Ne-ruşinare şi neruşinare. (Un text despre îngeri scris în 1997)

Mihnea Măruţă

Starea din rai a lui Adam şi a Evei poate fi definită cel mai bine prin “ne-ruşinare”. În capitolul “Despre paradis” al Dogmaticii sale, Sfântul Ioan Damaschin scrie: “Înainte de a gusta «erau goi amândoi», atât Adam cât şi Eva, «şi nu se ruşinau». Atât de impasibili a voit Dumnezeu să ne facă! Căci acesta este punctul culminant al impasibilităţii. Dumnezeu a voit încă să ne facă şi fără de grijă, în aşa fel ca noi să avem un singur lucru de făcut, acela al îngerilor, de a lăuda fără încetare şi neîntrerupt pe ziditorul” (1).

Primii oameni duceau în rai o viaţă “îngerească, uniformă, unitară şi statornică” (2) şi, deci, nu aveau ceea ce am numi o “conştiinţă a raportării la sine”. Unde nu există raportare la sine, nu există ruşine, în accepţiunea noastră de astăzi. Păcatul originar determină o pierdere a acestei stări de “ne-ruşinare” şi o “cădere în raport”.

“Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Primul sentiment al omului după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului este ruşinea. Primul act de discernere al omului (deja) păcătos este echivalent cu sfârşitul ne-ruşinării.

Începutul fricii

Intervalul dintre căderea în păcat şi izgonirea din rai este un timp al fricii. Ruşinea de a fi gol determină teama. După prima raportare la sine urmează prima judecată cauzală a omului. “M-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10), îi răspunde Adam lui Dumnezeu. Pasul înspre noul statut ontologic de fiinţă bântuită de frică a fost făcut. În “preajma” lui Dumnezeu, omul trăieşte sub acest imperiu. Moartea îşi intră în drepturi.

Frica bună se învaţă

În concepţia ortodoxă, frica de Dumnezeu este prima treaptă a scării care duce la mântuire. Spre deosebire însă de Adam, care avea certitudinea existenţei lui Dumnezeu, noi trebuie să credem. Numai din sâmburele credinţei poate răsări frica. Credinciosul nu trebuie să-şi impună să se teamă de Dumnezeu, pentru că frica “bună” nu poate fi un rezultat al autosugestiei. El trebuie să ajungă la conştiinţa fragilităţii sale, ca fiinţă creată de un Dumnezeu atotputernic. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33, 11) este versetul biblic folosit în sprijinul ideii că acest fel de frică este unul care se învaţă şi la el se referă Psalmistul când spune “începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10).

Pentru a face delimitările necesare vom folosi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: “Nu orice frică este bună şi mântuitoare; dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă (…), aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. (…) Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el” (3). Vom trata în continuare, pe rând, aceste tipuri ale fricii.

Grija ca ancorare în vremelnicie

Omul care trăieşte în lume şi a ales lumea aceasta, totul aici, este un “îngrijorat”. Vieţuirea în imanenţă, raportarea doar pe orizontală, înlocuirea valorilor de “bine” şi de “rău” cu acelea de “plăcere” şi “durere” sunt notele caracteristice ale “îngrijoratului”. El se teme de oameni, nu de Dumnezeu, de moarte şi nu de eventualitatea chinurilor veşnice. Altfel spus, grija înseamnă stabilirea de legături cu ceea ce trece, ancorarea în vremelnicie. Însă “motorul” grijii, o spune părintele Stăniloae, este tot frica, şi anume cea “lumească”, “de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere” (5).

Ruşinarea demonilor

Întreg periplul omenesc prin lume este o şansă pentru regăsirea stării îngereşti a “ne-ruşinării”. Impasibilitatea din rai nu poate fi redobândită însă decât printr-o acţiune pe pământ. “Ne-ruşinarea” poate fi atinsă numai prin ruşinarea celui vinovat de pierderea ei. Acesta este motivul pentru care frica de demoni este una “vrăjmaşă”, căci acela ce se teme de adversarul său este a priori înfrânt.

