încredere, fiecare informație fiind verificată și răsverificată din mai multe surse. Dacă vă interesează mai multe, puneți mâna și căutați singuri sau discutați cu cineva care chiar se pricepe în domeniul ăsta.
Să începem prin a prezenta câteva informații mai puțin cunoscute despre prezervative. „Găurile” mici din prezervative sunt de aproximativ 7 microni. Mai exact, este considerat normal ca un prezervativ să aibă găuri între 5 și 50 microni. E vorba de distanțele dintre fibrele de latex, cauciuc sau alte materiale poroase și semi-poroase care sunt folosite pentru construcția prezervativelor. Să fim înțeleși, vorbim aici de cele făcute cu simț de răspundere, păstrate în condiții foarte bune și folosite ca la carte, timp de maxim 3 minute după deschiderea pachetului și la mai puțin de un an după ce a ieșit de pe banda de producție. Asta pentru că în genere orice material „îmbătrânește” în timp și-și schimbă proprietățile iar oxigenul din aer le ajută să îmbătrânească mai repede. De cele mai multe ori apar inclusiv găuri mult mai mari și aici nu vorbim de cele găurite intenționat ci pur și simplu de micro-defecte de fabricație. Conform standardelor de producție, până 0.4% dintre prezervative sau 4 la o mie pot să aibă inclusiv defecțiuni macroscopice înainte ca o serie să fie returnată ca „defectă”. Scrie în ISO 4074:2002 pentru cine este interesat. Ca o comparație, mănușile chirurgicale, trec prin teste mult mai complexe înainte de a fi admise ca produse finite și chiar și acestea tot au acele microgăuri de 5-50 de microni. Așa-i materialul. Verificabil în ISO 10282:2002. Standardele ISO de obicei se obțin pe bani dar dacă tot vreți să le vedeți, dați o fugă la o bibliotecă tehnică și veți fi uimiți cam ce puteți găsi acolo cu un simplu permis de acces în bibliotecă.
Să începem cu spermatozoidul că oricum se pare că cea mai mare frică a tinerilor care se apucă de relații sexuale înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei este teama de sarcină mai mult chiar decât de moarte. Spermatozoidul are cam 3 microni în diametru și între 5 și 7 microni lungime. Vedeți vreo diferență față de dimensiunea găurilor din prezervativ? Ca să vorbim în statistici, 14% dintre cuplurile care folosesc prezervative pentru a evita sarcina, vor avea parte de sarcină. Este vorba de 14% pe an, nu pe tot parcursul vieții. Unul din șapte în fiecare an. Felicitări, sunteți părinți. Acuma dacă tot ați făcut-o, nu omorâți copilul.
Dimensiunile virusului HIV (cel care provoacă SIDA) sunt de aproximativ 180 miliardimi de metru sau mai exact între 0.1 și 0.18 microni. Se consideră că aproximativ 30% dintre cei care întrețin relații sexuale cu o persoană infectată cu HIV vor fi infectați la rândul lor. Indiferent dacă folosesc prezervativ sau nu. Cu rată de infectare unul din trei, ai avea șanse mai mari dacă joci ruletă rusească. Acolo e un glonte din 5 sau din 6. Există oameni care spun că totuși prezervativul scade rata de infecție. În 1989 guvernul SUA a retras un grant de 2.5 milioane de dolari care erau destinați unui studiu care să spună exact cu cât scade riscul de infecție în cazul folosirii prezervativului. Din fericire și-au dat seama la timp de greșeală și au retras grant-ul pentru că „un număr inacceptabil de mare de oameni ar fi fost infectați”. Adică ar fi existat și un număr acceptabil de infecții cu HIV? Sau poate au formulat greșit.
miercuri, 11 ianuarie 2012
Aparenţe
Ierodiacon Serafim Pantea
Ceea ce vă voi spune s-a întâmplat în Alexandria acum vreo 1400 de ani. Un bătrân pe la vreo 60 de ani muncea din greu toată ziua ca să aibă cu ce să plătească o desfrânată pentru noapte. Foarte puțin din ce câștiga folosea pentru propria hrană, iar restul banilor îi cheltuia plătind câte o desfrânată pentru toată noaptea, să fie numai a lui. Bătrânul acela era călugăr.
Râdeau oamenii de el, îi aruncau vorbe de batjocură și-l scuipau pentru nerușinarea cu care muncea toată ziua până nu mai putea pentru ca apoi să meargă la bordel să cheltuie toți banii. Ce făcea de fapt în spatele ușilor închise, mulți își dădeau cu presupusul dar nu știau. Și câți ar crede dacă ar afla că un călugăr muncește cu ziua prin oraș de dimineața până seara ca să țină în fiecare noapte o femeie departe de păcate pentru o noapte?
Intra în cameră cu ea, încuia ușa și se punea să se roage. Se ruga pentru ea și citea la psaltire până dimineața. Iar ea stătea și se odihnea. Dimineața îi dădea drumul, dar nu înainte de a-i spune ca nu care cumva să dea cuiva de veste despre ceea ce face el. A doua noapte lua alta și apoi alta până când trecea pe la toate. Și apoi o lua de la capăt. De la o vreme, unele dintre ele, începeau și ele să se roage, că rugăciunea asta e boală grea și molipsitoare. Cine nu crede, să încerce să se convingă. Multe dintre ele s-au lepădat de meseria aceea rușinoasă și s-au măritat cu bărbați legiuiți iar altele au mers prin mănăstiri să-și îndrepte viața.
Abia după moartea bătrânului s-a aflat ce făcea el de fapt în fiecare noapte prin bordelurile Alexandriei. Murise la rugăciune și în mână avea un bilet care spunea „bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni”. Tare înşelătoare mai sunt aparenţele. Multe par bune și sunt rele și multe par rele și sunt bune.
Bătrânul este Sfântul Vitalie și-l prăznuim în fiecare an pe 11 ianuarie.
Ceea ce vă voi spune s-a întâmplat în Alexandria acum vreo 1400 de ani. Un bătrân pe la vreo 60 de ani muncea din greu toată ziua ca să aibă cu ce să plătească o desfrânată pentru noapte. Foarte puțin din ce câștiga folosea pentru propria hrană, iar restul banilor îi cheltuia plătind câte o desfrânată pentru toată noaptea, să fie numai a lui. Bătrânul acela era călugăr.
Râdeau oamenii de el, îi aruncau vorbe de batjocură și-l scuipau pentru nerușinarea cu care muncea toată ziua până nu mai putea pentru ca apoi să meargă la bordel să cheltuie toți banii. Ce făcea de fapt în spatele ușilor închise, mulți își dădeau cu presupusul dar nu știau. Și câți ar crede dacă ar afla că un călugăr muncește cu ziua prin oraș de dimineața până seara ca să țină în fiecare noapte o femeie departe de păcate pentru o noapte?
Intra în cameră cu ea, încuia ușa și se punea să se roage. Se ruga pentru ea și citea la psaltire până dimineața. Iar ea stătea și se odihnea. Dimineața îi dădea drumul, dar nu înainte de a-i spune ca nu care cumva să dea cuiva de veste despre ceea ce face el. A doua noapte lua alta și apoi alta până când trecea pe la toate. Și apoi o lua de la capăt. De la o vreme, unele dintre ele, începeau și ele să se roage, că rugăciunea asta e boală grea și molipsitoare. Cine nu crede, să încerce să se convingă. Multe dintre ele s-au lepădat de meseria aceea rușinoasă și s-au măritat cu bărbați legiuiți iar altele au mers prin mănăstiri să-și îndrepte viața.
Abia după moartea bătrânului s-a aflat ce făcea el de fapt în fiecare noapte prin bordelurile Alexandriei. Murise la rugăciune și în mână avea un bilet care spunea „bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni”. Tare înşelătoare mai sunt aparenţele. Multe par bune și sunt rele și multe par rele și sunt bune.
Bătrânul este Sfântul Vitalie și-l prăznuim în fiecare an pe 11 ianuarie.
luni, 2 ianuarie 2012
Revel în club
Ierodiacon Serafim Pantea
Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiță în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut și eu Revelu'n club. Și nu de oricare club. În cel mai select club cu putință. Știu că mulți se laudă că al lor e mai cu moț dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme dela creme e puțin spus.
Eu lucrez în clubul cu pricina așa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail și pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni și-s foarte de treabă. Nu-s decât doi dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aș spune „laser frate” dar nu cred că-i cu baterii și nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care știe toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăiești câteva sute de vieți. Gavriil e mai pașnic dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciș cu el că are ce-ți părea rău după aia.
Evident, am salutat lumea, așa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei și nici pe mama Lui, și am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început petrecerea.
Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreții au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic care aici avea un titlu mai puțin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu niște studii științifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava și de alții mari care dau ceață oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.
Pentru că făceam parte din suita de onoare m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopții eram la un dans tradițional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numește „litie” și am înțeles că cei de prin alte părți nu știu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toți acces la cluburi selecte cum avem noi așa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la așa ceva că nu se face. Și în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.
Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat și dansul, pe urmă mâncarea și a venit și ora să se așeze lumea la masă. Și aici vă voi istorisi ceva ce n-ati mai văzut prin alte părți. Cel care a fost desemnat bucătarul șef, a preparat mâncarea în direct, în fața oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Și mâncarea, și băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu știi ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că la ora mesei, mulți s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun și le-a căzut cam greu dar ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă pot să vă spun doar atât. Dumnezeiască nu alta. Iar băutură ca asta nu găsiți în altă parte nici peste mări și țări și nici peste galaxii și constelații. Dacă reușiți cumva să faceți rost de vreo invitație la un astfel de club, să nu care cumva să ratați mâncarea și băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.
Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noștri, au fost tot numai domni și domnițe, generali și soldați care mai de care mai importanți. Și peste toți, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe dar în general anunț cu voce tare evenimentele care urmează și la urmă spăl vasele. Și dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulți regi și împărați s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puțin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni sa intre dacă nu-i pe lista de invitați sau nu e de-al casei.
Dimineață, obosiți, am mers fiecare pe la casele noastre și ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii și cu lumea bună. Celor care ați făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Și dacă n-ați prins de data asta invitație într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutați pe careva dintre angajații clubului că deocamdată se mai pot da invitații așa, pe pile, pe cunoștințe și pe relații. S-a anunțat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitații noi și care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Așa că, grăbiți-vă!
Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiță în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut și eu Revelu'n club. Și nu de oricare club. În cel mai select club cu putință. Știu că mulți se laudă că al lor e mai cu moț dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme dela creme e puțin spus.
Eu lucrez în clubul cu pricina așa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail și pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni și-s foarte de treabă. Nu-s decât doi dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aș spune „laser frate” dar nu cred că-i cu baterii și nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care știe toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăiești câteva sute de vieți. Gavriil e mai pașnic dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciș cu el că are ce-ți părea rău după aia.
Evident, am salutat lumea, așa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei și nici pe mama Lui, și am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început petrecerea.
Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreții au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic care aici avea un titlu mai puțin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu niște studii științifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava și de alții mari care dau ceață oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.
Pentru că făceam parte din suita de onoare m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopții eram la un dans tradițional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numește „litie” și am înțeles că cei de prin alte părți nu știu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toți acces la cluburi selecte cum avem noi așa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la așa ceva că nu se face. Și în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.
Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat și dansul, pe urmă mâncarea și a venit și ora să se așeze lumea la masă. Și aici vă voi istorisi ceva ce n-ati mai văzut prin alte părți. Cel care a fost desemnat bucătarul șef, a preparat mâncarea în direct, în fața oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Și mâncarea, și băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu știi ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că la ora mesei, mulți s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun și le-a căzut cam greu dar ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă pot să vă spun doar atât. Dumnezeiască nu alta. Iar băutură ca asta nu găsiți în altă parte nici peste mări și țări și nici peste galaxii și constelații. Dacă reușiți cumva să faceți rost de vreo invitație la un astfel de club, să nu care cumva să ratați mâncarea și băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.
Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noștri, au fost tot numai domni și domnițe, generali și soldați care mai de care mai importanți. Și peste toți, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe dar în general anunț cu voce tare evenimentele care urmează și la urmă spăl vasele. Și dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulți regi și împărați s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puțin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni sa intre dacă nu-i pe lista de invitați sau nu e de-al casei.
Dimineață, obosiți, am mers fiecare pe la casele noastre și ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii și cu lumea bună. Celor care ați făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Și dacă n-ați prins de data asta invitație într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutați pe careva dintre angajații clubului că deocamdată se mai pot da invitații așa, pe pile, pe cunoștințe și pe relații. S-a anunțat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitații noi și care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Așa că, grăbiți-vă!
luni, 12 decembrie 2011
Anti-contra-împotrivă
Ierodiacon Serafim Pantea
(Fragment)
„Cum? Biserica nu luptă contra păcatului?”, aud pe cineva întrebând neîncrezător. Păi, răspunsul scurt ar fi „nu”. Biserica luptă pentru mântuire, pentru îndumnezeire. Așa cum spuneam și altă data, destul este a aprinde un chibrit pentru a alunga întunericul într-o oarecare măsură. Scopul nu este de a alunga întunericul, totuși, ci de a face lumină. E drept că odată ce faci lumină dispare și întunericul dar modul de abordare este foarte diferit și, uneori, poate avea rezultate foarte diferite.
Cel care fuge de întuneric, riscă de multe ori să se lovească de pereți și multe cucuie și vânătăi e posibil să primească. Pentru că fuga de ceva se poate face în multe feluri. Cel care vrea să facă lumină știe foarte clar ce anume are nevoie ca să-și împlinească scopul și poate ușor să gândească pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a-și împlini scopul propus.
În câte direcții o poate apuca un om când fuge de un câine turbat? Poate alege orice direcție din 360 de grade, plus minutele și secundele care le subdivizează. Dar în câte direcții va alerga cel care vrea să ajungă în casă? Evident, spre casă. Iată de ce, e foarte ușor să pierzi direcția când fugi de ceva în loc să alergi spre ceva. Presupunând că sunt amândoi oameni cu înțelegere, e posibil ca rezultatul să fie același. Și totuși, riscul de rătăcire este foarte mare pentru cel care își propune să scape de câine în timp ce acela care își dorește sa ajungă în acasă și nu va pierde casa din ochi, nu trebuie decât să țină calea dreaptă.
Vor spune unii că totuși Mântuitorul a alungat schimbătorii de bani și negustorii, luptând astfel contra negoțului în templu. Și totuși, a făcut aceasta pentru a reda templului scopul lui inițial. Acela de loc de rugăciune și de proslăvire a lui Dumnezeu. Nu a făcut bici de ștreanguri ca să lupte contra negustoriei și a negustorilor ci pentru a reda locașul de rugăciune scopului lui inițial. Nu de alta, dar avem sfinți care s-au ocupat cu negustoria. Iar sfinții, așa cum știm, sunt prietenii lui Dumnezeu.
Iată de ce spun că deși mulți au impresia că se luptă lupta cea bună atunci când dau cu pietre, totuși se lasă ușor păcaliți de cei care au inteligență mult peste ceea ce numim genial și experiență care se numără cu miile de ani. Nu luptăm împotriva diavolilor ci ne luptăm să dobândim Împărăția. Nu ne luptăm aruncând pietre ci clădindu-le pentru a face casă în care să ne putem adăposti de cei ce le-ar arunca spre noi.