Din această perspectivă, ortodoxia este o religie care propovăduieşte un curaj bine dozat de chibzuinţă. “Dacă Hristos a fugit de Irod cel trupesc, deşi era atotputernic, apoi înveţe-se cei încrezuţi să nu se arunce în ispite” (6). Lupta cu demonii trebuie asumată, însă nu urmărită ca un scop în sine. Şi revenim aici la termenul de “ruşinare”, care semnifică în modul cel mai subtil ţelul acestei lupte. Căci se spune: “Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine” (Ps. 34, 4). În acest caz, raportarea nu mai este una pe orizontală, ci pe verticală în jos.

Neruşinarea, starei orizontalei pure

Am văzut mai sus două tipuri de frică pe care ortodoxia le înscrie în categoria celor “rele”. Pe noi, însă, ne interesează un al treilea tip, cel pe verticală în sus, al cărui model meta-fizic este “frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii” (7). Pentru mântuire, omul trebuie să parcurgă în sens invers drumul străbătut de Adam. Astfel, trăind de la început în orizontul morţii, el trebuie să înţeleagă că urcuşul către starea paradisiacă a “ne-ruşinării” trece neapărat prin lăuntrul fricii de Dumnezeu.

Următoarea fază este ruşinea pentru sine însuşi sau, în termeni religioşi, smerenia. Ţinta care trebuie atinsă în această viaţă, pragul mântuirii, este ascultarea din dragoste sau supunerea, adică răscumpărarea păcatului originar. Iar pentru a ajunge aici, omul are înaintea sufletului tot exemplul duhurilor cereşti, căci “adevărata esenţă a naturii îngerilor este închinarea” (8).

La polul opus al “ne-ruşinării” este refuzul sau uitarea de Dumnezeu, adică neruşinarea. Ispita de a deţine puterea în această viaţă, pierderea ruşinii de sine, tupeul, îndrăzneala, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, iată tot atâtea denumiri pentru starea orizontalei pure. Aceasta blochează orice posibilitate a privirii pe verticală în sus. “Nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea” (9).

Sporirea fricii, modelul îngeresc

Unde se situează îngerii în acest spaţiu al fricii? Cum se poate raporta omul la puterile cereşti şi ce pot face ele pentru sufletul său? În concepţia Sfinţilor Părinţi, îngerii nu constituie doar un model al fricii, pe care omul trebuie să încerce a-l imita, ci ei şi călăuzesc pe aceia care au început să se teamă de Dumnezeu. “Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7) şi “Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14) sunt două dintre versetele folosite ca argumente în acest sens.

Una dintre cerinţele religiei ortodoxe care şochează raţiunea laică este această nevoie de a progresa în frică. La o primă “gândire”, pare absurd şi chiar revoltător ca scopul tău, ca muritor, să fie sporirea întru frică. Ispita de a profita din plin de “trăit” îşi găseşte cel mai bun aliat în obişnuinţă, în “trecerea” de fiecare zi. De aceea Sfinţii Părinţii afirmă că soluţia pentru ca omul să nu uite frica de Dumnezeu este aducerea aminte a morţii. Deoarece moartea este singura certitudine umană, gândul la ea poate produce în conştiinţă ruptura necesară pentru desprinderea de obişnuinţă şi pentru problematizarea unei eventuale trăiri veşnice.

“La toate corpurile apare obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea. De aceea, de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare” (10), scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la vederea lui Isaia despre îngerii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

Paradoxalul “Nu vă temeţi”

“Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). Pasajele biblice cum este acesta, în care îngerii li se arată oamenilor într-o formă sau alta, sunt edificatoare în ceea ce priveşte inter-relaţia cu lumea duhurilor cereşti. “Nu vă temeţi”, aceasta este expresia care defineşte atitudinea îngerilor în faţa reacţiei de înfricoşare a omului confruntat cu o altă existenţă, cu alt-ceva.

Un atent observator al construcţiilor logice ar putea afirma că tot ceea ce am spus până acum se prăbuşeşte, din moment ce înşişi îngerii, mesagerii lui Dumnezeu, ne îndeamnă să lăsăm teama deoparte. Însă aceasta este o capcană în care poate cădea numai un raţionalist. Căci “Nu vă temeţi” nu reprezintă nicidecum sfatul de a renunţa la frica de Dumnezeu, ci o liniştire a spaimei, o încercare de a-i reda omului încrederea şi, mai mult, de a-l călăuzi înspre un firesc al relaţiei cu duhurile.

Omul este o fiinţă care se zbate între ispita neruşinării şi speranţa ne-ruşinării. Cele două stări extreme sunt definite de lipsa fricii de Dumnezeu. Prima îl caracterizează pe cel care a ales să caute plăcerea; a doua, pe cel care, imitându-i pe îngeri, a depăşit frica şi a atins iubirea. Între ele este un imperiu al fricii, în care singurătatea este o certitudine şi, totuşi, o iluzie.

*

(1) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (ediţia a III-a), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 68.
(2) Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 91.
(3) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8, în Scrieri. Partea întâi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 273.
(5) Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1992, pag. 90.
(6) Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, pag. 444.
(7) Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească (ediţia a II-a), Editura Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 47.
(8) Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 175.
(9) Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 41.
(10) Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonai, 1995, pag. 41.

Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui

Dacă omul are în sufletul său „binele“, de ce să se teamă de Dumnezeu? Să se teamă de Dumnezeu cel care păcătuieşte cu intenţie, cel care greşeşte ştiind că greşeşte şi nu se poate abţine la ispita diavolului. Mie nu mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de oameni, dintre care unii îţi bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte. Dumnezeu este Bun şi Mare. Te apără şi El cât poate. Nu te poate însă apăra de trimişii diavolului pe pământ, care te înjunghie fără nici o remuşcare. Dacă pe ei nu-i pedepseşte de 2.000 de ani, de ce m-ar pedepsi pe mine Dumnezeu? Cu diavolul risc să am probleme, diavolul coborât printre noi. Chiar Pitagora ne-a spus acum 2.500 de ani: „Nu te teme de zei, teme-te de oameni“. Şi bine a zis.

***

Omule drag,

Mult adevăr este în ceea ce spui, dar încă şi multă confuzie şi neştiinţă.

În primul rând, este adevărat că tu şi toţi cei care au „binele“ în suflet nu aveţi de ce să vă temeţi de Dumnezeu ca de oamenii care-ţi „bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte“. Frica de Dumnezeu înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Ea este începutul înţelepciunii şi aceasta se dobândeşte ca dar de la Dumnezeu dacă o cerem şi facem cele de cuviinţă ca s-o păstrăm şi s-o cultivăm.

Apoi, este adevărat că Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui. Şi este la fel de adevărat că acest lucru dă mult curaj celor care au „răul“ în inima lor şi, de multe ori, îi aruncă în deznădejde pe cei care aleg să facă „binele“. Şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit cu privire la sensul vieţii noastre pe pământ. Că doar Dumnezeu nu ne-a adus la existenţă, deşi ştia că vom cădea în neascultare, ca să ne pedepsească sau să ne lase să ne „facem de cap“ fără să ne pedepsească! Nu la pedeapsă s-a gândit şi se gândeşte Dumnezeu, ci la noi, la noi, toţi oamenii şi la fiecare în parte, şi la bucuria noastră de a fi cu El şi ca El.

El a făcut şi face mereu, şi mereu totul ca fiecare dintre noi să-L primească pe Fiul Său făcut Om şi pe Duhul Său cel Sfânt dăruit nouă în Biserică, şi aşa să primim puterea să ne facem, şi noi, fii în Fiul. Restul e ceea ce face omul care se leapădă, sau se îndepărtează, de Dumnezeu, momit de diavolul vrăjmaş, şi duce la durere şi scrâşnire a dinţilor.

Când descoperim asta, nu mai pierdem vremea temându-ne de oamenii care ne pot înjunghia, pentru că El e cu noi şi ne păzeşte sau îndură cu noi cele pe care le pătimim, şi prezenţa Lui simţită e mai dulce decât viaţa şi plăcerile ei trecătoare. Cu El, ce numeam înainte moarte nu e moarte, ci trecere la viaţa mai adevărată, pentru a aştepta împreună cu El şi cu sfinţii Lui învierea de obşte la Viaţa cea fără de sfârşit în bucuria şi desfătarea pentru care am fost creaţi de Dumnezeu.