(Fragment)
„Cum? Biserica nu luptă contra păcatului?”, aud pe cineva întrebând neîncrezător. Păi, răspunsul scurt ar fi „nu”. Biserica luptă pentru mântuire, pentru îndumnezeire. Așa cum spuneam și altă data, destul este a aprinde un chibrit pentru a alunga întunericul într-o oarecare măsură. Scopul nu este de a alunga întunericul, totuși, ci de a face lumină. E drept că odată ce faci lumină dispare și întunericul dar modul de abordare este foarte diferit și, uneori, poate avea rezultate foarte diferite.
Cel care fuge de întuneric, riscă de multe ori să se lovească de pereți și multe cucuie și vânătăi e posibil să primească. Pentru că fuga de ceva se poate face în multe feluri. Cel care vrea să facă lumină știe foarte clar ce anume are nevoie ca să-și împlinească scopul și poate ușor să gândească pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a-și împlini scopul propus.
În câte direcții o poate apuca un om când fuge de un câine turbat? Poate alege orice direcție din 360 de grade, plus minutele și secundele care le subdivizează. Dar în câte direcții va alerga cel care vrea să ajungă în casă? Evident, spre casă. Iată de ce, e foarte ușor să pierzi direcția când fugi de ceva în loc să alergi spre ceva. Presupunând că sunt amândoi oameni cu înțelegere, e posibil ca rezultatul să fie același. Și totuși, riscul de rătăcire este foarte mare pentru cel care își propune să scape de câine în timp ce acela care își dorește sa ajungă în acasă și nu va pierde casa din ochi, nu trebuie decât să țină calea dreaptă.
Vor spune unii că totuși Mântuitorul a alungat schimbătorii de bani și negustorii, luptând astfel contra negoțului în templu. Și totuși, a făcut aceasta pentru a reda templului scopul lui inițial. Acela de loc de rugăciune și de proslăvire a lui Dumnezeu. Nu a făcut bici de ștreanguri ca să lupte contra negustoriei și a negustorilor ci pentru a reda locașul de rugăciune scopului lui inițial. Nu de alta, dar avem sfinți care s-au ocupat cu negustoria. Iar sfinții, așa cum știm, sunt prietenii lui Dumnezeu.
Iată de ce spun că deși mulți au impresia că se luptă lupta cea bună atunci când dau cu pietre, totuși se lasă ușor păcaliți de cei care au inteligență mult peste ceea ce numim genial și experiență care se numără cu miile de ani. Nu luptăm împotriva diavolilor ci ne luptăm să dobândim Împărăția. Nu ne luptăm aruncând pietre ci clădindu-le pentru a face casă în care să ne putem adăposti de cei ce le-ar arunca spre noi.
luni, 28 noiembrie 2011
Arme
Ierodiacon Serafim Pantea
Oamenii se războiesc în fel și chip. Unii cu coase și topoare, alții cu puști și rachete, cu pumni și picioare, cu insulte și calomnii, cu minciuni și bârfe, cu manipulări și șantaje sau cu blesteme, farmece și descântece care mai de care mai cu moț decât cele dinainte. În multe feluri se războiesc oamenii. Totuși, oricât de puternic ai fi, oricât de bună și de performantă pușcă ai avea, se va găsi cineva cu un tun mai abitir decât toate armele tale care trage cu proiectile de calibru mai mare, de la distanță mai mare și cu precizie mai bună. Se va găsi cineva care să mânuiască mai bine și să lovească mult mai tare cu același fel de armă cu care lovești tu iar atacul pe care tocmai l-ai lansat repede se va transforma în înfrângere.
De aceea, cei care vor să se lupte se cade să țină cont de un lucru esențial. Un lucru care deși se învață în academiile militare, de foarte multe ori este trecut cu vederea. Niciodată să nu întrebuințezi împotriva dușmanilor tăi arme care pot fi folosite împotriva ta. Să lovești doar cu ceea ce nu-ți poate face rău ție. Orice fel de arme ai fi pus deoparte și în orice fel ai fi învățat să le mânuiești, dacă se pot întoarce împotriva ta, nu valorează nimic în nici o luptă care să conteze cu adevărat. La blesteme să răspunzi întotdeauna cu binecuvântări, la ură să arăți dragoste, în fața tuturor minciunilor și sistemelor de manipulare din lume să pui în față Adevărul gol-goluț, fără schimbare și fără sminteală. Tiranilor și ucigașilor să le răspunzi cu sângele mucenicilor. Fiecărei lovituri peste obraz să-i întorci și fața cealaltă, nedreptăților să le pui înainte răbdarea, mulțumirea și bucuria.
Să poftească dumnealor să se folosească și ei de aceste arme dacă le dă mâna. Să îndrăznească! Să mă iubească mai mult decât îi iubesc eu, să mă binecuvinteze mai mult decât o fac eu și să vestească Adevărul cu mult mai tare decât o fac eu. Oricine crede că are curaj, să încerce! Pentru că orice fel de armă are și recul chiar dacă nu este evident sau cum se mai spune pe la noi, sabia are două tăișuri. Cu ce lovești, cu aceea primești. Rău faci cuiva, ție îți faci mult mai rău. Bine faci, în primul rând ție îți faci binele acela și încă mai mult de atât. Orice fel de armă are putere să schimbe omul care o folosește, să devină parte din el, să-l transforme. De aceea, fiecare să aibă mare grijă pe ce fel de arme pune mâna și cu ce lovește.
Este destul să-și facă apariția o geană de lumină pentru a alunga întunericul. Toate minciunile și toate sistemele care se bazează pe ele, nu pot sta nici o clipă în fața Adevărului. Ca ceara de la fața focului și ca fumul la adierea vântului se risipesc toate, oricât de încâlcite și de meșteșugite ar fi construcțiile lor. La fel cum un castel de cărți de joc riscă să se risipească la orice mișcare neatentă sau la o boare de vânt, tot așa sunt cei care stau împotriva noastră. De aceea nu se cade niciodată să apărăm Adevărul prin minciuni și prin scorneli. Asta ar însemna că nu mai suntem sinceri și odată ce ne apucăm de scorneli foarte ușor ne vom vedea luați de valuri. De multe ori grea este întoarcerea din valuri mai cu seamă pentru că devine dificil să-L mai vezi pe Cel care te apucă de mână să-ți spună „pentru ce te-ai îndoit puțin credinciosule?” și „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”.
Le spune Pavel, apostolul, galatenilor că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”. Toate acestea izvorăsc din Duhul lui Dumnezeu care lucrează în noi. Prin urmare nici una dintre acestea nu va putea fi folosită împotriva noastră pentru că oricine le întrebuințează, devine prieten al lui Dumnezeu iar prietenul prietenului meu, este prietenul meu. Adevărata luptă nu este pentru uciderea celor care ne stau împotrivă. Adevărata luptă este pentru a aduce pe tot omul la cunoașterea Adevărului și la Viață. Nicio armă care nu ne ajută să facem acest lucru nu are valoare nici cât colbul din drum.
Oamenii se războiesc în fel și chip. Unii cu coase și topoare, alții cu puști și rachete, cu pumni și picioare, cu insulte și calomnii, cu minciuni și bârfe, cu manipulări și șantaje sau cu blesteme, farmece și descântece care mai de care mai cu moț decât cele dinainte. În multe feluri se războiesc oamenii. Totuși, oricât de puternic ai fi, oricât de bună și de performantă pușcă ai avea, se va găsi cineva cu un tun mai abitir decât toate armele tale care trage cu proiectile de calibru mai mare, de la distanță mai mare și cu precizie mai bună. Se va găsi cineva care să mânuiască mai bine și să lovească mult mai tare cu același fel de armă cu care lovești tu iar atacul pe care tocmai l-ai lansat repede se va transforma în înfrângere.
De aceea, cei care vor să se lupte se cade să țină cont de un lucru esențial. Un lucru care deși se învață în academiile militare, de foarte multe ori este trecut cu vederea. Niciodată să nu întrebuințezi împotriva dușmanilor tăi arme care pot fi folosite împotriva ta. Să lovești doar cu ceea ce nu-ți poate face rău ție. Orice fel de arme ai fi pus deoparte și în orice fel ai fi învățat să le mânuiești, dacă se pot întoarce împotriva ta, nu valorează nimic în nici o luptă care să conteze cu adevărat. La blesteme să răspunzi întotdeauna cu binecuvântări, la ură să arăți dragoste, în fața tuturor minciunilor și sistemelor de manipulare din lume să pui în față Adevărul gol-goluț, fără schimbare și fără sminteală. Tiranilor și ucigașilor să le răspunzi cu sângele mucenicilor. Fiecărei lovituri peste obraz să-i întorci și fața cealaltă, nedreptăților să le pui înainte răbdarea, mulțumirea și bucuria.
Să poftească dumnealor să se folosească și ei de aceste arme dacă le dă mâna. Să îndrăznească! Să mă iubească mai mult decât îi iubesc eu, să mă binecuvinteze mai mult decât o fac eu și să vestească Adevărul cu mult mai tare decât o fac eu. Oricine crede că are curaj, să încerce! Pentru că orice fel de armă are și recul chiar dacă nu este evident sau cum se mai spune pe la noi, sabia are două tăișuri. Cu ce lovești, cu aceea primești. Rău faci cuiva, ție îți faci mult mai rău. Bine faci, în primul rând ție îți faci binele acela și încă mai mult de atât. Orice fel de armă are putere să schimbe omul care o folosește, să devină parte din el, să-l transforme. De aceea, fiecare să aibă mare grijă pe ce fel de arme pune mâna și cu ce lovește.
Este destul să-și facă apariția o geană de lumină pentru a alunga întunericul. Toate minciunile și toate sistemele care se bazează pe ele, nu pot sta nici o clipă în fața Adevărului. Ca ceara de la fața focului și ca fumul la adierea vântului se risipesc toate, oricât de încâlcite și de meșteșugite ar fi construcțiile lor. La fel cum un castel de cărți de joc riscă să se risipească la orice mișcare neatentă sau la o boare de vânt, tot așa sunt cei care stau împotriva noastră. De aceea nu se cade niciodată să apărăm Adevărul prin minciuni și prin scorneli. Asta ar însemna că nu mai suntem sinceri și odată ce ne apucăm de scorneli foarte ușor ne vom vedea luați de valuri. De multe ori grea este întoarcerea din valuri mai cu seamă pentru că devine dificil să-L mai vezi pe Cel care te apucă de mână să-ți spună „pentru ce te-ai îndoit puțin credinciosule?” și „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”.
Le spune Pavel, apostolul, galatenilor că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”. Toate acestea izvorăsc din Duhul lui Dumnezeu care lucrează în noi. Prin urmare nici una dintre acestea nu va putea fi folosită împotriva noastră pentru că oricine le întrebuințează, devine prieten al lui Dumnezeu iar prietenul prietenului meu, este prietenul meu. Adevărata luptă nu este pentru uciderea celor care ne stau împotrivă. Adevărata luptă este pentru a aduce pe tot omul la cunoașterea Adevărului și la Viață. Nicio armă care nu ne ajută să facem acest lucru nu are valoare nici cât colbul din drum.
vineri, 19 august 2011
“Degetul” din 2011
Ierodiacon Serafim Pantea
A avut loc și în acest an adunarea tinerilor din ATOR la Nemțișor. Tema întâlnirii a fost “Vocația creștină și vocația profesională”. Prin urmare am avut motiv din 28 iulie până în data de 31 iulie să fim împreună pe lângă corturile din poiana de la Nemțișor. A durat puțin mai mult decât anul trecut întâlnirea. Patru zile în loc de trei. Și s-au adunat ceva mai mulți tineri. În loc de 400, acum au fost vreo 650. În prima zi, joi, participanții s-au înscris și au fost repartizați pe grupe. La fel și moderatorii. Așa se face că am ajuns moderator la grupul “Sfântul Gheorghe”. Ceea ce a urmat este greu de spus în cuvinte dar mă voi strădui după putere și pricepere.
După ce s-au lămurit detaliile organizatorice, ne-am adunat pe grupe de lucru și, cel mai important lucru la munte, cina. Mâncare la cazan de care s-a ocupat o echipă considerabil de mare, supravegheată de părintele Lucian Butnaru. Dar mâncarea a fost cel mai important lucru numai până când a început filmul, evident. Dacă n-ați văzut până acum film în aer liber împreună cu încă peste șase sute de oameni, probabil e cazul să vă înscrieți în ATOR sau ASCOR și să vă implicați în activitățile parohiei și nu numai. În felul acesta veți ajunge să vedeți filmul de la următoarea ediție. V-am convins? Filmul prezentat a fost 3 Idioți (2009), un film făcut la Bollywood despre talent, vocație, profesie, excelență și succes, care dintre ele este cu adevărat importantă și care este cea care trebuiește urmărită pentru a le primi pe celelalte.
Seara, evident, rugăciunea de seară și stingerea. Lumea nu era obosită încă dar acesta e doar începutul. A doua zi programul a început cu Sfânta Liturghie la care a participat IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale. După slujbă, micul dejun și două sesiuni de lucru. Cei din tabără au început să se obișnuiască cu strigătul de luptă al grupului “Sfântul Gheorghe”. Unii au aflat că rugăciune nu este doar cea de taină sau cu glas, ci rugăciune este și atunci când strigi sau scandezi numele unui sfânt a cărui ocrotire o ceri. Alții poate au socotit că este doar o joacă de copii. Dar nu toți oamenii pricep deodată aceleași lucruri, de aceea e bine să se adune înțelepciunea cu răbdare și cu trecerea vremii iar nu prin turnarea cu polonicul.
La sfârșitul celei de a doua sesiuni fiecare grup a compus câte un cântec sau câteva poezii în care au încercat să surprindă activitățile taberei. Dupămasă au prezentat aceste creații și celorlalte grupuri.
Și cum ar putea oare să poarte cu adevărat numele de tabără la munte o adunare unde nu s-ar juca fotbal, volei sau măcar șah? Ca să nu rămânem mai prejos, le-am avut pe toate. Părintele Cornel Elisei a fost coordonatorul programului sportiv. Cine are de făcut plângeri în legătură cu scorurile sau cu clasamentul, cu el trebuie să vorbească.
Și au început încercările... Cam în timpul cinei a început ploaia. După cină a venit din nou IPS Iosif ca invitat special dar a trebuit să așteptăm până când s-a mai rărit puțin ploaia. A plouat în rafale aproape toată noaptea. Unele corturi mai aveau câte o gaură pe ici pe colo așa că noaptea a fost o încercare grea pentru mulți. E drept însă că, așa cum a spus IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a doua zi dimineață în cuvântul de la liturghie, astfel de încercări unesc mai mult oamenii. Viața nu e doar roz și plină de distracții. Unii (destul de puțini) au plecat acasă. Cei mai mulți însă s-au supărat că s-a pus problema să plece mai devreme din tabără. Nici nu concepeau să plece doar pentru că a plouat. Așa cum spuneam, fiecare om e diferit și unic.