Abia când ajunge omul să „guste şi să vadă că bun este Dumnezeu“ va descoperi ce este frica de Dumnezeu şi va învăţa înţelepciunea, care pentru înţelepciunea lumii acesteia este nebunie.

Până atunci, om drag, bine faci că te temi de vrăjmaşul diavol şi bine vei face dacă nu vei lupta de unul singur cu el, ci împreună cu Dumnezeu, şi cu sfinţii Lui, şi după rânduiala de două mii de ani a Sfintei Sale Biserici. Iată, Sfântul şi Marele Post te face ostaş de veghe la propria ta fericire de acum şi din veci. Învaţă să urăşti păcatul şi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, aşa cum ne porunceşte El, refuzând să confunzi diavolul cu vreun om, oricât de „rău“ ar fi. Învaţă să urăşti păcatul şi să-i iubeşti pe păcătoşi, şi Domnul te va învăţa frica cea bună. Această frică e frica de a-L întrista pe Dumnezeu, frica de a nu-L cunoaşte aşa cum ni se descoperă El în Biserică, frica de a nu auzi de la El în ceasul Judecăţii: „pe tine nu te cunosc“!

Domnul să ne ajute, şi pe noi, şi toţi oamenii, să ne pregătim cu responsabilitate pentru ceasul acela şi, cu mila Lui, să intrăm în bucuria cea veşnică.

Cu dragoste în Domnul,

Maica Siluana

Rugăciuni scurte împotriva fricii

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

* Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

* De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)

* Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

* Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

Preluat de aici:
Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Va recomand sa cititi intregul articol dar si partea 1:
Frica, între virtute şi patimă (1)

Frica de Dumnezeu, inceputul intelepciunii

Aceasta înseamnă a se teme cineva de Dumnezeu, când chiar de nu vede nimeni, el totuşi face ceea ce este bine, iară nu ceea ce este rău. Dacă noi facem binele numai de ochii oamenilor, atunci înseamnă că ne temem de oameni, şi nu de Dumnezeu.
Ai văzut cum îi pune în orânduială? „Tot ceea ce faceţi, zice, din suflet să faceţi, ca Domnului, iară nu ca oamenilor”.
El nu voeşte a-i scăpă numai de ipocrizie, ci şi de lene. Când ei nu au nevoie de privegherea stăpânilor, din servitori devin liberi, căci expresia „din suflet” aceea înseamnă, adică din dragoste, nu din silă ca servitori, ci din libertate şi din propria voastră voinţă.
Şi care este plata? „ştiind, zice, că de la Dumnezeu veţi luă răsplătirea moştenirii”, căci este sigur că de la Dânsul veţi lua plata.
Şi cum că Domnului slujiţi, dovadă din aceasta: „Iară cel ce face nedreptate, va luă aceea ce a făcut cu nedreptate”. Aici el adevereşte vorba dinainte. Pentru ca să nu se pară cuvintele acelea ca o linguşire, «va lua, zice, plata nedreptăţii ce a făcut, adică va primi pedeapsa meritată».
„Că nu este alegere de faţă la Dumnezeu”. «Şi ce este, dacă tu eşti slugă? Nu e nici o ruşine de aici». Aceasta ar fi trebuit sa o spună stăpânilor, după cum a făcut în epistola cătră Efeseni. Dar mi se pare că aici face aluzie la stăpânii Elini. «Şi ce este dacă stăpânul tău este Elin, şi tu Creştin? Nu se caută persoanele, ci faptele; astfel că şi în asemenea caz trebuie a sliji cu dragoste».

din Comentariile sau explicarea epistolei catra coloseni, I si II Thesalonicenia celui intru sfinti parintelui nostru Ioan Chrisostom archiepiscopul Constantinopolei
traducere din limba elina, editia de oxonia, 1855 de archim. Theodosie Athanasiu, Bucuresti, Atelierele grafice I.V. Socecu, 1905

Sursa: Aceasta înseamnă a se teme cineva de Dumnezeu

Frica cea buna

-Dar tie nu ti-e frica? m-a intrebat o prietena, intr-un moment de panica.
Atunci nu m-am gandit la altceva decat sa o incurajez, sa-i dau speranta, sa aiba nadejde in Dumnezeu si sa-si alunge teama.