Programul a fost modificat și în loc de încă două sesiuni de lucru, am plecat în pelerinaj la Mănăstirea Neamțului și spre schitul Vovidenia. Pentru că vremea era instabilă, după ce ne-am închinat la Mănăstirea Neamț, am mers la Biserica Sfântului Ioan Iacob care se află la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț și apoi ne-am întors în tabără. Probabil nu vedeți des un drum plin de oameni care cântă. Când sunt 650 de oameni pe un drum, nu se vede capătul coloanei în nici o parte. Ai senzația de mare de oameni.
Invitatul special din această zi a fost părintele Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Șaguna” din Sibiu. Ca de obicei, părintele Contantin a știut să spună multe lururi interesante și folositoare fără să plictisească audiența. Întrebările au curs una după alta încât la un moment dat părintele probabil că a avut impresia că nu mai scapă. Printre altele, a spus că această tabără și acest fel de acțiuni sunt “degetul cu care Biserica bate obrazul Ministerului Educației arătând că se poate face educație fără camere de luat vederi și fără teroare”.
Spectacol... Au fost destui cei care s-au urcat pentru prima dată pe o scenă și au cântat sau au participat la o scenetă. Au văzut ce înseamnă să îți bucuri prietenii și să-i faci să râdă, o activitate cu care se îndeletniceau împărații și regii înainte vreme. Ca o trecere naturală, de pe scenă toți am ajuns să întindem Hora Unirii mai întâi în jurul taberei iar apoi în jurul focului de tabără care a fost încununarea serii. Și pentru că a fost o tabără cu tineri ortodocși, evident, în fiecare seară, programul s-a încheiat cu rugăciunile de seară. În acest moment toți erau atât de obosiți încât în mai puțin de 5 minute toată lumea era în corturi și fie adormise deja, fie se pregătea de culcare.
La Sfânta Liturghie de Duminică au participat doar părinții și tinerii din tabără. După slujbă fiecare grup a încercat să gândească o temă pentru tabăra de anul viitor. Apoi, am făcut un cerc mare și reprezentantul fiecărui grup a prezentat concluziile la care a ajuns împreună cu colegii lui iar apoi a urmat un schimb liber de păreri despre ce a fost bun, ce nu a fost tocmai la nivelul așteptărilor și ce am putea face mai bine anul viitor.
Ș'am încălecat pe-o șa, iar la anul mai ceva.
Sursa aici (o să găsiţi şi poze faine:)
A avut loc și în acest an adunarea tinerilor din ATOR la Nemțișor. Tema întâlnirii a fost “Vocația creștină și vocația profesională”. Prin urmare am avut motiv din 28 iulie până în data de 31 iulie să fim împreună pe lângă corturile din poiana de la Nemțișor. A durat puțin mai mult decât anul trecut întâlnirea. Patru zile în loc de trei. Și s-au adunat ceva mai mulți tineri. În loc de 400, acum au fost vreo 650. În prima zi, joi, participanții s-au înscris și au fost repartizați pe grupe. La fel și moderatorii. Așa se face că am ajuns moderator la grupul “Sfântul Gheorghe”. Ceea ce a urmat este greu de spus în cuvinte dar mă voi strădui după putere și pricepere.
După ce s-au lămurit detaliile organizatorice, ne-am adunat pe grupe de lucru și, cel mai important lucru la munte, cina. Mâncare la cazan de care s-a ocupat o echipă considerabil de mare, supravegheată de părintele Lucian Butnaru. Dar mâncarea a fost cel mai important lucru numai până când a început filmul, evident. Dacă n-ați văzut până acum film în aer liber împreună cu încă peste șase sute de oameni, probabil e cazul să vă înscrieți în ATOR sau ASCOR și să vă implicați în activitățile parohiei și nu numai. În felul acesta veți ajunge să vedeți filmul de la următoarea ediție. V-am convins? Filmul prezentat a fost 3 Idioți (2009), un film făcut la Bollywood despre talent, vocație, profesie, excelență și succes, care dintre ele este cu adevărat importantă și care este cea care trebuiește urmărită pentru a le primi pe celelalte.
Seara, evident, rugăciunea de seară și stingerea. Lumea nu era obosită încă dar acesta e doar începutul. A doua zi programul a început cu Sfânta Liturghie la care a participat IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale. După slujbă, micul dejun și două sesiuni de lucru. Cei din tabără au început să se obișnuiască cu strigătul de luptă al grupului “Sfântul Gheorghe”. Unii au aflat că rugăciune nu este doar cea de taină sau cu glas, ci rugăciune este și atunci când strigi sau scandezi numele unui sfânt a cărui ocrotire o ceri. Alții poate au socotit că este doar o joacă de copii. Dar nu toți oamenii pricep deodată aceleași lucruri, de aceea e bine să se adune înțelepciunea cu răbdare și cu trecerea vremii iar nu prin turnarea cu polonicul.
La sfârșitul celei de a doua sesiuni fiecare grup a compus câte un cântec sau câteva poezii în care au încercat să surprindă activitățile taberei. Dupămasă au prezentat aceste creații și celorlalte grupuri.
Și cum ar putea oare să poarte cu adevărat numele de tabără la munte o adunare unde nu s-ar juca fotbal, volei sau măcar șah? Ca să nu rămânem mai prejos, le-am avut pe toate. Părintele Cornel Elisei a fost coordonatorul programului sportiv. Cine are de făcut plângeri în legătură cu scorurile sau cu clasamentul, cu el trebuie să vorbească.
Și au început încercările... Cam în timpul cinei a început ploaia. După cină a venit din nou IPS Iosif ca invitat special dar a trebuit să așteptăm până când s-a mai rărit puțin ploaia. A plouat în rafale aproape toată noaptea. Unele corturi mai aveau câte o gaură pe ici pe colo așa că noaptea a fost o încercare grea pentru mulți. E drept însă că, așa cum a spus IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a doua zi dimineață în cuvântul de la liturghie, astfel de încercări unesc mai mult oamenii. Viața nu e doar roz și plină de distracții. Unii (destul de puțini) au plecat acasă. Cei mai mulți însă s-au supărat că s-a pus problema să plece mai devreme din tabără. Nici nu concepeau să plece doar pentru că a plouat. Așa cum spuneam, fiecare om e diferit și unic.
Programul a fost modificat și în loc de încă două sesiuni de lucru, am plecat în pelerinaj la Mănăstirea Neamțului și spre schitul Vovidenia. Pentru că vremea era instabilă, după ce ne-am închinat la Mănăstirea Neamț, am mers la Biserica Sfântului Ioan Iacob care se află la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț și apoi ne-am întors în tabără. Probabil nu vedeți des un drum plin de oameni care cântă. Când sunt 650 de oameni pe un drum, nu se vede capătul coloanei în nici o parte. Ai senzația de mare de oameni.
Invitatul special din această zi a fost părintele Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Șaguna” din Sibiu. Ca de obicei, părintele Contantin a știut să spună multe lururi interesante și folositoare fără să plictisească audiența. Întrebările au curs una după alta încât la un moment dat părintele probabil că a avut impresia că nu mai scapă. Printre altele, a spus că această tabără și acest fel de acțiuni sunt “degetul cu care Biserica bate obrazul Ministerului Educației arătând că se poate face educație fără camere de luat vederi și fără teroare”.
Spectacol... Au fost destui cei care s-au urcat pentru prima dată pe o scenă și au cântat sau au participat la o scenetă. Au văzut ce înseamnă să îți bucuri prietenii și să-i faci să râdă, o activitate cu care se îndeletniceau împărații și regii înainte vreme. Ca o trecere naturală, de pe scenă toți am ajuns să întindem Hora Unirii mai întâi în jurul taberei iar apoi în jurul focului de tabără care a fost încununarea serii. Și pentru că a fost o tabără cu tineri ortodocși, evident, în fiecare seară, programul s-a încheiat cu rugăciunile de seară. În acest moment toți erau atât de obosiți încât în mai puțin de 5 minute toată lumea era în corturi și fie adormise deja, fie se pregătea de culcare.
La Sfânta Liturghie de Duminică au participat doar părinții și tinerii din tabără. După slujbă fiecare grup a încercat să gândească o temă pentru tabăra de anul viitor. Apoi, am făcut un cerc mare și reprezentantul fiecărui grup a prezentat concluziile la care a ajuns împreună cu colegii lui iar apoi a urmat un schimb liber de păreri despre ce a fost bun, ce nu a fost tocmai la nivelul așteptărilor și ce am putea face mai bine anul viitor.
Ș'am încălecat pe-o șa, iar la anul mai ceva.
Sursa aici (o să găsiţi şi poze faine:)
duminică, 29 mai 2011
Feluri de minciuni
Ierodiacon Serafim Pantea
Auzim uneori de „minciuni gogonate”, de „minciuni nevinovate”, de „minciuni albe” și multe alte soiuri și împărțeli ale minciunii. Nu mi-am propus să scriu un tratat despre minciună și nici să fac împărțeala ei în categorii și subcategorii pentru ca apoi să pot analiza fiecare fragment în parte. Porunca a IX-a ne spune „să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.
Interpretând Scripturile au spus unii că ai voie să minți atâta vreme cât nu faci rău cuiva, atâta vreme cât ceea ce spui sau nu spui, este spre zidire și nu spre dărâmare.
Pornind de aici unii le spun copiilor când îi duc la vaccinuri și în general la doctor că „n-o să te doară” sau că „n-are gust rău” tocmai profitând de credulitatea celor mici. Și apoi când vede că o dată și de două ori a fost mințit de mama sau de tata sau de alt membru al familiei la care ține foarte mult, ajunge să își piardă încrederea în persoana respectivă sau, mai rău, își pierde încrederea în toată lumea. Apoi nu va crede că „nu doare” nici dacă-i pui termometrul sub braț. Alții încercând să-și educe odraslele spun lucruri de genul „îți taie popa limba” sau altele de felul acesta gândind „dă-i încolo de popi, măcar atâta să facă și ei, să fie baubau pentru copii” sau gândind că nimic rău nu este în a strecura o mică minciună care nu face rău nimănui. Și mai apoi, când copilul vede un preot sau un călugăr, se va feri de el ca de dracul pentru că, nu-i așa, știe el de la mama și de la tata câte rele poate să-i facă părintele.
Spun unii că fiecare are adevărul lui și că adevărul e relativ și nu-i condamn. Așa cum nu poți condamna un orb că nu se minunează văzând ce a făcut Brâncuși, așa cum nu poți găsi pricină unui surd pentru că nu apreciază lucrarea lui Enescu, nici pe cei care nu au aflat ce anume este Adevărul nu poți să-i pui la zid pentru credința lor. Încă mai au timp și când nu vor mai avea, are cine să-i treiere și are cine să aleagă inimi de inimi.
Totuși, a ridica minciuna la rang de virtute și a spune că nu mai este nimic de făcut, că așa e lumea și fie te conformezi fie te calcă toți în picioare mi se pare o greșeală foarte mare.
A nu mărturisi Adevărul este tot o minciună și, pentru noi creștinii, este una dintre cele mai grele minciuni și unul dintre cele mai aprige păcate. Noi știm că Adevărul nu este punct de vedere ci este persoană. Știm că Adevărul este Hristos și nu un ziar care se vinde la colțul străzii. Știm că suntem datori să-L mărturisim prin cuvânt și prin faptă în fiecare zi și în fiecare clipă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” este o mărturisire de fiecare clipă și de fiecare suflare. Cine are impresia că a fi creștin înseamnă doar faptul că a fost botezat, se înșeală. Lipsa mărturisirii prin faptă și cuvânt este ca o plagă care ajunge să ne mănânce încet, încet până când nu mai rămâne nimic din credința noastră.
Și ajungem la un soi de minciuni mai sofistice decât toate celelalte. Apărarea Adevărului prin minciună. Adevărul nu se poate apăra prin minciună. Minciuna întotdeauna are picioare scurte chiar dacă sunt mulți care s-au învățat să trăiască cu ea și prin ea. Și când vor descoperi minciunile pe care le-ai țesut în jurul Adevărului nu vor spune oare „acesta este un mincinos, mai bine să nu credem nimic din ceea ce ne spune”? Am întâlnit foarte mulți oameni care au impresia că pot să facă servicii Adevărului amestecându-l cu puțină minciună. Apa proaspătă și bună de băut se face rea cu un singur pumn de mizerie. Oricât de puțină minciună am amesteca în mărturisirea noastră, tot ceea ce facem se transformă în răutate. Adevărul se apără prin simpla lui mărturisire și niciodată prin minciună. Simpla mărturisire la nesfârșit a Adevărului este mai mare apărare decât orice fel de stratagemă și orice fel de coțcărie politică. Cât de puternice sunt lucrurile simple... și cât de nebăgate în seamă.
Este posibil să existe feluri de minciuni care să nu facă rău nimănui, nu știu. Iar unde nu știu, prefer să recunosc că nu mă pricep și gata. Ceea ce știu sigur este că mărturisind Adevărul nu voi avea niciodată pricină de căință, oricât ar încerca lumea să mă convingă altminteri.
Vă recomand să citiţi şi: Simplitate
Auzim uneori de „minciuni gogonate”, de „minciuni nevinovate”, de „minciuni albe” și multe alte soiuri și împărțeli ale minciunii. Nu mi-am propus să scriu un tratat despre minciună și nici să fac împărțeala ei în categorii și subcategorii pentru ca apoi să pot analiza fiecare fragment în parte. Porunca a IX-a ne spune „să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.
Interpretând Scripturile au spus unii că ai voie să minți atâta vreme cât nu faci rău cuiva, atâta vreme cât ceea ce spui sau nu spui, este spre zidire și nu spre dărâmare.
Pornind de aici unii le spun copiilor când îi duc la vaccinuri și în general la doctor că „n-o să te doară” sau că „n-are gust rău” tocmai profitând de credulitatea celor mici. Și apoi când vede că o dată și de două ori a fost mințit de mama sau de tata sau de alt membru al familiei la care ține foarte mult, ajunge să își piardă încrederea în persoana respectivă sau, mai rău, își pierde încrederea în toată lumea. Apoi nu va crede că „nu doare” nici dacă-i pui termometrul sub braț. Alții încercând să-și educe odraslele spun lucruri de genul „îți taie popa limba” sau altele de felul acesta gândind „dă-i încolo de popi, măcar atâta să facă și ei, să fie baubau pentru copii” sau gândind că nimic rău nu este în a strecura o mică minciună care nu face rău nimănui. Și mai apoi, când copilul vede un preot sau un călugăr, se va feri de el ca de dracul pentru că, nu-i așa, știe el de la mama și de la tata câte rele poate să-i facă părintele.
Spun unii că fiecare are adevărul lui și că adevărul e relativ și nu-i condamn. Așa cum nu poți condamna un orb că nu se minunează văzând ce a făcut Brâncuși, așa cum nu poți găsi pricină unui surd pentru că nu apreciază lucrarea lui Enescu, nici pe cei care nu au aflat ce anume este Adevărul nu poți să-i pui la zid pentru credința lor. Încă mai au timp și când nu vor mai avea, are cine să-i treiere și are cine să aleagă inimi de inimi.
Totuși, a ridica minciuna la rang de virtute și a spune că nu mai este nimic de făcut, că așa e lumea și fie te conformezi fie te calcă toți în picioare mi se pare o greșeală foarte mare.