Dupa cateva zile am avut ocazia sa ascult cateva cuvinte de incurajare ale unor crestini (glasuri ale unor parinti si teologi) si acestea mi-au fost de un real folos, mi-au dat curaj. As fi putut atunci sa o ajut, poate, si mai mult pe buna mea prietena.

-Dar tie nu ti-e frica?...

-Ba da, mi-e frica. Mi-e frica de mine, mi-e frica de faptul ca nu voi da "raspuns bun", de unele reactii pe care nu doream sa le am, de unele cuvinte pe care le-am rostit si mai bine taceam, de mine mi-e frica...de faptul ca nu ma cunosc destul de bine...

Poate ca toti suferim la un moment dat de o anumita frica si poate Domnul tocmai de aceea ne-a dat atatea indemnuri la curaj.

Uneori mi-e frica sa imi astern gandurile aici, pare ca imi pun sufletul pe tava...alteori mi-e frica sa nu fac un lucru gresit, si atunci renunt sa-l mai incep...deci nici eu nu prea am curaj, decat uneori...

Un omulet iubit imi spunea odata ca Sfintii si Dumnezeu mereu sunt alaturi de noi, deci, pentru ce sa ne temem? Si chiar asa este, pentru ce sa ne temem?...Cuvinte pe care le stim, dar mai simtim nevoia sa le auzim spuse si de altii...

Exista si frica cea buna.
Frica cea buna este Frica de Dumnezeu, care ne face intelepti si ne duce la implinirea poruncilor.

Am indraznit sa vorbesc despre frica, dar e un subiect atat de delicat. De fapt doream sa va vorbesc despre curaj, nu stiu cat am reusit...poate deloc, si de aceea am ales textul parintelui Nicolae Steinhardt, sa ne vorbeasca dansul despre curaj.
Curajul (1)
Curajul (2)

Am gasit si alte cuvinte despre frica si curaj, si le voi posta...poate pentru mine, poate pentru voi...pentru noi toti.

Ramona

Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii

O istorioara despre frica de Dumnezeu

Era un om învăţat să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe ori avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:

- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, mă ?

- Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!

Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte parţi. Ce s-a gândit el ? " ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine ", că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea - cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-sau cu căruţa totdeauna.

- Tătăică, mă iei cu căruţa?

- Te iau! Da', mă-sa a zis:

- Stai acasă!

- Nu ! şi a început a plânge copila.

- Dă-i drumul ! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta şi purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.

Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile; şi la stânga; şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita ? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea : " Chiar dacă ar fi, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii ". În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo, şi încolo şi se minuna ea în mintea ei - copii naivi -, de ce se uita taică-său aşa?

După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:

- Tătăică, mata ai uitat ceva !

- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?

- Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate partile dar ai uitat să te uiţi şi în sus!

- Cum ai zis?

- Mata în sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.

- Cum, cum ai zis?

- Tătăică , eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus! Şi atât l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii înapoi, s-a dus şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, a pus copiliţa în căruţa şi cu căruţa goală, s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pân-la ziua că vine cu golu:

- Mai omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai patit?

- Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!

- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins ! Ea credea că l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu ţie. Aşa, gospodar la furat!

- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.

- Nu cred. Te-o prins! De ce-ai venit cu golul?- Nu mai fur câte zile oi avea!

- Dar ce-ai patit? El arată copiliţa şi zice:

- Din cauza copilei.

- Dar ce ti-a făcut copila?

- Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.

- Dar ce-a zis copila?

- Eu m-am dus pe lan - cum îi obiceiul meu -, si-nainte de a începe a căra snopii, mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-încolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: " Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus ". Atunci m-am gândit, cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu - cum spune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului; nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.

Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim - acesta este sluga mintii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, sta între minte şi între cuvânt şi circumscrie - are în sine -, şi pe minte şi cuvânt, după Sfanţul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.

Deci, până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.

Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit : "De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trai. Ba am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus, mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi ".

Iarăşi vă spun : începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are doua capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toata fapta buna se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună.Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţa şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uitam frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.

Ne vorbeşte părintele Cleopa (vol. 1)

Mai multe imagini cu Parintele Cleopa gasiti aici: Imagini cu Parintele Cleopa