A nu mărturisi Adevărul este tot o minciună și, pentru noi creștinii, este una dintre cele mai grele minciuni și unul dintre cele mai aprige păcate. Noi știm că Adevărul nu este punct de vedere ci este persoană. Știm că Adevărul este Hristos și nu un ziar care se vinde la colțul străzii. Știm că suntem datori să-L mărturisim prin cuvânt și prin faptă în fiecare zi și în fiecare clipă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” este o mărturisire de fiecare clipă și de fiecare suflare. Cine are impresia că a fi creștin înseamnă doar faptul că a fost botezat, se înșeală. Lipsa mărturisirii prin faptă și cuvânt este ca o plagă care ajunge să ne mănânce încet, încet până când nu mai rămâne nimic din credința noastră.
Și ajungem la un soi de minciuni mai sofistice decât toate celelalte. Apărarea Adevărului prin minciună. Adevărul nu se poate apăra prin minciună. Minciuna întotdeauna are picioare scurte chiar dacă sunt mulți care s-au învățat să trăiască cu ea și prin ea. Și când vor descoperi minciunile pe care le-ai țesut în jurul Adevărului nu vor spune oare „acesta este un mincinos, mai bine să nu credem nimic din ceea ce ne spune”? Am întâlnit foarte mulți oameni care au impresia că pot să facă servicii Adevărului amestecându-l cu puțină minciună. Apa proaspătă și bună de băut se face rea cu un singur pumn de mizerie. Oricât de puțină minciună am amesteca în mărturisirea noastră, tot ceea ce facem se transformă în răutate. Adevărul se apără prin simpla lui mărturisire și niciodată prin minciună. Simpla mărturisire la nesfârșit a Adevărului este mai mare apărare decât orice fel de stratagemă și orice fel de coțcărie politică. Cât de puternice sunt lucrurile simple... și cât de nebăgate în seamă.
Este posibil să existe feluri de minciuni care să nu facă rău nimănui, nu știu. Iar unde nu știu, prefer să recunosc că nu mă pricep și gata. Ceea ce știu sigur este că mărturisind Adevărul nu voi avea niciodată pricină de căință, oricât ar încerca lumea să mă convingă altminteri.
Vă recomand să citiţi şi: Simplitate
vineri, 8 aprilie 2011
Feminismul, distrugerea femeii
Ierodiacon Serafim Pantea
Feminismul, apărut în parte pentru a combate misoginismul, a făcut cam tot atât de mult bine ca și protestantismul combătând excesele catolice. Săritul peste cal a devenit un soi de sport planetar. Parcă e tot mai greu să te ții de cărarea cea strâmtă. Și totuși e bine să evităm excesele, atât de o parte, cât și de alta.
Nu știu ce au gândit cei care au inițiat feminismul. Nu știu dacă au făcut-o din dorința de a ajuta la emanciparea femeii sau au gândit un plan de lungă durată pentru distrugerea ei. Nu știu dacă e vorba de o consiprație pentru distrugerea familiei sau doar efecte neprevăzute ale unui experiment social. Și nici măcar nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că oamenii înțelepți știu să nu urmeze căi rătăcitoare sau, dacă s-au trezit pe o astfel de cale, să se întoarcă până nu e prea târziu. De multe ori am auzit spunându-se „da, dar aceia sunt puțini”. Mulți sau puțini, cine vrea să asculte și să priceapă, poate să audă și să înțeleagă.
Problema este că din drepturile egale pe care le-a cerut femeia să le aibă cu bărbatul, multe s-au transformat în obligații. Și înainte vreme femeia lucra la câmp împreună cu bărbatul ei și cosea și țesea și multe făcea. Dar acum, dacă nu lucrează amândoi măcar opt ore pe zi pe câte un salariu, nu mai pot supraviețui. Au început să lucreze în multe locuri în care nu lucrau înainte, a crescut oferta de lucrători pe piața forței de muncă și prin urmare s-a ieftinit mâna de lucru până acolo încât acum, dacă nu lucrează și femeile în condiții aproximativ identice cu bărbații, nu pot ajunge la capătul zilei.
Și dacă mai are și copii, și e bine să aibă, ajunge să fie „obligată” să se întoarcă la lucru după un an sau doi sau trei, de la caz la caz și de la loc la loc. Trebuie să se întoarcă la muncă pentru că nu-i mai este asigurată o subvenție pentru creșterea în continuare a copiilor și nu se pot descurca doar cu salariul lui. Pentru că sunt multe familii, și prin multe înțeleg miliarde de familii pe planetă, care se supun unui astfel de regulament. Prin urmare e vorba de o „concurență” în cel mai capitalist sens al cuvântului. O concurență pentru supraviețuire.
Supraviețuirea fizică a familiei este pusă în balanță cu supraviețuirea ei ca microsocietate. Copilul are nevoie de afecțiune, mai cu seamă când este mic. Nu-și poate permite să stea 8 ore sau mai mult între străini și să iasă nemarcat pe viață din asta. Ajunge copilul să învețe și să-și însușească lucrurile pe care vor străinii să i le pună în minte. Părinții sunt mult prea ocupați și obosiți pentru a putea să mai stea de vorbă cu el. Nu se datorează în exclusivitate feminismului această problemă, dar feminismul a avut un cuvânt greu de spus în asta.
Cine a inventat sloganul acesta cu „egalitatea” între femei și bărbați, ori nu prea le-a avut pe toate acasă și am ajuns la vorba că un nebun aruncă piatra și 100 de înțelepți se căznesc s-o scoată, ori mult rău a vrut să facă și a reușit. Niciodată femeile și bărbații nu au fost egali și nici nu au cum să fie. Egale sunt lucrurile care pot fi înlocuite unul cu altul. Un telefon mobil poate fi egal cu altul. O cărămidă poate fi egală cu alta. Un bărbat și o femeie, niciodată. Două părți care se completează pentru a forma un întreg nu sunt egale mai cu seamă dacă fiecare parte are un alt plan predominant în care se manifestă. Nu au fost și nici nu vor fi vreodată interschimbabili.
Feminismul, apărut în parte pentru a combate misoginismul, a făcut cam tot atât de mult bine ca și protestantismul combătând excesele catolice. Săritul peste cal a devenit un soi de sport planetar. Parcă e tot mai greu să te ții de cărarea cea strâmtă. Și totuși e bine să evităm excesele, atât de o parte, cât și de alta.
Nu știu ce au gândit cei care au inițiat feminismul. Nu știu dacă au făcut-o din dorința de a ajuta la emanciparea femeii sau au gândit un plan de lungă durată pentru distrugerea ei. Nu știu dacă e vorba de o consiprație pentru distrugerea familiei sau doar efecte neprevăzute ale unui experiment social. Și nici măcar nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că oamenii înțelepți știu să nu urmeze căi rătăcitoare sau, dacă s-au trezit pe o astfel de cale, să se întoarcă până nu e prea târziu. De multe ori am auzit spunându-se „da, dar aceia sunt puțini”. Mulți sau puțini, cine vrea să asculte și să priceapă, poate să audă și să înțeleagă.
Problema este că din drepturile egale pe care le-a cerut femeia să le aibă cu bărbatul, multe s-au transformat în obligații. Și înainte vreme femeia lucra la câmp împreună cu bărbatul ei și cosea și țesea și multe făcea. Dar acum, dacă nu lucrează amândoi măcar opt ore pe zi pe câte un salariu, nu mai pot supraviețui. Au început să lucreze în multe locuri în care nu lucrau înainte, a crescut oferta de lucrători pe piața forței de muncă și prin urmare s-a ieftinit mâna de lucru până acolo încât acum, dacă nu lucrează și femeile în condiții aproximativ identice cu bărbații, nu pot ajunge la capătul zilei.
Și dacă mai are și copii, și e bine să aibă, ajunge să fie „obligată” să se întoarcă la lucru după un an sau doi sau trei, de la caz la caz și de la loc la loc. Trebuie să se întoarcă la muncă pentru că nu-i mai este asigurată o subvenție pentru creșterea în continuare a copiilor și nu se pot descurca doar cu salariul lui. Pentru că sunt multe familii, și prin multe înțeleg miliarde de familii pe planetă, care se supun unui astfel de regulament. Prin urmare e vorba de o „concurență” în cel mai capitalist sens al cuvântului. O concurență pentru supraviețuire.
Supraviețuirea fizică a familiei este pusă în balanță cu supraviețuirea ei ca microsocietate. Copilul are nevoie de afecțiune, mai cu seamă când este mic. Nu-și poate permite să stea 8 ore sau mai mult între străini și să iasă nemarcat pe viață din asta. Ajunge copilul să învețe și să-și însușească lucrurile pe care vor străinii să i le pună în minte. Părinții sunt mult prea ocupați și obosiți pentru a putea să mai stea de vorbă cu el. Nu se datorează în exclusivitate feminismului această problemă, dar feminismul a avut un cuvânt greu de spus în asta.
Cine a inventat sloganul acesta cu „egalitatea” între femei și bărbați, ori nu prea le-a avut pe toate acasă și am ajuns la vorba că un nebun aruncă piatra și 100 de înțelepți se căznesc s-o scoată, ori mult rău a vrut să facă și a reușit. Niciodată femeile și bărbații nu au fost egali și nici nu au cum să fie. Egale sunt lucrurile care pot fi înlocuite unul cu altul. Un telefon mobil poate fi egal cu altul. O cărămidă poate fi egală cu alta. Un bărbat și o femeie, niciodată. Două părți care se completează pentru a forma un întreg nu sunt egale mai cu seamă dacă fiecare parte are un alt plan predominant în care se manifestă. Nu au fost și nici nu vor fi vreodată interschimbabili.
vineri, 11 martie 2011
Frica
Ierodiacon Serafim Pantea
Frica este una dintre cele mai perfide metode de subjugare și control. Omul, și nu doar omul, odată ce a ajuns să știe de frică, este la fel de ușor de supus ca și calul care a ajuns a se teme de bici sau câinele de băț. Dacă ai oameni sub mână poate vei spune „și ce-i cu asta? Trebuie să asculte de ceva. Dacă nu vrea cu frumosul, măcar de frică să știe.” Dar vai, dacă ar știi omul că ăsta-i cuțit cu două tăișuri...
Uneori aplicăm teoria asta față de copii, alteori față de angajați, și nu vedem că luăm cel mai de preț lucru pe care îl are omul. Libertatea. Iar libertatea e dar de la Dumnezeu pentru tot românul, așa că deși nu poate fi luat de alți oameni, uneori se pierde conștiința libertății. Și dacă e lucru rău să răpești cuiva libertatea, e cu atât mai rău să apuci să înveți copiii să fie fricoși. Pentru că lucrurile care le învață de mici, arareori se schimbă în timpul vieții. Iar ceea ce fac oamenii fricoși, este să-și impună punctul de vedere tot prin teroare și prin frică. Doar oamenii stăpâniți de frică fac asta.
Frica ucide mintea iar un om fără de minte își pierde unul dintre cele mai însemnate atribute omenești. Capacitatea de a judeca limpede lucrurile care-i stau înainte. De aceea ne și spune Hristos, „nu te teme turmă mică” și iarăși „îndrăzniți, eu am biruit lumea”. Ne arată că nu există motiv ca să ne lăsăm stăpâniți de frică. Uneori, poate, ne apuca frica din diverse motive, care am putea spune că nu țin de noi. Atâta vreme însă cât ținem mereu aproape de noi cuvinte ca acestea, spuse de Hristos, repede vom scăpa și nu vom sta multă vreme în întunecarea pe care o aduce frica. Pentru că unul dintre cele mai rele lucruri pe care le aduce frica, este panica.
În panică, omul nu mai judecă deloc limpede și nu poate lua decizii cumpătate. Sunt multe feluri de accese de panică. Unele care pun mintea în înghețare aproape totală, altele care o fac să plece pe repede-înainte. Toate sunt la fel de rele, pentru că omul nu mai este el însuși în acele momente. Nu poate reacționa decât instinctual. Ce te faci când ai ajuns să te panichezi? Același lucru pe care-l faci atunci când orice gând s-a transformat în faptă. Aștepți să se termine și-ți faci socoteala cum poți face pe viitor ca să te oprești măcar cu un pas mai devreme. Adică te rogi pentru trezvie.
Există oameni curajoși. Prin mănăstire, pe aici, se spune că are sânge de mucenic în el. Pentru că, uneori, acești oameni care au curaj mai tare decât fierul, chiar ajung mucenici. „Cu-o moarte tot suntem datori! Dar nu-i tot una leu să mori ori câne-nlănțuit” zicea Decebal către popor prin pana lui Coșbuc, poetul. Atunci când un om are atât de mult curaj încât să nu se mai teamă de nimeni și de nimic, se întâmplă de supără pe cel care ține sabia. Și, deși sabia a fost dată pentru a face dreptate, uneori se face și motiv de nedreptate. Mai cu seamă atunci când cei care conduc, o fac prin frică și prin teroare. Și, așa cum am spus, doar fricoșii conduc prin frică. Omul curajos se luptă în luptă dreaptă, voinicească, zi de vară până-n seară, fără frică de-osteneală. Întrebați-l pe Făt Frumos dacă nu mă credeți pe mine.
Frica este una dintre cele mai perfide metode de subjugare și control. Omul, și nu doar omul, odată ce a ajuns să știe de frică, este la fel de ușor de supus ca și calul care a ajuns a se teme de bici sau câinele de băț. Dacă ai oameni sub mână poate vei spune „și ce-i cu asta? Trebuie să asculte de ceva. Dacă nu vrea cu frumosul, măcar de frică să știe.” Dar vai, dacă ar știi omul că ăsta-i cuțit cu două tăișuri...
Uneori aplicăm teoria asta față de copii, alteori față de angajați, și nu vedem că luăm cel mai de preț lucru pe care îl are omul. Libertatea. Iar libertatea e dar de la Dumnezeu pentru tot românul, așa că deși nu poate fi luat de alți oameni, uneori se pierde conștiința libertății. Și dacă e lucru rău să răpești cuiva libertatea, e cu atât mai rău să apuci să înveți copiii să fie fricoși. Pentru că lucrurile care le învață de mici, arareori se schimbă în timpul vieții. Iar ceea ce fac oamenii fricoși, este să-și impună punctul de vedere tot prin teroare și prin frică. Doar oamenii stăpâniți de frică fac asta.
Frica ucide mintea iar un om fără de minte își pierde unul dintre cele mai însemnate atribute omenești. Capacitatea de a judeca limpede lucrurile care-i stau înainte. De aceea ne și spune Hristos, „nu te teme turmă mică” și iarăși „îndrăzniți, eu am biruit lumea”. Ne arată că nu există motiv ca să ne lăsăm stăpâniți de frică. Uneori, poate, ne apuca frica din diverse motive, care am putea spune că nu țin de noi. Atâta vreme însă cât ținem mereu aproape de noi cuvinte ca acestea, spuse de Hristos, repede vom scăpa și nu vom sta multă vreme în întunecarea pe care o aduce frica. Pentru că unul dintre cele mai rele lucruri pe care le aduce frica, este panica.
În panică, omul nu mai judecă deloc limpede și nu poate lua decizii cumpătate. Sunt multe feluri de accese de panică. Unele care pun mintea în înghețare aproape totală, altele care o fac să plece pe repede-înainte. Toate sunt la fel de rele, pentru că omul nu mai este el însuși în acele momente. Nu poate reacționa decât instinctual. Ce te faci când ai ajuns să te panichezi? Același lucru pe care-l faci atunci când orice gând s-a transformat în faptă. Aștepți să se termine și-ți faci socoteala cum poți face pe viitor ca să te oprești măcar cu un pas mai devreme. Adică te rogi pentru trezvie.
Există oameni curajoși. Prin mănăstire, pe aici, se spune că are sânge de mucenic în el. Pentru că, uneori, acești oameni care au curaj mai tare decât fierul, chiar ajung mucenici. „Cu-o moarte tot suntem datori! Dar nu-i tot una leu să mori ori câne-nlănțuit” zicea Decebal către popor prin pana lui Coșbuc, poetul. Atunci când un om are atât de mult curaj încât să nu se mai teamă de nimeni și de nimic, se întâmplă de supără pe cel care ține sabia. Și, deși sabia a fost dată pentru a face dreptate, uneori se face și motiv de nedreptate. Mai cu seamă atunci când cei care conduc, o fac prin frică și prin teroare. Și, așa cum am spus, doar fricoșii conduc prin frică. Omul curajos se luptă în luptă dreaptă, voinicească, zi de vară până-n seară, fără frică de-osteneală. Întrebați-l pe Făt Frumos dacă nu mă credeți pe mine.
miercuri, 23 februarie 2011
Făcutul cu ochiul
Nu ştiu dacă se întâmplă mai des decât acum 100 sau 1000 de ani dar fiind mai aproape de ceea ce pot vedea cu ochii, pare mai presant, pare că acum s-a adunat tot ce nu s-a întâmplat în ultimii 2000 de ani. Ne face cu ochiul la tot pasul şi uneori ne lăsăm prinşi, alteori găsim tăria de a ne păstra demnitatea umană şi a nu lua în seamă ceea ce pare a fi, nefiind.
Dracul ne face cu ochiul peste tot. Probabil ați auzit vorba că banul e ochiul dracului. Despre acest fel de făcut cu ochiul este vorba în cazul în care nu v-ați dat seama până acum. Și mulți, mult prea mulți dintre noi socotim banul ca fiind piatra filozofală a epocii în care trăim, regula de aur fiind că aurul face regula. Și ce este de plâns, e că de multe ori ne comportăm exact ca și cum acesta ar fi crezul nostru în viață. Să strângem mulți, mulți bani, multă avere.
Mântuitorul a fost vândut pe 30 de arginți. Frați s-au înjunghiat sau au ajuns în procese interminabile de la avere. Români au fost vânduți pe câte un vagon de sare căci la atâta era prețuit un fugar peste hotare de către partid și de către cei care îl trimiteau înapoi.
Ioan Slavici povestește un fapt real, ultimul proces la care a participat ca avocat, în articolul Robia modernă publicat în Apărarea Naţională în 1902. O mamă s-a judecat cu fiica ei de la averea rămasă după moartea bărbatului și au ajuns și fără avere și datoare vândute la cei care obișnuiau să profite de pe urma unor astfel de situații. Dar dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă, așa-i?
Dar ce poți cere bietului om care a fost învățat să tot rabde de toate lipsurile atâta vreme cât cei care ar trebui să-i fie pavăză și lumină s-au făcut răpitori și întuneric? Am avut conducători care au sângerat pentru popor și nu au căutat fiece motiv ca să-l jefuiască și mai mult. Am avut oameni învățați care au adus lumină în casele și în mințile oamenilor și nu și-au construit singuri piedestale ca să poată să fie venerați ca niște zei. Am avut sfinți, nu răpitori, iubitori de câștig necinstit și neîndestulați cu laptele turmei.
Totuși nu suntem ca și cartofii, nu tot ce avem mai bun este sub pământ. Ceea ce a fost ne poate fi exemplu. Cel mai important lucru pe care-l avem acum este potențialul imens al fiecăruia dintre noi. Suntem ceea ce putem deveni îi spuneam cuiva acum câteva zile. Pavel, vasul ales al Bisericii din pântecele maicii sale, așa cum singur spune, ar fi putut să nu răspundă chemării. Totuși a vrut să facă ceea ce a fost chemat să lucreze și a devenit apostolul neamurilor. Suntem vase alese pentru că am primit chemarea. Mulți chemați, puțini aleși, are de a face cu voința noastră și nu cu vreun capriciu al sorții.
O ducem greu, da. Cel puțin marea majoritate o ducem greu deși au ajuns și miliardarii să se plângă că nu le mai ajunge de benzină de la o lună la alta pentru flotele de iachturi și pentru elicopterele personale sau cu greu pot să-și mai cumpere câte o casă pe săptămână. O ducem greu. Dar dacă luăm de la cel de lângă noi, și el o duce cam la fel de greu, nu însemnă că-l omorâm pe el ca să putem trăi noi? Dacă noi avem mai mult însemnă că altcuiva îi lipsește. Nu există bani făcuți cu ciocanul decât la nivel de stat și de bănci naționale. Cine crede că economia funcționează după principiul bagi un ban și scoți zece fără prea mult efort, este fie escroc, fie escrocat indiferent de treapta politică sau socială în care se află.
Ce ar trebui să facem? Să nu mai furăm, să nu mai înșelăm, să nu mai răpim ce nu este al nostru. Ăsta pare un lucru cumplit de greu pentru noi, românii, obișnuiți prea adesea cu necinstea, cu mersul pe pile, cunoștințe și relații. Și mai ales dacă am apucat să creștem într-un mediu în care toți sau aproape toți în jurul nostru furau ca să poată supraviețui, această educație a devenit aproape stigmă arhetipală în inima noastră.
Totuși, dacă nu am mai idolatriza banul, dacă nu l-am mai socoti ca o rezolvare supremă a tuturor problemelor, dacă nu am mai lua atât de mult aminte la făcutul lui din ochi, probabil că ne-ar fi mai ușor să ne dezvățăm de cele rele pe care le-am moștenit sau le-am crescut în noi cu voie sau fără voie. De la vlădică până la opincă, cum zice poporul, să mai lăsăm grija pentru dolarul de mâine celui care nu poate vedea tămâie în fața ochilor fără să o ia la sănătoasa și să căutăm la adevărata valoare a vieții. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce e prețuit cu bani mulți are valoare. Mai mult, pe lucrurile cu adevărat valoroase nu se poate pune preț, așa cum nu se poate pune preț pe viața unor copii arși de vii, eveniment care a scandalizat o țară, sau a altora uciși înainte de a vedea lumina zilei, evenimente trecute prea des cu vederea și plătite cu echivalentul a câteva grame de argint.
Orice lucru are atâta putere cât îi acordăm noi. Dacă vom crede că banul e șeful, pe el îl vom avea de stăpân. Dacă însă vom realiza că nu este decât un mijloc facil de a face schimburi între ceea ce pot face eu și au nevoie alții și ceea ce pot face ei și am nevoie eu, scopul vieții noastre nu va mai fi să adunăm grămezile de aur ci să lucrăm atâta cât este nevoie ca să avem ce ne trebuie rupându-ne din postura de consumatori de dragul consumului, oameni fără timp, mereu stresați și mereu în goană după ochiul acela care a sclipit spre noi.
Ierodiacon Serafim Pantea
Dracul ne face cu ochiul peste tot. Probabil ați auzit vorba că banul e ochiul dracului. Despre acest fel de făcut cu ochiul este vorba în cazul în care nu v-ați dat seama până acum. Și mulți, mult prea mulți dintre noi socotim banul ca fiind piatra filozofală a epocii în care trăim, regula de aur fiind că aurul face regula. Și ce este de plâns, e că de multe ori ne comportăm exact ca și cum acesta ar fi crezul nostru în viață. Să strângem mulți, mulți bani, multă avere.
Mântuitorul a fost vândut pe 30 de arginți. Frați s-au înjunghiat sau au ajuns în procese interminabile de la avere. Români au fost vânduți pe câte un vagon de sare căci la atâta era prețuit un fugar peste hotare de către partid și de către cei care îl trimiteau înapoi.
Ioan Slavici povestește un fapt real, ultimul proces la care a participat ca avocat, în articolul Robia modernă publicat în Apărarea Naţională în 1902. O mamă s-a judecat cu fiica ei de la averea rămasă după moartea bărbatului și au ajuns și fără avere și datoare vândute la cei care obișnuiau să profite de pe urma unor astfel de situații. Dar dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă, așa-i?
Dar ce poți cere bietului om care a fost învățat să tot rabde de toate lipsurile atâta vreme cât cei care ar trebui să-i fie pavăză și lumină s-au făcut răpitori și întuneric? Am avut conducători care au sângerat pentru popor și nu au căutat fiece motiv ca să-l jefuiască și mai mult. Am avut oameni învățați care au adus lumină în casele și în mințile oamenilor și nu și-au construit singuri piedestale ca să poată să fie venerați ca niște zei. Am avut sfinți, nu răpitori, iubitori de câștig necinstit și neîndestulați cu laptele turmei.
Totuși nu suntem ca și cartofii, nu tot ce avem mai bun este sub pământ. Ceea ce a fost ne poate fi exemplu. Cel mai important lucru pe care-l avem acum este potențialul imens al fiecăruia dintre noi. Suntem ceea ce putem deveni îi spuneam cuiva acum câteva zile. Pavel, vasul ales al Bisericii din pântecele maicii sale, așa cum singur spune, ar fi putut să nu răspundă chemării. Totuși a vrut să facă ceea ce a fost chemat să lucreze și a devenit apostolul neamurilor. Suntem vase alese pentru că am primit chemarea. Mulți chemați, puțini aleși, are de a face cu voința noastră și nu cu vreun capriciu al sorții.
O ducem greu, da. Cel puțin marea majoritate o ducem greu deși au ajuns și miliardarii să se plângă că nu le mai ajunge de benzină de la o lună la alta pentru flotele de iachturi și pentru elicopterele personale sau cu greu pot să-și mai cumpere câte o casă pe săptămână. O ducem greu. Dar dacă luăm de la cel de lângă noi, și el o duce cam la fel de greu, nu însemnă că-l omorâm pe el ca să putem trăi noi? Dacă noi avem mai mult însemnă că altcuiva îi lipsește. Nu există bani făcuți cu ciocanul decât la nivel de stat și de bănci naționale. Cine crede că economia funcționează după principiul bagi un ban și scoți zece fără prea mult efort, este fie escroc, fie escrocat indiferent de treapta politică sau socială în care se află.
Ce ar trebui să facem? Să nu mai furăm, să nu mai înșelăm, să nu mai răpim ce nu este al nostru. Ăsta pare un lucru cumplit de greu pentru noi, românii, obișnuiți prea adesea cu necinstea, cu mersul pe pile, cunoștințe și relații. Și mai ales dacă am apucat să creștem într-un mediu în care toți sau aproape toți în jurul nostru furau ca să poată supraviețui, această educație a devenit aproape stigmă arhetipală în inima noastră.
Totuși, dacă nu am mai idolatriza banul, dacă nu l-am mai socoti ca o rezolvare supremă a tuturor problemelor, dacă nu am mai lua atât de mult aminte la făcutul lui din ochi, probabil că ne-ar fi mai ușor să ne dezvățăm de cele rele pe care le-am moștenit sau le-am crescut în noi cu voie sau fără voie. De la vlădică până la opincă, cum zice poporul, să mai lăsăm grija pentru dolarul de mâine celui care nu poate vedea tămâie în fața ochilor fără să o ia la sănătoasa și să căutăm la adevărata valoare a vieții. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce e prețuit cu bani mulți are valoare. Mai mult, pe lucrurile cu adevărat valoroase nu se poate pune preț, așa cum nu se poate pune preț pe viața unor copii arși de vii, eveniment care a scandalizat o țară, sau a altora uciși înainte de a vedea lumina zilei, evenimente trecute prea des cu vederea și plătite cu echivalentul a câteva grame de argint.
Orice lucru are atâta putere cât îi acordăm noi. Dacă vom crede că banul e șeful, pe el îl vom avea de stăpân. Dacă însă vom realiza că nu este decât un mijloc facil de a face schimburi între ceea ce pot face eu și au nevoie alții și ceea ce pot face ei și am nevoie eu, scopul vieții noastre nu va mai fi să adunăm grămezile de aur ci să lucrăm atâta cât este nevoie ca să avem ce ne trebuie rupându-ne din postura de consumatori de dragul consumului, oameni fără timp, mereu stresați și mereu în goană după ochiul acela care a sclipit spre noi.
Ierodiacon Serafim Pantea
marți, 14 decembrie 2010
Concurs de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)
Iata o idee foarte buna!
Un concurs de proza arhiscurta ortodoxa. Va recomand sa participati. Cititi cu atentie si scrieti :)
http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao
Există câțiva oameni care scriu în blogosfera ortodoxă românească. Există destul de mulți cititori și comentatori pe aceste bloguri. M-am gândit că poate n-ar fi rău să ridicăm puțin ștacheta calității scriituri într-un mod care să nu dezavantajeze pe cei care nu se pot urni să scrie mai mult de 2-3 rânduri. Iată despre ce este vorba. Călin Hera a încercat să definească ce anume e aia Proză Arhiscurtă (verificați link-urile pentru lămuriri). Pe scurt, e un text de maxim 500 de semne. Evident, textul poate fi orice, de la poezie la bancuri, dar nu chiar orice poate fi considerat literatură.
De aceea, m-am gândit să organizez un concurs pe această temă. Iată ce trebuie să faceți dacă doriți să participați. Scrieți un text de maxim 500 de semne, incluzând spațiile și semnele de punctuație, fără să socotim titlul și link-uri sau ce mai urmează după el. Postați-l pe blog-ul propriu sau pe sit-ul pe care aveți obiceiul să publicați și puneți sub textul participant mențiunea „Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)” cu link către această postare. Eventual, puteți lăsa și un comentariu aici cu link către postarea cu pricina ca să vă asigurați că o văd. În cazul în care vă ocupați mai mult cu cititul și comentatul textelor și nu aveți site/blog propriu, publicați textul cu care vreți să participați la concurs sub formă de comentariu la această postare.
Deși se numește „proză arhiscurtă”, textele dumneavoastră pot fi poezii, cugetări, rugăciuni, foarte scurte povestiri sau pilde, chiar și glume, în general cam orice fel de text scurt, cu condiția să fie original.
Nu intră în concurs textele care au mai mult de 500 de semne (inclusiv spațiile și semnele de punctuație) sau care sunt postate pe alte situri/bloguri fără link către această pagină. De asemenea nu intră în concurs textele care nu au conținut creștin ortodox. Această triere o voi face eu dacă va fi cazul. E adevărat că este creștinește să admiri zăpada de afară dar dacă asta este tot ce conține textul, nu va participa la acest concurs.
Perioada de desfășurare a concursului este de azi, până în data de 31 ianuarie 2011 orele 23:59 inclusiv. Vom folosi data serverului pentru a delimita comentariile postate în data de 31 ianuarie și cele din 1 februarie sau mai târziu.
Premiile. Păi să dăm și premii. Premiul întâi, 300 RON, premiul al doilea 200 RON, premiul al treilea 100 RON. Vă rog asigurați-vă că postați cu o adresă de email validă ca să vă pot contacta în vederea premierii. Premiile sunt puse la dispoziție de un creștin pravoslavnic iubitor de literatură care dorește să rămână anonim.
Puteți participa cu mai mult de un text. În felul acesta o singură persoană poate primi două sau chiar toate trei premiile dacă ocupă primele trei poziții cu trei texte diferite.
Juriul îl voi desemna după încheierea perioadei de trimitere a textelor deoarece nu vreau să nedreptățesc pe nimeni luându-i dreptul de a participa la concurs. Nu va intra în juriu nici unul dintre participanți și nici rudele lor apropiate. Voi căuta 3 persoane neparticipante la concurs, cu simț literar care să aprecieze scrierile dumneavoastră și să le puncteze în așa fel încât să avem un clasament cât mai corect posibil. În cazul în care nu vor putea fi delimitate clar locurile 1, 2 și 3, voi apela la o a 4-a persoană pentru a completa juriul și așa mai departe până când delimitarea va deveni clară.
Clasamentul final și câștigătorii vor fi anunțați într-o altă postare, tot pe acest sit. Chiar dacă nu credeți că aveți „condei” încercați să scrieți ceva frumos și anunțați-vă și prietenii, poate vor câștiga ei concursul și vor împărți și cu voi o ciocolată, un pahar de vin sau factura la încălzire, de la caz la caz.
Un concurs de proza arhiscurta ortodoxa. Va recomand sa participati. Cititi cu atentie si scrieti :)
http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao
Există câțiva oameni care scriu în blogosfera ortodoxă românească. Există destul de mulți cititori și comentatori pe aceste bloguri. M-am gândit că poate n-ar fi rău să ridicăm puțin ștacheta calității scriituri într-un mod care să nu dezavantajeze pe cei care nu se pot urni să scrie mai mult de 2-3 rânduri. Iată despre ce este vorba. Călin Hera a încercat să definească ce anume e aia Proză Arhiscurtă (verificați link-urile pentru lămuriri). Pe scurt, e un text de maxim 500 de semne. Evident, textul poate fi orice, de la poezie la bancuri, dar nu chiar orice poate fi considerat literatură.
De aceea, m-am gândit să organizez un concurs pe această temă. Iată ce trebuie să faceți dacă doriți să participați. Scrieți un text de maxim 500 de semne, incluzând spațiile și semnele de punctuație, fără să socotim titlul și link-uri sau ce mai urmează după el. Postați-l pe blog-ul propriu sau pe sit-ul pe care aveți obiceiul să publicați și puneți sub textul participant mențiunea „Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)” cu link către această postare. Eventual, puteți lăsa și un comentariu aici cu link către postarea cu pricina ca să vă asigurați că o văd. În cazul în care vă ocupați mai mult cu cititul și comentatul textelor și nu aveți site/blog propriu, publicați textul cu care vreți să participați la concurs sub formă de comentariu la această postare.
Deși se numește „proză arhiscurtă”, textele dumneavoastră pot fi poezii, cugetări, rugăciuni, foarte scurte povestiri sau pilde, chiar și glume, în general cam orice fel de text scurt, cu condiția să fie original.
Nu intră în concurs textele care au mai mult de 500 de semne (inclusiv spațiile și semnele de punctuație) sau care sunt postate pe alte situri/bloguri fără link către această pagină. De asemenea nu intră în concurs textele care nu au conținut creștin ortodox. Această triere o voi face eu dacă va fi cazul. E adevărat că este creștinește să admiri zăpada de afară dar dacă asta este tot ce conține textul, nu va participa la acest concurs.
Perioada de desfășurare a concursului este de azi, până în data de 31 ianuarie 2011 orele 23:59 inclusiv. Vom folosi data serverului pentru a delimita comentariile postate în data de 31 ianuarie și cele din 1 februarie sau mai târziu.
Premiile. Păi să dăm și premii. Premiul întâi, 300 RON, premiul al doilea 200 RON, premiul al treilea 100 RON. Vă rog asigurați-vă că postați cu o adresă de email validă ca să vă pot contacta în vederea premierii. Premiile sunt puse la dispoziție de un creștin pravoslavnic iubitor de literatură care dorește să rămână anonim.
Puteți participa cu mai mult de un text. În felul acesta o singură persoană poate primi două sau chiar toate trei premiile dacă ocupă primele trei poziții cu trei texte diferite.
Juriul îl voi desemna după încheierea perioadei de trimitere a textelor deoarece nu vreau să nedreptățesc pe nimeni luându-i dreptul de a participa la concurs. Nu va intra în juriu nici unul dintre participanți și nici rudele lor apropiate. Voi căuta 3 persoane neparticipante la concurs, cu simț literar care să aprecieze scrierile dumneavoastră și să le puncteze în așa fel încât să avem un clasament cât mai corect posibil. În cazul în care nu vor putea fi delimitate clar locurile 1, 2 și 3, voi apela la o a 4-a persoană pentru a completa juriul și așa mai departe până când delimitarea va deveni clară.
Clasamentul final și câștigătorii vor fi anunțați într-o altă postare, tot pe acest sit. Chiar dacă nu credeți că aveți „condei” încercați să scrieți ceva frumos și anunțați-vă și prietenii, poate vor câștiga ei concursul și vor împărți și cu voi o ciocolată, un pahar de vin sau factura la încălzire, de la caz la caz.
vineri, 26 noiembrie 2010
Carpe diem
Ierodiacon Serafim Pantea
„Carpe diem“ sau, în traducere aproximativă, „ajunge zilei răutatea ei“. Dacă nu învățăm să prețuim clipa pe care o avem acum nu vom putea să ne prețuim viața. Pentru că toată viața noastră este concentrată în clipa prezentă.
Este mult mai important să facem ceea ce putem decât să facem planuri pentru lucruri care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată să fie puse în practică. Omul care nu-și plănuiește drumul înainte de a călca pe el, este neînțelept. Iar omul care pierde timpul făcând planuri și uitând să trăiască clipa prezentă, este nebun pentru că-și irosește viața. Că la ce i-ar folosi cuiva să conceapă planuri aproape de perfecțiune dacă nu ar și începe lucrarea? Și ce moment mai bun există pentru a începe o lucrare dacă nu chiar clipa prezentă? Oare să stau să mă gândesc cum mă voi ruga și cum voi posti când va veni vremea? Dar vremea de acum ce are?
Trecutul aparține amintirilor, ziua de mâine urmează să vină și o vom vedea când va deveni prezent. Singurul lucru pe care-l avem cu adevărat este clipa prezentă. Ceea ce vrem să facem în viață, să facem acum. Amânarea duce la și mai multă amânare și în cele din urmă nu ne trezim că nu mai avem nici ce să amânăm, nici când. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, viața omului pe pământ are limite. Avem un anumit timp în care să facem orice vrem, să lucrăm și să construim ce ne place nouă. Iar la urmă se va vedea ce am făcut în tot acest timp.
De multe ori ne cufundăm în griji și ne gândim „voi vedea Parisul după ce vor crește copiii, după ce ies la pensie, când voi avea mai mult timp liber“. Uităm însă că odată cu pensionarea vine lipsa mare de bani și nevoia de multe medicamente. Ne facem planuri pentru o viața alternativă pe care ne-am dori să o trăim în timp ce viața noastră devine un strigăt mut de disperare și de frustrări. Alergăm să adunăm suficient de mult încât să putem concura și să ne putem compara cu cei de lângă noi fără să punem la socoteală faptul că fericirea, bucuria de a trăi, nu este ceva cuantificabil. Un om care trăiește bucurându-se de viață și mulțumind pentru ceea ce are, împlinește scriptura. Nu am fost puși pe acest pământ ca să fim nefericiți. Avem poruncă să ne bucurăm pururea. Iar acest „pururea“ înseamnă „acum“.
Sunt mulți care pricep aceste cuvinte latinești ca pe un îndemn la frivolitate. Dar cei care se obosesc să vadă rostul cu care au fost spuse, vor pricepe că este vorba de a te bucura și de a folosi la maxim clipa prezentă iar nu de a trăi în nebăgare de seamă.
Cel care învață să trăiască clipa prezentă învață de fapt să trăiască veșnicia. Pentru că veșnicia este un continuu prezent. „Carpe diem“ a spus Horațiu înainte de întruparea Mântuitorului și a dat, la fel ca și alți filosofi precreștini, o lecție pentru toată lumea. „Dacă trăiești prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul“ spune părintele Arsenie Papacioc întărind cuvintele spuse cu două mii de ani înainte. „Ajunge zilei răutatea ei“.
„Carpe diem“ sau, în traducere aproximativă, „ajunge zilei răutatea ei“. Dacă nu învățăm să prețuim clipa pe care o avem acum nu vom putea să ne prețuim viața. Pentru că toată viața noastră este concentrată în clipa prezentă.
Este mult mai important să facem ceea ce putem decât să facem planuri pentru lucruri care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată să fie puse în practică. Omul care nu-și plănuiește drumul înainte de a călca pe el, este neînțelept. Iar omul care pierde timpul făcând planuri și uitând să trăiască clipa prezentă, este nebun pentru că-și irosește viața. Că la ce i-ar folosi cuiva să conceapă planuri aproape de perfecțiune dacă nu ar și începe lucrarea? Și ce moment mai bun există pentru a începe o lucrare dacă nu chiar clipa prezentă? Oare să stau să mă gândesc cum mă voi ruga și cum voi posti când va veni vremea? Dar vremea de acum ce are?
Trecutul aparține amintirilor, ziua de mâine urmează să vină și o vom vedea când va deveni prezent. Singurul lucru pe care-l avem cu adevărat este clipa prezentă. Ceea ce vrem să facem în viață, să facem acum. Amânarea duce la și mai multă amânare și în cele din urmă nu ne trezim că nu mai avem nici ce să amânăm, nici când. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, viața omului pe pământ are limite. Avem un anumit timp în care să facem orice vrem, să lucrăm și să construim ce ne place nouă. Iar la urmă se va vedea ce am făcut în tot acest timp.
De multe ori ne cufundăm în griji și ne gândim „voi vedea Parisul după ce vor crește copiii, după ce ies la pensie, când voi avea mai mult timp liber“. Uităm însă că odată cu pensionarea vine lipsa mare de bani și nevoia de multe medicamente. Ne facem planuri pentru o viața alternativă pe care ne-am dori să o trăim în timp ce viața noastră devine un strigăt mut de disperare și de frustrări. Alergăm să adunăm suficient de mult încât să putem concura și să ne putem compara cu cei de lângă noi fără să punem la socoteală faptul că fericirea, bucuria de a trăi, nu este ceva cuantificabil. Un om care trăiește bucurându-se de viață și mulțumind pentru ceea ce are, împlinește scriptura. Nu am fost puși pe acest pământ ca să fim nefericiți. Avem poruncă să ne bucurăm pururea. Iar acest „pururea“ înseamnă „acum“.
Sunt mulți care pricep aceste cuvinte latinești ca pe un îndemn la frivolitate. Dar cei care se obosesc să vadă rostul cu care au fost spuse, vor pricepe că este vorba de a te bucura și de a folosi la maxim clipa prezentă iar nu de a trăi în nebăgare de seamă.
Cel care învață să trăiască clipa prezentă învață de fapt să trăiască veșnicia. Pentru că veșnicia este un continuu prezent. „Carpe diem“ a spus Horațiu înainte de întruparea Mântuitorului și a dat, la fel ca și alți filosofi precreștini, o lecție pentru toată lumea. „Dacă trăiești prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul“ spune părintele Arsenie Papacioc întărind cuvintele spuse cu două mii de ani înainte. „Ajunge zilei răutatea ei“.
vineri, 19 noiembrie 2010
Țigări, țigări...
Ierodiacon Serafim Pantea
Mai trece omul pe lângă o stație de tramvai, mai trece pe lângă niște chioșcuri și la un moment dat e întâmpinat de ceva care aduce parcă a mantră. „Țigări, țigări, țigări...” spune fără încetare știind că dacă nu vinde, nu poate plăti dările. Ce face nevoia din om. Dacă ai pune un om să spună de dimineața până seara „Doamne miluiește” probabil ar spune că ai căpiat. Sau, ar ajunge să spună cum se mai întâmplă prin unele biserici „j'dam j'dam” care este o formă ultra prescurtată și încălecată a celebrei și foarte scurtei rugăciuni „Doamne miluiește”. Graba, obișnuința, neatenția, duc la astfel de forme complet neinteligibile pentru muritorii de rând. Și problema asta nu ne este specifică doar nouă, românilor. Îmi spunea cineva că a ajuns într-un loc unde se făcea slujba în limba engleză și la strană, cântărețul zicea „la hamas, la hamas”. Contrariat a întrebat ce zice acolo și a aflat că de fapt era vorba despre „Lord have merci”, adică tot „Doamne miluiește” dar în engleză și tot o formă super încălecată și contrasă.
De multe ori am trecut pe lângă cei care îmbiau pe toată lumea să cumpere țigări. Uneori, când mă văd că trec pe lângă ei, se opresc pentru câteva secunde. De cele mai multe ori, nu fac nici un fel de pauză. Mă gândeam că dacă ar avea creștinii așa o râvnă la rugăciune, ar fi plină lumea de sfinți. Nu numai să faci tu, dar spunând cu glas tare, să îndemni și pe alții să facă. Da, am luat ca exemplu îndemnul la fumat pe care îl practică vânzătorii ambulanți de țigări pentru că putem învăța din orice lucru care se întâmplă în jurul nostru. Putem să înfierăm fumatul de dimineața până seara, dacă nu punem altceva în loc, n-am făcut mare lucru. Nu le cumpăr țigările dar de câte ori trec pe lângă ei, mă gândesc că mi-aș dori să mă rog măcar așa cum strigă ei ca să-și vândă marfa.
Dacă ne-ar spune cineva că ne face cadou o mașină, orice model, la alegere cu condiția să strigăm de dimineața până seara un slogan, mai multe zile la rând, n-am precupeți nici un efort să facem pe placul „donatorului”. Dar dacă știm că vom moșteni Împărăția Cerurilor, că vom ajunge într-un loc unde orice floare este mai valoroasă decât munți de aur, ne gândim că poate că da, poate că nu, că mai avem timp și mâine sau că nu-i cazul să exagerăm. Nimeni, niciodată nu s-a rugat prea mult. „Rugați-vă pururea” înseamnă că nu putem să avem de prisos.
Lecții putem lua de peste tot. Putem învăța și de la oameni pe care probabil că-i disprețuim, văzându-ne pe noi cu mult deasupra lor. Să nu uităm însă că vameșul a plecat îndreptat iar fariseul rușinat. Putem învăța și de la cei care ne stau împotrivă. Așa cum o patimă are răbdare ca să ne răpună, putem și noi să avem răbdare până când pleacă. Voința omului este mai tare decât piatra și decât oțelul. Iar voința noastră poate lucra într-o singură direcție fără abatere. Să voim să răbdăm până la sfârșit, fără să cârtim, aducând mereu mulțumire pentru cele care ne sunt date. Nu să ne complacem în cădere, ci să stăm până când se schimbă straja, având ca armă rugăciunea.
Mai trece omul pe lângă o stație de tramvai, mai trece pe lângă niște chioșcuri și la un moment dat e întâmpinat de ceva care aduce parcă a mantră. „Țigări, țigări, țigări...” spune fără încetare știind că dacă nu vinde, nu poate plăti dările. Ce face nevoia din om. Dacă ai pune un om să spună de dimineața până seara „Doamne miluiește” probabil ar spune că ai căpiat. Sau, ar ajunge să spună cum se mai întâmplă prin unele biserici „j'dam j'dam” care este o formă ultra prescurtată și încălecată a celebrei și foarte scurtei rugăciuni „Doamne miluiește”. Graba, obișnuința, neatenția, duc la astfel de forme complet neinteligibile pentru muritorii de rând. Și problema asta nu ne este specifică doar nouă, românilor. Îmi spunea cineva că a ajuns într-un loc unde se făcea slujba în limba engleză și la strană, cântărețul zicea „la hamas, la hamas”. Contrariat a întrebat ce zice acolo și a aflat că de fapt era vorba despre „Lord have merci”, adică tot „Doamne miluiește” dar în engleză și tot o formă super încălecată și contrasă.
De multe ori am trecut pe lângă cei care îmbiau pe toată lumea să cumpere țigări. Uneori, când mă văd că trec pe lângă ei, se opresc pentru câteva secunde. De cele mai multe ori, nu fac nici un fel de pauză. Mă gândeam că dacă ar avea creștinii așa o râvnă la rugăciune, ar fi plină lumea de sfinți. Nu numai să faci tu, dar spunând cu glas tare, să îndemni și pe alții să facă. Da, am luat ca exemplu îndemnul la fumat pe care îl practică vânzătorii ambulanți de țigări pentru că putem învăța din orice lucru care se întâmplă în jurul nostru. Putem să înfierăm fumatul de dimineața până seara, dacă nu punem altceva în loc, n-am făcut mare lucru. Nu le cumpăr țigările dar de câte ori trec pe lângă ei, mă gândesc că mi-aș dori să mă rog măcar așa cum strigă ei ca să-și vândă marfa.
Dacă ne-ar spune cineva că ne face cadou o mașină, orice model, la alegere cu condiția să strigăm de dimineața până seara un slogan, mai multe zile la rând, n-am precupeți nici un efort să facem pe placul „donatorului”. Dar dacă știm că vom moșteni Împărăția Cerurilor, că vom ajunge într-un loc unde orice floare este mai valoroasă decât munți de aur, ne gândim că poate că da, poate că nu, că mai avem timp și mâine sau că nu-i cazul să exagerăm. Nimeni, niciodată nu s-a rugat prea mult. „Rugați-vă pururea” înseamnă că nu putem să avem de prisos.
Lecții putem lua de peste tot. Putem învăța și de la oameni pe care probabil că-i disprețuim, văzându-ne pe noi cu mult deasupra lor. Să nu uităm însă că vameșul a plecat îndreptat iar fariseul rușinat. Putem învăța și de la cei care ne stau împotrivă. Așa cum o patimă are răbdare ca să ne răpună, putem și noi să avem răbdare până când pleacă. Voința omului este mai tare decât piatra și decât oțelul. Iar voința noastră poate lucra într-o singură direcție fără abatere. Să voim să răbdăm până la sfârșit, fără să cârtim, aducând mereu mulțumire pentru cele care ne sunt date. Nu să ne complacem în cădere, ci să stăm până când se schimbă straja, având ca armă rugăciunea.
vineri, 29 octombrie 2010
Vârste-ierodiacon Serafim Pantea
Prunci, copii, tineri, oameni în toată firea, bătrâni. Cam asta ar fi cel puțin împărțirea teoretică a vieții noastre pe pământ. Bineînțeles că se pot pune o mulțime de categorii și subcategorii în așa fel încât să fie făcută clasificarea după vârste pe ani, vârste biologice, vârste emoționale sau de alt fel. Toate acestea însă nu schimbă unele lucruri de bază.
Ne naștem fără să ni se ceară părerea, din părinți pe care nu i-am ales și într-un mediu cu care e posibil să fim de acord sau nu după ce ajungem la maturitate. Unii aleg să plece din lume când vor ei, punându-și singuri capăt zilelor, deși acesta este un lucru condamnat de Biserică, fiind considerată o dezertare. Alții sunt uciși înainte de a apuca să deschidă ochii.
Dar, presupunând că analizăm cursul unei vieți normale – în măsura în care mai putem vorbi de normalitate – omul evoluează și trece prin toate treptele acestea numite vârste. Când anume ne putem considera bătrâni? Unii socotesc că este pasul dinaintea morții și de aceea refuză să-și însușească această etichetă chiar dacă au trecut de multă vreme de vârstele la care se puteau duce pe picioare fără ajutor. Alții, uneori din snobism, sau din dorința de a epata sau poate din alte pricini se declară sau îi declară pe alții bătrâni încă de la vârste la care încă nu s-a uscat bine cașul de la gură – cum zice poporul român – „vai dragă, ce bătrână ești, ai trecut de 20...” sau altele asemenea. Catalogarea unui om într-o anumită vârstă nu are neapărat o semnificație serioasă doar că astfel de etichete, puse și acceptate, fac să fim foarte ușor duși de căpăstru de către societate în orice direcție. Devenim influențabili pentru că încercăm să fim ceea ce nu suntem și să părem ceea ce nici n-am visat că vom fi.
Mi s-a reproșat în diverse ocazii că ceea ce fac „nu este călugărește”. O fi sau n-o fi, nu cred că asta are importanță. Eu știu că este călugăr acela care dobândește inimă curată, așa cum spune Patericul. Ce rost ar avea să încerc să mă încadrez în norme artificial create pentru a mângâia orgolii? Îmi spunea cineva de ce, cu oarecare excepții, nu face metanie atunci când întâlnește un preot sau un călugăr. Nu din lipsă de respect ci pentru că de multe ori preoții nu iau în serios binecuvântarea dată, pentru că o dau pe fugă și fără băgare de seamă, pentru că unii adesea consideră că este un gest de smerenie să refuze să binecuvinteze, alții socotesc că este un gest de superioritate și multe altele asemenea. Îl face pe acel om, lipsa metaniei mai puțin creștin? Nu. Dumnezeu caută la inima omului. Știe și motivațiile pentru lucruri pe care noi, uneori văzându-le, le judecăm aspru. Poate cu timpul va pricepe mai multe despre aceasta și va face altfel. Dar de ce ar face acum un lucru pe care i-l impune societatea și pe care nu simte că ar trebui să-l facă?
Altcineva îmi spunea despre faptul că i s-a imputat că vine în fața sfântului altar fără să aibă o anumită sumă de bani pentru o donație. Dar când ne-a cerut vreodată Dumnezeu bani? Că dacă în bani ar sta mântuirea lista din Forbes ar fi cu cei care ar fi primi candidați la împărăția cerurilor. A cerut mult mai mult, și tocmai că mulți se tem de ceea ce ar trebui să facă așa că ar prefera mai degrabă să fie vorba doar de bani. Ne cere inima. Dacă odată cu asta cineva vrea să facă donații la biserici și mănăstiri, la azile de bătrâni și la orfelinate, la spitale și la cantine publice, să ia aminte ca ceea ce face să facă din toată inima și lucrul va fi bun. Cuvintele „nu de vreo nevoie sau silă” deși le găsim scrise în slujba călugăriei se aplică aidoma pentru orice om care se consideră creștin. Nu din cauză că ne împinge societatea, ci pentru că așa vrem să facem și pentru că vrem să ajutăm, nu să culegem laude și tinichele.
Întâlnim prea adesea infantilismul teologic care se datorează lipsei de alimentație adecvată vârstei. Teolog este cel care se roagă neîncetat spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cum ar putea cineva care nici măcar nu se obosește să zică un „Tatăl nostru” să dea sfaturi de organizare a Bisericii? Sau a micii biserici care este familia? Și totuși prea adesea vedem pleșcari care se aruncă să interpreteze tot ce li se pare că s-a întâmplat sau urmează să se întâmple doar ca să mai câștige câteva puncte de audiență sau să mai prindă câteva procente în jocurile politice.
Dacă e lucru de mirare pentru un copil să aibă înțelepciune bătrânească, e lucru de tot râsul pentru un om în toată firea sau chiar puțin trecut să-și dea lipsa de înțelegere în vileag prin tot soiul de afirmații publice fără cap și fără coadă. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” spune sfântul Pavel Apostolul în prima epistolă către corinteni. Lipsa de maturitate după vârsta la care ar fi trebuit să apară maturitatea este cel mai clar semn de îmbătrânire. I se mai spune în popor că „a dat în mintea copiilor”, arătând astfel că nu ai cu cine te înțelege. La unii apare din diverse boli care afectează gândirea coerentă, la cei mai mulți însă se instalează din lene. Lenea de a căuta, de a ne ruga, lenea de a deveni ceea ce putem fi. Pentru că suntem ceea ce putem fi.
Așadar, să ne trăim pe rând toate vârstele, indiferent la care pas considerăm că am ajuns. Să punem început bun, și să nu ne lenevim nici de la mâncarea cea duhovnicească, nici de la băutura care vine de la Izvorul Vieții, știind că numai așa putem crește.
Preluat de aici: Vârste
Ne naștem fără să ni se ceară părerea, din părinți pe care nu i-am ales și într-un mediu cu care e posibil să fim de acord sau nu după ce ajungem la maturitate. Unii aleg să plece din lume când vor ei, punându-și singuri capăt zilelor, deși acesta este un lucru condamnat de Biserică, fiind considerată o dezertare. Alții sunt uciși înainte de a apuca să deschidă ochii.
Dar, presupunând că analizăm cursul unei vieți normale – în măsura în care mai putem vorbi de normalitate – omul evoluează și trece prin toate treptele acestea numite vârste. Când anume ne putem considera bătrâni? Unii socotesc că este pasul dinaintea morții și de aceea refuză să-și însușească această etichetă chiar dacă au trecut de multă vreme de vârstele la care se puteau duce pe picioare fără ajutor. Alții, uneori din snobism, sau din dorința de a epata sau poate din alte pricini se declară sau îi declară pe alții bătrâni încă de la vârste la care încă nu s-a uscat bine cașul de la gură – cum zice poporul român – „vai dragă, ce bătrână ești, ai trecut de 20...” sau altele asemenea. Catalogarea unui om într-o anumită vârstă nu are neapărat o semnificație serioasă doar că astfel de etichete, puse și acceptate, fac să fim foarte ușor duși de căpăstru de către societate în orice direcție. Devenim influențabili pentru că încercăm să fim ceea ce nu suntem și să părem ceea ce nici n-am visat că vom fi.
Mi s-a reproșat în diverse ocazii că ceea ce fac „nu este călugărește”. O fi sau n-o fi, nu cred că asta are importanță. Eu știu că este călugăr acela care dobândește inimă curată, așa cum spune Patericul. Ce rost ar avea să încerc să mă încadrez în norme artificial create pentru a mângâia orgolii? Îmi spunea cineva de ce, cu oarecare excepții, nu face metanie atunci când întâlnește un preot sau un călugăr. Nu din lipsă de respect ci pentru că de multe ori preoții nu iau în serios binecuvântarea dată, pentru că o dau pe fugă și fără băgare de seamă, pentru că unii adesea consideră că este un gest de smerenie să refuze să binecuvinteze, alții socotesc că este un gest de superioritate și multe altele asemenea. Îl face pe acel om, lipsa metaniei mai puțin creștin? Nu. Dumnezeu caută la inima omului. Știe și motivațiile pentru lucruri pe care noi, uneori văzându-le, le judecăm aspru. Poate cu timpul va pricepe mai multe despre aceasta și va face altfel. Dar de ce ar face acum un lucru pe care i-l impune societatea și pe care nu simte că ar trebui să-l facă?
Altcineva îmi spunea despre faptul că i s-a imputat că vine în fața sfântului altar fără să aibă o anumită sumă de bani pentru o donație. Dar când ne-a cerut vreodată Dumnezeu bani? Că dacă în bani ar sta mântuirea lista din Forbes ar fi cu cei care ar fi primi candidați la împărăția cerurilor. A cerut mult mai mult, și tocmai că mulți se tem de ceea ce ar trebui să facă așa că ar prefera mai degrabă să fie vorba doar de bani. Ne cere inima. Dacă odată cu asta cineva vrea să facă donații la biserici și mănăstiri, la azile de bătrâni și la orfelinate, la spitale și la cantine publice, să ia aminte ca ceea ce face să facă din toată inima și lucrul va fi bun. Cuvintele „nu de vreo nevoie sau silă” deși le găsim scrise în slujba călugăriei se aplică aidoma pentru orice om care se consideră creștin. Nu din cauză că ne împinge societatea, ci pentru că așa vrem să facem și pentru că vrem să ajutăm, nu să culegem laude și tinichele.
Întâlnim prea adesea infantilismul teologic care se datorează lipsei de alimentație adecvată vârstei. Teolog este cel care se roagă neîncetat spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cum ar putea cineva care nici măcar nu se obosește să zică un „Tatăl nostru” să dea sfaturi de organizare a Bisericii? Sau a micii biserici care este familia? Și totuși prea adesea vedem pleșcari care se aruncă să interpreteze tot ce li se pare că s-a întâmplat sau urmează să se întâmple doar ca să mai câștige câteva puncte de audiență sau să mai prindă câteva procente în jocurile politice.
Dacă e lucru de mirare pentru un copil să aibă înțelepciune bătrânească, e lucru de tot râsul pentru un om în toată firea sau chiar puțin trecut să-și dea lipsa de înțelegere în vileag prin tot soiul de afirmații publice fără cap și fără coadă. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” spune sfântul Pavel Apostolul în prima epistolă către corinteni. Lipsa de maturitate după vârsta la care ar fi trebuit să apară maturitatea este cel mai clar semn de îmbătrânire. I se mai spune în popor că „a dat în mintea copiilor”, arătând astfel că nu ai cu cine te înțelege. La unii apare din diverse boli care afectează gândirea coerentă, la cei mai mulți însă se instalează din lene. Lenea de a căuta, de a ne ruga, lenea de a deveni ceea ce putem fi. Pentru că suntem ceea ce putem fi.
Așadar, să ne trăim pe rând toate vârstele, indiferent la care pas considerăm că am ajuns. Să punem început bun, și să nu ne lenevim nici de la mâncarea cea duhovnicească, nici de la băutura care vine de la Izvorul Vieții, știind că numai așa putem crește.
Preluat de aici: Vârste
duminică, 11 iulie 2010
Asigurare de viață
Ierodiacon Serafim Pantea
Mulți sunt păcăliți în ziua de azi de firme apărute ca ciupercile după ploaie care fac asigurări de sănătate, pentru pensie, asigurări de viață, pentru studii și alte multe asemenea. E o adevărată industrie și, în același timp, o mafie cu acte în regulă. Când au căzut cele două turnuri în New York, au dat faliment două firme de asigurări. Nu li se plătiseră destui bani? Probabil că primiseră mulți bani dar cei din vârful piramidei s-au decis că o vilă în Hawaii și o insulă grecească, eventual și o flotă de iaht-uri sunt lucruri care trag mai greu în balanță decât despăgubirile așa că au declarat firma falimentară și n-au mai plătit nimic. Sunt multe firme de asigurări care stau 10, 20 sau chiar 50 de ani pe piață și apoi când văd că nu mai intră banii destul de des și în cantități destul de mari, se decid să declare faliment și să dispară de pe piață cu tot ceea ce au putut aduna între timp. Iar cel care are de suferit este cel care s-a încrezut în asemenea scheme elaborate, care de multe ori au în spate chiar nume foarte mari de bănci. Aș spune că asigurările sunt o afacere în măsura în care nu aș fi convins de faptul că denumirea de escrocherie legală ar fi mai potrivită.
Există însă un gen de asigurare foarte des trecută cu vederea de mulți dintre noi. Și ăsta este un lucru ciudat mai ales pentru că nu vorbim de posibilitate să primești înapoi ceea ce ai dat ci discutăm de „însutit și înmiit” plus un bonus cum nu mai dă nimeni altcineva. Firma funcționează de la facerea lumii pe același principiu dar în ultimii două mii de ani a luat mai mult amploare și să i se facă mai multă reclamă.
Să presupunem că vrea cineva să pună deoparte pentru zile negre la această firme de asigurări pe care o vom numi generic „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”. O pâine integrală costă 1 leu și 30 de bani sau cel puțin atâta costa la un chioșc de lângă Mănăstirea Golia. Iei o pâine în fiecare zi și o dai unui om flămând. Cine nu-și poate permite 40 de lei pe lună, poate încerca cu o jumătate de pâine pe zi, o pâine pe săptămână, cât și cum poate. O pâine pe săptămână înseamna doar 5 lei și 20 de bani pe lună. O sumă modică considerând că un ceai la Cărturești sau la Avant-Garde e 8 lei. E important să dai o pâine sau altceva care este clar util și nu bani pentru că industria cerșetoriei a urcat la cote greu de imaginat. Mulți magnați cu vile și mașini scumpe fac multe zeci sau chiar sute de milioane lunar din cerșit, iar unii au transformat-o într-o adevărată industrie având cerșetori angajați și luând cotă parte. Sunt unele „familii” care fac copii ca să aibă pe cine să trimită la cerșit și nu ca să-i crească, să-i educe, să-i învețe valorile umanității.
Să recapitulăm, o pâine pe zi, pe care o scoatem din renunțarea la unele plăceri sau chiar la vreun viciu, și avem asigurarea că nu ducem lipsă câte zile avem pe pământ. Și bonus? Da, și ca bonus primim Împărăția Cerurilor. Iar asta chiar nu prea poate fi prețăluită cu bani de nici un fel.
Va recomand sa cititi si Omul bionic
Mulți sunt păcăliți în ziua de azi de firme apărute ca ciupercile după ploaie care fac asigurări de sănătate, pentru pensie, asigurări de viață, pentru studii și alte multe asemenea. E o adevărată industrie și, în același timp, o mafie cu acte în regulă. Când au căzut cele două turnuri în New York, au dat faliment două firme de asigurări. Nu li se plătiseră destui bani? Probabil că primiseră mulți bani dar cei din vârful piramidei s-au decis că o vilă în Hawaii și o insulă grecească, eventual și o flotă de iaht-uri sunt lucruri care trag mai greu în balanță decât despăgubirile așa că au declarat firma falimentară și n-au mai plătit nimic. Sunt multe firme de asigurări care stau 10, 20 sau chiar 50 de ani pe piață și apoi când văd că nu mai intră banii destul de des și în cantități destul de mari, se decid să declare faliment și să dispară de pe piață cu tot ceea ce au putut aduna între timp. Iar cel care are de suferit este cel care s-a încrezut în asemenea scheme elaborate, care de multe ori au în spate chiar nume foarte mari de bănci. Aș spune că asigurările sunt o afacere în măsura în care nu aș fi convins de faptul că denumirea de escrocherie legală ar fi mai potrivită.
Există însă un gen de asigurare foarte des trecută cu vederea de mulți dintre noi. Și ăsta este un lucru ciudat mai ales pentru că nu vorbim de posibilitate să primești înapoi ceea ce ai dat ci discutăm de „însutit și înmiit” plus un bonus cum nu mai dă nimeni altcineva. Firma funcționează de la facerea lumii pe același principiu dar în ultimii două mii de ani a luat mai mult amploare și să i se facă mai multă reclamă.
Să presupunem că vrea cineva să pună deoparte pentru zile negre la această firme de asigurări pe care o vom numi generic „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”. O pâine integrală costă 1 leu și 30 de bani sau cel puțin atâta costa la un chioșc de lângă Mănăstirea Golia. Iei o pâine în fiecare zi și o dai unui om flămând. Cine nu-și poate permite 40 de lei pe lună, poate încerca cu o jumătate de pâine pe zi, o pâine pe săptămână, cât și cum poate. O pâine pe săptămână înseamna doar 5 lei și 20 de bani pe lună. O sumă modică considerând că un ceai la Cărturești sau la Avant-Garde e 8 lei. E important să dai o pâine sau altceva care este clar util și nu bani pentru că industria cerșetoriei a urcat la cote greu de imaginat. Mulți magnați cu vile și mașini scumpe fac multe zeci sau chiar sute de milioane lunar din cerșit, iar unii au transformat-o într-o adevărată industrie având cerșetori angajați și luând cotă parte. Sunt unele „familii” care fac copii ca să aibă pe cine să trimită la cerșit și nu ca să-i crească, să-i educe, să-i învețe valorile umanității.
Să recapitulăm, o pâine pe zi, pe care o scoatem din renunțarea la unele plăceri sau chiar la vreun viciu, și avem asigurarea că nu ducem lipsă câte zile avem pe pământ. Și bonus? Da, și ca bonus primim Împărăția Cerurilor. Iar asta chiar nu prea poate fi prețăluită cu bani de nici un fel.
Va recomand sa cititi si Omul bionic
vineri, 18 iunie 2010
Rugăciunea lui Iisus
Ierodiacon Serafim Pantea
Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii. Asta a fost evanghelia care s-a citit azi la biserică. Ioan, capitolul 17.
"Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt."
Definește foarte clar cine sunt cei credincioși. Cei care au primit cuvintele Mântuitorului și au cunoscut că Hristos este fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat. Și de asemenea spune foarte clar pentru cine se roagă și de ce. Se roagă pentru unitatea credinței "păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi" și doar pentru cei credincioși, nu și pentru "lume". Cum se poate ca Cel care nu și-a întors fața de la samariteancă să spună acum "nu pentru lume"?
Este diferență mare între cele două lucruri și lucrări. "Unitatea" se face doar în Biserică și are legătură cu comuniunea sau cuminecarea și fiind ceva propriu Bisericii, nu se poate da și celor din afară. Întrajutorarea oamenilor se face întotdeauna indiferent de naționalitate, sex, religie, convingeri politice și sociale, culoarea ochilor și a pielii sau sistemul de operare folosit pe calculatorul personal.
Muți spun "nu e de-al nostru, lasă-l să crape". Alții spun "hai să-l ajutăm că și el e lume". Omenia se vede în cea de-a doua atitudine. Și eu spun că omenia ar trebui să treacă peste "educație". Dacă un sistem, oricare ar fi el, te învață să faci rău celui de lângă tine, atunci acel sistem este rău și acea învățătură ar trebui ignorată. Cei care au trecut de 30 probabil își amintesc de fraze de genul "să-i distrugem pe toți dușmanii partidului" iar cei mai noi probabil că au pe cine să întrebe ca să vadă și cum s-au pus în aplicare asemenea doctrine.
A face diferența între piele și cămașă și între cămașa de pe tine și cea de pe gard e un lucru normal. Fiecare se iubește pe sine însuși, apoi familia și apoi pe cei din același loc, sat, oraș cu el. Ceea ce nu este normal este să-l urăști pe un om și mai ales să-l urăști pentru că nu vorbește ca tine sau nu gândește ca tine sau nu face parte din aceeași grupare. Este normal să-ți hrănești întâi familia dar dacă poți să primești la masă un trecător și n-o faci pentru că e negru sau e ungur, înseamnă că nici tu nu mai ești român.
Românii au tradiția de a întâmpina cu pâine și cu sare arătând cât de adânc s-a cioplit în ființa lor învățătura creștinească. Nu poți fi român fără să fii creștin. Da, nu este corect politic dar este adevărat. Român nu se referă la naționalitate ci la un fel anume de a fi, de a simți, de a te comporta. Am auzit uneori spunându-se "mi-e silă de România, mi-e rușine că sunt român". Eu sunt mândru că sunt român și încerc, pe cât îmi stă în putere, să-i fac și pe alții mândri de asta. A schimba răul în bine cred eu că este cel mai important lucru pe care-l putem face. Mult mai important și cu efecte mai pronunțate decât să bagi capul în nisip și să spui că nu mai există.
Nu toți oamenii cred la fel, nu toți văd la fel, nu toți gândesc la fel și nu toți înțeleg același lucru în același fel. Avem lucruri care sunt doar pentru cei de aproape și pe care nu avem voie să le dăm în afară pentru că de fapt nu sunt ale noastre, le primim în dar și darul este doar pentru cei pentru care a fost dat. Avem de asemenea lucruri pe care suntem chemați să le împărțim și să le împărtășim cu toată lumea, prieteni și dușmani, de aproape și de departe. Iar dragostea între oameni este unul dintre aceste lucruri care nu cere nimic pentru a fi dăruit. Nu cere nimic decât multă durere pentru cel iubit. Și, din fericire, durere... avem din belșug.
Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii. Asta a fost evanghelia care s-a citit azi la biserică. Ioan, capitolul 17.
"Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt."
Definește foarte clar cine sunt cei credincioși. Cei care au primit cuvintele Mântuitorului și au cunoscut că Hristos este fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat. Și de asemenea spune foarte clar pentru cine se roagă și de ce. Se roagă pentru unitatea credinței "păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi" și doar pentru cei credincioși, nu și pentru "lume". Cum se poate ca Cel care nu și-a întors fața de la samariteancă să spună acum "nu pentru lume"?
Este diferență mare între cele două lucruri și lucrări. "Unitatea" se face doar în Biserică și are legătură cu comuniunea sau cuminecarea și fiind ceva propriu Bisericii, nu se poate da și celor din afară. Întrajutorarea oamenilor se face întotdeauna indiferent de naționalitate, sex, religie, convingeri politice și sociale, culoarea ochilor și a pielii sau sistemul de operare folosit pe calculatorul personal.
Muți spun "nu e de-al nostru, lasă-l să crape". Alții spun "hai să-l ajutăm că și el e lume". Omenia se vede în cea de-a doua atitudine. Și eu spun că omenia ar trebui să treacă peste "educație". Dacă un sistem, oricare ar fi el, te învață să faci rău celui de lângă tine, atunci acel sistem este rău și acea învățătură ar trebui ignorată. Cei care au trecut de 30 probabil își amintesc de fraze de genul "să-i distrugem pe toți dușmanii partidului" iar cei mai noi probabil că au pe cine să întrebe ca să vadă și cum s-au pus în aplicare asemenea doctrine.
A face diferența între piele și cămașă și între cămașa de pe tine și cea de pe gard e un lucru normal. Fiecare se iubește pe sine însuși, apoi familia și apoi pe cei din același loc, sat, oraș cu el. Ceea ce nu este normal este să-l urăști pe un om și mai ales să-l urăști pentru că nu vorbește ca tine sau nu gândește ca tine sau nu face parte din aceeași grupare. Este normal să-ți hrănești întâi familia dar dacă poți să primești la masă un trecător și n-o faci pentru că e negru sau e ungur, înseamnă că nici tu nu mai ești român.
Românii au tradiția de a întâmpina cu pâine și cu sare arătând cât de adânc s-a cioplit în ființa lor învățătura creștinească. Nu poți fi român fără să fii creștin. Da, nu este corect politic dar este adevărat. Român nu se referă la naționalitate ci la un fel anume de a fi, de a simți, de a te comporta. Am auzit uneori spunându-se "mi-e silă de România, mi-e rușine că sunt român". Eu sunt mândru că sunt român și încerc, pe cât îmi stă în putere, să-i fac și pe alții mândri de asta. A schimba răul în bine cred eu că este cel mai important lucru pe care-l putem face. Mult mai important și cu efecte mai pronunțate decât să bagi capul în nisip și să spui că nu mai există.
Nu toți oamenii cred la fel, nu toți văd la fel, nu toți gândesc la fel și nu toți înțeleg același lucru în același fel. Avem lucruri care sunt doar pentru cei de aproape și pe care nu avem voie să le dăm în afară pentru că de fapt nu sunt ale noastre, le primim în dar și darul este doar pentru cei pentru care a fost dat. Avem de asemenea lucruri pe care suntem chemați să le împărțim și să le împărtășim cu toată lumea, prieteni și dușmani, de aproape și de departe. Iar dragostea între oameni este unul dintre aceste lucruri care nu cere nimic pentru a fi dăruit. Nu cere nimic decât multă durere pentru cel iubit. Și, din fericire, durere... avem din belșug.
sâmbătă, 29 mai 2010
Cui nu-i plac trandafirii?
Ierodiacon Serafim Pantea Nu știu să răspund la întrebarea din titlu dar m-am gândit că, în cazul în care există astfel de oameni, e bine să-i previn. Cei cărora nu le plac trandafirii e mai bine să nu vină la Mănăstirea Golia în perioada asta.
Aici trandafirii tocmai au început să înflorească și, în fiecare an, datorită modului în care sunt întreținuți, continuă să aibă boboci și flori până toamna târziu. În plus, dacă veniți pe la Golia mai există și riscul, deloc de neglijat, să auziți sute de vrăbiuțe cântând împreună cu slujba care se aude din biserică în toată curtea. "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte făr' de moarte miluiește-ne pe noi"... E drept că în acest an și șantierul este mult mai activ dar sperăm că ăsta este un semn bun, că se termină lucrările. "Dă Doamne!"... Uite și un boboc de trandafir galben și încă unul alb. "Pace tuturor!" Și ce impozantă este salcia plângătoare de lângă alee. "Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului". Băncile de lângă turn sunt prăfuite de la șantier dar mai sunt bănci și prin restul curții. Uite două bănci sub un brad. Și ce multe gâze zboară la umbra lui! "În vremea aceea"... tufa asta de trandafiri roșii parcă ar fi o familie care împarte totul de la rădăcină, și binele și răul... "și văzându-l a trecut pe alături".
Da, mare primejdie pentru cei care nu pot suferi florile, gâzele, copacii, păsărelele și slujbele. Feriți-vă cât mai puteți! Nu vă lăsați atrași într-o asemenea capcană că e primejdie mare! Cine știe, poate vă molipsiți? "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Na, că pe mine m-a prins...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
1. 2. Sexul în afara căsătoriei. Oare merită? (With Romanian Subtitles) People today are faced with a raging plague of sex relate...
-
Rugăciunile începătoare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Împăr... -
"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației Starețul Trifon În Biserica Ortodoxă nu e...